Anul trecut, Lina Vdvîi a câștigat Bursa Alex. Leo Șerban la TIFF pentru următorul său proiect, pe care îl va regiza, de aceasta dată, alături de Radu. Este vorba despre filmul “Tata”, un documentar despre tatăl ei, crescut și educat în URSS, dar care de 20 de ani este abuzat de șeful său din Italia, țară în care s-a stabilit, departe de ființele pe care, la rândul său, le-a abuzat dintotdeauna – fiicele și soția sa.

Iar cele două proiecte cinematografice au coincis în viața Linei cu cel mai important moment, cel în care ea a devenit mamă.

Pe Lina am întâlnit-o la Astra Film Festival, unde participă, alături de Radu, cu filmul Acasă. Pentru că a trebuit să rămână alături de fetița ei la hotel, Lina nu a putut să participe la proiecția filmului, la fel ca la Sundance sau la alte festivaluri.

Dar Cultura la dubă a realizat acest interviu și vă propune să descoperiți o femeie puternică, inteligentă, mamă tânără și o regizoare de film în devenire, despre care cu siguranță vom mai auzi de acum încolo.

Lina, spune-ne, te rog, cine ești, de unde vii, cu ce te ocupi?

Numele meu este Lina Vdovîi, un nume pe care îl pronunț de obicei mai lent, tocmai pentru că oamenii nu înțeleg ce zic. Nici nu știu dacă să zic că sunt jurnalist sau documentarist. Eu am început în presă acum 12 ani.

De unde ești?

Din Republica Moldova. Din Strășeni. E un oraș lângă Chișinău, la vreo 20 km.

Am venit la facultate în Iași să fac jurnalism, iar la “Opinia Studențească” și am publicat primele mele reportaje. Așa am învățat să documentez povești mai ample, așa am învățat să mă uit la fenomene, la oameni. S-a văzut interesul meu pentru zona asta. Am scris foarte mult reportaj social.

Și după aceea cum ai ajuns la București?

M-am angajat la TVR. N-am fost reporter de televiziune, am scris. TVR tocmai lansase o platformă video cu toate producțiile televiziunii și sarcina noastră era să le promovăm, să scriem despre ele, să ne întâlnim cu producătorii, cu realizatorii emisiunilor. O chestie care nu era neapărat foarte aproape de ce făceam eu înainte de asta.

Așa că în weekend-uri mergeam pe teren și făceam materiale pentru alte publicații. (Casa Jurnalistului, Dilema Veche, etc.) La un moment dat am zis că nu mai vreau să fac asta. Nu mai vreau să fac ceea ce îmi place în timpul meu liber. Așa că am plecat de la TVR și am devenit jurnalist freelancer.

Când am plecat de la TVR am început să scriu mai mult pentru Casa Jurnalistului. Reușeam să accesez burse și să îmi câștig banii din alte locuri, aveam diverse colaborări cu diferite publicații în continuare. Însă Casa era cumva locul meu preferat și locul meu de suflet.

Și cum ai făcut trecerea la film documentar?

Păi s-a întâmplat cu Radu (Ciorniciuc), în același context în care a făcut și el trecerea asta. Radu mi-a zis că are el un proiecțel, are el o idee de reportaj pentru presa străină.

Asta mi-a zis: că e o familie în Delta Văcărești, pe care o știe de câțiva ani și poate mergem pe acolo să vedem care-i treaba cu ei. Citise pe undeva că urma să devină parc național. Am anticipat ambii că o să treacă printr-o schimbare și am zis hai să vedem care-i treaba.

Doar că în momentul în care am ajuns în deltă, ne-am dat seama că schimbarea urma să se petreacă mult mai lent decât ne-am gândit noi și trebuia să stăm oricum mai mult cu ei.

Stând cu ei, petrecând tot timpul ăla cu ei, ne-am apropiat foarte mult, ne-am atașat unii de alții. Mie oricum îmi plac copiii extraordinar de mult și toată gașca aia de-acolo, îi iubesc în continuare pe toți și cumva relația s-a dezvoltat foarte natural.

Ești genul de om care atunci când își face meseria se și atașează de subiecte?

Da, exact. Eu păstrez tot timpul legătura, poate nu chiar cu toți, dar cu personajele din cele mai importante materiale din cariera mea.

Cum a fost lucrul tău propriu-zis la filmul “Acasă”?

Asta cu scenaristul a apărut destul de târziu în proiect. După doi ani de documentare.

Nefiind din industrie, încă nu înțelegeam foarte bine cum sunt împărțite rolurile. Eu, pentru că am scris întotdeauna și pentru că scrisul era instrumentul meu de lucru, am zis “hai să scriu eu scenariul, să scriu tot ce e de scris la filmul ăsta.” Și Radu a zis “ok, eu vreau să fac regie”.

Așa că scenarist la “Acasă” înseamnă că am scris, alături de Monica (Lăzurean Gorgan, producător), atunci când a venit și ea în proiect, treatment, aplicația la CNC, am scris aplicația pentru niște fonduri europene și am lucrat la structura poveștii cu Radu, în sensul că Radu, când se întorcea de la montaj, mereu ne uitam pe ce aveam împreună, discutam scenele, cum le îmbinăm, cum facem treceri, cum e un personaj, dacă arătăm tot ce vrem noi să arătăm noi despre personajul respectiv sau nu.

De fapt, experiența mea de scenarist se conturează abia acum, la următorul meu proiect.

“Eu nu sunt de părere că un film ar trebui să fie terapia cuiva. Eu mi-am făcut anii mei de terapie. De fapt, cu ajutorul terapiei am ajuns în punctul ăsta cu el.”

Lina Vdovîi

Apropo de asta, anul trecut ai câștigat bursa Alex Leo Șerban pentru proiectul tău, Tata. Ce s-a mai întâmplat între timp?

Proiectul a evoluat destul de mult de atunci.

“Tata” e un film despre tatăl meu, care muncește în Italia de 20 de ani, cu care eu am avut o relație destul de dificilă, pentru că a fost violent și abuziv cu mine și surorile mele și mama mea, dar care este acum victima abuzului din partea șefului de la locul de muncă.

Lucrează la o vinărie în nordul Italiei. Acesta e un aspect al vieții lui de acolo de care nimeni din familia noastră nu știa, pentru că tata e o persoană foarte orgolioasă, e un munte de orgoliu și mereu a fost obsedat să proiecteze imaginea asta despre el de bărbat puternic, în control, care nu are vulnerabilități, nu are traume, nu are emoții și așa mai departe.

Prin filmul ăsta încerc să arăt cumva ciclul violenței și schimbarea  de roluri care se produce aproape întotdeauna, dar despre care nu vorbim sau nu vorbim destul. În același timp, încerc să îmi rezolv eu problemele cu el și să îmi dau seama dacă putem să gasim o soluție pentru noi, având în vedere trecutul nostru.

Care este scopul unui astfel de film, îl faci pentru tine sau pentru public?

Eu nu sunt de părere că un film ar trebui să fie terapia cuiva. Eu mi-am făcut anii mei de terapie. De fapt, cu ajutorul terapiei am ajuns în punctul ăsta cu el.

Nu, vreau să fac un film care să arate, cât mai autentic posibil, problemele astea cu care ne confruntăm foarte mulți dintre noi: lipsa de comunicare, violența și abuzul, care sunt prezente în multe familii din România.

Tatăl tău înțelege cu ce te ocupi tu?

E foarte ciudat că în perioada asta în care am apucat să stăm mai mult împreună, practic, proiectul ăsta ne-a adus împreună.

Am avut o relație destul de rece și distantă, dar la proiectul ăsta nu filmez doar eu, filmează și el. El își documentează abuzurile. Noi i-am dat o cameră ascunsă pe care o poartă la muncă și cu care îl filmează pe șeful lui. Noi filmăm partea noastră. Îl filmăm pe el acolo, sunt și eu personaj în film, e și Radu, suntem noi toți și documentăm bucata asta.

Vara asta am stat două luni legate în Italia și mi-am dat seama că distanța dintre noi, pe care o știam eu, e și mai mare.

Suntem la poli opuși în ceea ce privește valorile noastre, credințele, viziunile. E un bărbat născut, crescut și educat în Uniunea Sovietică, unde nu existau persoane LGBT, unde nu existau persoane bolnave de SIDA. Deși muncește în Italia de 20 de ani, nu și-a schimbat cu nimic ideile extreme, ăștia-s pilonii lui.

El cum privește abuzurile la care e supus el însuși?

El e convins că Dumnezeu îl pedepsește pentru ce ne-a făcut el nouă. Ca atare, acceptă cu mai multă ușurință tot ce i se întâmplă lui, ceea ce e foarte greșit. Nu cred în această pedeapsă divină.

Nu cred că există vreo justificare pentru ce i se întâmplă lui acolo și nu cred că merită.

El e foarte deschis la ideea acestui proiect. El își dorește enorm să facă parte, să fie iertat. Mai are câțiva ani de muncă acolo și iese la pensie și va trebui să se întoarcă acasă și e conștient de faptul că noi am crescut, nu mai suntem dependente de el, nu mai suntem sub controlul lui, nu ne mai poate impune să-l respectăm sau să-l iubim.

Încearcă să compenseze acum. Pe de o parte ne ajută deschiderea asta a lui pentru că ne ajută cu filmul, pe de altă parte, eu, de când am născut-o pe fetița mea, nu mai simt nevoia unui tată. Dar, altfel, ca bunic se comportă extraordinar, l-am văzut în ipostaze în care nu credeam că îl voi vedea vreodată.

Crezi că ai fi putut ajunge în punctul ăsta profesional dacă ai fi rămas în Republica Moldova?

Nu, categoric. Presa din Republica Moldova aproape că nu există. Sunt două-trei locuri în presa din Moldova care fac treaba cum trebuie, dar, în principal, e o presă supusă, controlată politic.

Acolo nu aș fi avut niciodată libertatea, oportunitățile și oamenii de la care să învăț să fac ce știu acum.

Mă bucur enorm că am plecat.

Crezi că educația are puterea de a schimba destinele unor oameni?

Absolut. Și acum mă întorc la familia Enache (din filmul Acasă), eu mă bucur enorm că acum ei merg la școală. Școala îți deschide orizonturile, te contectezi la ceea ce ar trebui să fie fibra unei societăți.

Simți că faptul că ești mamă te încetinește în lucrul la film?

Daaa, foarte mult. E foarte foarte greu. Sunt extrem de fericită și îmi iubesc copilul până la cer, fără ea eram incompletă. Însă, dacă vrei să fii și mamă și să mai faci și alte lucruri pe lângă asta, e foarte greu dacă nu ai ajutor.

Și cred că ar trebui să existe un sistem de susținere pentru femei mult mai bine pus la punct.

Eu am norocul că Radu mă ajută foarte foarte mult, dar am nimerit într-un moment în care am terminat un proiect, îl promovăm, lucrăm la altul nou, a trebuit să călătorim.

Dar este greu. Chiar te încetinește pentru că este un full time job. Și în cele câteva ore libere pe care le am, am așa o stare de anxietate, nu știu ce să fac mai întâi, să spăl vase, să fac ordine în casă, să citesc, să mă uit la un film. Ce să fac? Și ajung să stau în starea asta și se trezește copilul și gata, mă întorc la ea.

Dar, culmea, în toată această perioadă cel care m-a ajutat foarte mult a fost chiar tata, care a stat foarte mult cu ea.

Dincolo de realizarea cinematografică și faptul că și ei au devenit părinți, Lina Vidovîi și Radu Ciorniciuc s-au luptat și au reușit să schimbe viața familiei Enache, pe care au filmat-o vreme de 4 ani în sălbăticia Deltei Văcărești. Copiii familiei Enache au mers pentru prima dată la școală, la medic, au învățat să scrie și să comunice, iar acum locuiesc în propria lor casă. Puteți citi mai multe într-un interviu realizat cu Radu Ciorniciuc.

The post “Tata” e un film despre tatăl meu, care a fost abuziv cu noi, dar acum este el cel abuzat – Lina Vdovîi appeared first on Cultura la dubă.

Vineri, 24 ianuarie, începe Sundance, cel mai important festival de film din SUA, iar Radu Ciorniciuc este singurul regizor român care va avea un film în competiția oficială. Este vorba despre documentarul său de debut, “Acasă, My Home”, selectat în competiția pentru filme documentare.

“Acasă, My Home” spune povestea unei familii care a trăit timp de 20 de ani în sălbăticia din Delta Văcărești. Documentarul a fost realizat de-a lungul a patru ani și urmărește marea aventură prin care a trecut familia Enache: de la o viață în completă armonie cu natura, la traiul plin de provocări din marea junglă urbană a capitalei.

Radu Ciorniciuc a devenit cunoscut în jurnalismul independent din România ultimilor 10 ani, pentru materiale semnate la Casa Jurnalistului, apoi pentru anchete internaționale realizate în colaborare cu The Guardian sau Al Jazeera. Cu banii economisiți din astfel de colaborări a reușit să își cumpere echipament de filmare și să pornească proiectul “Acasă, My Home”, care nu este doar un film, ci și un proiect social.

Împreună cu echipa filmului și cu profesioniști implicați, de la medici la educatori, Radu a reușit să schimbe viața familiei Enache, dar și pe a lui însuși. La începutul filmărilor, în urmă cu 4 ani, era un burlac, acum este tatăl unei fetițe de câteva luni.

Iar Vali, cel mai mare copil al familiei Enache, a devenit la rândul său tată și va merge alături de Radu la Sundance.

Radu, cum s-a născut acest film? În ce moment te-ai hotărât că vrei să spui povestea într-un documentar?

Cred că la vreo jumătate de an de când mă apucasem de filmări. Noi acolo ne-am dus pentru un reportaj, mi s-a părut foarte interesant că Delta Văcărești va deveni arie protejată și m-am dus să văd ce intenție au autoritățile cu locul asta, cu o fostă groapă de gunoi, că practic asta era.

Știam vag că există o familie care locuiește acolo, drept urmare mă gândeam și la cum o să arate viața acestor oameni când nu o să mai poată locui acolo.

În ce an era asta?

2016. Cu cât îmi petreceam mai mult timp cu familia, îmi dădeam seama că sunt multe lucruri pe care le simt și le văd și de acolo a început o căutare. Îmi era clar ca nu mai putea fi doar un reportaj, că genul jurnalistic mă limitează destul de mult. Și așa am început să explorez o zonă de film, să încep să filmez altfel.

Am început documentarea cu partenera mea, Lina Vdovîi, care e și scenaristul filmului, la un moment dat ni s-a alăturat și Mircea Topoleanu, care e fotograf. Cu toții aveam niște skill-uri, nu veneam din zona filmului, asta părea un dezavantaj atunci, dar în timp s-a dovedit a fi mișto că fiecare am venit cu câte un skill și așa am creat ceva destul de fresh, de nou, spre deosebire de multe alte filme.

Are un suflu destul de nou și autentic.

Iar la un an și ceva am cerut ajutorul Monicăi Gorgan, care e un producător de film cu experiență, în special pentru că aveam nevoie de un editor, aveam sute de ore de filmare, aveam multe direcții și trebuia să ne decidem pe una singură. Și așa a venit Andrei Gorgan în echipă, ca monteur cu experiență și în filme de ficțiune, ceea ce a contat foarte mult.

Oamenii pe care i-ai filmat au înțeles ce urmează să li se întâmple și cum le va fi spusă povestea?

Proiectul ăsta nu e doar un film, e și un proiect social și un proiect editorial. Noi am fost foarte deschiși cu membrii familiei și pentru că genul de documentare a fost să integrăm cumva camera de filmat și să devină un membru al familiei.

Era o provocare să nu facem doar another gypsy film. Așa că a implicat foarte multă comunicare și încredere cu familia. Am implicat apoi și psihologi, educatori, asociații, medici. Ce am încercat a fost să dezvoltăm un soi de integrare socială croită pe nevoile unei familii total neconvenționale.

Care erau problemele familiei?

Era o familie cu un tată absolut radical, care a locuit 20 de ani în sălbăticie, desi erau la 200 metri de centrul orașului, copiii nu aveau acte, nu au mers niciodată la școală, doi dintre copii s-au născut acolo.

Cel mai mare dintre copii, Vali, prima dată a ieșit pe bulevard când avea 12 ani și a dat mașina peste el. S-a speriat când a văzut atâția oameni și atâtea mașini și a fugit în mijlocul străzii și a dat mașina peste el. S-a lovit la splină, iar părinții l-au dus acasă, nu la spital.

Marea spaimă a lor era să nu îi expunem pe copii și să se sesizeze Protecția Copilului.

Dar cum de nu s-a întâmplat asta până atunci? Cazul lor era cunoscut deja în presă.

S-a întâmplat și un film. E un moment când vine Protecția Copilului și îi amenință și atunci acceptă să se mute în oraș.

Practic, de frică să nu-și piardă copiii, acceptă să intre în civilizație?

Da, a fost o perioadă de tranziție. Noi deja aveam demarat proiectul social, niște fonduri, dar marea problemă a fost că nu găseam un proprietar care să îi accepte atât de mulți oameni și țigani.

Cam cât ai filmat în total?

În jur de 300 de ore de filmare în aproape 4 ani.

Ai putea să faci o paralelă de la cum ai găsit familia și cum e ea acum?

E destul de vizibilă diferența. Au câștigat multe lucruri, dar au și pierdut unele lucruri. Unul dintre lucrurile care mă apăsau, de când s-au mutat în oraș a fost că și-au pierdut din magia care mă cucerise pe mine la început.

Dar lucrurile sunt bune pentru că acum copiii sunt mult mai sănătoși, mai încrezători, merg la școală, știu să citească, să scrie, comunică între ei. La început nici nu prea aveam dialoguri, erau multe țipete, atingeri. Iar pe parcurs încep să poarte dialoguri, să se spargă niște bube. Filmul este, de fapt, despre relația de familie.

Ție ce ți-a adus cea mai mare satisfacție după această poveste?

Cea mai mare satisfacție e că am reușit cumva să îmi găsesc eu liniștea interioară, o dată cu prietenia cu acești oameni. Am intrat un burlac pe muchie de burnout și am ieșit cu o familie a mea din acest proiect. Cel mai mare câștig e că privesc lumea cu mult mai puțină frică.

Crezi că realizatorii de documentare care arată astfel de povești ar trebui să se implice? Crezi că e o datorie morală, dacă asiști la o astfel de poveste, să încerci să o ajuți?

Asta cred că ține de fiecare în parte. Nu pot blama pe cineva care doar e martor, pentru că, în fond, contribuie pozitiv prezența lui acolo la viața oamenilor pe care îi filmează.

Desigur, e destul de grea imaginea asta în care vezi echipamente de zeci de mii de euro care înconjoară copii cu burta umflată, cum am văzut în Africa, iar după 10 minute, oamenii închid dubele și pleacă și copiii ăia rămân acolo.

Nu știu, uneori poți să te implici alteori nu. Nu toate cazurile îți permit să faci asta. Iar genul ăsta de intervenție, cum am făcut noi cu proiectul social, îți poate altera adevărul jurnalistic pe care îl cauți într-un film documentar.

Acum mergeți la Sundance, dincolo de ce se va întâmpla cu filmul în competiție, ce alte planuri aveți pentru acolo?

Miza e să îi oferi filmului să aibă un circuit festivalier internațional bun, să ajungă la televiziuni, în străinătate. Nu știu exact, e prima mea experiență, știu că se planifică multe în jurul filmului, astfel încât să fie cât mai vizibil.

A fost greu, a fost ușor să obții finanțare?

În primul an nici nu am știut că pot să obțin finanțare. Am început cu economiile mele, din reportajele făcute în străinătate. Apoi am luat finanțare de la CNC și apoi au venit și altele.

Iar la Sundance, ca să ajungem acolo, cred că au contat foarte mult niște laboratoare din Europa la care am participat nu doar pentru dezvoltarea producției, ci și pentru strategii de marketing și promovare. Iar în contextele astea vin niște oameni din industrie cărora poți să ai șansa să le arăți ceva din material, cum a fost și cazul nostru, la Dok Incubator, care e cel mai prestigios workshop de dezvoltare de film din Europa. Și e prestigios tocmai pentru că aduce oameni foarte importanți din industrie, inclusiv oameni care au montat filme de Oscar.

Ce vrei să faci mai departe? Tot astfel de proiecte, documentare, dar și cu implicare socială?

Deja lucrez acum la un proiect despre sclavia modernă în Italia, cu muncitori imigranți, și îmi e destul de ușor să navighez pe subiectul ăsta, pentru că am lucrat în trecut la anchete, undercover în fabrici pe subiectul ăsta, al exploatării muncitorului.

Ți se pare naturală trecerea de la reportaje, de la jurnalism la filme documentare?

Da, cel puțin în cazul meu. La Casa Jurnalistului nu am învățat neapărat rigoare, dar exista o disciplină în a găsi subiecte cu valoare umană, iar din contextual ăla m-am dus spre investigație de presă în străinătate.

Când m-am apucat de documentarul ăsta aveam și frustrarea că în trecut erau lucruri fantastice pe care le vedeam pe teren și nu ajungeau în materialul final. Dar m-a ajutat că știam să livrez un material, să respect termene, să spun povești.

Cum s-a născut dorința ta de a spune povești?

Eu am crescut cu poveștile bunicului, iar cu ajutorul acelor povești a reușit să creeze cu noi o relație atât de puternică, încât nici moartea nu a putut să o distrugă. Și cumva a rămas în mine credința că poveștile pot lega relații între oameni, ne pot ajuta să ne cunoaștem mai bine.

Sărăcia este o temă care te interesează în mod special?

Sărăcia e o temă care m-a interesat foarte mult, tocmai pentru că vin din sărăcie. Nu din sărăcie extremă, dar vin din sărăcia anilor 90, cu niște părinți profesori de liceu cu lefuri de mizerie și datorii enorme.

Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație în vest și nu văd cum oameni din generația noastră să nu rezoneze cu cauze de genul ăsta, fiindcă au corespondent în noi.

Nu cred că ar trebui să mai existe sărăcie în niciun loc, dar mă șochează când o vad în spatele blocului, la câțiva pași de centrul Bucureștiului. Ceva nu funcționează și e ceva de care și noi suntem responsabili într-o anumită măsură.

The post “Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație” – Radu Ciorniciuc, regizorul documentarului “Acasă, My home”, selectat la Sundance appeared first on Cultura la dubă.