La Londra, balerina Francesca Velicu răscolește publicul cu o prestație minunată într-un spectacol Giselle revoluționar. Regina Angliei și Prințesa Kate au fost săptămâna trecută printre spectatori și au felicitat personal compania English National Ballet, în fruntea căruia a strălucit Francesca, tânăra balerină din România.

La doar 26 de ani este deja solistă pe una dintre cele mai importante scene de balet din lume și pare că drumul său abia a început.

***

Este 7 seara și ajungem la Sadler’s Wells, teatru cu o istorie de peste 300 de ani.

Un mix cultural, cu spectatori de diverse vârste și categorii sociale, se coagulează în foaier. Sunt tineri cu vestimentații inspirate din Camden Town, dar și vârstnici eleganți, care afișează bijuterii și genți exclusiviste.

Unii fac coadă la bar și beau câte un pahar de vin (întâmplător) românesc, alții discută sau răsfoiesc programul spectacolului.

Așteaptă să vadă repunerea în scenă, după o pauză de 5 ani, a unui act artistic care a făcut înconjurul lumii, la propriu și la figurat. English National Ballet dansează din nou Giselle-ul lui Akram Khan, un spectacol de dans contemporan adaptat după romanticul “Giselle”, creat la 1841.

Giselle-ul lui Akram Khan, coregraf britanic de origine indiană, a debutat în 2016 cu Alina Cojocaru în rol principal, iar criticii l-au numit “o capodoperă a secolului 21.”

În această seară, protagonistă este tot o româncă –  Francesca Velicu.

În drum spre sală, mai multe afișe avertizează că la acest eveniment volumul muzicii este deosebit de puternic. Muzica este în sine o creație contemporană impresionantă, care îmbină acordurile clasice cu componente electronice, efectul fiind deosebit de emoționant pe durata întregului spectacol.

Coloana sonoră a fost comandată special pentru acest Giselle, este compusă de italianul Vincenzo Lamagna, în colaborare cu directorul artistic și dirijorul Gavin Sutherland, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Decorurile sunt realizate de un câștigător al premiului Oscar, scenograful Tim Yip, și completează împreună cu costumele și coregrafia un univers apăsător cât se poate de actual: muncitorii imigranți care lucrează într-o fabrică de textile se luptă pentru supraviețuire în sărăcie, în timp ce înalta clasa, formată din lorzi, trăiește în excese și opulență.

Ce ironie! cu o seară înainte au venit să vadă spectacolul chiar Regina Camilla și Prințesa Kate.

Pe un zid cenușiu imens, construit genial de scenograf, palmele imigranților care se agață cu disperare de zidul fabricii rămân în memoria vizuală a spectatorului.

Francesca, imigrantă la rândul său, aduce în Giselle propria poveste: o tânără venită din altă țară în UK, cu unicul scop de a se bucura de fiecare pas de dans, de tinerețe și de prieteni, o tânără care știe ce înseamnă munca zilnică și durerile.

“Giselle-ul lui Akram e foarte personal. Fiecare are libertatea să interpreteze exact cum vrea, ceea ce în alte producții nu se întâmplă atât de mult. Există un tipar din spectacolele vechi, cum trebuie să fie Giselle. Însă acum ne-au comunicat și maeștrii de balet că Giselle trebuie să fii tu. Chiar am încercat să fiu cât mai naturală, cât mai eu posibil. Și cred că asta e special. Că atunci când ești pe scenă, ești atât de sincer și se simte asta.

Ținând cont de ceea ce se întâmplă acum în lume, mi se pare că spectacolul ăsta este perfect, descrie timpul nostru, e suficient să mă uit la realitatea pe care o trăim ca să mă pun în personaj.

Spectatorii spun că dincolo de performanța tehnică, tu ai transmis foarte multă emoție. Cum ai reușit asta?

Nu știu, când sunt pe scenă de obicei mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, e un dialog.

Am văzut în Giselle a ta o combinație între forță și sensibilitate. Așa te-ai descrie și pe tine în viața reală?

Da, sunt o combinație între cele două. Chiar mă regăsesc foarte mult în acest spectacol și cred că de aceea mă și simt foarte bine.”

Giselle spune o poveste tristă, iar emoția pe care o transmit dansatorii este profundă. Giselle este trădată de Albrecht, care pretinde că este un muncitor, dar alege, de fapt, să se întoarcă la înalta clasă din care face parte.

Akram Khan transformă nebunia și moartea lui Giselle într-un superb dans al umanității. În jurul eroinei se formează un lanț care redă prin dans suferința ei, până la ultima suflare.

„De când eram mică, la școală, și vedeam spectacolul Giselle la noi la operă, mi se făcea pielea de găină.

Cum trăiești acum finalul unui spectacol în care tu ești Giselle?

După spectacolul ăsta cam toți suntem emoționați la sfârșit.

Plângeți?

Puțin. Hahaha.

E o poveste foarte frumoasă, nu ai cum să nu te emoționezi. Ne îmbrățișăm între noi, vin maeștrii de balet să ne îmbrățișeze, vine directorul companiei, apoi mergem la cabină, ne schimbăm și încerc să ies cât pot de repede că știu că mă așteaptă prietenii, familia.”

În actul al II-lea, Giselle este introdusă de Myrtha în lumea de dincolo, a femeilor trădate, a celor care au murit însărcinate, a muncitoarelor care au pierit în condițiile inumane din fabrici. Acestea devin ielele care bântuie sufletele celor rămași în viață. Dar Giselle se luptă dincolo de viață pentru iertarea lui Albrecht și eliberarea sufletului său.

Pe durata întregului act, balerinele sunt pe poante, într-un melanj perfect pe care coregraful îl face între balet clasic, dans contemporan și dansul indian clasic. Această combinație este considerată de specialiști o adevărată revoluție în lumea dansului, un limbaj coregrafic cu totul nou.

„Părul a avut, de asemenea, un farmec aparte în actul al II-lea, părea că e o armă a femeilor, parte din forța lor.

Chiar este, îmi place la nebunie că ai observat asta. Fiindcă așa a fost gândit. Akram e indian, iar noi facem în spectacol kathak, dansul clasic indian, limbajul semnelor de acolo este luat. Iar pentru ei părul este un simbol al zeițelor, vorbește într-adevăr despre puterea femeilor.

Pentru acest moment, toate trebuie să avem părul lung, iar cine nu îl are lung, poartă perucă.”

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în distribuție au fost sold-out. După fiecare spectacol, protagonista a plecat către casă cu brațele pline de flori. Au venit să o vadă părinții și prietenii, precum și numeroși români care au aflat de acest eveniment.

De fiecare dată, cei care au fost martori la acest dans au aplaudat minute în șir și au plecat impresionați.

„Am plâns tot spectacolul, Giselle a fost extraordinară, magnifică.

Vorbeam cu prietena mea după spectacol cât de prețios este când cineva împarte emoții reale cu tine. Cred că ea a luat în mod evident ceva din viața ei și a decis să împartă cu noi. Iar noi pur și simplu am plâns tot timpul. Iar felul în care au interacționat unii cu alții este extraordinar, este pură interacțiune umană.”, spune o spectatoare venită din Spania.

Printre martorii care au văzut-o pe Francesca dansând am întâlnit-o și pe coregrafa Melinda Jakab de la Opera Maghiară din Cluj. „A fost cu adevărat fantastic.”, a declarat aceasta.

O altă româncă, balerină amatoare venită de la București, se declară cu adevărat impresionată.

„Francesca este foarte bună. Nu are termen de comparație pe scena asta, e cea mai bună, elegantă, potrivită pentru Giselle. Eu n-am văzut o Giselle mai bună ca ea.

– Nici măcar Alina Cojocaru?

– Nici măcar Alina Cojocaru, pe care am văzut-o, dar în Giselle-ul clasic. Aici e altceva, alt gen de spectacol. Și scenografia e impresionantă, muzica…

– De ce nu vedem astfel de spectacole și în România?

– Pentru că e foarte scump să produci așa ceva, iar școala noastră nu e atât de bine pregătită din punct de vedere artistic, nu mă refer la balerini, ci la restul – regizori, coregrafi, scenografi, nu avem săli de spectacole, în primul rând, unde să faci?

– Sunt găuri în podelele de lemn, e adevărat?

– Peste tot. Îmi notez unde să nu calc.”, spune Sînziana Balosin.

În weekendul în care am vizitat-o eu, Francesca Velicu a susținut 3 spectacole în doar 24 de ore. Ne-am întâlnit pentru interviu între spectacolul de la prânz și cel de seară. Este toată un zâmbet și trăiește bucuria dansului și dincolo de scenă.

“Mă simt foarte bine, sunt foarte fericită pentru că a ieșit foarte bine și sunt mulțumită. Bineînțeles, sunt super obosită.

Cum se resimte mai exact această oboseală, ai dureri?

Dureri sunt întotdeauna la noi, tot timpul avem câte ceva, dar te obișnuiești.

Acum nivelul de energie e puțin scăzut.

Cum reușești să te mobilizezi pentru următorul spectacol?

Cu mâncare, electroliți, apa, puțin somn.

Reușești să dormi?

E adrenalină, dar sunt învățată cu multe spectacole și la un moment dat se obișnuiește și creierul și te lasă să te culci.”

Francesca dansează la English National Ballet de la 18 ani. A părăsit Opera Națională București după scandalul din 2016 în care angajații români ai instituției i-au îndepărtat pe celebrii Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu proteste și huiduieli.

„Alina și Johan m-au întrebat dacă vreau să încerc la English National Ballet, să dau o probă. Am dat audiție când ei aveau turneu în Paris. Tamara Rojo, care era director atunci, mi-a zis imediat: you got a job. Am fost aici, la Londra, într-o săptămână. Totul a fost foarte rapid și am rămas aici pentru că mi-a plăcut.”

Pentru că i-a plăcut, dar și pentru că prestațiile sale au fost din ce în ce mai bune.

La doar 2 ani distanță, a primit prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans. Între timp, a evoluat mai multe niveluri în piramida titlurilor în baletul britanic. Acum este solistă și mai are doar două niveluri până va ajunge în vârf, ca lead principal.

În Giselle a dansat încă din 2016, în corpul de balet. Iar toamna aceasta a primit rolul principal.

„Am fost în turnee în 11 țări, așa că l-am dansat foarte mult și îl știu perfect pe tot.

Cum ai primit rolul?

Acum doi ani am fost trecută în paranteză, ceea ce înseamnă under study, adică am voie să învăț pașii, să merg la repetițiile cu prim soliști, să mă uit, să iau tot ce vreau eu de la ei.

Iar sezonul acesta în sfârșit s-a întâmplat.

Ai fost în corpul de balet când Alina Cojocaru era Giselle. Ai învățat ceva de la ea?

Ce m-a impresionat la Alina a fost că a făcut atât de multe spectacole și fiecare a fost total diferit. Asta face ea tot timpul cu orice spectacol și îmi place să mă uit, e mai interesant. Asta am încercat să iau puțin de la ea, să fac mereu ceva diferit.

Te temi de comparațiile cu ea, ți s-a spus vreodată aici “noua Alina Cojocaru”?

Mi s-a mai întâmplat, sunt onorată când îmi zice cineva așa ceva, dar Alina e genială și doar ea poate fi așa.

Cum te simți când dansezi cantemporan, ce e diferit față de baletul clasic?

Față de acum câțiva ani, acum eu nu le mai tratez diferit pentru că e același lucru, e tot dans, e tot un fel de a te exprima. Când le vedeam ca pe două chestii separate, îmi era mai ușor să fac dansul contemporan și mai greu dansul clasic.

Dansul clasic este mult mai greu. Trebuie să arate într-un anumit fel, sunt niște pași foarte greu de făcut, în contemporan ai mai multă libertate, poți să interpretezi în felul tău și coregrafii sunt puțin mai open minded.

Dar de când le tratez la fel, nu mai imi este așa de greu.

Există un trend către dansul contemporan în elita baletului?

Cred că poveștile atrag mai mult noile generații.

În baletul clasic sunt multe povești cu prințese și nu mulți tineri se mai regăsesc în ele, de aceea cred că sunt mai atrași de dansul contemporan.

Dar să știi că am văzut și mulți oameni în vârstă la spectacol care aplaudau frenetic.

Da, pentru că povestea Giselle este clasică și mulți care știau spectacolul clasic au venit să vadă, ceea ce nu se întâmplă la spectacolele contemporane cu totul noi.

Ți-ar plăcea să dansezi și în Giselle clasic?

Da, sigur, e visul meu numărul 1.

De ce? Ce atrage așa mult la Giselle?

Mă atrag și povestea și pașii și mai ales muzica.

Aș vrea să aduc spectacolul ăsta în România.”

În noiembrie, Francesca Velicu va deveni și cetățean britanic. Londra este acum „acasă”, iar în România vine o dată, de două ori pe an.

„La început mi-a fost un pic greu să înțeleg mentalitatea de vest, mai diferită decât cea de la noi. De exemplu, mi se pare că noi suntem foarte direcți, ceea ce aici poate fi interpretat diferit, că ești prea dur sau lipsit de diplomație.

Deci felul în care vorbești cu oamenii aici e un pic diferit.

Dar orașul îmi place la nebunie, mai ales că îmi place arta, e tot timpul ceva de văzut și orașul mă inspiră, cunosc multă lume.

În Londra sunt atât de multe naționalități, încât eu nu mă simt diferită. Nu simt că nu aparțin fiindcă tot orașul este, de fapt, ca mine.

Cum te face să te simți când vine regina Marii Britanii să vă felicite?

E foarte frumos, îți dai seama, nu te poate lăsa indiferent, e familia regală.

Lor chiar le place baletul, au venit și la repetiții, iar după spectacol au venit în culise și ne-au felicitat pe toți. Ne-au spus că urmăresc baletul, că Charlotte ia și ea lecții de balet. Acum doi ani, când am dansat Lacul Lebedelor, a venit și ea, e foarte simpatică.

Ce faci după ce pleci de la un spectacol?

Cam las în cabină tot, dacă nu am spectacol a doua zi, de obicei ies cu colegii, bem o bere.

Lucrezi 6 zile pe săptămână. Ce faci în singura zi liberă?

Dacă sunt super obosită dorm, dacă nu, mă plimb, merg la muzee, îmi place să pictez.

Pe când prima ta expoziție?

Hmm, nu știu, dar mi-ar plăcea să se întâmple într-o zi.

Cum ai devenit tu interesată artă?

Toată familia mea e iubitoare de artă și de mică m-au dus părinții peste tot, la operă, la teatru, la concerte, la expoziții. Dintre toate, eu am ales baletul, apoi și ei m-au îndrumat către asta.”

La English National Ballet, Francesca Velicu este de mai bine de 6 ani Clara din Spărgătorul de nuci, un spectacol în care interpretează și alte personaje. Este, de altfel, spectacolul pe care îl consideră cel mai dificil.

Reprezentațiile cu Giselle s-au încheiat pentru acest an și pregătește acum Giselle clasic, în care va dansa în grup. Pentru provocările care apar, ea și colegii săi au la dispoziție un psiholog cu care pot discuta atunci când simt nevoia.

„Mi se pare interesant că au introdus un mental coach și la noi, pentru că eu am venit și din România, am studiat și în Moscova, iar partea de mental health nu prea există, e un pic cam la gimnastică, de școală veche.

Îmi place să văd că aici totul e mai liber, poți să vorbești dacă ai o problemă, e super.”

Mai mult decât atât, în UK toate companiile de balet lucrează cu organizația Dancers career development, care ajută balerinii să facă tranziția, la final de carieră, către o altă ocupație și le oferă burse de studiu.

“Eu m-am decis că după dans vreau să fac scenografie. Mi se pare genial că există acest sprijin, nu stai cu teama că trebuie să dansezi până la 60 de ani sau că nu știi ce să faci după ce pleci din companie.

Dincolo de dans, ce te face fericită?

Natura. Îmi place să merg în vacanță cu familia. Îmi place sportul, să mă cațăr pe munți.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Francesca Velicu este extraordinară în “Giselle”, la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

Pe Judith State am descoperit-o, probabil la fel ca cei mai mulți dintre voi, în Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu care a participat în competiția oficială la Cannes, pentru Palme d’Or, în 2016.

A fost debutul său într-un film, ea fiind, de fapt, dansatoare profesionistă și coregraf. Apoi, a revenit cu un rol principal în filmul lui Marius Olteanu, Monștri., în 2019, cu care a participat și la Berlinală.

Nu aș fi zis în niciun moment că Judith nu are studii de actorie, nu doar pentru că este extrem de credibilă în rolurile sale, ci pentru că are o naturalețe pe care rar o vezi la actrițe din generația sa, care au terminat UNATC-ul.

Numele său se pronunță “Iudit”, nu are niciun fel de pronunție englezească, pentru a înlătura dubiile pe care le-am auzit de-a lungul timpului.

Dincolo de succesul din film, Judith se dedică în continuare dansului, marea sa iubire, pe care a descoperit-o din copilărie. De-a lungul timpului a dansat în trupa emisiunii Surprize, Surprize, pe vasul de croazieră Queen Mary, alături de Răzvan Mazilu, în spectacole la TNB și Teatrul de Operetă sau în spectacole la teatre independente.

Anul trecut a reușit să își îndeplinească un vis – a pus în scenă primul său spectacol de dans, îmbinat cu teatru și muzică, inspirat din rădăcinile sale și ale familiei.

Interviul cu Judith a fost realizat înainte de criza provocată de coronavirus și am decis să îl publicăm din dorința de a ne îndepărta de boală și știrile din jurul ei și a reveni la normal.

Deja multă lume te știe drept dansatoare, coregraf și actriță. Dar tu ce spui că te definește cel mai bine?

Dansul. Este cert că de el mă leagă cel mai lung șir de ani și, sub o formă sau alta, fie că mă găsesc într-un context destinat dansului sau nu, sunt într-o continuă mișcare. Dar îmi place foarte mult că am posibilitatea să navighez cu unelte atât de diferite și, dacă înainte îmi era greu să mă numesc într-un fel, acum cred că termenul de performer îmi este potrivit. 

Cum s-a născut pasiunea ta pentru dans?

Păi, cam dansez de când îmi aduc aminte. Nu a fost alegerea părinților mei, mi-a plăcut mult să mă mișc, îmi place în continuare.

În puținele ocazii în care vedeam dans la televizor eram hipnotizată, iar mai târziu (la 5 ani jumate, haha), când am început să fac balet, îmi amintesc că aveam momente în care îmi surprindeam fața îmbujorată în oglindă și, fără să știu atunci să identific motivul, simțeam că fac ceea ce trebuie și că îmi place. Adică munca, efortul. 

Spuneai într-un interviu că ai plecat des din țară, la workshopuri de dans, pentru că aici ești destul de limitată profesional. La ce fel de limitări te referi?

În principal cred că mă refeream la posibilitățile de antrenament efectiv, de formare. Fac asta constant, intru într-o sală și mă mișc, am nevoie de asta și fizic și psihic, însă singur poți face doar atât cât poți face singur. (zâmbește).

E important să fii în contact cu lumea care se mișcă foarte repede, să cauți mereu să devii mai bun, să (te) aprofundezi, iar la noi se întâmplau foarte puține lucruri care puteau provoca cu adevărat un dansator profesionist. Adică lucrurile erau așa… călduțe spre reci.

Iar în prezent, chiar dacă sunt spații care în ultimii ani sunt foarte active în încercarea de a promova dansul contemporan, la modul general simt că ne roade o lene fantastică, un veșnic “merge și așa” alimentat de confortul faptului că pare că nu suntem presați de nimic, nici măcar de bunul simț față de meserie. 

Sieranevada a fost cu siguranță o piatră de hotar, adică în mod cert pot face referire la mine, nu doar profesional, ci și uman, în termenii de “înainte” și “după” întâlnirea cu Cristi Puiu.

Judith State

Ai debutat în film printr-o colaborare cu Cristi Puiu, în Sieranevada. Cum ai ajuns să fii aleasă pentru acel rol?

Am fost chemată la probă de Simona Ghiță, directoarea de casting cu care lucrează Cristi. Mă mai chemase odată la un alt casting – primul pe care îl dădusem pentru film – și apoi m-a propus și pentru Sieranevada. O să îi mulțumesc pentru asta mereu.

Ce a urmat apoi? Cum ai început să privești actoria? 

Sieranevada a fost cu siguranță o piatră de hotar, adică în mod cert pot face referire la mine, nu doar profesional, ci și uman, în termenii de “înainte” și “după” întâlnirea cu Cristi Puiu.

Îmi dau seama că sună foarte serios, dar așa a și fost. (zâmbește). Și nu am luat vreo decizie legată de a mai face film sau nu, dar m-am îndrăgostit de acea experiență și apoi lucrurile s-au întâmplat în sensul ăsta, iar eu doar le-am îmbrățișat, le-am dat bucuroasă curs, am spus “prezent”.

A venit rolul din Monștri., primul tău rol principal. Ce a însemnat pentru tine acea experiență? (pregătirea pentru rol, filmările, dar și ce a urmat – participarea la festivaluri, interviuri)

Monștri. a fost o altă etapă, un alt punct determinant pentru mine și profesional și personal, care a venit, așa cum probabil se întâmplă cu toate lucrurile, la modul și momentul cel mai potrivit.

Rolul meu inițial din film era unul de foarte mică întindere, trebuia să joc un personaj care apărea o singură dată, la o secvență de botez, iar situația s-a schimbat cu două zile înainte de începerea filmărilor, când Marius m-a sunat și m-a întrebat dacă “facem filmul ăsta împreună”.

Am acceptat cu toată inima ceea ce a însemnat pentru amândoi o plonjare directă cu capul înainte într-o apă complet nouă, fără să știm de adâncime sau de ce ne-am putea lovi în ea.

Dar a fost bine așa, pentru că eram într-un moment în care îmi puneam foarte multe întrebări și mă îndoiam teribil că fac ceea ce trebuie, iar viteza cu care s-au întâmplat lucrurile mi-a blocat mintea, care, în momente de genul ăsta, îmi este cel mai puternic destabilizator.

Adică nu a mai fost timp de șovăieli, de lamentări, de autoflagelări, simțeam tot timpul că trebuie să prind cursul lucrurilor din urmă și eram forțată la un acum continuu. A fost perfect! Iar lucrul cu Marius, energia lui și toată perioada filmărilor au funcționat ca un pansament pentru mine și am simțit că am ieșit în urma lor mai fermă și mai încrezătoare – față de muncă și față de mine însămi.

Felul în care a fost primit filmul, faptul că încă mai are proiecții în țară, la mai bine de un an de la premiera de la Berlinală și că în continuare are un traseu festivalier internațional, ne bucură peste măsură! Este un semn clar că ceea ce a avut Marius de spus ajunge la oameni, îi emoționează, iar filmul își atinge scopul. 

“Mi s-a spus că sunt foarte bună ca actriță, la fel cum mi s-a spus și că mănânc pâinea de la gura actorilor și o mănânc și prost. “

Te-am zărit într-o captură din noul film al lui Cristi Puiu, Malmkrog. Care este rolul tău în film și cum a fost a doua colaborare cu Cristi Puiu?

În Malmkrog joc rolul unei infirmiere care are în grijă un bătrân colonel, orb și imobilizat la pat. Nu este un personaj foarte prezent, dar pentru că Cristi a făcut un fel de  real time directing, a lucrat adică fără scenariu și crea pe loc, de la o zi la alta, situațiile în care personajele se conturau, am petrecut și eu mare parte din timpul filmărilor la Mălâncrav, martoră a acestei faceri.

A fost foarte greu. Și cred că este valabil pentru toată lumea, (începând cu Cristi) chiar dacă pentru fiecare greul a fost motivat diferit. Pentru mine a fost momentul ăla în care vine viața peste tine și te întreabă “ești bine? Stai comod? Credeai că știi ceva? Ia de-aici!”.

A fost greu, m-a întors cu capul în jos, mi-a răsucit toate busolele, mi-a luat câteva luni să ajung acasă, dar a fost și bine, nu pentru răspunsurile pe care mi le-am dat, ci pentru întrebările pe care încă mi le pun. 

Acum ai putea spune că, pe lângă dans, și actoria a devenit o parte importantă din viața ta?

Da, categoric! Mă bucur enorm și sunt foarte recunoscătoare că am avut ocazia să fac asta și pentru felul în care am experimentat actoria. Sunt conștientă că dacă erau alți oameni și alte contexte, adică dacă nu erau Cristi și Marius, este foarte posibil ca lucrurile să nu mai fi stat la fel.

Ți s-a spus că ești foarte bună ca actriță și că ar trebui să te dedici mai mult acestui drum? Dacă da, tu ai de gând să faci asta?

Mi s-a spus că sunt foarte bună ca actriță, la fel cum mi s-a spus și că mănânc pâinea de la gura actorilor și o mănânc și prost.

Încerc pe cât pot să-mi iau deciziile fără să depind de părerile altora, fie ele pozitive sau nu, însă în cazul de față nu este nimic de decis, dacă mi se va mai oferi ocazia să joc, o voi face cu siguranță, îmi place mult. (zâmbește)

Ce îți aduce cea mai mare satisfacție?

Ioi, greu de răspuns, sunt multe lucruri.. Să duc la bun sfârșit ceva pentru care trag mult și mă chinui și doare.

Să gătesc ceva bun și cei care mănâncă să geamă de plăcere.

Să termin o curățenie generală și să mă așez în mijlocul casei, bucurându-mă de ea.

Să ajung la un colț de mare (fără turiști), ideal doar cu Radu sau singură și să zac pe plajă în nesimțire! (zâmbește)

Să mănânc fructe de mare când îmi este foarte foame. Să fumez o țigară la momentul potrivit. Și mai sunt, nu știu.. după cum vezi, lucruri mărunte..

“Cred că suntem din ce în ce mai inculți, mai spălați pe creier, mai needucați, deci fără direcție, fără personalitate, fără coloană vertebrală.”

În 2019 ai reușit să creezi și primul tău spectacol – Emlek. Spune-ne despre ce e vorba, cât de greu a fost să ajungi în acest punct și unde te putem vedea dansând.

Emlek în limba maghiară, limba mea maternă, înseamnă “amintire” și spectacolul, așa cum îmi spunea un prieten care l-a văzut, este “mărturisirea unei amintiri”.

Este, evident, un spectacol extrem de personal pe care am ajuns să îl materializez într-un final, după foarte mulți ani de căutări și ezitări, după ore de discuții înregistrate în ani cu bunicii mei, după multe sondări în trecutul mamei și fratelui meu – a fost greu.

Hai, că am senzația că spun despre tot că e greu, pare că doar mă plâng într-una! (râde)

Dar cumva, am spus mereu asta, mie îmi place greul la lucru; dacă este ușor simt automat și că nu are valoare. 

Așa… să revin la spectacol: împart scena cu iubitul meu, muzicianul Radu Dumitriu, care a compus toată coloana sonoră a performance-ului și o cântă live și a fost un drum pe care l-am făcut împreună și pentru care mă bucur enorm, pentru că este practic prima oară când concretizăm o colaborare de așa anvergură. 

Spectacolul face parte dintr-un proiect mai amplu (cuprinde și un concert de muzică electronică și voce, un workshop de mișcare, text și muzica live și un scurtmetraj experimental de dans), co-finanțat de AFCN.

Practic, de când s-a terminat proiectul și am încheiat și turneul prin țară cu spectacolul, nu am mai dat nici o altă reprezentație, am fost prinsă cu o altă premieră și niște filmări și nu am apucat să mă organizez cu găsirea unui spațiu nou și tot ce mai presupune prezentarea unui spectacol.

Dar urmează și etapa aceasta, vreau să îl mai facem, să ne mai amintim.

Așa cum povesteai că mergi la workshopuri de dans, te gândești să investești timp, bani și energie și în niște cursuri de actorie din afară?

Nu m-am gândit la asta. Nu exclud posibilitatea, dar nu mi-a trecut până acum prin minte.

Ce te vezi făcând peste 10 ani?

Hmm.. mie îmi este greu să îmi imaginez ce fac săptămâna viitoare, la modul concret, darămite peste 10 ani! Sper să dansez în continuare. Să (mă) joc și să cânt. Și peste 40 de ani, tot așa.

Când nu dansezi, nu joci teatru sau nu ai filmări, ce îți place să faci?

Să stau înăuntru. Să citesc, să fac ordine, să cânt, să fac plajă, să mănânc, să nu fac nimic.

Dacă ai avea puterea să schimbi ceva în România, ce ai schimba?

Cred că cel mai important aspect, care mi se pare și unul dintre cele mai neglijate, este cel al sistemului educațional. Cred că suntem din ce în ce mai inculți, mai spălați pe creier, mai needucați, deci fără direcție, fără personalitate, fără coloană vertebrală. Acolo mi se pare că este buba cea mai mare din care curg toate celelalte.

The post Judith State – fragilitatea ajunsă pe marile ecrane appeared first on Cultura la dubă.