Zilele acestea, la Paris, 80 de artiști români, din diferite domenii, au fost aduși laolaltă, în cadrul unui festival local, dedicat în fiecare an unui oraș din Estul Europei, sub titlul Un Weekend à’l Est. Participanții din partea României au fost nume importante precum Cristian Mungiu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Cărtărescu, Alexandra Badea, dar și artiști care nu au gustat (încă) succesul internațional.

În jurul evenimentelor – expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme românești, performance-uri, am văzut o efervescență care a cuprins atât francezi, cât și români din Franța. Ce-i drept, acest festival a fost mult mai important pentru români decât pentru francezi, obișnuiți cu mari evenimente culturale.

Un alt adevăr este că, deși a dat dovadă de-a lungul istoriei de valori culturale incontestabile, precum Brâncuși, Braneur, Enescu, Cioran sau Ionesco, urmați de Pintilie, Ciulei sau Andrei Șerban și mai apoi de Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Geta Brătescu sau Mircea Cantor, România este abia a 9-a țară invitată la Un Weekend à’l Est. Înaintea noastră au fost Armenia, Georgia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Serbia și Ucraina de două ori.

Chiar și așa, mai târziu, festivalul aduce un imens beneficiu artiștilor români și imaginii țării, doborând stereotipuri și deschizând dialoguri culturale. Tot ceea ce s-a petrecut la Un Weekend à’l Est a fost realizat din fonduri private ale organizatorilor. Și aproape toți artiștii cu care am stat de vorbă au ținut să sublinieze acest aspect: statul român nu a contribuit în nicio formă la promovarea creației românești în acest context.

Cofondatoarea festivalului este Vera Mishalski Hoffman, una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de peste 8 miliarde de euro, potrivit Bloomberg. Aceasta a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Arte vizuale

În inima cartierului Saint Germain-des-Près, altădată locul de întâlnire al scriitorilor, precum Proust, Camus sau Simone de Beauvoir, turul galeriilor de artă, în cadrul festivalului Un Weekend à’l Est, a început cu vernisajul expoziției lui Dan Perjovschi – la Galeria 22 Visconti.

“Revista la care lucrez de 35 de ani se numește Revista 22, fiindcă Revoluția din 1989 a fost pe 22, iar acum sunt la galeria 22 din Paris.” – spune artistul în fața publicului prezent în galerie.

Perjovschi a adus aici unele dintre cele mai cunoscute mesaje ale sale, dar și desene noi, adaptate la legătura dintre România și Franța. A făcut inclusiv o intervenție pe afișul festivalului, creat de Saddo, astupând cu markerul negru întreaga Casă a Poporului, în memoria victimelor comunismului.

Bucureștiul, orașul invitat de festival, este doar un pretext. În realitate, artiștii români au vorbit despre arta lor, mai degrabă universală decât românească.

„M-am întrebat ce pot să spun eu despre București? E un oraș extrem de contradictoriu, care îți mănâncă nervii. Pe afișul festivalului este Palatul Parlamentului – acest baroc nordcorean, care pe mine nu mă reprezintă în niciun fel, nici pe magneți, nici pe sigle, pe nimic.

Altfel, e un oraș important și interesant și are un drive acum, o energie, este newcomer, vine cu putere. Este și bogat și sărac, și cu cultură și fără, cu disperare mare, cu reușite și cu eșecuri totale, dar e enorm și e puternic.

Aici, o parte din echipa festivalului sunt oameni de vârsta mea, mai oldies așa, care au încă ideea că cultura schimbă ceva. Lumea tânără nu mai are asta.

De ce?

Pentru că vor bani. Și vor spectacol. Cuvântul la modă e imersiv. Nu mai suntem subversivi. Acum suntem imersivi. Acum îți dă imaginația gata amestecată. Nu mai trebuie să gândești nimic.

Or eu sunt din alt film, când în 22 era Revoluție. Am vrut să se vadă și aici că desenele mele nu sunt făcute pentru artă. Întâi au fost parte dintr-o discuție publică, socială, politică. Pe urmă vine și latura artistică.

Noi fiind cine?

Noi fiind statul român. Întreabă Muzeul Național de Artă Contemporană câte expoziții a dus în Occident sau pe restul planetei, de când există. Nici una! Norocul cu oamenii ăștia. Tot ce s-a făcut acum, precum și Sezonul România-Franța, Europalia, a fost făcut de partenerii noștri occidentali, nu de noi.”, spune Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

La doar câțiva pași de expoziția sa, Dan Vezentan are, de asemenea, expoziție solo. Crescut în Maramureș, cu o profundă înțelegere și cu respect față de universul agrar, Vezentan a adus la Paris machetele unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, instalate în mari dimensiuni în diverse spații publice din România.

Dan Vezentan face parte din comunitatea Atelierelor Malmaison, unul dintre cele mai relevante spații artistice ale Bucureștiului. De altfel, curatorii festivalului au vizitat Atelierele Malmaison în primăvara acestui an, precum și alte galerii de la noi, iar selecția a fost făcută ca urmare a acestor vizite.

“Privind selecția festivalului, ți se pare că e relevantă și exprimă destul de bine ceea ce se întâmplă în arta contemporană românească acum?

Da, mi se pare că au atins cumva fiecare zonă, generație, de la Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, generația mea și cei mai tineri decât mine. Este și artă mai urbană, eu sunt din zona asta agricol-rurală, sunt și ultra-cunoscuți, precum Perjovschi, și mai puțin cunoscuți, ceea e bine pentru noi, artiștii, până la urmă. Fiind parte din festival și fiind expus pe mai multe canale, e o ocazie foarte bună să fiu văzut, să cunosc oameni din domeniu.”, spune Dan Vezentan.

Mircea Cantor, artist român stabilit în Paris de peste 20 de ani, cu o bogată carieră internațională, are expoziție solo la două străduțe distanță de Vezentan și Perjovschi. La Galeria Loeve&Co, Cantor aduce în fața publicului cele mai recente lucrări ale sale, realizate în 2025 – mâinile sculptorului în cristal, autopotrete realizate cu camera termică sau o instalație video ce surprinde un soldat român cântand la caval, în timp ce cavalul începe să ardă – o reacție prin artă la vremurile pline de contraste, pe care le trăim.

“Să aduci artiști din România în Franța, în epicentrul culturii mondiale, e ceva care rezonează cu a face cultură în Europa. Tot vorbim despre Europa în sus și-n jos, dar pe plan factual nu prea vezi multe evenimente care să aibă legătură cu Europa de Est. A fost Sezonul Franța-România, după aia nu a existat o continuitate.

Concret, nu ai foarte multe lucruri care se leagă de România. Și aici eu nu dau vina pe francezi, dau vina mai ales pe români, nu există o politică culturală, nu există o viziune pe termen lung, ce înseamnă colaborarea, nu există ceva care să motiveze, să creeze atenție – mă refer la artele vizuale.

Noi, totuși, am avut o istorie frumoasă care a început cu Aman, cu Grigorescu, apoi Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner – sunt niște oameni care au marcat niște repere pe acest parcurs. Această tradiție Franța-România e plină de noduri, e mai mult discontinuă decât continuă. Sunt artiști cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Victor Mann, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu, Horia Damian, dar bogăția scenei românești e mult mai vastă decât aceste nume.”, declară Mircea Cantor pentru Cultura la dubă.

Componenta de arte vizuale a adus la Paris și lucrări realizate de Ion Grigorescu, Mihaela Moldovan, Radu Belcin, Mihai Șovăială, Anton Roland Laub, Saddo, Ioana Cârling, Cosmin Bumbuț, Radu Pandele, Roxana Morar, Sergiu Ujvarosi și Albert Kaan.

De asemenea, regizorul Cristian Mungiu, ambasadorul onorific al acestei ediții de festival, a debutat cu o expoziție personală de fotografie, care reunește la galeria Paris Cinema Club fotografii surprinse din studenția de la Iași până în prezent.

La vernisajul lui Mungiu a venit și celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Aceasta a declarat în exclusivitate pentru Cultura la dubă:

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert.

O altă celebritate pe care am întâlnit-o în expoziția lui Mungiu a fost regizorul argentinian Gaspar Noé.

Am asistat chiar la un tur privat pe care Cristian Mungiu i l-a făcut. (VIDEO AICI) Noé a fost impresionat să vadă valiza doctorului Bebe, interpretat de Vlad Ivanov în 4,3,2, filmul cu care Mungiu a câșigat Palme d’Or la Cannes. Obiectul de recuzită face parte din expoziția de la Paris, alături de vase de ceramică ale familiei Mungiu, diploma Palme d’Or și alte amintiri personale.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat Gaspar Noé pentru Cultura la dubă.

Cinema

Isabelle Huppert l-a însoțit pe Mungiu și la proiecția filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de la Cinema Christine. În fața cinamatografului foarte mulți tineri au stat la coadă pentru a prinde bilete. Mulți dintre ei au ridicat mâna când au fost întrebați dacă văd pentru prima dată filmul.

La fel s-a întâmplat și la proiecția filmului A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu. Componenta de cinema a mai cuprins filme de Alexander Nanau, Bogdan Mureșanu și Anca Damian. Selecția a fost realizată tot de către festival, dar Cristian Mungiu, în calitate de ambasador, a făcut, la rândul său, niște recomandări.

“Cu toată stima pentru cultura română așezată, tradițională, dar găsesc că ea are foarte puțină priză în țările în care încercăm noi să ne promovăm cultura. Cred că ponderea ar trebui să fie un pic mai mult către cultura contemporană, vie, care poate fi însoțită de oameni vii.

Și asta trebuie să arătăm, acele manifestări în care ești contemporan cât de cât cu ceea ce se face pe afară. O parte dintre artiștii care au fost acum la Paris reprezintă cumva mici momente de originalitate și de sincronizare cu ceea ce e modern și nu e pășunist.

Un eveniment de felul ăsta ne dă ocazia să creăm un pic de curiozitate în mediul francez-occidental, să echilibrăm un pic balanța de informații despre România și cu ceva care nu e de urgență, nu e de actualitate și mai cu seamă nu e de știri proaste, stereotipice, despre hoți și imigranți din România.

Cu condiția să putem face să nu vină numai comunitatea românească care trăiește afară, cum se întâmplă cel mai adesea când ne organizăm pe linie oficială de ICR.

Important e să vină francezi, curatori, spectatori de aici. Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Regizorul Corneliu Porumboiu, stabilit în Franța de 3 ani și jumătate, și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp.

Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Literatură

Fiecare secțiune a festivalului a avut cel puțin un artist-locomotivă, un nume foarte cunoscut menit să atragă atenția publicului și să deschidă interesul și pentru ceilalți români, mai puțin cunoscuți în Franța.

Iar literatura nu putea să aibă un reprezentant mai cunoscut decât Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român la nivel internațional. Prezența sa la Paris a însemnat numeroase interviuri acordate publicațiilor franceze și întâlniri cu cititorii săi.

„În numai două zile la Paris am dat interviuri pentru Radio France Internationale, Le Point, Libération, A rebours și France Culture. Alături de mine a fost mereu Laure Hinckel, nu doar traducătoarea literară premiată pe care-o știm cu toții, ci și o incredibilă traducătoare simultană. Cât despre Paris, ce să mai poți spune? E Parisul unic și indescriptibil pe care-l știu de decenii.”, a scris Mircea Cărtărescu pe facebook.

Momente importante au fost, de asemenea, prezența Gabrielei Adameșteanu, a Danielei Rațiu și a lui Bogdan Alexandru Stănescu la Librăria Poloneză, un edificiu cultural cu o tradiție de 190 de ani la Paris. În cadrul festivalului au participat și Marta Caraion, Matei Vișniec, Laura Nicolae, Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu și Anca Visdei – laureată a Premiului Goncourt pentru biografia lui Cioran.

„Fără îndoială că literatura română e într-un moment bun. Sunt autori foarte interesanți, foarte atrăgători, din mai multe generații, și să nu uităm că fiecare carte se adresează unui public al ei, deci fiecare carte are o deschidere spre o anume realitate. Mai multe cărți se deschid spre mai multe realități și fiecare cititor citește cartea în care el se recunoaște.

Literatura contemporană trebuie susținută în continuare prin Institutul Cultural, prin fonduri. Trebuie susținute manifestările culturale. Acesta este un festival pe care cu generozitate îl fac francezii pentru cei din Est. Dacă o să văd și un festival organizat de români, o să mi se pară un lucru bun, dar nu sunt atât de optimistă.”, declară Gabriela Adameșteanu, scriitoare publicată la Gallimard.

Tot la Gallimard a apărut recent și romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas, iar discursul susținut de autor în fața publicului de la Paris a fost unul puternic, despre rănile provocate de comunism României. Mulți dintre francezii prezenți au fost uluiți să afle pentru prima dată de venirea minerilor la București, aduși de președintele Ion Iliescu pentru a bate studenții și profesorii din Piața Universității.

“Aici, cumva, te izbești de o neînțelegere și de o inocență care vine din trăirea unei alte istorii. Și acea inocență a occidentalului care nu a înțeles comunismul până la capăt, a văzut doar fața lui teoretică. Nu e ușor să vorbești în fața unui asemenea public. În același timp, noi scriem ficțiune, nu istorie, iar prin intermediul ficțiunii poți să spui lucrurile astfel mult mai insidios, poți să le spui fără să fii contundent. Poți să arăți, nu să descrii, să pui degetul pe un eveniment la care cititorul poate să participe prin intermediul cuvintelor tale.

Mai mulți autori români îmi spuneau că în Franța e mai greu să pătrunzi dacă ești autor român, fiindcă francezii tind să citească scriitorii lor ori personalități foarte, foarte cunoscute. Ești de acord cu asta?

Da.

Deci, e foarte greu, într-adevăr, să atragi atenția. Deja nu mai depinde de eforturile tale ca scriitor. E și foarte mult noroc la mijloc. Norocul de a primi o recenzie pozitivă, de a-i pica cu tronc cuiva. Dar, faptul că suntem traduși e un lucru pozitiv.”, spune Bogdan Alexandru Stănescu.

Și Daniela Rațiu a fost recent tradusă în franceză, la Editura Grasset, cu romanul Sfârșitul lumii e un tren, o poveste impresionantă despre foamete.

“Foarte mult timp am fost cumva decuplați de la occident, mă refer la comunism. Construim cu greu această ieșire a noastră în lume, cu mare efort și cred că literatura română trebuie să fie recunoscută pentru că e parte din literatura europeană, nu pentru că ne datorează cineva ceva.”, declară Daniela Rațiu.

Alexandra Badea, cunoscuta regizoare de teatru și dramaturgă, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru Teatru, a fost invitată în cadrul festivalului, ca autoare. În inima teatrului european – Teatrul Odeon din Paris, a susținut un performance cu o lectură din textul său Droit de visite, inspirat din ateliere de scris pe care le-a coordonat în închisori de femei din Franța.

“Intrarea în Teatrul Odeon e așa un simbol, pentru că în primii ani, când veneam în Franța ca turistă, eram studentă la regie, mă plimbam prin zona asta a Parisului și nici măcar nu puteam să intru în teatrul ăsta pentru că era vacanță, nu puteam să văd spectacole. E un teatru mitic pentru Franța. Nu am jucat până acum aici, așa că asta e o primă intrare în sala de lecturi și e o experiență puternică pentru mine pentru că eu nu sunt în general în fața scenei, nu sunt pe scenă, sunt în spatele ei. Aici am citit și chiar am susținut un monolog, a fost destul de emoționant.”, mărturisește Alexandra Badea.

În timp ce acești autori români sunt publicați peste hotare și invitați să vorbească în fața cititorilor, în România, Ministerul Educației a propus spre dezbatere o nouă programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care implică studierea literaturii în ordine cronologică. Astfel, au dispărut de la clasa a lX-a toți autorii contemporani și au apărut mai mulți autori din secolele 18-19, precum Ion Neculce, Dinicu Golescu sau Ion Ghica. Mai mulți scriitori în viață susțin că asta va îndepărta și mai elevii de literatură, într-o țară în care oricum se citește puțin.

Performance și muzică

Un Weekend à’l Est a însemnat și mai multe acte live, irepetabile. Unul dintre ele a fost un performance susținut de coregrafa și actrița Judith State, cunoscută pentru rolurile din Sieranevada, Monștri și R.M.N. Aceasta a dansat în expoziția lui Dan Perjovschi, încercând să interpreteze prin mișcările corpului său desenele artistului și intrând totodată în contact cu oamenii prezenți în galerie.

Din cu totul alt registru a fost spectacolul susținut de actrița Mihaela Drăgan la Théâtre de l’Alliance Française – singurul moment controversat din cadrul festivalului. Sub pretextul unui ritual de vrăjitorie, aceasta a blestemat pe scenă actualii conducători ai Israelului, pentru genocidul comis în Gaza, și a criticat alți lideri precum Ursula von der Leyen sau Donald Trump, declarându-se împotriva supremației albilor. Fotografiile lor au fost arse de actriță pe scenă. Unii spectatori au ieșit din sală, alții au aplaudat și s-au arătat încântați de curajul ei și au declarat că sunt în acord cu ea.

“Cred că arata este politică și conștiința mea politică este destul de dezvoltată. Vrăjitoria este un craft rom feminist, și cred că a te identifica cu vrăjitoarele e un act politic. Probabil s-au supărat niște sioniști în sală, dar e ok, cred că mi-am atins scopul. Arta nu e doar entertainment, arta trebuie să fie inconfortabilă, arta trebuie să fie revoluționară și radicală și e foarte bine așa cum e.”, a declarat Mihaela Drăgan pentru Cultura la dubă.

După actul său, seara a continuat cu un concert susținut de Taraf de Caliu. Celebrii lăutari români au ridicat publicul la dans, iar francezii și românii s-au prins în hore împreună.

Festivalul a reușit să arate cât de diversă poate fi cultura română. Iar francezii au fost încântați atât de muzica lăutărească, cât și de muzica lui George Enescu, interpretată de o orchestra în Biserica Saint Germain, sau de muzica jazz a tinerilor de la Amphitrio.

“Credem că muzica românească are nevoie de cât mai mult export. Mai ales de genul acesta. E foarte rar întâlnit ca trupe românești, mai ales din zona aceasta de muzică instrumentală, să reușească să spargă barierele și să ajungă peste hotare. Și ne bucurăm să fim parte din această schimbare, sperăm ca din ce în ce mai mulți artiști să putem arăta afară de ce suntem capabili în România.

Muzica bazată pe cultură muzicală își va găsi mereu valoarea și receptivitatea în publicul meloman.”, spune Philip Goron, percuționistul bandului de jazz Amphitrio.

De altfel, diversitatea muzicii a impresionat-o și pe cofondatoarea festivalului, Vera Mishalski-Hoffman, una dintre miliardarele lumii, moștenitoare și acționare a grupului farmaceutic La Roche, precum și fondatoare a editurii Noir sur Blanc. O prezență extrem de discretă, aceasta a participat la numeroase evenimente ale artiștilor români.

“De ce ați ales Bucureștiul și România pentru ediția de anul anul acesta?

Ideea noastră este să invităm în fiecare an un nou oraș unde cultura este importantă, unde sunt multe lucruri de arătat. Am constatat când am fost odată la București, că există toată această viață intelectuală foarte, foarte importantă și am decis să dedicăm această ediție bucureștenilor.

Eu însămi, pe de altă parte, sunt editor al editurii Noir sur Blanc. Și am publicat destui autori români. Publicăm Mircea Cărtărescu, publicăm în poloneză Bogdan Stănescu și alții. Am publicat o carte, acum foarte mult timp, de Liviu Rebreanu. Și așa, eu, o parte din familia mea, am trecut prin România, mă interesează.

V-am remarcat în public la mai multe evenimente. Ce spuneți despre această selecție, despre ceea ce ați văzut?

Ceea ce este interesant este că aveam mai multe tipuri de muzică. Sunt oameni care preferă jazzul, oameni care preferă muzica clasică, cum ar fi Enescu, a fost foarte bine să avem toată această varietate. În plus, spectacolul de dans al lui Judith State a fost formidabil. Totul a fost de foarte înaltă calitate.”, a declarat Vera Mishalski pentru Cultura la dubă.

Festivalul a avut și o amplă componentă dedicată dezbaterilor, care nu au evitat subiecte dureroase, precum holocaustul din România sau ororile regimului comunist. De asemenea, au avut loc discuții despre protejarea patrimoniului – capitol la care francezii sunt un reper. Arhitecții români au fost invitați să vorbească despre reușitele lor din societatea civilă, precum Ambulanța pentru Monumente sau Adoptă o casă la Roșia Montană.

“Cu toate că Bucureștiul e oraș invitat, mi s-a propus din partea Facultății de Arhitectură Paris-Malaquais să abordez problema implicării sociale a arhitecților pentru salvarea arhitecturii și a patrimoniului construit din mediul rural. Avem peste 1200 de biserici de lemn în țară, lumea nu știe. Când spunem biserici de lemn, imediat facem asocierea cu Maramureșul, dar ele sunt în tot cuprinsul țării, cu tipologii diferite, valori excepționale și arhitecți care și-au asumat această misiune de bunăvoie și din apreciere pentru patrimoniu, din dedicație pentru cultură.

Profesia noastră e o profesie care nu poate fi definită fără factorul esențial cultural și sunt mulți arhitecți în țară care au pornit astfel de proiecte, apreciate la nivel european. Știm câte premii europene au venit țară pentru patrimoniu. Iar Ministerul Culturii din România vrea să desființeze Institutul Patrimoniului, singura instituție publică cu specialiști în probleme de patrimoniu.” – spune arhitectul Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România.

Dincolo de succesul de care s-au bucurat în capitala Franței, oamenii de cultură români trăiesc cu frustrarea că autoritățile de acasă nu privesc cultura la fel cum o fac francezii – ca pe un mod de viață, pentru care statul ar trebui să aibă o responsabilitate socială.

Festivalul Un Weekend à’l Est se va încheia chiar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. Trupa Subcarpați va susține un concert în Sala Mare a Teatrului Odeon din Paris.

***

Corespondența de la Paris a fost realizată cu sprijinul Jidvei, partener oficial și furnizor de vin al festivalului Un Weekend à l’Est. La evenimentele susținute de artiștii români, publicul a degustat în premieră colecția Spirit, ce cuprinde trei vinuri maturate în timp, din struguri culeși manual. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Cultura vie, cu oameni vii”. Cum a arătat creația contemporană românească văzută de francezi, la festivalul Un Weekend à’l Est appeared first on Cultura la dubă.

A plecat din România în Argentina la 19 ani, iar dansul i-a deschis orizonturile către o lume nouă, plină de posibilități, către diversitate și înțelegere. A studiat balet, dans modern și dans contemporan, a fost parte dintr-un cor bisericesc, a dansat într-unul dintre cabaretele celebre ale Parisului și s-a stabilit în capitala Franței, unde este dansator, coregraf și profesor de dans.

Influențat decisiv de marele coregraf român Gigi Căciuleanu și școlit de partenera acestuia, Ruxandra Racoviță, Daniel Pop duce mai departe iubirea pentru dansul contemporan și o îmbăgățește cu propriile idei, mișcări și emoții.

L-am întâlnit la Paris chiar cu câteva ore înainte de a urca pe scena Operei Naționale din Paris, unde este parte din spectacolul de operă Manon.

***

Povestea lui Daniel Pop începe acum 37 de ani la Târgu-Mureș. Născut într-una dintre cele mai mixte comunități din România, din punct de vedere etnic, a crescut de mic în diversitate, iar asta l-a ajutat mai apoi să se adapteze diferitelor culturi cu care a intrat în contact.

“Am fost crescut de bunici, părinți, profesori cu această idee, că dacă înveți o limbă străină, o să ai o șansă în plus în viață. Îmi spuneau: fii curios, fii deschis, acceptă diversitatea.

În Târgu Mureș noi avem această coabitare a spațiului cu cei de origine maghiară. Vecinii noștri sunt maghiari, mama a făcut școala primară în limba maghiară și atunci am crescut cu acest exercițiu al multiculturalității și mi s-a părut foarte important din postura de adult, profesionist, dacă am ceva de spus și sunt încurajat și primit cu căldură într-un spațiu nou, atunci să vin și să accept această provocare și să propun un astfel de exercițiu de creație artistică în mai multe limbi, unde la un moment dat, de fapt, limba nu mai era o barieră.”, spune Daniel.

A simțit dintotdeauna o actracție magnetică pentru dans, chiar dacă tatăl și-ar fi dorit mai degrabă să facă box, pentru că “băieții trebuie să știe să se apere”.

“Fiind un copil cu astm bronșic, aveam o sănătate destul de fragilă în acea perioadă și aveam interdicție de a face sport. Dansam de foarte mic copil în fața televizorului, imitând staruri precum Marilyn Monroe, Britney Spears. Aveam foarte multe apucături pe care nimeni nu le înțelegea. Am mers la balet cumva pe ascuns.

Primeam destul de multă bătaie, fiind copil, în fața blocului. Eram foarte plângăcios, de multe ori bolnav, n-aveam voie să mănânc înghețată. Am mers la dans clasic pentru că ce vedeam la televizor mă înăsprea foarte mult și îmi spuneam, uite ce frumos, ce grațios, ce bine e acolo.

Obișnuiam să imit foarte mult gesturile, o imitam pe mama care fuma și fumam creioane pe ascuns. Vedeam niște filme despre cabaret și predam unor copii imaginari dans și tot felul de materii.

Și spun asta acum pentru că, până la urmă, am dansat foarte mulți ani într-un cabaret, am devenit dansator și am devenit și profesor. Cumva aceste vise de copil au devenit realitate.

Cum a fost la cursurile de dans din copilărie?

Am mers la cursuri de balet la Târgu Mureș, sala de sport a școlii generale. La un moment dat, părinții mei au fost convocați pentru a-și da acordul de a primi o bursă la Baletul Bolșoi din Moscova.

Profesoara mea spunea că ar fi bine să încerc să merg în Rusia la o școală de balet pentru că e nevoie de băieți și pentru că sunt înalt și pot să mă dezvolt foarte bine.

Cred că baletul m-a salvat de afecțiunea mea medicală, în sensul în care mi-am dezvoltat capacitatea pulmonară, totuși, ai mei erau încă foarte îngrijorați și nu au fost de acord să plec la Moscova.

Ce ai făcut după aceea?

La 18 ani, când am terminat liceul, am avut ocazia să plec în Argentina să fac o școală de dans, prin intermediul unei prietene foarte bune de la Târgu Mureș, care se afla acolo de doi ani, pentru a studia cinematografie.

Eu urma să mă pregătesc pentru secția coregrafie a UNATC din București, dar nu mă inspira deloc să merg în București, cred că erau și aceste stereotipuri despre relația dintre provincie și București. Pe atunci eu făceam parte dintr-un corb bisericesc și dintr-o trupă de teatru a liceului.

Cei de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș, unde deja lucram ca amator, îmi spuneau: dansul este contra cronometru, du-te spre dans pentru că teatrul poți să-l faci la orice vârstă.

Și cumva munca mea se află undeva la intersecția dintre teatru și dans. Proiectele și interesele mele personale artistice m-au dus pe acest drum, deci cumva tot am ajuns să am un contact cât de cât cu teatrul.”

În Argentina avea să descopere, însă, dansul contemporan, într-un mod complet diferit decât percepea dansul, prin prisma rigorilor impuse de exercițiile de la balet. Acolo a studiat la o școală de dans și a lucrat în paralel ca ospătar pentru a-și asigura un venit.

La vremea respectivă, Gici Căciuleanu, cel care avea să-i devină mentor, era director artistic al Baletului Național din Chile.

“El lucra deja cu dansatori profesioniști, eu nu eram pregătit pe dans contemporan la nivelul acela, și el mi-a propus să vin la Paris ca să urmez cursurile Conservatorului, unde partenera lui de-o viață, Ruxandra Racoviță, era profesoară, avea catedra de Dans Contemporan și am fost ultima ei generație de elevi. M-a pregătit în dans contemporan, iar după ce am terminat, am început să dansez într-o companie unde Gigi Căciuleanu monta spectacole.

Și am lucrat în acea companie vreo 5-6 ani, făcând turnee prin Europa, dansând foarte mult aici în Franța, respectiv Italia.

Ce te-a convins să faci trecerea de la balet la dans contemporan?

O foarte mare jenă pe care-am simțit-o într-un curs de dans contemporan la Buenos Aires unde, efectiv, după 10 minute, mi-am luat geanta să plec și când am pus mâna pe clanță, profesoarea a oprit cursul și a zis: ești sigur că vrei să pleci? Cred că e ceva pentru tine, doar trebuie să-i dai timp. Și a fost un challenge, pentru că întotdeauna am fost de natură foarte agitat, foarte zurliu, preocupat de o sută de chestii, dispersat cumva în spațiu, iar dansul contemporan mi-a deschis o viziune în care orice era posibil.

Dar de unde venea jena aceea?

Din partea unor mișcări, care nu erau neapărat în zona mea de confort sau în ceea ce eu știam să fac, respectiv abecedarul foarte riguros al dansului clasic.

Când am descoperit dansul contemporan nu cunoșteam aceste elemente, totul era despre greutate, despre respirație, despre căzut la sol, despre încetinit, mișcarea despre viteze, diferite volume, corpuri, toate lucrurile astea mi-au plăcut foarte mult și m-au jenat în același timp.

Era cumva frică să mă arunc mai tare, vedeam că întotdeauna este loc de mai mult și în dans clasic e loc de mai mult și mișcările pot fi perfecționate, dar dansul clasic trece printr-o oarecare repetiție a mișcării până devine perfectă, ori în dans contemporan nu există chestia asta.

Dansul contemporan are mai mult de-a face cu mișcarea care va fi hrănită de un gând, de o emoție din spatele ei, cu descifrarea anumitor culturi și subiecte. Cred că e ceva mult mai universal și mult mai deschis către oameni.

Și ai făcut trecerea complet? Nu ai mai dansat balet?

Da, am continuat dansul clasic ca antrenament, pentru că mi s-a părut foarte riguros și foarte important pentru corp și pentru ținuta corpului. Să continui cu dans clasic e un fel de rugăciune de dimineață, dar am plonjat în lumea dansului contemporan, fiind foarte convins că ăsta e drumul pe care îmi doresc să merg.

Avea și această înclinație către lumea teatrului, îmi plăcea foarte mult să vorbesc de subiecte diferite, să am personaje diferite, să nu fiu neapărat în această lume a prințului romantic care trebuie să o poarte pe prințesă sau pe lebădă prin spațiu.

Apoi, în Argentina am descoperit și lumea dansului modern, respectiv jazz, musical. Și când am ajuns în Paris, apropo de ce muncești ca să te întreții, am dat un casting la un cabaret foarte cunoscut aici, Paradis Latin – cabaretul care e pus în aceeasi linie cu Moulin Rouge și cu Lido, a fost construit de Gustave Eiffel într-o arhitectură foarte asemănătoare cu cea a turnului.

E un cabaret unde s-a inventat și unde s-a dansat pentru prima dată dansul cancan în Paris.

Am lucrat 5 ani acolo pe timp de noapte, ca să pot să fac ziua ce îmi plăcea – dans contemporan.  Eram cumva între cele două lumi, lumea nopții și lumea zilei.

Și am mai predat într-un club de dans modern și diferite tehnici de întreținere corporală.

De ce ai ales să continui să faci asta la Paris? Nu era loc de dans contemporan în România? Sau în Argentina?

La Paris mi-am găsit locul și îmi plăcea foarte mult diversitatea. Cred că ce aveam de spus avea de-a face cu ceva foarte universal, îmi plăcea mult să am colegi de peste tot din lume.

Apoi aici există un statut al artistului, un regim de intermitență de spectacol.

Acest regim salarial este unic în lume. Este un sistem care se autoalimentează. În funcție de ce declari și ce taxe plătești la stat, ei îți asigură apoi un trai decent între proiecte.

Cum te-a schimbat la nivel uman faptul că faci parte din această lume a dansului contemporan care se presupune că este mult mai deschisă?

Cred că în dansul contemporan este vorba de foarte multă introspecție și este un drum intim și foarte interior al propriului eu, al ființei. În același timp, poți să fii un mesager, un punct de legătură între culturi, între oameni, între diferite limbi, între diferite limbaje.

Nu cred că aș fi același dacă n-aș fi trăit în Argentina trei ani și dacă nu m-aș fi scăldat într-o cultură latino-americană.

Iar apropo de tradiție, de identitate și de locul din care vin, am încercat întotdeauna să păstrez acest relief foarte frumos și variat al Transilvaniei, ținutul în care eu m-am născut, și să-l aduc prin intermediul mișcărilor, prin intermediul unei oarecare melancolii, în dans.”

La momentul întâlnirii noastre în Paris, Daniel se pregătea să urce pe scena Operei Bastille, unde este parte din producția și distribuția operei Manon încă din 2020. În urma unui casting, a fost selectat în corpul de dans, apoi celebrul tenor Benjamin Bernheim l-a ales drept partener de scenă pentru câteva scene, astfel că în unele reprezentații este actor. În paralel, a fost desemnat și asistent de coregrafie.

“Propunerea coreografică a acestui spectacol este cu un conținut destul de clasic și neoclasic, dar are și influență de dans jazz, modern și contemporan, iar pe baza acestor competențe dobândite prin multitudinea de estetici prin care a trecut corpul meu în anii de studiu, am reușit să iau acest casting.

Din exterior pare că această abordare multidisciplinară e din ce în ce mai des întâlnită în universul operei și al baletului din Paris, am văzut că au fost și spectacole în care dansatori de hip-hop au urcat pe scenă alături de tenori și soprane. Cum se vede de la fața locului această modernizare a unei lumi clasice?

Cred că Franța a fost întotdeauna avantgardistă și și-a propus să experimenteze noi forme. Transversalitatea artistică și această interdisciplinaritate și-au găsit un leagăn în Franța, prin istoria sa, prin revoluțiile sale. Aceste revoluții s-au simțit și în rândul artelor, pentru că un artist este un cetățean activ al societății prin munca pe care o depune, prin riscurile pe care și le asumă și prin această universalitate cu care răspunde noilor provocări.

Ultimii ani în Franța mi se pare că au fost despre a sparge aceste bariere, despre a încerca să meargă mână-n mână cu această idee de democratizare a dansului, de a deschide foarte mult spațiile, de a mixa lumea dansatorilor profesioniști cu dansatori amatori.

La nivel de stat au fost politici culturale gândite în așa fel încât dansul să ajungă în foarte multe spații noi și chiar și instituțiile mari, cum ar fi opera, să aducă voci noi din anumite teritorii foarte îndepărtate de formele clasice. Sigur că au fost controverse și întotdeauna sunt controverse. Dacă vă uitați, de exemplu, la piramida de la Luvru, a fost un mare scandal pentru că s-a intervenit într-un spațiu de patrimoniu cu ceva total inovator, cu ceva unghiular, au fost și tot felul de conspirații.

E un exemplu foarte clar că putem trăi într-o diversitate foarte mare și acesta a fost și motivul pentru care eu am rămas aici.

Pentru că zilnic mă întâlneam cu oameni noi, din culturi noi, din țări noi și era cumva un tărâm adoptiv unde ne simțeam cu toții egali împreună.

Și din punct de vedere geografic a fost o strategie să fiu în Paris pentru că puteam merge oriunde, spre est, vest, nord, sud, foarte ușor și să revin aici, cum spun francezii, la un pied-à-terre, având un picior foarte ancorat în această cultură și în această diversitate.

Ai devenit și cetățean francez?

Da, după 12 ani de locuit aici, ca un cetățean european cu aceleași drepturi, până la urmă, ca și francezii. A fost o decizie personală de a lua și cetățenia franceză pentru că mi s-a părut că încoronează cumva un oarecare efort pe care eu l-am făcut să înțeleg, fără să judec, de ce francezul e rece și distant, când, de fapt e doar rezervat, am ajuns dintr-o educație colectivă, cum e comunismul, pe tărâmul luminiștilor, al filozofilor, al marilor gânditori, unde individualismul este pe primul loc și unde un om, un individ trebuie să învețe să se descurce.

Pentru mine a fost un lucru foarte evident că sunt ca și ei, iar o cetățenie nu o anulează pe cea pe care o am și identitățile pe care le am, ci e ceva care mă îmbogățește, ceva care mă completează și îmi face să mă simt mai complex.”

Deși e deja perfect integrat în Franța, Daniel revine frecvent în România, unde a pus și bazele unei rezidențe artistice la Saschiz, în Transilvania. Vara aceasta, proiectul său, intitulat Tabăra Internațională de Rezidențe Artistice “LEGĂTURI”, este deja la a 4-a ediție. În fiecare an sunt invitați artiști internaționali și naționali, care întâlnesc studenții facultăților vocaționale de la noi, dar și comunitatea locală.

“Mă simt acasă în Transilvania. Și în locurile unde am crescut, unde sunt primit mereu cu brațele deschise, și acolo unde facem tabăra, simt că primesc foarte multă încredere față de formatele artistice pe care le propun.

La Saschiz propun un mix de culturi și de lumi diferite, cea a studenților la școli de arte, cu artiști internațional consacrați, dar și naționali, cu copii din medii rurale defavorizate din punct de vedere cultural, cu oameni cheie acolo în comunitatile lor, respectiv cei care lucrează în educație și le spun copiilor despre activitățile noastre.

În primul an au fost puțin mai reticenți când auzeau atâtea limbi diferite pe stradă, la ei în sat, era ceva foarte nou. Dar când am adus un designer vestimentar care prezenta la Fashion Week în Paris, ei au venit, au stat aproape de ușă, foarte cuminți, în liniște, au ascultat acest artist cu care am moderat o discuție despre drumul lui, despre cum comercializează produsele sale, despre cum creează la Paris. Iar la sfârșit, când s-a terminat un video de prezentare a pasarelei de la Fashion Week, au fost primii care au strigat bravo și au aplaudat.

Apoi, mă gândesc la copiii care au făcut cursuri ateliere de eco-fashion cu acest designer, au învățat să coasă, să dea o viață nouă unei haine vechi.

Tot prin gesturi și prin limbajul corpului s-au putut conecta. Și atunci, pentru mine, asta a fost o probă clară că atunci când ne întâlnim și încercăm să comunicăm cu corpurile noastre, depășim foarte multe bariere.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Daniel Pop, dansator și coregraf româno-francez: “Când comunicăm cu corpul, depășim foarte multe bariere.” appeared first on Cultura la dubă.