Zilele acestea, la Paris, 80 de artiști români, din diferite domenii, au fost aduși laolaltă, în cadrul unui festival local, dedicat în fiecare an unui oraș din Estul Europei, sub titlul Un Weekend à’l Est. Participanții din partea României au fost nume importante precum Cristian Mungiu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Cărtărescu, Alexandra Badea, dar și artiști care nu au gustat (încă) succesul internațional.

În jurul evenimentelor – expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme românești, performance-uri, am văzut o efervescență care a cuprins atât francezi, cât și români din Franța. Ce-i drept, acest festival a fost mult mai important pentru români decât pentru francezi, obișnuiți cu mari evenimente culturale.

Un alt adevăr este că, deși a dat dovadă de-a lungul istoriei de valori culturale incontestabile, precum Brâncuși, Braneur, Enescu, Cioran sau Ionesco, urmați de Pintilie, Ciulei sau Andrei Șerban și mai apoi de Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Geta Brătescu sau Mircea Cantor, România este abia a 9-a țară invitată la Un Weekend à’l Est. Înaintea noastră au fost Armenia, Georgia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Serbia și Ucraina de două ori.

Chiar și așa, mai târziu, festivalul aduce un imens beneficiu artiștilor români și imaginii țării, doborând stereotipuri și deschizând dialoguri culturale. Tot ceea ce s-a petrecut la Un Weekend à’l Est a fost realizat din fonduri private ale organizatorilor. Și aproape toți artiștii cu care am stat de vorbă au ținut să sublinieze acest aspect: statul român nu a contribuit în nicio formă la promovarea creației românești în acest context.

Cofondatoarea festivalului este Vera Mishalski Hoffman, una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de peste 8 miliarde de euro, potrivit Bloomberg. Aceasta a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Arte vizuale

În inima cartierului Saint Germain-des-Près, altădată locul de întâlnire al scriitorilor, precum Proust, Camus sau Simone de Beauvoir, turul galeriilor de artă, în cadrul festivalului Un Weekend à’l Est, a început cu vernisajul expoziției lui Dan Perjovschi – la Galeria 22 Visconti.

“Revista la care lucrez de 35 de ani se numește Revista 22, fiindcă Revoluția din 1989 a fost pe 22, iar acum sunt la galeria 22 din Paris.” – spune artistul în fața publicului prezent în galerie.

Perjovschi a adus aici unele dintre cele mai cunoscute mesaje ale sale, dar și desene noi, adaptate la legătura dintre România și Franța. A făcut inclusiv o intervenție pe afișul festivalului, creat de Saddo, astupând cu markerul negru întreaga Casă a Poporului, în memoria victimelor comunismului.

Bucureștiul, orașul invitat de festival, este doar un pretext. În realitate, artiștii români au vorbit despre arta lor, mai degrabă universală decât românească.

„M-am întrebat ce pot să spun eu despre București? E un oraș extrem de contradictoriu, care îți mănâncă nervii. Pe afișul festivalului este Palatul Parlamentului – acest baroc nordcorean, care pe mine nu mă reprezintă în niciun fel, nici pe magneți, nici pe sigle, pe nimic.

Altfel, e un oraș important și interesant și are un drive acum, o energie, este newcomer, vine cu putere. Este și bogat și sărac, și cu cultură și fără, cu disperare mare, cu reușite și cu eșecuri totale, dar e enorm și e puternic.

Aici, o parte din echipa festivalului sunt oameni de vârsta mea, mai oldies așa, care au încă ideea că cultura schimbă ceva. Lumea tânără nu mai are asta.

De ce?

Pentru că vor bani. Și vor spectacol. Cuvântul la modă e imersiv. Nu mai suntem subversivi. Acum suntem imersivi. Acum îți dă imaginația gata amestecată. Nu mai trebuie să gândești nimic.

Or eu sunt din alt film, când în 22 era Revoluție. Am vrut să se vadă și aici că desenele mele nu sunt făcute pentru artă. Întâi au fost parte dintr-o discuție publică, socială, politică. Pe urmă vine și latura artistică.

Noi fiind cine?

Noi fiind statul român. Întreabă Muzeul Național de Artă Contemporană câte expoziții a dus în Occident sau pe restul planetei, de când există. Nici una! Norocul cu oamenii ăștia. Tot ce s-a făcut acum, precum și Sezonul România-Franța, Europalia, a fost făcut de partenerii noștri occidentali, nu de noi.”, spune Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

La doar câțiva pași de expoziția sa, Dan Vezentan are, de asemenea, expoziție solo. Crescut în Maramureș, cu o profundă înțelegere și cu respect față de universul agrar, Vezentan a adus la Paris machetele unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, instalate în mari dimensiuni în diverse spații publice din România.

Dan Vezentan face parte din comunitatea Atelierelor Malmaison, unul dintre cele mai relevante spații artistice ale Bucureștiului. De altfel, curatorii festivalului au vizitat Atelierele Malmaison în primăvara acestui an, precum și alte galerii de la noi, iar selecția a fost făcută ca urmare a acestor vizite.

“Privind selecția festivalului, ți se pare că e relevantă și exprimă destul de bine ceea ce se întâmplă în arta contemporană românească acum?

Da, mi se pare că au atins cumva fiecare zonă, generație, de la Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, generația mea și cei mai tineri decât mine. Este și artă mai urbană, eu sunt din zona asta agricol-rurală, sunt și ultra-cunoscuți, precum Perjovschi, și mai puțin cunoscuți, ceea e bine pentru noi, artiștii, până la urmă. Fiind parte din festival și fiind expus pe mai multe canale, e o ocazie foarte bună să fiu văzut, să cunosc oameni din domeniu.”, spune Dan Vezentan.

Mircea Cantor, artist român stabilit în Paris de peste 20 de ani, cu o bogată carieră internațională, are expoziție solo la două străduțe distanță de Vezentan și Perjovschi. La Galeria Loeve&Co, Cantor aduce în fața publicului cele mai recente lucrări ale sale, realizate în 2025 – mâinile sculptorului în cristal, autopotrete realizate cu camera termică sau o instalație video ce surprinde un soldat român cântand la caval, în timp ce cavalul începe să ardă – o reacție prin artă la vremurile pline de contraste, pe care le trăim.

“Să aduci artiști din România în Franța, în epicentrul culturii mondiale, e ceva care rezonează cu a face cultură în Europa. Tot vorbim despre Europa în sus și-n jos, dar pe plan factual nu prea vezi multe evenimente care să aibă legătură cu Europa de Est. A fost Sezonul Franța-România, după aia nu a existat o continuitate.

Concret, nu ai foarte multe lucruri care se leagă de România. Și aici eu nu dau vina pe francezi, dau vina mai ales pe români, nu există o politică culturală, nu există o viziune pe termen lung, ce înseamnă colaborarea, nu există ceva care să motiveze, să creeze atenție – mă refer la artele vizuale.

Noi, totuși, am avut o istorie frumoasă care a început cu Aman, cu Grigorescu, apoi Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner – sunt niște oameni care au marcat niște repere pe acest parcurs. Această tradiție Franța-România e plină de noduri, e mai mult discontinuă decât continuă. Sunt artiști cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Victor Mann, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu, Horia Damian, dar bogăția scenei românești e mult mai vastă decât aceste nume.”, declară Mircea Cantor pentru Cultura la dubă.

Componenta de arte vizuale a adus la Paris și lucrări realizate de Ion Grigorescu, Mihaela Moldovan, Radu Belcin, Mihai Șovăială, Anton Roland Laub, Saddo, Ioana Cârling, Cosmin Bumbuț, Radu Pandele, Roxana Morar, Sergiu Ujvarosi și Albert Kaan.

De asemenea, regizorul Cristian Mungiu, ambasadorul onorific al acestei ediții de festival, a debutat cu o expoziție personală de fotografie, care reunește la galeria Paris Cinema Club fotografii surprinse din studenția de la Iași până în prezent.

La vernisajul lui Mungiu a venit și celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Aceasta a declarat în exclusivitate pentru Cultura la dubă:

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert.

O altă celebritate pe care am întâlnit-o în expoziția lui Mungiu a fost regizorul argentinian Gaspar Noé.

Am asistat chiar la un tur privat pe care Cristian Mungiu i l-a făcut. (VIDEO AICI) Noé a fost impresionat să vadă valiza doctorului Bebe, interpretat de Vlad Ivanov în 4,3,2, filmul cu care Mungiu a câșigat Palme d’Or la Cannes. Obiectul de recuzită face parte din expoziția de la Paris, alături de vase de ceramică ale familiei Mungiu, diploma Palme d’Or și alte amintiri personale.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat Gaspar Noé pentru Cultura la dubă.

Cinema

Isabelle Huppert l-a însoțit pe Mungiu și la proiecția filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de la Cinema Christine. În fața cinamatografului foarte mulți tineri au stat la coadă pentru a prinde bilete. Mulți dintre ei au ridicat mâna când au fost întrebați dacă văd pentru prima dată filmul.

La fel s-a întâmplat și la proiecția filmului A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu. Componenta de cinema a mai cuprins filme de Alexander Nanau, Bogdan Mureșanu și Anca Damian. Selecția a fost realizată tot de către festival, dar Cristian Mungiu, în calitate de ambasador, a făcut, la rândul său, niște recomandări.

“Cu toată stima pentru cultura română așezată, tradițională, dar găsesc că ea are foarte puțină priză în țările în care încercăm noi să ne promovăm cultura. Cred că ponderea ar trebui să fie un pic mai mult către cultura contemporană, vie, care poate fi însoțită de oameni vii.

Și asta trebuie să arătăm, acele manifestări în care ești contemporan cât de cât cu ceea ce se face pe afară. O parte dintre artiștii care au fost acum la Paris reprezintă cumva mici momente de originalitate și de sincronizare cu ceea ce e modern și nu e pășunist.

Un eveniment de felul ăsta ne dă ocazia să creăm un pic de curiozitate în mediul francez-occidental, să echilibrăm un pic balanța de informații despre România și cu ceva care nu e de urgență, nu e de actualitate și mai cu seamă nu e de știri proaste, stereotipice, despre hoți și imigranți din România.

Cu condiția să putem face să nu vină numai comunitatea românească care trăiește afară, cum se întâmplă cel mai adesea când ne organizăm pe linie oficială de ICR.

Important e să vină francezi, curatori, spectatori de aici. Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Regizorul Corneliu Porumboiu, stabilit în Franța de 3 ani și jumătate, și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp.

Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Literatură

Fiecare secțiune a festivalului a avut cel puțin un artist-locomotivă, un nume foarte cunoscut menit să atragă atenția publicului și să deschidă interesul și pentru ceilalți români, mai puțin cunoscuți în Franța.

Iar literatura nu putea să aibă un reprezentant mai cunoscut decât Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român la nivel internațional. Prezența sa la Paris a însemnat numeroase interviuri acordate publicațiilor franceze și întâlniri cu cititorii săi.

„În numai două zile la Paris am dat interviuri pentru Radio France Internationale, Le Point, Libération, A rebours și France Culture. Alături de mine a fost mereu Laure Hinckel, nu doar traducătoarea literară premiată pe care-o știm cu toții, ci și o incredibilă traducătoare simultană. Cât despre Paris, ce să mai poți spune? E Parisul unic și indescriptibil pe care-l știu de decenii.”, a scris Mircea Cărtărescu pe facebook.

Momente importante au fost, de asemenea, prezența Gabrielei Adameșteanu, a Danielei Rațiu și a lui Bogdan Alexandru Stănescu la Librăria Poloneză, un edificiu cultural cu o tradiție de 190 de ani la Paris. În cadrul festivalului au participat și Marta Caraion, Matei Vișniec, Laura Nicolae, Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu și Anca Visdei – laureată a Premiului Goncourt pentru biografia lui Cioran.

„Fără îndoială că literatura română e într-un moment bun. Sunt autori foarte interesanți, foarte atrăgători, din mai multe generații, și să nu uităm că fiecare carte se adresează unui public al ei, deci fiecare carte are o deschidere spre o anume realitate. Mai multe cărți se deschid spre mai multe realități și fiecare cititor citește cartea în care el se recunoaște.

Literatura contemporană trebuie susținută în continuare prin Institutul Cultural, prin fonduri. Trebuie susținute manifestările culturale. Acesta este un festival pe care cu generozitate îl fac francezii pentru cei din Est. Dacă o să văd și un festival organizat de români, o să mi se pară un lucru bun, dar nu sunt atât de optimistă.”, declară Gabriela Adameșteanu, scriitoare publicată la Gallimard.

Tot la Gallimard a apărut recent și romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas, iar discursul susținut de autor în fața publicului de la Paris a fost unul puternic, despre rănile provocate de comunism României. Mulți dintre francezii prezenți au fost uluiți să afle pentru prima dată de venirea minerilor la București, aduși de președintele Ion Iliescu pentru a bate studenții și profesorii din Piața Universității.

“Aici, cumva, te izbești de o neînțelegere și de o inocență care vine din trăirea unei alte istorii. Și acea inocență a occidentalului care nu a înțeles comunismul până la capăt, a văzut doar fața lui teoretică. Nu e ușor să vorbești în fața unui asemenea public. În același timp, noi scriem ficțiune, nu istorie, iar prin intermediul ficțiunii poți să spui lucrurile astfel mult mai insidios, poți să le spui fără să fii contundent. Poți să arăți, nu să descrii, să pui degetul pe un eveniment la care cititorul poate să participe prin intermediul cuvintelor tale.

Mai mulți autori români îmi spuneau că în Franța e mai greu să pătrunzi dacă ești autor român, fiindcă francezii tind să citească scriitorii lor ori personalități foarte, foarte cunoscute. Ești de acord cu asta?

Da.

Deci, e foarte greu, într-adevăr, să atragi atenția. Deja nu mai depinde de eforturile tale ca scriitor. E și foarte mult noroc la mijloc. Norocul de a primi o recenzie pozitivă, de a-i pica cu tronc cuiva. Dar, faptul că suntem traduși e un lucru pozitiv.”, spune Bogdan Alexandru Stănescu.

Și Daniela Rațiu a fost recent tradusă în franceză, la Editura Grasset, cu romanul Sfârșitul lumii e un tren, o poveste impresionantă despre foamete.

“Foarte mult timp am fost cumva decuplați de la occident, mă refer la comunism. Construim cu greu această ieșire a noastră în lume, cu mare efort și cred că literatura română trebuie să fie recunoscută pentru că e parte din literatura europeană, nu pentru că ne datorează cineva ceva.”, declară Daniela Rațiu.

Alexandra Badea, cunoscuta regizoare de teatru și dramaturgă, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru Teatru, a fost invitată în cadrul festivalului, ca autoare. În inima teatrului european – Teatrul Odeon din Paris, a susținut un performance cu o lectură din textul său Droit de visite, inspirat din ateliere de scris pe care le-a coordonat în închisori de femei din Franța.

“Intrarea în Teatrul Odeon e așa un simbol, pentru că în primii ani, când veneam în Franța ca turistă, eram studentă la regie, mă plimbam prin zona asta a Parisului și nici măcar nu puteam să intru în teatrul ăsta pentru că era vacanță, nu puteam să văd spectacole. E un teatru mitic pentru Franța. Nu am jucat până acum aici, așa că asta e o primă intrare în sala de lecturi și e o experiență puternică pentru mine pentru că eu nu sunt în general în fața scenei, nu sunt pe scenă, sunt în spatele ei. Aici am citit și chiar am susținut un monolog, a fost destul de emoționant.”, mărturisește Alexandra Badea.

În timp ce acești autori români sunt publicați peste hotare și invitați să vorbească în fața cititorilor, în România, Ministerul Educației a propus spre dezbatere o nouă programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care implică studierea literaturii în ordine cronologică. Astfel, au dispărut de la clasa a lX-a toți autorii contemporani și au apărut mai mulți autori din secolele 18-19, precum Ion Neculce, Dinicu Golescu sau Ion Ghica. Mai mulți scriitori în viață susțin că asta va îndepărta și mai elevii de literatură, într-o țară în care oricum se citește puțin.

Performance și muzică

Un Weekend à’l Est a însemnat și mai multe acte live, irepetabile. Unul dintre ele a fost un performance susținut de coregrafa și actrița Judith State, cunoscută pentru rolurile din Sieranevada, Monștri și R.M.N. Aceasta a dansat în expoziția lui Dan Perjovschi, încercând să interpreteze prin mișcările corpului său desenele artistului și intrând totodată în contact cu oamenii prezenți în galerie.

Din cu totul alt registru a fost spectacolul susținut de actrița Mihaela Drăgan la Théâtre de l’Alliance Française – singurul moment controversat din cadrul festivalului. Sub pretextul unui ritual de vrăjitorie, aceasta a blestemat pe scenă actualii conducători ai Israelului, pentru genocidul comis în Gaza, și a criticat alți lideri precum Ursula von der Leyen sau Donald Trump, declarându-se împotriva supremației albilor. Fotografiile lor au fost arse de actriță pe scenă. Unii spectatori au ieșit din sală, alții au aplaudat și s-au arătat încântați de curajul ei și au declarat că sunt în acord cu ea.

“Cred că arata este politică și conștiința mea politică este destul de dezvoltată. Vrăjitoria este un craft rom feminist, și cred că a te identifica cu vrăjitoarele e un act politic. Probabil s-au supărat niște sioniști în sală, dar e ok, cred că mi-am atins scopul. Arta nu e doar entertainment, arta trebuie să fie inconfortabilă, arta trebuie să fie revoluționară și radicală și e foarte bine așa cum e.”, a declarat Mihaela Drăgan pentru Cultura la dubă.

După actul său, seara a continuat cu un concert susținut de Taraf de Caliu. Celebrii lăutari români au ridicat publicul la dans, iar francezii și românii s-au prins în hore împreună.

Festivalul a reușit să arate cât de diversă poate fi cultura română. Iar francezii au fost încântați atât de muzica lăutărească, cât și de muzica lui George Enescu, interpretată de o orchestra în Biserica Saint Germain, sau de muzica jazz a tinerilor de la Amphitrio.

“Credem că muzica românească are nevoie de cât mai mult export. Mai ales de genul acesta. E foarte rar întâlnit ca trupe românești, mai ales din zona aceasta de muzică instrumentală, să reușească să spargă barierele și să ajungă peste hotare. Și ne bucurăm să fim parte din această schimbare, sperăm ca din ce în ce mai mulți artiști să putem arăta afară de ce suntem capabili în România.

Muzica bazată pe cultură muzicală își va găsi mereu valoarea și receptivitatea în publicul meloman.”, spune Philip Goron, percuționistul bandului de jazz Amphitrio.

De altfel, diversitatea muzicii a impresionat-o și pe cofondatoarea festivalului, Vera Mishalski-Hoffman, una dintre miliardarele lumii, moștenitoare și acționare a grupului farmaceutic La Roche, precum și fondatoare a editurii Noir sur Blanc. O prezență extrem de discretă, aceasta a participat la numeroase evenimente ale artiștilor români.

“De ce ați ales Bucureștiul și România pentru ediția de anul anul acesta?

Ideea noastră este să invităm în fiecare an un nou oraș unde cultura este importantă, unde sunt multe lucruri de arătat. Am constatat când am fost odată la București, că există toată această viață intelectuală foarte, foarte importantă și am decis să dedicăm această ediție bucureștenilor.

Eu însămi, pe de altă parte, sunt editor al editurii Noir sur Blanc. Și am publicat destui autori români. Publicăm Mircea Cărtărescu, publicăm în poloneză Bogdan Stănescu și alții. Am publicat o carte, acum foarte mult timp, de Liviu Rebreanu. Și așa, eu, o parte din familia mea, am trecut prin România, mă interesează.

V-am remarcat în public la mai multe evenimente. Ce spuneți despre această selecție, despre ceea ce ați văzut?

Ceea ce este interesant este că aveam mai multe tipuri de muzică. Sunt oameni care preferă jazzul, oameni care preferă muzica clasică, cum ar fi Enescu, a fost foarte bine să avem toată această varietate. În plus, spectacolul de dans al lui Judith State a fost formidabil. Totul a fost de foarte înaltă calitate.”, a declarat Vera Mishalski pentru Cultura la dubă.

Festivalul a avut și o amplă componentă dedicată dezbaterilor, care nu au evitat subiecte dureroase, precum holocaustul din România sau ororile regimului comunist. De asemenea, au avut loc discuții despre protejarea patrimoniului – capitol la care francezii sunt un reper. Arhitecții români au fost invitați să vorbească despre reușitele lor din societatea civilă, precum Ambulanța pentru Monumente sau Adoptă o casă la Roșia Montană.

“Cu toate că Bucureștiul e oraș invitat, mi s-a propus din partea Facultății de Arhitectură Paris-Malaquais să abordez problema implicării sociale a arhitecților pentru salvarea arhitecturii și a patrimoniului construit din mediul rural. Avem peste 1200 de biserici de lemn în țară, lumea nu știe. Când spunem biserici de lemn, imediat facem asocierea cu Maramureșul, dar ele sunt în tot cuprinsul țării, cu tipologii diferite, valori excepționale și arhitecți care și-au asumat această misiune de bunăvoie și din apreciere pentru patrimoniu, din dedicație pentru cultură.

Profesia noastră e o profesie care nu poate fi definită fără factorul esențial cultural și sunt mulți arhitecți în țară care au pornit astfel de proiecte, apreciate la nivel european. Știm câte premii europene au venit țară pentru patrimoniu. Iar Ministerul Culturii din România vrea să desființeze Institutul Patrimoniului, singura instituție publică cu specialiști în probleme de patrimoniu.” – spune arhitectul Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România.

Dincolo de succesul de care s-au bucurat în capitala Franței, oamenii de cultură români trăiesc cu frustrarea că autoritățile de acasă nu privesc cultura la fel cum o fac francezii – ca pe un mod de viață, pentru care statul ar trebui să aibă o responsabilitate socială.

Festivalul Un Weekend à’l Est se va încheia chiar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. Trupa Subcarpați va susține un concert în Sala Mare a Teatrului Odeon din Paris.

***

Corespondența de la Paris a fost realizată cu sprijinul Jidvei, partener oficial și furnizor de vin al festivalului Un Weekend à l’Est. La evenimentele susținute de artiștii români, publicul a degustat în premieră colecția Spirit, ce cuprinde trei vinuri maturate în timp, din struguri culeși manual. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Cultura vie, cu oameni vii”. Cum a arătat creația contemporană românească văzută de francezi, la festivalul Un Weekend à’l Est appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar printre artiștii români invitați se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu, Bogdan Alexandru-Stănescu, Daniela Rațiu, Corneliu Porumboiu, Alexander Nanau, Anca Damian, Bogdan Mureșanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ion Grigorescu, Dan Vezentan, Saddo, Alexandra Badea, Judith State, Subcarpați, Taraf de Caliu, Amphitrio și mulți alții.

În total, peste 80 de artiști vor participa la aproximativ 40 de evenimente, într-un dialog și schimb cultural organizat în jurul creației contemporane românești.

Întâlniri, dezbateri, proiecții, concerte și expoziții vor avea loc în 25 de locații emblematice pariziene, precum Beaux-Arts de Paris, Biblioteca André Malraux, Christine Cinéma Club, librăria-galerie Métamorphoses, delpire & co, Școala de Arhitectură Paris-Malaquais, biserica Saint-Germain-des-Prés, Espace Philomuses, galeriile Boquet, Callot, Loeve&Co și Paris Cinéma Club, Inalco – Maison de la Recherche, precum și în mai multe librării, teatre și instituții culturale, cum ar fi Maison de la Poésie, Nouvel Odéon, Odéon-Théâtre de l’Europe, Reid Hall și Théâtre de l’Alliance Française.

Cristian Mungiu, patronul onorific al acestei ediții

Într-o prezentare publicată de festival, Cristian Mungiu este considerat “unul dintre cei mai lucizi și originali cineaști ai timpului nostru. Prin filmele și textele sale, Mungiu pune sub semnul întrebării relația noastră cu adevărul, timpul și responsabilitatea — și ne amintește că a povesti rămâne un act de rezistență.” La Paris, pe lângă proiecția filmelor sale, Mungiu va vernisa și prima expoziție personală de fotografie, sub titlul “Cristian Mungiu. Biografia unui povestitor“

“Un Week-end à l’Est” va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar bugetul evenimentul este asigurat în totalitate de francezi. Programul complet poate fi consultat AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Francezii dedică un festival imens culturii române. “Un Week-end à l’Est” va reuni la Paris 80 de artiști români, de la Mircea Cărtărescu și Cristian Mungiu la Subcarpați appeared first on Cultura la dubă.

De trei ani încoace, într-o zonă semicentrală a capitalei, împânzită de obiective militare și mânjită cu ecourile deținuților torturați aici, peste 40 de artiste și artiști români deschid porțile către cunoașterea istoriei, pictează și modelează peste ea poveștile oamenilor de azi.

Atelierele Malmaison, un organism viu, născut din putreziciunea unei clădiri istorice, reprezintă cea mai mare comunitate artistică organizată vreodată în București, sub același acoperiș, un spațiu care se adresează nu doar celor pasionați de artă contemporană, ci și publicului larg și copiilor.

Dar, ca o reamintire constantă că în această țară cultura a devenit sinonimă cu supraviețuirea, comunitatea Malmaison este acum pusă în pericol de evacuare a locului pe care l-a readus la viață, prin propriile eforturi financiare, fizice și emoționale.

De Ziua Culturii, în dimineața în care ministrul Culturii participa activ la sfințirea colivei la mormântul lui Eminescu, artiștii de la Malmaison cereau autorităților publice o soluție stabilă pentru a rămâne în spațiul din Calea Plevnei nr 137C, corp B, administrat de IPROCHIM, o companie al cărui proprietar majoritar este Ministerul Economiei.

O petiție lansată în acest sens a strâns până acum peste 5000 de semnături.

***

„O să mergem la Edi în atelier, fiindcă acolo e mai cald. Avem o problemă cu centrala și azi nu e căldură.”

Într-o dimineață friguroasă, la -8 grade celsius, artista Liliana Basarab mă întâmpină în fața clădirii Atelierelor Malmaison. La o săptămână de la lansarea scrisorii publice, am mers să stau de vorbă cu mai mulți artiști și artiste, pentru a înțelege de ce există pericolul ca ei să plece din spațiul pe care l-au făcut cunoscut publicului larg în ultimii trei ani.

La întâlnire participă Virginia Toma, artistă vizuală și co-fondatoare Cabinet 44, Liliana Basarab, artistă vizuală, Asociația Antifragil – Premiile Sofia Nădejde, Dan Vezentan – artist vizual, Eduard Constantin, artist vizual, co-fondator Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață, Ramon Sadîc, artist vizual și co-fondator Cabinet 44 și Daniela Palimariu, artistă vizuală, co-fondatoare Sandwich Gallery.

Atelierele Malmaison se desfășoară pe două dintre etajele unei clădiri istorice, care a fost, de-a lungul timpului, garnizoană, închisoare sau judecătorie. Construită în 1844, sub denumirea „Cazarma călăreților”, în vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, clădirea așezată pe Calea Plevnei, chiar peste drum de Spitalul Militar, avea inițial scopul de a găzdui unitățile de cavalerie.

Potrivit cercetărilor istoricului Mihai Burcea, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, spațiul a fost redenumit Malmaison, în semn de recunoștință față de statul francez, care sprijinea pe atunci reorganizarea Armatei Române.

Între anii 1920 – 1930, aici au funcționat diferite organe ale justiției militare, printre care Parchetul Militar, arestul și Consiliul de Război. Printre procesele celebre care au avut loc la Malmaison se numără cel al lui Corneliu Zelea Codreanu.

Până la instaurarea comunismului, în același loc au fost deținuți oponenții regimului Antonescu sau tineri evrei.

„Unii erau învinuiți că ținuseră lumina aprinsă în timpul alarmei aeriene, alții că circulaseră noaptea pe străzi, alții că participaseră la întâlniri secrete. Am întâlnit un grup de 7-8 evrei tineri, fete și băieți. Ei susțineau că fac parte dintr-o organizație anti-fascistă de tineret. Erau acuzați că ar fi împânzit manifeste ștampilate cu secera și ciocanul. Băiatul de 17 ani a fost condamnat la moarte și executat. (…) Păduchii de la Malmaison ni se incubau tot mai adânc în piele. Le era frig și lor.” – Augustin Vișa, Din închisorile fasciste în lagărele și închisorile comuniste, Editura Karograf, Tulcea, 2012

După 1951, arestul de la Malmaison a fost denumit Închisoarea Plevnei. Aici au fost deținuți și torturați Nicolae Malaxa, Petru Groza, scriitoarea Oana Orlea, nepoata lui George Enescu, și scriitorii Paul Goma și Mircea Damian.

Din 1977, după prăbușirea unei aripi a clădirii, Malmaison a devenit sediul unei instituții civile – IPROCHIM, cea care deține și azi spațiul, dar a fost privatizată, între timp.

Din mărturiile celor care au trecut pe la Malmaison, fie deținuți, fie foști angajați ai IPROCHIM, reiese că frigul a fost o constantă resimțită în adâncul oaselor.

„O fostă angajată, mutată în 2000 în sediul IPROCHIM de la Romană, spunea că deși acolo era mai cald, din inerție, cum venea toamna avea senzația că își freca mâinile tot timpul, pentru a se încălzi. Era ca si cum corpul ar fi încorporat un calendar al regimului termic.” – Bogdan Iancu, antropolog – Izolare într-o serie de stări liminale /SAC @malmaison.

Iar istoria clădirii îi inspiră zi de zi pe artistele și artiștii care își au acolo atelierele de lucru. Așa s-a născut unul dintre proiectele comunității artistice. Pornind de la imagini, interviuri, cronici și mărturii, un demers performativ, vizual și artitehctural, desfășurat de Spațiul de Artă Contemporană /SAC, intitulat “Izolare într-o serie de stări liminale”, a conectat fragmente din istoria Malmaison cu corpul uman din prezent.

Etajele 1 și 2 ale Corpului B de la Malmaison au fost găsite într-un anunț imobiliar de câțiva artiști nevoiți să găsească noi spații pentru a-și desfășura munca. Cele două etaje arătau ca ruinele unor clădiri abandonate de zeci de ani, păstrând, totuși, dovezi ale unui trecut sumbru.

Artistele și artiștii au negociat cu conducerea de atunci a IPROCHIM o chirie pe care și-o puteau permite și au renovat cele două etaje din temelii, de la podeaua încăperilor la băile nefuncționale, coridoare, ferestre și acoperișul prin care ploua.

“Am făcut totul cu mâinile noastre, de la scos linoleumul mucegăit, la curățat faianța, dat jos tavanele false distruse. Singurele lucruri pe care nu le-am făcut noi personal, pentru că nu suntem specialiști, au fost instalațiile de gaze și de curent.”, povestesc artiștii.

Cu propriile economii și cu câteva sponsorizări private, aceștia au reușit să instaleze o centrală și calorifere, menite să rezolve problema frigului. Unele avarii ale instalației de gaze, ca și cea din ziua vizitei mele reamintesc, însă, de frigul care îi bântuie și azi pe foștii angajați ai IPROCHIM.

După reamenajarea spațiilor și instalarea propriu-zisă în ateliere, creativii de la Malmaison au început să organizeze evenimente Open Doors, la care au primit vizita a câteva mii de oameni, de toate vârstele.

Liliana Basarab: „Avem două ediții Open Doors pe an, toate alierele sunt deschise și, spre surprinderea noastră, avem un tip diferit de public, pe care nu îl vedem la vernisaje, un public foarte deschis să adreseze întrebări artiștilor.”

Virginia Toma: „Oamenii nu prea au acces la spațiile de lucru ale artiștilor, ei nu sunt în imediata vecinătate a artei contemporane, iar noi îi primim în intimitatea noastră, le vorbim despre lucrările și proiectele noastre, le arătăm ce înseamnă munca unui artist. Credem că asta e foarte important în educarea publicului și lărgirea audienței.”

Edi Constantin: „E important și pentru noi că vin, e important că ne pun întrebări, ne scot din bula în care eram obișnuiți.”

Virginia Toma: „Oamenii au văzut că artiștii nu sunt acei boemi care lucrează când au ei chef, ci depun o muncă susținută, constantă. Toți din clădire suntem artiști activi, cu expoziții.”

Pe peretele din spatele artiștilor cu care stau de vorbă este expus un fragment dintr-un proiect impresionant demarat de Edi Constantin.

Odată cu mutarea la Malmaison, acesta a început să ștampileze pe hârtie albă caii morți în Primul Război Mondial și să contureze prin sute de mii de cai hărțile marilor bătălii date atunci. Proiectul se numește „8 Million”.

“Au murit 8 milioane de cai și încerc să pun pe planșă 8 milioane de cai. Acum am ajuns la 2 milioane. Eu de aia am luat atelierul, am zis că pentru lucrarea asta nu aveam nicăieri un perete așa de mare. Mi-am făcut un calcul și am zis că am nevoie cam de 5 ani ca să o termin. Până acum am 4 (planșe), intră cam 500.000 de cai pe perete.

Sunt oameni care au revenit de la o ediție la alta special pentru a vedea cum a evoluat lucrarea, mă întreabă în ce stadiu sunt. E un băiețel care a venit și a stat câteva ore pe canapea, la mine în atelier, era curios și îmi tot punea întrebări. La următoarea ediție Open Doors s-a întors și mi-a făcut cadou un căluț imprimat la imprimantă 3D.”, povestește Edi Constantin.

Căluțul roșu imprimat 3D stă acum pe perete, în atelierul său, alături de fotografiile celorlalte fragmente cu cai. Este doar un exemplu de liant creat între lumea artei contemporane românești și noile generații, care au pășit la Malmaison datorită oamenilor care s-au stabilit aici.

Comunitatea de la Atelierele Malmaison s-a creat organic, fără să existe un proiect în acest sens. Azi, 46 de artiste și artiști lucrează în 39 de ateliere și 11 spații de proiecte și galerii de artă, întinse pe 3000 de mp.

Dan Vezentan: „Pentru București, această comunitate artistică e o premieră.”

Virginia Toma: „Mulți dintre noi, când am venit aici, nici nu ne cunoșteam. Cabinet 44, un spațiu de proiecte independent, a luat naștere prin decizia a 4 artiști care nu se cunoșteau. Aici au primit sprijin studenții de la master, le-am oferit spațiu să expună.

Faptul că funcționăm ca o comunitate face posibilă organizarea unor evenimente ample și se nasc colaborări în mod organic.”

Doi ani la rând au organizat ateliere de artă pentru copii, finanțate de Primăria Sectorului 6. În paralel, au pus bazele unei mici biblioteci de artă contemporană, deschisă studenților la arte și oricui este interesat.

La sfârșitul anului 2023, când primul contract de închiriere, de la etajul 1, se apropia de expirare, chirașii de acolo au fost anunțați de IPROCHIM că termenii șederii lor acolo se vor schimba radical. Prețul chiriei ar urma să crească cu aproximativ 40% și, cel mai grav, că nu vor mai semna contracte pe 3 ani, ca până acum, ci pe un termen foarte scurt, de câteva luni, ceea ce înseamnă instabilitate și imposibilitatea de a construi proiecte pe termen lung.

Mai mult decât atât, dacă negocierea nu va reveni la termeni mai prietenoși, artiștii de la etajul 1 ar pierde toată investiția făcută la Malmaison, comunitatea ar fi divizată, iar ei s-ar vedea din nou în situația de a o lua de la zero, în căutarea unor noi spații de lucru.

Liliana Basarab: „Noi nu ne-am putut permite decât spații dezafectate, pe care le-am luat, le-am curățat. Pentru noi nu există alte variante. Mai sunt atelierele Uniunii Artiștilor Plastici, dar sunt puține…”

Dan Vezentan: „Și oricum acelea se eliberează doar dacă iese cineva din ele cu picioarele înainte…

Plus că avem nevoie de niște spații de lucru în care să poți să faci zgomot, cu intrări mai largi, înălțime, ferestre mai mari, ca să ai lumină. Noi nu putem să închiriem un apartament.”

Virginia Toma: „Aceste întreruperi constante, instabilitatea spațiului, efectiv îți dezechilibrează procesul de lucru. Nu poți să te muți de la an la an, ai nevoie de stabilitate ca să îți poți face munca de artist. Eu am expoziție în martie. Acum munca mea e blocată și nici nu știu ce urmează.”

Edi Constantin: „Înainte am fost pe Strada Gazelei, în spate la Coșbuc. Dezvoltasem inclusiv o grădină, o oranjerie, noi artiștii, aveam grijă de plante. Apoi proprietara a zis că uite ce bine e aici, a crescut prețul. Și în clădirea aia cădea tavanul, noi am muncit 6-7 luni ca să îl punem în siguranță.”

Liliana Basarab: „Ei se folosesc de investițiile noastre și apoi spațiul devine foarte important din punct de vedere financiar.”

Edi Constantin: „Aici etajul 2, din ce am înțeles, din anii 90 nu a mai fost folosit. Acum, brusc, a devenit interesant.”

Liliana Basarab: “Noi nu cerem să ne vină ceva gratis, noi vrem condiții decente și stabilitate pe termen lung. Mutarea înseamnă timp să strângi, să renovezi, apoi ai din ce în ce mai puțin timp pentru lucrul tău.”

Situația în care se află acum cei stabiliți la Malmaison pare un scenariu care se repetă la nesfârșit. Artiștii povestesc că din motive similare au fost nevoiți să se mute ani la rând.

Virginia Toma: „Cei mai mulți artiști au venit aici din situații în care aveau atelierul în foste fabrici care au fost demolate, cum am avut eu la fosta Fabrică Republica. A fost demolată, iar spațiul ocupat de un dezvoltator imobiliar.”

Dan Vezentan: „Eu cu încă 4 colegi venim de la Popa Nan, unde a fost fabrica Mătasea Populară. Am stat acolo 7 ani, am fost nevoiți să ne mutăm. S-a demolat și s-a construit un supermarket, pe care l-am și pictat.”

“De 20 de ani trec prin asta. Cam asta se întâmplă. Stai 2-3 ani, se cumpără fabrica, se dărâmă, se construiesc rezidențiale, pleci mai departe, se dărâmă și următoarea și tot așa.”

Dan Vezentan, artist vizual

Ramon Sadîc: “Nu e problemă, fără cultură poate să funcționeze societatea…”

Liliana Basarab: “Noi aducem plus valoare societății, am demonstrat prin evenimentele Open Doors, prin atelierele cu copiii, prin tot ce facem individual. Vrem doar să fim lăsați să continuăm.”

Virginia Toma: “Din punctul ăsta, nu mai putem fără sprijin instituțional. Ce a depins de noi, am făcut.”

Daniela Palimariu: “Viața culturală a orașului are nevoie de câteva repere fixe, unul dintre acestea fiind spațiul. Noi oricum simțim și ne asumăm starea de instabilitate cu care lucrăm în viața de zi cu zi, nu mai avem nevoie ca și spațiul să se adauge la această instabilitate.

Iar legat de ce spunea Ramon, că lumea merge și fără cultură, merge până la un punct.”

Liliana Basarab: “Când am fost în izolare, am avut nevoie de filme, de muzică…”

Daniela Palimariu: “Exact. Și, din păcate, uneori simțim că în continuare trebuie să demonstrăm nevoia societății de activitatea noastră. Am vrea să nu mai fie nevoie să explicăm de ce este importantă cultura, de ce suntem niște actori activi în viața orașului.”

Liliana Basarab: “Spunem aceeași poezie.”

În timpul pe care ar trebui să îl dedice muncii lor, artiștii citesc acum acte legislative, se consultă cu specialiști, scriu mailuri către autorități, în încercarea de a readuce stabilitate în locul pe care l-au ocupat acum trei ani.

În atelierul lui Ramon Sadîc, de la etajul 1, printre pensule și pânze pictate, remarc un caiet de desen deschis. Pe pagina rămasă la vedere sunt notate „Petiție cu cerere în audiență”, „audiență la ministru” sau „Legea 350”.

Notițele sale, scrise în grabă, după o discuție telefonică, ar putea fi în sine o lucrare de artă care vorbește despre condiția artistului din România și lupta acestuia pentru normalitate.

După întâlnirea noastră, artistele Virginia Toma și Daniela Palimariu se grăbesc să plece la Ministerul Culturii, unde spun din nou “poezia” pe care au obosit să o tot recite. Și obțin din partea ministrului Raluca Turcan promisiunea vagă că va încerca să găsească o soluție.

Și primarul Sectorului 6, Ciprian Ciucu, s-a arătat interesat să găsească o rezolvare pentru acest caz.

După câteva ore petrecute la Malmaison, îi las pe artiști să se întoarcă la treabă și pornesc spre haosul orașului. În curte, mirosul brazilor înzăpeziți îmblânzește frigul și te îndeamnă la un moment de liniște.

În definitiv, comunitatea artistică de la Atelierele Malmaison provoacă întâlniri cu sinele în mijlocul unei așezări urbane sufocate de mașini și claxoane, sirene de ambulanțe, blocuri, mall-uri, supermarketuri, bănci, farmacii și săli de păcănele.

Ne facilitează accesul la o istorie necenzurată și umanizează un oraș european înrădăcinat încă în metehnele inumane ale dictaturii căzute acum 34 de ani.

“De ce avem nevoie de asta” este o poezie pe care și noi, la Cultura la dubă, o vom spune la nesfârșit.

The post Atelierele Malmaison. Încă o luptă pentru supraviețuire. appeared first on Cultura la dubă.