S-a schimbat ceva? Este întrebarea care ne-a urmărit an de an, pe 30 octombrie, de 10 ani încoace. Tragedia de la Colectiv a produs apariția primelor forme puternice de revolte în stradă, la nivel național, de la Revoluția din ’89 încoace. Însă autoritățile și medicii care au refuzat dreptul la viață al pacienților uciși de bacteriile nosocomiale nu doar că nu au plătit nici până azi, dar au primit noi funcții. Victor Ponta, premierul demisionar de după Colectiv, a primit un nou mandat de parlamentar și a candidat la președinția României. Nicolae Băniciou, ministrul Sănătății pe atunci, cel care a declarat că avem de toate și că spitalele noastre sunt la fel ca în Germania, a redevenit și el parlamentar între 2016 – 2020, iar zilele acestea Înalta Curte l-a achitat într-un dosar major, de trafic de influență. România în continuare nu are capacitatea de a trata marii arși în condiții decente.

În septembrie 2019, documentarul Colectiv avea premiera mondială de la Festivalul de la Veneția și arăta lumii modul revoltător în care autoritățile au încercat să măsluiască problema bacteriilor din spitale și cum jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor au scos la iveală dezinfectanții diluați ai Hexi Pharma. Filmul era aplaudat minute în șir, în fața unui tată înlăcrimat – Narcis Hogea, care și-a pierdut fiul din cauza bacteriilor din spital.

Era doar începutul pentru filmul Colectiv, regizat de Alexander Nanau, care avea să scrie istorie pentru România, cu două nominalizări la Premiile Oscar, pentru cel mai bun film străin și cel mai bun documentar, nominalizare la premiile BAFTA și Premiul Academiei Europene de Film.

În ciuda performanței filmului, nimic nu s-a schimbat în industria cinematografică de la noi – o spune chiar Alexander Nanau. CNC rămâne aceeași structură învechită, care organizează sesiuni de finanțare când vrea, capitala nu are vreo sală de cinema restaurată, iar în orașele mici nu există aproape deloc.

Totuși, societatea românească se dovedește a fi puternică în momentele esențiale, iar asta ne dă în continuare speranță. “Când văd că cineva ca Oana Gheorghiu este numită vicepremier, asta îmi dă speranța că, totuși, România se schimbă în bine.”, spune regizorul.

În primul interviu acordat în ultimii ani, după participarea la Oscaruri, Alexander Nanau vorbește acum, pentru Cultura la dubă, despre toată această perioadă, cu bune și cu rele, atât în industria filmului, cât și la nivel național.

Pe 5 noiembrie el va fi prezent pentru o discuție cu publicul după proiecția filmului Colectiv, de la 18.00, la Cinema Elvire Popesco din București, în cadrul Urban Eye Festival. Alături de el va fi și Mihai Grecea, care în seara de 30 octombrie filma concertul trupei Goodbye to Gravity.

***

Alex, ce ai mai făcut de la Colectiv încoace, de la Premiile Oscar încoace? Atunci erai în absolut toate publicațiile din România, cu două nominalizări la Oscar. Ce s-a întâmplat apoi?

A fost un timp foarte lung de promovare a filmului. A durat doi ani de zile, apoi am tot început să dezvolt proiecte, am lucrat ca producător pentru producții internaționale, am filmat ca si cameraman producții de afară.

Acum sunt în dezvoltare atât cu un scenariu de lungmetraj, cu o poveste care are loc la București, cât și cu un proiect care nu are legătură cu România. 

Ce înseamnă schimbarea din lumea filmului la care te referi?

S-au schimbat multe după pandemie, se schimbase foarte mult totul din cauza streamerilor și a faptului că lumea nu mai mergea la cinematograf. Lumea vorbea doar despre ce content vor streamerii, cât de vandabile sunt filmele pentru publicul lor. Iar în ceea ce privește documentarul, totul se redusese la cele două mari teme care sunt finanțabile: viața unor celebrități sau true crime.

Era un timp în care cumva nu era clar nici cât de mult mai supraviețuiește cinemaul, nici dacă oamenii, după atâta Netflix, mai sunt dispuși să vadă altfel de filme. Abia acum, de un an-doi, își revine cumva ușor publicul, revine în cinematografe.

Oricum, filmele sau poveștile pe care le spuneam noi, dintr-un colț destul de marginal al lumii, și acum găsesc foarte puțină distribuție față de cum era înainte de pandemie. Colectiv a făcut chiar parte dintr-un ultim petic de filme care au putut avea o astfel de viață. Adică, un film precum Colectiv, ca și alte titluri internaționale, circula luni de zile sau chiar ani de zile și deveneau parte din discursul social în multe părți ale lumii.

Acum, de obicei, filmele apar, se scriu recenzii timp de o săptămână, în cele mai bune cazuri, dispar pe platformă și aproape nu se mai vorbește despre ele, cu câteva excepții, cum e Adolescence, care e un serial. În sensul ăsta s-a schimbat lumea foarte puternic.

Acum pare că cel mai discutat aspect a cinematografiei care ajunge la publicul larg este câte zeci și sute de milioane a făcut sau nu un film american în primele trei zile.

Cum a schimbat asta perspectiva ta, ca regizor, ca autor de film? Ai pus pe hold anumite idei tocmai din aceste motive, că nu considerai că o să fie văzute de mulți oameni? Te gândești acum, ținând cont de toate aceste lucruri, să scrii proiecte pe placul unui public mai larg? Sau să nu mai faci deloc?

Nu, eu niciodată n-am gândit în termeni de public când am început un proiect. Ar fi și absurd la povești care vin din România. Pentru mine, partea artistică și partea de storytelling au fost mereu importante. Da, storytelling într-o notă uman universală, în care se pot regăsi cât mai mulți oameni și peste hotare, a fost mereu modul în care am gândit in termen de film poveștile și personajele pe care am decis sa le urmaresc. Adică filmele mele, și Toto și surorile lui și Colectiv, până și Lumea văzută de Ion B., au o notă universală a felului în care descriu și privesc personajele și de aceea au și au circulat în lume. Tot așa gândesc și mai departe.

Adică nu mi s-a schimbat cu mult perspectiva și cred că oricum se dezvoltă lumea mediatică, cumva jobul nostru este să ne spunem poveștile din partea noastră a lumii. Și ele să fie spuse bine și autentic și vor ajunge unde ajung.

Ca producător la ce filme ai lucrat?

Un film a fost legat de natură, Patrick and the Whale, o producție despre un diver care, în diferite locuri ale lumii, atrage atenția asupra vieții balenelor. Altul a fost un documentar despre Beate si Serge Klarsfeld.

Am început și lucrul ca director de Imagine la un proiect care încă e în finanțare, dar am filmat deja o parte pentru dezvoltarea filmului care este despre Susan Sontag, cu Kristen Stewart și regizat de Kirsten Johnson.

Vorbeam recent cu Radu Jude într-un interviu despre obsesia românilor față de premii foarte mari, că tot timpul noi ne dorim să câștige un român un Oscar, să atingem acest highlight în istoria cinematografiei. De asemenea, că în fiecare an sperăm să ia Mircea Cărtărescu Premiul Nobel pentru Literatură, dar spunea Jude că, de fapt, toate astea nu schimbă cu nimic situația României, că nu schimbă cu nimic felul în care sunt finanțate filmele în România și dă exemplu cazul Colectiv, că ai avut două nominalizări la Oscaruri. Ești de acord cu ideea asta că, de fapt, toate aceste mari premii așa mult dorite nu schimbă cu nimic situația culturii din România?

Absolut! Mi se pare că Radu aici clar pune punctul pe i. Asta e situația, pentru că suntem o țară cu instituții ocupate de oameni care nu au nimic de-a face cu cultura și fac politica vieții culturale fără să aibă un know how profund al managementului industriei culturale sau să fie deschiși să învete de la alte țări cum se gestionează sectorul cultural pentru a fi performant și să servească dezvoltarii unei societății.

În anul 2025 n-a avut nicio sesiune de finanțare, cu toate că două sunt legal impuse. Asta e un fel de management profund defectuos, la care, în orice țară civilizată, orice guvern, orice prim-ministru s-ar uita foarte atent și s-ar întreba de ce instituția responsabilă pentru funcționarea și creșterea acestei industrii este atât de neperformantă?

Toate aceste premii și recunoașteri internaționale ale culturii românești nu au ce impact să aibă în țară pentru că numărul de oameni cu care pot rezona devine din ce în ce mai mic. Politicul și instituțiile responsabile își neglijează mandatul lor de a dezvolta cu viziune și pricepere atât industria, cât și educația culturală.

În cinematografie asta ar însemna, pe lângă creșterea producțiilor de film, atât românești, cât și internaționale, și crestearea numărului de săli de cinema, dar și educația cinematografică în școli.

Altfel, la nivel individual, ai simțit niște avantaje după nominalizările la Oscaruri? Ai primit mai multe propuneri de colaborări importante? Ai primit finanțări mai ușor?

Sigur, pentru mine, la nivel internațional, s-a schimbat mult. Lumea te cunoaște. A fost un film cunoscut și este văzut ca un landmark de cinematografie și lumea, evident, altfel se raportează la tine, altfel primești oferte, altfel te așezi la masă pentru a discuta proiecte.

Dar, până la urmă, tot de tine depinde cum generezi proiecte, care sunt ideile, cum le împingi și cum le conduci.

Când ești foarte tânăr, ai impresia că succesul va face totul mai ușor. Nu este chiar așa, pentru că, evident, facerea unui film rămâne la fel de solicitantă și grea pentru toată lumea, iar în aceste timpuri incerte a devenit mai greu să finanțezi proiecte. Ceea ce nu înseamnă că vreau să mă plâng, căci e superb să ai succes în sensul în care lumea îți vede și apreciază munca, iar mai mulți producători vor să lucreze cu tine. Dar nu înseamnă, cum își imaginează lumea, că ai avut succes cu un film și acum totul e super. Nu. Efortul continuă și fiecare film nou pare să fie primul pe care îl faci.

Adică, ok, e frumos, dar succesul e fructul unei munci, al unei echipe și al unor oameni care au avut o viziune și au reușit s-o materializeze, dar e o etapă peste care trebuie trecut repede.

Ceea ce nu este tot timpul posibil. Pentru succesul internațional al filmului Colectiv a fost nevoie ca eu să fiu acolo și să construim o campanie de promovare care a durat doi ani de zile din viața mea, de la lansare până la Oscar. Pentru că vorbeam de un documentar din România și nu de un film de ficțiune internațional cu staruri, vizibilitatea lui trebuia crescută cu multă muncă.

A fost un proces foarte intens și solicitant, în care nu îți mai aparții cu adevărat, dar care m-a învățat că poate alte lucruri sunt mai importante pentru mine în viață.

Văzând, la vremea respectivă, cât de vizibil a devenit filmul Colectiv la nivel internațional, ai avut în vreun moment așteptarea ca asta să pună mai multă presiune asupra autorităților din România, în ceea ce privește niște schimbări absolut necesare după tragedia din Colectiv? Mă refer la bacteriile din spitale, secțiile pentru mari arși. Ai avut vreodată impresia că filmul efectiv o să schimbe ceva din acest punct de vedere?

Evident, a existat o speranță, ar fi ipocrit să zic că nu a existat speranța că atenția internațională va schimba, nu doar prin presiunea asupra autorităților, ci prin reflexia oamenilor care sunt acolo. Văzând filmul, văzând ecoul lui și citind și ce zic alți oameni, speranța a fost mai degrabă că oamenii de acolo or să reflecteze diferit. Și am avut multe voci, atunci am auzit și din partea doctorilor, am auzit de inițiative ale doctorilor de a se schimba, de a schimba ceva în sistem.

Dar, din păcate, cred că turnul de fildeș în care trăiește o mică pătură privilegiată e mult prea departe de pământ ca să se materializeze această diferență de percepție la care am sperat.

Adică, un dosar Colectiv cumva s-a mișcat ok, au fost despăgubite victimele, chiar dacă este clar că nu exista nicio despăgubire care ar putea compensa traumele produse sau uciderea lor, din cauza minciunilor și a refuzului de a-i transfera. Dar al doilea dosar, care privea crima care s-a produs în spitale, managerii și doctorii care au refuzat transferul și au mințit că au condițiile potrivite de a trata arși, a fost îngropat de un judecător care a omis intenționat mărturii și dovezi și a clasat dosarul, care după aceea a fost redeschis de un alt judecător care descoperise aceste omiteri.

Iar în cazul Hexi Pharma eu nu știu în ce țară normală la cap pe acest pământ o companie care, cu bună știință, a omorât atâția oameni, diluând dezinfectanți, toată lumea pleacă acasă nevinovată și dosarul se prescrie. Adică este ceva de noaptea minții pur și simplu, peste care s-a trecut mult prea repede.

Deja aici putem cu bun drept să întrebăm, de fapt, unde exact există democrație în sistemul în care trăim? Pentru că democrația poate să existe doar dacă există și un sistem de justiție funcțional, în care toată lumea este egală în fața legii.

Azi se împlinesc 10 ani de la tragedia din Colectiv. În tot acest timp, an de an, așa cum spui și tu, doar am constatat că nu s-a schimbat mare lucru. În fiecare an, pe 30 octombrie, întrebam supraviețuitorii: ți se pare că s-a schimbat ceva? Dar, din păcate, vedem aceleași știri cu mari arși trimiși în străinătate. Poate singura chestie care s-a schimbat e că acum sunt trimiși imediat afară și nu mai spune nimeni că avem de toate. Dar în continuare nu există un centru de mari arși unde să poată fi tratați în condiții normale. În continuare colcăie gândacii pe pacienți.

Vreau să te întreb cum reziști tu ca cetățean, dincolo de activitatea de artist, în această țară în care vezi că instituțiile sunt conduse de niște oameni care nu au pregătirea necesară?

Asta e o întrebare bună, nu-mi dau seama dacă rezist sau dacă nu, încerc să-mi zic eu mie că, de fapt, lucrurile se mișcă, dar cu altă viteză.

Iar societatea românească tot timpul ne surprinde. De exemplu, alegerile prezidențiale ne-au ținut în priză șase luni de zile, pericolul a fost foarte aproape, dar totuși, a putut fi evitat. Asta e societatea românească.

Sigur, spun asta cu toate rezervele, pentru că am mai spus acest lucru cu toții cândva și s-a dovedit că președintele ales a fost orice, numai ce am sperat cu toții nu.

Cu cât înaintezi în vârstă îți dai seama că lucrurile au ritmul lor. Și da, de multe ori nu se întâmplă cum vrei și de multe ori nu știi ce e bine și ce e rău. Încercăm să zicem, băi, asta-i bine că se întâmplă, asta-i rău că se întâmplă, dar îți dai seama mai târziu ce a fost bine, ce a fost rău.

Dar când văd că cineva ca Oana Gheorghiu este numită vicepremier, asta îmi dă speranța că, totuși, România se schimbă în bine. O astfel de propunere ar fi fost ceva imposibil cu doar câteva luni în urmă.

Așa cum ai spus și tu, au fost acele șase luni de alegeri prezidențiale în care practic toți eram conectați la ce se întâmpla și am văzut foarte mulți artiști, chiar artiști care în mod normal nu luau o poziție publică, acum au ieșit și, fiind acest pericol imminent, și-au spus punctul de vedere. Și cred foarte tare că au făcut o mare diferență în rezultatele finale.

Crezi că artiștii au această responsabilitate în societate să fie mai activi în viața publică, dincolo de ceea ce produc ei în domeniul lor? Să fie niște modele?

Asta e o discuție pe care cred că într-un fel o ai când nu exista social media și altfel într-o lume în care există social media.

Când ai o lume paralelă în social media, în care există influenceri, evident că există automat un rol pe care oamenii îl au în societate. Aici mă refer și la influenceri.

Tot așa și la artiști. Când ești cunoscut și ești acolo, automat vocea ta are o greutate. Acum responsabilitatea aparține fiecăruia. Dacă întrebarea e dacă au o responsabilitate să-și afișeze înclinările, pot să-ți spun că la unii mi aș dori să o aibă, la alții mi-aș dori să nu resimtă această responsabilitate. Pentru că există celebre personaje și din cinematografie care au luat-o complet pe ulei. E o întrebare grea. Ce înseamnă responsabilitate în cazul ăsta?

Recent m-am întors de la FILIT, festivalul de literatură de la Iași, unde au fost invitați mai mulți poeți ucraineni, unii dintre ei venind direct de pe front. Vorbeam poetul Pavlo Matiușa despre ce mai înseamnă astăzi să-ți iubești țara, fiindcă valul acesta de extremă dreapta și în România și în alte țări se folosește foarte mult de ideea naționalistă de a-ți iubi țara și a pune interesele țării tale mai presus de orice, de exemplu, cum e discursul AUR, mai presus de sprijinul acordat ucrainenilor. Și acest poet, Pavlo Matiușa, spunea că, de fapt, în zilele noastre, să-ți iubești țara înseamnă foarte mult și să o ții conectată la alte state, că nu mai putem fi izolaționiști, nu mai putem exista de unii singuri ca entități statale. Și voiam să te întreb pe tine, pornind de la această idee: ce crezi tu că mai înseamnă astăzi să-ți iubești țara?

E o temă foarte largă, mai ales în contextul ăsta naționalist și de dreapta, care se naște peste tot cu viteza pe care o vedem. Îți pot spune cumva din perspectiva mea privată. Sunt și eu mult pe afară și am mult contact cu oameni din industrie de afară și există o mândrie, evident, când lumea mă întreabă, dar cum e în România?

Sunt oameni care zic n-am mai fost sau zic am fost, dar am fost acum 15 ani și atunci tot timpul mă surprind și eu pe mine zicând: a, să vezi, s-a schimbat foarte mult, foarte mult în bine. O vei găsi foarte diferită! Vino, suntem aici, hai să stai la București să vezi.

Eu îmi doresc dezvoltarea ei. Și dezvoltarea tot timpul are de-a face cu o conectare a ei la spațiul internațional, la părțile bune ale lui, să fie conectată la o dorință de a consuma cultură, de exemplu.

Și în sensul ăsta aș putea spune că iubesc țara, da eu sunt poate cel mai prost exemplu de întrebat pentru că mi-am trăit o viață întreagă ca un emigrant. Și niciodată nu m-am simțit nici acolo, nici aici, acasă. Sunt mai mult în aer, între lumi. Dar cum ziceam, am o mândrie când sunt întrebat de România și mă surprind că țin să le spun cât de mișto se dezvoltă sau cât de mișto sunt oamenii. Și foarte multe lume îmi spune că e foarte curioasă, că au auzit numai de bine sau că au fost la Bucureșt și au spus cât de mișto e, ori au fost la Cluj și le-a plăcut.

Oamenii sunt foarte curioși față de România. Se schimbă la nivel internațional percepția asupra României.

Aș vrea să încheiem discuția cu Colectiv. Ai rămas conectat emoțional la unele dintre personajele pe care le-ai arătat în film, poate la unii dintre jurnaliști sau poate la Narcis Hogea, tatăl care și-a pierdut fiul acolo?

100%. Proiectul ăsta a fost mult mai mult decât un film. A fost ceva care nu doar artistic a mâncat din mine foarte mult, ci, evident, emoțional și uman. Oameni ca familia Hogea, Tedy Ursuleanu, Andrei Găluț, dar și cei morți, au lăsat urme în mine. Totuși, niște ani de zile eu le-am interiorizat poveștile într-un fel, pentru a putea distila din ele filmul.

Și asta e ceva care nu te părăsește niciodată. Asta e, cumva, valabil pentru orice film, dar în cazul Colectiv poate și mai mult, având în vedere că a existat această nedreptate care tot n-a fost îndreptată.

Ca părinte în continuare îmi e imposibil să mă pun în această poziție, să știi că cineva îți omoară copilul cu bună știință, iar el este decorat și toți sunt puși pe un piedestal și lăudați că sunt superbi sau pleacă acasă nevinovați. Nu-mi pot imagina cum poți face pace vreodată cu acest lucru.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de la Colectiv. Alexander Nanau, regizor: “Unde exact există democrație în sistemul în care trăim? Pentru că democrația poate să existe doar dacă există și un sistem de justiție funcțional, în care toată lumea este egală în fața legii.” appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut militant pentru libertățile și drepturile omului, De Niro a susținut un discurs impresionant despre rolul artei în democrație, despre pericolul fascist și a îndemnat oamenii din toată lumea să acționeze, să protesteze și să voteze împotriva celor care vor să distrugă democrația. Discursul lui a fost un atac direct la adresa președintelui american Donald Trump.

“În țara mea, ne luptăm al naibii de greu pentru democrația pe care cândva am luat-o ca și cum ni se cuvine. Iar asta ne afectează pe toți. Pentru că arta este incluzivă, aduce oamenii împreună. Arta caută adevărul. Arta îmbrățișează diversitatea. De aceea, arta este o amenințare! De aceea, noi suntem o amenințare pentru autocrați, pentru fasciști.

Președintele filistin al Americii s-a autoproclamat șef al uneia dintre instituțiile noastre principale de cultură. A tăiat fondurile și sprijinul pentru artă, pentru domeniile umaniste și educație. Iar acum a anunțat 100% taxare pe filmele produse în afara SUA. Nu poți pune preț pe creativitate, dar, aparent, poți să pui un tarif pe ea.

Desigur, asta este inacceptabil. Toate aceste atacuri sunt inacceptabile. Iar asta nu este doar o problemă americană. Este una globală! Și, ca într-un film, nu putem doar să stăm și să ne uităm.

Trebuie să acționăm și trebuie să acționăm acum! Fără violență, dar cu o pasiune uriașă și determinare.

Este timpul ca toți cei cărora le pasă de libertate să se organizeze, să protesteze.

Iar acolo unde sunt alegeri, desigur, să voteze!” – a declarat Robert De Niro.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Robert De Niro, discurs impresionant pentru democrație pe scena de la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Norman Manea este considerat drept unul dintre cei mai importanți scriitori români din exil, numele său fiind de mai multe ori vehiculat printre scriitorii români propuși pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava, iar pe când era copil a fost deportat într-un lagăr de concentrare din Transnistria. A supraviețuit Holocaustului și în 1945 s-a întors în România.

Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul.

Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit singurul scriitor român medaliat cu Carlos Fuentes Medal, în Guadalajara, o recunoștință uriașă adusă autorilor de origine latină.

În prezent este Profesor Emeritus la Bard College, New York, membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie, dar urmărește îndeaproape tot ce se întâmplă în țara pe care a părăsit-o acum mai bine de 30 de ani.

La 30 de ani de la căderea comunismului, libertatea de care ne bucurăm azi ne-a permis să luăm legătura cu Norman Manea, aflat la New York, și să publicăm azi analiza sa asupra României de azi.

“România nu mai este ce a fost sub comunism, deși sunt încă destule urme de retardare care arată că susținerea modernizării, sprijinită financiar dinspre Vest, a fost uneori irosită scandalos.”

Norman Manea

Domnule Norman Manea, cum vi se pare că arată România la 30 de ani de la Revoluție?

Am plecat din România în decembrie 1986, când mi se părea că s-a atins apogeul mizeriei materiale și morale.

Am revenit prima dată după 11 ani, a doua oară după alți 11 ani. Apoi, de mai multe ori, la diverse manifestări culturale.

Impresia mea despre situația din țară a evoluat treptat spre mai bine și ultima dată, acum vreo 3 ani, când am intrat dinspre Transilvania, am regăsit o imagine mult ameliorată, o evoluție evident pozitivă în câteva orașe din Ardeal.

Cred că România nu mai este ce a fost sub comunism, deși sunt încă destule urme de retardare care arată că susținerea modernizării, sprijinită financiar dinspre Vest, a fost uneori irosită scandalos.

Ceea ce a supraviețuit și continuă să fermenteze peste tot este corupția, la sat și oras, în guvern și în tot mai extinsul sector privat, chiar și în învățământ și cultură.

Întrebat adesea ce doresc eu României, am răspuns mereu la fel: ca O scrisoare pierdută a marelui nostru Caragiale să nu mai fie valabilă! Viteza de împlinire a acestei vechi doleanțe nu s-a ameliorat, cred, și va mai trece vreme până o generație viitoare să poată certifica o asemenea drastică transformare.

“Avem o țară minunată, păcat că e populată”. Ar fi doar de adaugat “de politicieni”. Populată de politicienii de azi și de alaltăieri, în așteptarea celor de mâine.”

Norman Manea

Cum este România privită din SUA?

Pot spune că studenții români pe care i-am întâlnit în America mi-au făcut toți o impresie excelentă, prin înzestrare și stăruință.

Aș adăuga că numărul românilor în USA și în lumea occidentală a sporit spectaculos în ultimii ani, ceea ce a avut un efect pozitiv și în ultimele alegeri din țară.

Comparată cu celelalte țări dezrobite din Estul Europei, mai ales cu Ungaria și Polonia, chiar și cu Rusia, România se menține pe linia de aur a mijlocului,  ‘nici-nici, și-și’, ceea ce, în vremea noastră de confuzii și extremisme, nu e cel mai rău. Asta explică și prezența modestă în știrile zilei din presa mondială, ahtiată după senzațional, adică vânzare ridicată.

Dar țara își menține și chiar întreține darurile: în New York Times din aceste zile este o prezentare elogioasă a apelor terapeutice de la Tușnad și împrejurimi, elogiate de transilvăneni, români și unguri deopotrivă, străini de umorul amar al zicalei “avem o țară minunată, păcat că e populată”. Ar fi doar de adaugat “de politicieni”. Populată de politicienii de azi și de alaltăieri, în așteptarea celor de mâine.

Țara își vede de treabă între timp, s-ar zice, chiar când treaba cetățeanului turmentat, adică deruta sa, cotropește prea multe ținuturi mioritice.

The post Cum arată România la 30 de ani de la Revoluție? – Norman Manea appeared first on Cultura la dubă.