Born in Bucharest in 1964, Sophie Negropontes left Romania when she was just 12 years old. Today, she owns one of the most important art galleries in central Paris—Galerie Negropontes. Last year, she expanded with a new location in Venice.

She is the granddaughter of General Eremia Grigorescu, a hero of the Romanian army at Mărășești and Oituz, after whom a street in Bucharest’s Icoanei neighborhood is named. She is also the granddaughter of Elena Negropontes, a descendant of the famous Greek merchant family Negropontes. Her father was Dan Eremia Grigorescu, one of the most important Romanian photographers, active in Romania and abroad from the 1950s to 1989, and a correspondent for Radio Free Europe.

Her relatives were abused and terrorized by the Securitate (communist secret police), and her family had to start over from scratch in France after 1974.

“My life is a story about luck, and my journey after leaving Romania is a miracle,” says Sophie Negropontes in an extensive interview with Cultura la dubă.

***

A few years ago, we discovered Galerie Negropontes in Paris while seeing an exhibition by the Romanian artist Mircea Cantor. That’s how we learned the gallery’s owner was of Romanian origin, and we were curious to know more about her story.

It was a national holiday in France in June when Sophie Negropontes opened the doors of her gallery for the Cultura la dubă report. The gallery owner, whose space is located right between the Louvre and the Pinault Collection, greeted us with a smile, speaking perfect Romanian.

“How did you manage to preserve your Romanian so well?

I always spoke and still speak Romanian with my mother,” she told us.

She introduces herself as half-Romanian, half-Greek, with French culture. She feels a strong connection to her Romanian roots thanks to her parents, who were both Romanian, but her childhood memories in Bucharest are mostly tied to the trauma her family endured during the communist era.

There was a feeling of fear, a lack of freedom, an inability to trust. I know we used to listen to Radio Free Europe, and I was little, going to school, when my dad told me: ‘Even if someone shakes your hand, you must not say that we listen to Radio Free Europe.’

My godfather was deported to Siberia for nine years, my grandfather spent ten years in prison because he was a judge before. The entire family was at least beaten by the Securitate,” Sophie Negropontes begins her story.

Her father, the photographer Dan Eremia Grigorescu, a friend of Mihail Sadoveanu, published a series of photo albums during the communist period that later won international awards in Washington and Leipzig. Thanks to his art, foreigners were able to discover fragments of Romania: Voroneț, Folk Art from Northern Moldavia, the Danube Delta, and Brâncuși’s works in our country.

He also produced television reports for “Teleenciclopedia.” He visited and photographed major European cities, bringing back unique images from a world inaccessible to ordinary people in Romania.

“He managed to leave for a few months to make some TV shows and albums. He made an album about Rome, one about Paris, and one about Venice. My dad used these albums to show another side of France and Rome. He brought them to Romania at a time when everything was closed off, and people didn’t know what was happening in Paris. At one point, he was caught on the street and they cut his beard with a knife because you weren’t allowed to wear a beard in Romania.”

In 1974, the photographer and his wife left Romania for good, and Sophie, who was ten years old at the time, remained in her grandmother’s care. Two years later, she also managed to leave the country with the help of the Greek government.

At that time, there were some economic ties between Romania and Greece, and the Negropontes family was quite well known in Greece. We requested to leave for a two-week trip to Greece. I left with a small suitcase, and then I arrived in Paris, where my parents were waiting for me. I got there at the end of August, and by September 15th, I was in school.

Did you know the language?

A little, very little. Not enough for it to be easy, in any case.

And how did your parents integrate? Did your father continue to work as a photographer?

Dad worked very little in photography and started working for Radio Free Europe as a journalist.

I remember at the time I had a lot of friends who told me that what happened with Ceaușescu was not dignified, that it wasn’t worthy of a democracy.

But after 45 years of communism, how could Romania know what a democracy looked like? Two generations of people had no information about democracy, not even the culture or education for it. How could they know what democracy was like?”

Did you ever think of returning after the Revolution?

I wanted to go with great enthusiasm on the first medical aid trucks. But I was 24, and my parents were very stressed to see me leave for a world where no one knew exactly what was happening. Plus, it wasn’t possible because my dad was very ill. He died shortly after, in 1990.

Sophie Negropontes has a degree in economics, but she inherited her father’s interest in art.

“At an age when young people tend to go to shopping malls, I would go to museums. That’s how I was raised by my parents.

I went to business school, and right after, I went to Hong Kong, where I worked for a French perfume company. I came back because my father was very sick and I worked for a textile group. Then, I was a partner in a web company, a search engine for websites. I handled the commercial launch. I’ve always done commercial launches or product launches; I’ve always worked with creative people.”

She opened her gallery in 2012 and inaugurated it with an exhibition dedicated to her father.

It was a crazy moment when I said to myself that I wanted to be in a field that I truly love and do what I know how to do, which is product launches. The first exhibition was with my father’s photographs—portraits he took in ’68—and a design piece.

Then I started working with a French designer. Everything was born from the photo album Brâncuși. That’s how the idea came to create sculptural, architectural furniture—unique pieces, limited series, or made-to-order.

How did you manage to promote the gallery in a market where there were already so many other galleries? How does someone new succeed?

By working a lot. With a lot of hard work and a lot of luck. I had zero network and zero contacts. Things happened organically. One relationship led to another. Maybe there was a big order that allowed us to finance a new collection, which was successful, which allowed us to be at a professional fair, then a second professional fair, and so on.

When I created the gallery 13 years ago, gallerists at the time would just wait. At a fair, you would just wait. People would come, say they were interested in these things, and nothing would happen right away.

I don’t know how to work like that. I would follow up, call people back, reconnect, schedule meetings, and from that, the business was born.

Did you know from the beginning when you opened the gallery what kind of art you wanted to promote here? Were you interested in anything specific?

The art I love most wasn’t actually the art I promote. I love 15th- and 16th-century Dutch and German painting, the Renaissance, and Surrealism. I had a very academic education and I continue to do very academic visits.

But I have an interest and a curiosity for many things. Some artists are very interesting, not because I like everything they do, but because their journey and their explorations are interesting.

What catches your attention in an artist that makes you decide to promote them?

The pieces and their quality, of course. What they want to say with them, hoping it’s not too obscure. I’m convinced that a piece can stand on its own. If it’s accompanied by two pages of text to read, that’s a bonus. A piece can be bought, placed in a living room, in a bedroom, and so on. But there are some contemporary pieces that only exist through their discourse.

If it’s a railing made from a piece of aluminum and it’s explained over four pages that it represents the boundary between life and death, paradise and hell… okay, but what do you do with that railing? Do you put it in the middle of your living room?

So, for me, there is a part of contemporary art that doesn’t convince me.

At her gallery, Sophie Negropontes promotes creators of luxury decorative pieces that combine artistic flair with high-quality, original materials. She also works with photographers, sculptors, and, more recently, jewelry designers. Among the artists she collaborates with are the Italian Gianluca Pacchioni, the Romanian Mircea Cantor, and the French couple Martine and Jacki Perrin. The gallery is located on Rue Jean-Jacques Rousseau in Paris, at the end of which the Cartier Foundation is now being built.

“I am very directly involved in the artistic selection and the relationships with the artists, which is, in a way, the particularity of the gallery. I work with a relatively small number of artists. Many galleries of the same size work with 50 artists; I work with 15. So I dedicate time to each one.

Then, I need to get along with them. That is a fundamental thing. On a human level, not just an artistic one. On a human level, first and foremost.

You mentioned that not all contemporary art convinces you. Can you explain who and how the value of an artist is determined? How does an artist become sought after by collectors or exhibited in major galleries and museums?

In contemporary art, it’s also about marketing. For example, I once saw a South American painter at Art Basel whose painting was selling for one million euros. A year before, it was at 200,000, and a year before that, it was at 15,000. So something happened that made that work popular or made it picked up by a very, very well-known gallery, and the artist’s reputation grew through the gallery’s name.

It’s a pretty complicated world. An artist’s rating is set at auction houses. When you put a piece up for auction, it either sells or it doesn’t. If it doesn’t sell, that’s pretty bad. At the auction house, they always set a low starting value to give it room to grow. It can sell for a lower price than the gallery price. Or an artist’s piece can sell for 2,000 euros at auction, while in the gallery, the same artist has another piece for 30,000 euros. But they have nothing to do with each other. The artist’s rating, however, for the collector, is at 2,000 euros.

Because I have some artists who work exceptionally in glass, for example, to build their reputation, I didn’t put them up for auction. Instead, I worked with several museums, and they have pieces exhibited in multiple museums. This doesn’t give a commercial value, but a cultural value.

And how did you manage to convince the museums to exhibit or buy them?

With a lot of hard work and thanks to them, because they are very good artists in a specific niche, the glass pieces.

But do museums have dedicated people who visit galleries to discover artists?

Nobody visits anymore because they don’t have the budgets. So I have to go to them.”

Last year, Sophie Negropontes also opened an exhibition space in Venice on the Grand Canal as part of the Masieri Foundation.

“It’s a collaboration with the university that runs this foundation, and we restored the place, which is an old brick facade, while the entire interior of the building was done by Carlo Scarpa, one of the most famous Italian architects.

Why did you want to expand to Venice?

“Because I was doing a lot of fairs—three or four a year, first in Paris, London, New York, then I stopped doing London and Paris, and did New York, Miami, and Los Angeles last year, plus Saint Moritz in Switzerland.

I believe that in Venice, people talk about art much more than anywhere else for a long period of the year. The Biennale lasts for nine months. At a fair, art is talked about for four or five days.

I was doing shorter exhibitions here in Paris, and I decided to do exhibitions that would last longer, four months, perhaps with more depth, giving people time to come and talk. In Venice, I have an exhibition on three levels for a year.

What are the challenges for a gallerist in Paris? What kind of difficulties do you encounter?

Paris is more of an image than a market. For me, it’s not the best market. We do very well in the American market, which is now becoming a huge challenge due to taxes.

France is not the biggest buyer. The French are much more classic. I always say that we should consult history and we will find out everything. The best museums were, before the revolution, in Moscow, in Saint Petersburg, or in the USA. Why? Because the people who had money then invested in their contemporary artists. And now, these are the most famous artists, and those museums have the largest collections. The Russian collections or the American collections have the most pieces.

The French are more cautious, more classic. And the people who go to Venice are art lovers, they have more time, they like music, they like opera, architecture—they are more oriented towards that.”

While in major countries around the world, contemporary art is a mature market where hundreds of millions of euros circulate, in Romania, contemporary art museums and galleries are still an undeveloped field. Neither public institutions nor most Romanian business people have yet understood the cultural and financial potential of the creative industries. This is also the reason why Sophie Negropontes has not been very involved in the Romanian market.

“I did a major exhibition in 2017 at the National Museum of Contemporary Art in Bucharest with my dad’s photos from the Brâncuși book, which were first exhibited at the Venice Biennale in 1982. But I don’t have this image of returning to Romania.

However, the market, which is not completely mature for art objects or art furniture, could be ready for artist-designed jewelry. I believe that one way to maintain a connection with Romania is through what I do.

Last year, I was offered to open a gallery; a space was made available to me. But when you open a gallery, you have to say something about it. For example, Venice was, first and foremost, a choice to create dialogues between pieces and the location, between people. It was something more intellectual and artistic. And then, business-wise, it’s going well.

In Romania, I don’t know the people there well enough. I have some relationships with decorators, but the pieces I present are more difficult to understand. The furniture we have is special, exceptional.

What kind of people buy such works?

In America, they are people who, of course, have enough money. They are accompanied by decorators. And I get along very well with a lot of decorators because I always work in a very reliable way: things arrive on time and are of high quality.

For example, if someone sees a piece they like, they send the decorator to see it. They discuss its quality and where they could put it in the house. It’s a very natural dialogue.

Does the same thing happen in France?

In France, most decorators want to produce things themselves; they are more like designers.

Extremely passionate about what she does, Sophie Negropontes says she feels happy every time she enters the gallery, even if she no longer has much free time.

“Since last year, I’ve been working about six to seven days a week because I work here until Wednesday or Thursday, and then I go to Venice and work until Saturday or Sunday. It’s a very intense schedule.”

She spends her vacation in Greece but returns to Romania for professional events and would like to get to know the contemporary jewelry market in our country.

“When I think of Romania, I always have a nostalgic feeling for the scent of blooming linden trees in Bucharest. It’s the first thing that comes to my mind.

The people in Romania are extraordinary because they are extremely cultured and educated, in the Anglo-Saxon sense of the term ‘education.’ But there’s a kind of slightly pedantic intellectualism, disconnected from a pragmatic side, without which nothing works.

“Would you be interested in running a museum?”

Perhaps that, yes, I would.”

This article is part of the “France Week” series, an initiative by Cultura la dubă supported by BNP Paribas. So far, within this project, Cultura la dubă has presented the stories of 22 Romanian artists and cultural figures based in France.

The post Sophie Negropontes, born in Romania, owns a major art gallery in Paris and Venice appeared first on Cultura la dubă.

Născută la București în 1964 și plecată din țară pe când avea doar 12 ani, Sophie Negropontes deține azi una dintre cele mai importante galerii de artă din centrul Parisului – Galerie Negropontes. De anul trecut, s-a extins și la Veneția.

Este nepoata generalului Eremia Grigorescu, eroul armatei române la Mărășești și Oituz, cel care dă și numele unei străzi din cartierul Icoanei din București, și a Elenei Negropontes, urmașa unor celebri negustori greci – familia Negropontes. Tatăl său a fost Dan Eremia Grigorescu, unul dintre cei mai importanți fotografi români, care a activat în România și peste hotare între anii ’50 – ’89, și a fost corespondent Radio Europa Liberă.

Rudele sale au fost abuzate și terorizate de oamenii securității, iar familia a luat-o de la zero în Franța, după 1974.

“Viața mea este o poveste despre noroc, iar parcursul de după plecarea din România este o minune”, spune Sophie Negropontes într-un interviu amplu acordat pentru Cultura la dubă.

***

Am descoperit Galeria Negropontes din Paris în urmă cu câțiva ani, văzând acolo o expoziție a artistului român Mircea Cantor. Așa am aflat că proprietara galeriei este, la origine, româncă și am fost curioși să știm mai multe despre povestea sa.

Era o zi națională liberă la francezi, în luna iunie, când Sophie Negropontes ne-a deschis ușile galeriei sale pentru reportajul Cultura la dubă. Proprietara galeriei, situată chiar între Luvru și Colecția Pinault, ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, vorbind perfect limba română.

„Cum ați reușit să vă păstrați limba română atât de bine?

În română am vorbit și vorbesc mereu cu mama mea.”, ne spune aceasta.

Se prezintă jumătate româncă, jumătate grecoaică și de cultură franceză. Este puternic conectată la rădăcinile românești, datorită părinților săi, ambii români, însă amintirile din copilăria petrecută la București au mai degrabă legătură cu traumele trăite de familia sa în vremea comunismului.

“Totul a fost confiscat, bunica mea era paralizată când au venit tipii de la securitate să-i deporteze în Bărăgan. Și, până la urmă, au zis că e prea complicat să o deporteze fiindcă era paralizată complet. Deci era mai complicat să o ducă decât să o lase.

Era un sentiment de teamă, de lipsă de libertate, de imposibilitate de a avea încredere. Știu că la noi se asculta Europa Liberă și eram mică, mergeam la școală, când tata mi-a spus: <chiar dacă cineva îți strânge mâna, nu trebuie să spui că ascultăm Europa Liberă>.

Nașul meu a fost deportat în Siberia 9 ani, bunicul meu a făcut 10 ani de închisoare, fiindcă era judecător înainte. Toată familia a fost cel puțin bătută în privințele securității.”, își începe povestea Sophie Negropontes.

Tatăl său, fotograful Dan Eremia Grigorescu, prieten cu Mihail Sadoveanu, a publicat în perioada comunistă o serie de albume de fotografie, premiate apoi la nivel internațional – la Washington sau la Leipzig. Datorită artei sale, străinii au putut descoperi fragmente din România: Voroneț, Arta folclorică din nordul Moldovei, Delta Dunării și lucrările lui Brâncuși de pe teritoriul țării noastre.

Totodată a realizat reportaje de televiziune pentru „Teleenciclopedia”. De asemenea, a vizitat și fotografiat marile orașe europene, aducând în România imagini inedite dintr-o lume inaccesibilă populației de rând.

“Reușea să plece câteva luni să facă niște emisiuni pentru televiziune, albume, a făcut un album despre Roma, unul despre Paris, unul despre Veneția. Tata a profitat de aceste albume ca să arate o altă față asupra Franței, asupra Romei, le-a adus în România în vremea când era totul închis și nu se știa ce se întâmplă la Paris. La un moment dat a fost prins pe stradă și i-au tăiat barba cu cuțitul, fiindcă nu era voie să porți barbă în România.”

În 1974, fotograful și soția sa au părăsit definitiv România, iar Sophie, pe atunci în vârsta de 10 ani, a rămas în grija bunicii. 2 ani mai târziu a reușit și ea să părăsească țara, prin guvernul grecesc.

“În epoca respectivă erau niște legături economice între România și Grecia și familia Negropontes era destul de cunoscută în Grecia. Am cerut să plecăm pentru două săptămâni în Grecia. Și am plecat cu o valiză mică, apoi am ajuns la Paris, unde mă așteptau părinții mei. Am sosit la sfârșitul august și la 15 septembrie eram la școală.

Știați limba?

Puțin, foarte puțin. Nu destul ca să fie ușor, în orice caz.

Și părinții cum s-au integrat? Tatăl a continuat sălucreze ca fotograf?

Tata a lucrat foarte puțin în fotografie și a început să lucreze cu Europa Liberă ca jurnalist.

Îmi amintesc că atunci aveam o mulțime de prieteni care mi-au spus că nu este demn ce s-a întâmplat cu Ceaușescu, că nu este demn de o democrație.

Dar România nu avea de unde să știe, după 45 de ani de comunism, cum arată o democrație. Două generații de oameni n-au avut nicio altă informație despre democrație, nici măcar cultura sau educația, cum puteau să știe cum arată democrația?

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți după Revoluție?

Eu am vrut să plec cu mare entuziasm cu primele camioane sanitare. Dar aveam 24 de ani și părinții meu erau foarte stresați să mă vadă plecând într-o lume în care nu se știa exact ce se întâmplă. În plus, nu s-a putut nici din cauză că tata era foarte bolnav. A murit foarte puțin după aceea, în 1990.”

Sophie Negropontes are studii economice, dar a moștenit interesul tatălui său pentru artă.

“La vârsta când tinerii se duc mai degrabă prin mall-uri, eu mă duceam prin muzee, așa am fost crescută de părinți.

Am făcut școala de comerț, după care am plecat imediat la Hong Kong, unde am lucrat pentru o societate franceză de parfumuri. M-am întors, fiindcă tatăl meu era foarte bolnav și am lucrat pentru un grup textil, apoi am fost asociată într-o întreprindere web, de motoare de căutare pentru website-uri. Am făcut partea de lansare comercială. Întotdeauna am făcut lansare comercială sau lansare de produs, întotdeauna am lucrat cu creativi.”

A deschis galeria în 2012 și a inaugurat-o chiar cu o expoziție dedicată tatălui său.

“A fost un moment de nebunie în care mi-am zis că aș vrea să fiu într-un domeniu care îmi place într-adevăr și să fac ce știu să fac, adică lansare de produs. Prima expoziție a fost cu fotografiile tatălui meu, portrete pe care le-a făcut el în anii ‘68 și o piesă de design.

Am început apoi să lucrez cu un designer francez, totul născându-se din albumul foto Brâncuși, așa a apărut ideea de a face mobilă sculpturală, arhitecturală, piese unice, serii limitate sau la comandă.

Cum ați reușit să promovați galeria într-o piață în care existau deja foarte multe galerii? Cum reușește cineva nou să răzbată?

Lucrând foarte mult. Cu multă muncă și mult noroc. Aveam zero network și zero contacte. S-au întâmplat lucrurile organic. Dintr-o relație s-a născut o altă relație, poate a fost o mare comandă, care a permis să finanțeze o nouă colecție, care a avut succes, care ne-a permis să fim la un salon profesional, apoi la al doilea salon profesional și așa mai departe.

Când am creat galeria, acum 13 ani, galeriștii atunci așteptau. Deci la un salon se aștepta, lumea venea, spunea mă interesează lucrurile astea, ok, și pe moment nu se întâmpla nimic.

Or, eu nu știu să lucrez așa, eu mă duceam după aia, retelefonam, reluam contacte, făceam întâlniri și din chestia asta s-a născut activitatea, de fapt.

Știați de la bun început când ați deschis galeria ce fel de artă vreți să promovați aici? Vă interesa ceva anume, în mod special?

Arta care îmi place cel mai mult nu era chiar arta pe care o promovez, de fapt. Îmi plac foarte mult pictura olandeză și germană din secolele 15-16, renașterea, suprarealismul. Am avut o educație foarte academică și continui să fac vizite foarte academice.

Dar am un interes, o curiozitate pentru multe lucruri. Anumiți artiști sunt foarte interesanți, nu prin faptul că îmi place tot ce fac, dar sunt interesanți pentru parcursul pe care îl au, pentru explorările pe care le fac.

Ce vă atrage atenția la un artist pe care decideți ulterior să-l promovați?

Desigur piesele și calitatea, ce vrea să spună cu ele, sperând că nu e prea ascuns. Sunt convinsă că o piesă poate să fie de sine stătătoare. Dacă e însoțită de două pagine de citit, este un plus. O piesă poate fi cumpărată, pusă într-un salon, într-o cameră și așa mai departe. Dar sunt anumite piese contemporane care nu există decât prin discurs.

Dacă e o balustradă dintr-o bucată de aluminiu și se spune pe patru pagini că este limita dintre viață și moarte, paradis și infern…ok, dar ce faci cu balustrada respectivă, o pui în mijlocul salonului?

Deci, pentru mine, există o parte din arta contemporană care nu mă convinge.”

La galeria sa, Sophie Negropontes promovează creatori de piese decorative de lux, care îmbină latura artistică cu materialele de calitate și originalitatea. Lucrează, de asemenea, cu fotografi, sculptori sau, mai nou, cu creatori de bijuterii. Printre artiștii cu care colaborează Galeria Negropontes, se numără italianul Gianluca Pacchioni, românul Mircea Cantor sau cuplul de francezi Martine și Jacki Perrin. Galeria este situată pe Rue Jean-Jacques Rousseau din Paris, la capătul căreia se construiește acum Fundația Cartier.

“M-am implicat foarte direct în selecția artistică și în relația cu artiștii care este, într-un fel, particularitatea galeriei, în sensul că lucrez cu un număr relativ restrâns de artiști. Multe galerii de aceeași dimensiune lucrează cu 50 de artiști, eu lucrez cu 15. Deci aloc timp fiecăruia.

Apoi, trebuie să mă înțeleg cu ei. Asta este un lucru fundamental. Din punct de vedere uman, nu doar artistic. Din punct de vedere uman, întâi de toate.

Spuneați că nu tot ce e artă contemporană vă convinge. Puteți să ne explicați cine și cum stabilește, totuși, valoarea unui artist, cum ajunge să fie un artist căutat de colecționari sau expus în marile galerii și muzee?

În arta contemporană e vorba și despre marketing. De exemplu, eu am văzut la un moment dat la Art Basel un pictor sud-american, al cărui tablou se vindea cu 1 milion de euro. Cu un an înainte era la 200.000 și încă un an înainte era la 15.000. Deci ceva a făcut că acel lucru a plăcut sau că a fost luat de o galerie foarte foarte cunoscută, iar artistul crește prin numele galeriei.

E o lume destul de complicată. Cota unui artist se face la casele de licitații. Când pui o piesă la licitație, ori se vinde, ori nu se vinde. Dacă nu se vinde, e destul de rău. Iar la casa de licitație se pune oricum valoarea de jos, ca să aibă de unde să crească. Se poate să se vândă la un preț mai mic decât cel de galerie. Sau se poate să se vândă o piesă a unui artist cu 2.000 de euro la licitație, iar în galerie același artist să aibă o altă piesă, de 30.000 de euro. Dar nu au nimic de-a face una cu alta. Cota artistului, însă, pentru colecționar, este la 2.000 de euro.

Eu, pentru că am niște artiști care lucrează extraordinar în sticlă, de exemplu, ca să le fac o cotă, nu i-am pus la casa de licitații, dar, în schimb, am lucrat cu mai multe muzee și ei au piese expuse în mai multe muzee. Asta nu dă o valoare mercantilă, ci o valoare culturală.

Și cum ați reușit să convingeți muzeele să îi expună sau să cumpere?

Cu multă muncă și datorită lor, pentru că ei sunt niște artiști foarte buni, pe o nișă, într-adevăr, a pieselor de sticlă.

Dar muzeele au oameni dedicați care vizitează galeriile, ca să descopere artiști?

Nu mai vizitează nimeni fiindcă nu mai au bugete. Și atunci trebuie să merg eu spre ei.”

Anul trecut, Sophie Negropontes a deschis și un spațiu expozițional la Veneția, pe Grand Canal, ca parte a Fundației Masieri.

“E o colaborare cu universitatea care conduce această fundație și am restaurat locul, care este o fațadă veche din cărămizi, iar toată clădirea pe interior e făcută de Carlo Scarpa, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți italieni.

De ce ați vrut să vă extindeți și la Veneția?

Fiindcă făceam o mulțime de saloane, trei sau patru saloane pe an, întâi la Paris, Londra, New York, apoi n-am mai făcut Londra și Paris, am făcut New York, Miami și Los Angeles, anul trecut, plus Saint Moritz în Elveția.

Cred că în Veneția se vorbește despre artă mult mai mult decât în altă parte, pentru o perioadă lungă în timpul anului. Bienala durează 9 luni. La un salon se vorbește de artă 4-5 zile.

Făceam expoziții mai scurte aici, la Paris, și am decis să fac expoziții care să dureze mai mult, 4 luni, poate cu mai mult fond, lăsând timp oamenilor să vină, discute. La Veneția fac o expoziție pe trei nivele timp de un an. 

Care sunt provocările pentru un galerist în Paris? Ce fel de dificultăți întâmpinați?

Parisul e mai mult o imagine decât o piață. Pentru mine nu e cea mai bună piață. Noi funcționăm foarte bine pe piața americană, care acum va deveni o provocare foarte mare din cauza taxelor.

Franța nu e cel mai mare cumpărător. Francezii sunt mult mai clasici. Eu spun tot timpul că trebuie consultată istoria și aflăm tot. Cele mai bune muzee au fost, înainte de revoluție, la Moscova, la Sankt Petersburg sau în SUA. De ce? Fiindcă oamenii care aveau bani atunci au investit în artiștii contemporani lor. Și acum sunt artiștii cei mai celebri și muzeele respective au cele mai mari colecții. Colecțiile rusești sau colecțiile americane au cele mai multe piese.

Francezii sunt mai prudenți, mai clasici. Iar oamenii care merg la Veneția sunt amatori de artă, au mai mult timp, le place muzica, le place opera, arhitectura, sunt mai orientați către asta.”

Dacă în marile țări ale lumii, arta contemporană înseamnă deja o piața matură, unde circulă sume de sute de milioane de euro, în România, muzeele și galeriile de artă contemporană reprezintă încă un teren crud. Nici instituțiile publice, nici cei mai mulți oameni de afaceri români nu au înțeles încă potențialul cultural și financiar al industriilor creative. Este și motivul pentru care Sophie Negropontes nu s-a implicat foarte mult pe piața din România.

“Am făcut o mare expoziție în 2017 la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, cu fotografiile lui tata din cartea Brâncuși, care au fost prima oară expuse la Bienala de la Veneția în 1982. Dar nu am imaginea asta de reîntoarcere în România.

Însă piața care nu este complet matură pentru obiecte de artă sau pentru sau mobile de artă, ar putea să fie gata pentru bijuterii de artiști. Cred că un fel de a menține o legătură cu România este și prin ceea ce fac eu.

Mi s-a propus anul trecut să deschid o galerie, mi se punea la dispoziție un loc, dar când deschizi o galerie, trebuie să spui și ceva despre ea. De exemplu, Veneția a fost, întâi de toate, o alegere pentru a crea dialoguri între piese și loc, între oameni, era ceva mai intelectual și mai artistic. Și, apoi, business–wise, merge bine.

În România nu cunosc destul de bine oamenii de acolo, am câteva relații cu decoratori, dar piesele pe care le prezint sunt mai dificil de înțeles. Mobila pe care o avem este specială, excepțională.

Ce fel de oameni cumpără astfel de lucrări?

În America sunt oameni care, bineînțeles, au destui bani, sunt însoțiți de decoratori. Și eu mă înțeleg foarte bine cu o mulțime de decoratori, lucrând întotdeauna într-un mod foarte fiabil : lucrurile ajung la timp și sunt de calitate.

De exemplu, dacă cineva vede o piesă care îi place, îl trimite pe decorator să o vadă, discută despre calitatea ei și despre unde ar putea să o pună în casă. E un dialog foarte natural.

În Franța se întâmplă la fel?

În Franța cei mai mulți decoratori vor să producă ei, sunt mai mult designeri.”

Extrem de pasionată de ceea ce face, Sophie Negropontes spune că se simte bucuroasă de fiecare dată când intră în galerie, chiar dacă a ajuns să nu mai aibă foarte mult timp liber.

“De anul trecut eu am lucrat cam între 6 și 7 zile pe săptămână, fiindcă lucrez aici până miercuri sau joi și apoi mă duc la Veneția și lucrez până sâmbătă sau duminică. E un program foarte intens.”

Își petrece vacanța în Grecia, dar revine în România la evenimente profesionale și și-ar dori să cunoască piața de bijuterie contemporană de la noi.  

“Când mă gândesc la România, am întotdeauna nostalgia parfumului de tei înfloriți la București. E primul lucru care îmi vine în minte.

Oamenii din România sunt extraordinari fiindcă sunt extrem de cultivați și de educați, în sensul anglosaxon al termenului education. Dar e un fel de intelectualism puțin pedant, deconectat de o parte pragmatică, fără de care nu funcționează nimic.

Nu v-ar interesa să conduceți un muzeu?

Poate asta da, într-adevăr.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Născută în România, Sophie Negropontes deține o importantă galerie de artă la Paris și Veneția appeared first on Cultura la dubă.