Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut vă invită la expoziția de fotografie Curaj!, între 6-19 octombrie 2021.

Proiectul “Curaj!” este o invitație la adevăr, într-o lume în care anxietatea și angoasele oamenilor devin din ce în ce mai apăsătoare, sub presiunea fericirii false și a perfecțiunii promovate pe rețelele sociale.

Vor fi expuse portretele unor artiști români și germani, realizate de fotografii 𝐀𝐝𝐢 𝐁𝐮𝐥𝐛𝐨𝐚𝐜𝐚̆, 𝐁𝐨𝐠𝐝𝐚𝐧 𝐈𝐨𝐫𝐝𝐚𝐜𝐡𝐞, 𝐀𝐝𝐞𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐢𝐫𝐨𝐧, 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐃𝐨𝐝𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐀𝐥𝐞𝐱𝐚𝐧𝐝𝐫𝐮 𝐑𝐨𝐢𝐛𝐮, precum și fragmente din poveștile lor, publicate pe Cultura la dubă.

Nouă dintre interviuri au fost realizate de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă și fondatoarea Cultura la dubă, iar două sunt semnate de Mălina Gîndu, studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și contributor Cultura la dubă.

Printre personajele pe care le veți putea descoperi în cadrul expoziției se numără Istvan Teglas, actor, Pavlos Popovici, toboșar și supraviețuitor Colectiv, Alina Șerban, actriță și regizoare, Christian Jankowski, artist vizual, Eugen Jebeleanu, regizor de teatru și film, Roxana Lupu, actriță, Ada Galeș, actriță sau Magda Mihăilă, stand-up comedian.

Mărturiile personajelor prezentate deschid discuții profunde despre depresie, sărăcie, traume, riscuri, eșecuri sau defecte și sunt, în același timp, exemple de curaj prin asumarea lor publică și mai ales prin depășirea lor.

Ideea proiectului Curaj! s-a născut în luna decembrie 2020, la sfârșitul primului an al pandemiei, și îi aparține regizorului de film Sorin Tănase, colaborator al publicației Cultura la dubă.

Încă de la început, seria de interviuri Curaj!, realizată de Alexandra Tănăsescu de-a lungul anului 2021, și-a propus să arate că lumea reală este altfel decât fericirea și filtrele afișate pe Instagram, iar oameni de succes pe care îi admirăm de la distanță se luptă cu momente dificile și vulnerabilități, la fel ca noi toți.

Vernisajul are loc miercuri, 6 octombrie, la Pavilion 32, Goethe-Institut București, începând cu ora 17.00. De la ora 19.00, publicul este invitat să participe la o dezbatere despre curaj, la care vor lua parte și artiști prezentați în expoziție. Discuția va fi moderată de Alexandra Tănăsescu.

Conform normelor impuse de autorități, accesul se face pe baza certificatului verde, iar purtarea măștii este obligatorie.

Expoziția e deschisă până pe 19 octombrie, cu excepția zilelor de 12 și 13.

𝐎𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐟𝐢:
𝐋𝐮𝐧𝐢-𝐯𝐢𝐧𝐞𝐫𝐢: 𝟏𝟔:𝟎𝟎-𝟐𝟎:𝟎𝟎
𝐒𝐚̂𝐦𝐛𝐚̆𝐭𝐚̆: 𝟏𝟏:𝟎𝟎-𝟏𝟕:𝟎𝟎

The post Cele mai curajoase povești publicate pe Cultura la dubă vor fi expuse la Goethe-Institut appeared first on Cultura la dubă.

Născut și crescut la București, Anton Roland Laub locuiește acum la Berlin și este un artist vizual în plină ascensiune. În România a terminat studiile în comunicare și media, dar în Germania și-a descoperit înclinațiile artistice.

Două albume de fotografie, ambele legate de istoria comunismului în România, “LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)” și “Mobile Churches”, l-au adus în centrul atenției la mai multe festivaluri importante în Europa.

Anton a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă, în cadrul seriei de interviuri “Curaj!”.

***

Anton, în primul rând, te rog să ne spui care este legătura ta cu România.

Legătura mea cu România își are originea într-o relație de dragoste, să-i spunem, intra-europeană. În anii 1920, după Primul Război Mondial, bunicul meu Laub a venit ca francez din Alsacia Lorena la București și s-a căsătorit cu o tânără de origine greacă, bunica mea.

Așa se face că părinții mei si eu, la rândul meu, m-am născut și am crescut în București, aici am mers la școală și mi-am terminat primele studii. O parte a familiei mele locuiește încă și astăzi acolo. În ultimii ani am expus de câteva ori în București și mă bucur să revin cu următoarea expoziție care va avea loc în decembrie 2021.

Când și de ce te-ai mutat la Berlin?

După alegerile din 2000, eram epuizat și cel puțin decepționat de situația politică din România, așa că mi-am luat rămas-bun. La acea vreme, nu mi-am dat seama, dar privind astăzi în urmă, se pare că plecarea mea a fost o decizie destul de importantă.

Cu sprijinul tatălui meu și cu ajutorul unui coleg de școală, care devenise jucător profesionist de tenis în Germania, m-am decis să părăsesc România.

Ce amintiri ai din perioada comunistă din România?

Fiind născut în anii ’70, crescând și studiind în București, am, desigur, multe amintiri din perioada Ceaușescu, am trăit sfârșitul anilor ’70, anii ’80, dar și perioada haotică a anilor ’90.

Primul meu volum fotografic „Mobile Churches“ confruntă oarecum, copilăria mea din anii ’80.

„Mobile Churches“ analizează fanteziile dictatoriale care se manifestă în realitatea urbană a Bucureștiului până în ziua de azi. Familia noastră a fost afectată direct de așa-numita “sistematizare”.

Casa părinților mamei mele a fost demolată, iar familia a trebuit să se mute într-un mic apartament de bloc.

Casa părinților tatălui meu a fost, de asemenea, pe lista clădirilor pe care regimul dorea să le radă, a scăpat, totuși, datorită răsturnarii lui Ceaușescu în 1989.

Privind înapoi, în cariera ta, ai putea identifica un moment sau ce te-a determinat să devii artist? Cum ai știut că vrei să faci artă?

Abia în Berlin m-am decis să studiez fotografia și apoi la Academia de Artă Weißensee. Poate, de aceea, transferul meu de la București la Berlin a fost important pe drumul meu.

Unchiul meu, Roland Laub, a fost pictor și scenograf la Opera Națională din București, o mătușă și un unchi erau balerini, iar celălalt unchi a fost fotograf în presă.

Ei toți m-au inspirat, dar cred că am avut nevoie de această distanțare și de contextul berlinez pentru a face pasul spre artă.

Ce obstacole ai întâlnit în cariera ta?

Îmi terminasem deja studiile la București în media și comunicare, dar apoi în Berlin, partenera mea a fost cea care m-a încurajat să mă eliberez de așteptări și să încep să studiez din nou.

Ai fost vreodată respins la o școală sau la o competiție?

În general, am avut noroc cu școlile sau universitățile, mai degrabă am fost nevoit să depășesc obstacolele mele interioare. Ca artist, bineînțeles, ai nevoie de multă anduranță.

Cu atât mai mult m-a bucurat să fiu nominalizat pentru premii și cred că respingerile sunt ‘part of the business’.

M-am bucurat în special de cele două nominalizări în cadrul festivalului Les Rencontres de la photographie din Arles, în sudul Franței, un festival cu o tradiție lungă.

Ai avut vreodată joburi care nu aveau legătură cu arta?

Pentru că am crescut bilingv, am putut munci part-time într-o companie germană de-a lungul studenției bucureștene, iar când am venit în Germania, m-a ajutat și limba română, spre exemplu, odată am jucat un mic rol în limba română într-un film. Din acest punct de vedere, a fost practic și binevenit.

Mulți artiști se confruntă cu îndoieli legate de munca lor sau chiar cu depresia. Tu te-ai confruntat vreodată cu așa ceva?

Până în momentul de față nu, poate pentru că am început ceva mai târziu? De altfel, poate pentru că știam oarecum ce avea să mă aștepte, având artiști în familie și observându-le biografia. Totuși, nu aș ignora astfel de sentimente și aș recomanda să fie luate în serios, dacă este nevoie, de căutat ajutor profesional.

Arta ta este strâns legată de istoria comunismului în România. De ce este un subiect important pentru tine?

Mă interesează discursurile despre memorie, despre modul în care privim astăzi trecutul și, de altfel, modul în care trecutul ne privește pe noi și ne afectează viitorul.

În „Mobile Churches“, una dintre preocupările mele este funcția mnemonică a locurilor, modul în care amintirile sunt legate de locuri.

În cea de-a doua carte, „LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)“ mă interesează perspectiva actuală la trei decenii distanță de la Revoluția Română. Am vizitat trei spații muzeale și mi-am pus problema transparenței sau în ce măsură aceasta este doar sugerată.

M-am concentrat în principal pe ‘agency’ al obiectelor expuse astăzi. De asemenea, mă interesează și memoria instituțională, dar și latența conflictelor care au legătură cu justiția și (dez)orientarea.

Dar am, bineînțeles, și alte lucrări care nu au nicio legătură cu România sau care nu sunt legate de un loc anume, cum este cazul viitoarei expoziții de grup intitulată „Persona“ cu Fotogroup ParisBerlin, în cadrul ediției din acest an a Rencontres de la Photographie din Arles.

Ca artist, care sunt problemele frecvente cu care te confrunți?

Adesea mi se întâmplă să-mi imaginez proiecte pe care vreau să le realizez, dar, bineînțeles, trebuie să rezolv și problema finanțării. Să găsesc un echilibru nu este întotdeauna ușor.

Ce te leagă de București acum?

În această lungă perioadă a pandemiei Corona, nu am fost deloc în București pentru că am preferat să-l protejez pe tatăl meu. Dar, în mod normal, vin în mod regulat la București, de câteva ori pe an, pentru a-mi vizita familia. Mă bucur să-i revăd la iarnă pe tatăl meu, în vârstă de 86 de ani, pe mătușa mea, pe verișorul meu și pe prietenii mei.

Ce sfat ai avea pentru un tânăr artist care se confruntă cu probleme financiare sau îndoieli?

Se spune că mișcarea face bine, ei bine, Europa este destul de interconectată astăzi. Dacă bunicul meu a ajuns în România în 1920, astăzi suntem mai flexibili ca niciodată.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Anton Roland Laub, artist vizual: “După alegerile din 2000, eram epuizat și cel puțin decepționat de situația politică din România, așa că mi-am luat rămas-bun.” appeared first on Cultura la dubă.

Christian Jankowski este un cunoscut artist vizual, la nivel internațional. A expus la Bienala de la Veneția, la Tate Gallery în Londra, Miami Art Museum sau Kunstmuseum Stuttgart.

În lucrările sale conceptuale, artistul se concentrează pe performance, film, video, fotografie dar și pe o varietate de medii precum pictură, sculptură și desen. Jankowski inițiază colaborări între arta vizuală contemporană și alte lumi profesionale precum cea a religiei, a afacerilor, a politicii și a entertainment-ului.

Este din Germania, iar noi l-am întâlnit la București, unde recent a avut expoziția personală Defense Mechanism, la Goethe-Institut.

Până să devină așa cunoscut, Christian a fost respins de trei ori la școala de arte, a fost chelner sau a lucrat într-o televiziune, unde aducea oameni de la aeroport sau le făcea cafele invitaților.

Am vorbit cu el despre începutul carierei, obstacole întâlnite, dar și despre managementul propriilor frici.

***

Christian, tu te consideri un artist de succes?

Presupun. Deoarece sunt ocupat. Chiar și în perioada pandemiei, am fost suficient de norocos să lucrez la proiecte, să găsesc în continuare oameni cu care să colaborez, să lucrez în țări diferite, să am prieteni în diferite orașe, cu care întâi am lucrat, apoi am devenit prieteni. Deci, presupun că asta reprezintă succes ca artist.

Cum a început totul? Când ai știut că vrei să devii un artist?

La început a fost doar un sentiment în care nu mă puteam imagina făcând diferite joburi. Am auzit că un arhitect poate face bani, dar face și desene. Am fost interesat să fac muzică și am cântat în diferite trupe, muzică pop și rock. Apoi m-am gândit că graphic design-ul poate fi interesant. De asemenea, era și o presiune după terminarea școlii.

Și presiunea asta creștea, părinții mă întrebau “Ce faci? Studiezi sau ce se întâmplă?” și am început să aplic la școli de graphic design, dar puteai să aplici doar o dată pe an. Nu am fost admis.

Eram în Hamburg, fiindcă eu sunt din Göttingen, un oraș din centrul Germaniei și mereu îmi dorisem să studiez și să locuiesc în Hamburg. Am aplicat la o școală de acolo. În aceeași seară m-am întâlnit cu cineva într-un bar. Eu eram singur la o masă, era o zi ploioasă, urâtă și mi-a zis că trebuie să vorbesc cu un tip anume, arăta ciudat.

Am început să vorbim, s-a dovedit că era cineast. Mi-a spus că există și o școală de arte, că ar trebui să aplic și acolo.

Mi-a permis să stau la el în apartament dacă voiam să mai rămân în Hamburg. A fost o seară magică deoarece, am aflat mai târziu, acel restaurant se deschisese în acea seară și era localul lui. Când am vrut să plătesc nota mi-a spus “Nu trebuie să plătești, fac cinste, am deschis restaurantul în seara asta.”

Când am ieșit din restaurant am văzut că se numea “Villa Massimo” și l-am întrebat ce înseamnă. Mi-a spus că este un restaurant de lux din Roma, unde merg artiști de succes.

Următoarea zi mi-a indicat o școală de arte și imediat m-am simțit acasă în locul acela. Din nou am aplicat, din nou am fost respins. Între timp, aplicasem și la Berlin și am fost respins.

Și m-am gândit “Ce fac? Părinții mei plătesc taxe, cineva spune că nu sunt talentat, dar nu am un plan B”. Apoi m-am mutat la Hamburg, chiar în același apartament, deoarece acest cineast locuia, o parte din timp, în altă parte și mi-a spus “poți locui într-una dintre camere și să îmi plătești chirie.”

M-am dus la școala de arte, chiar dacă nu fusesem admis. Toamna, când au început cursurile, un profesor în vârstă m-a abordat și i-am spus că eu nu am fost admis, dar voiam să văd cum e. Mi-a răspuns “nicio problemă, poți să rămâi.”

Deci așa am început. Nu aveam un spațiu acolo, nu voiam să ocup spațiul vreunui student de acolo. Atunci când se preda, aveam un scaun într-un colț, observam.

Cât timp s-a întâmplat asta?

Primul an. În Hamburg există un an de orientare, la care am participat. Profesorul acela mi-a prezentat Acționismul Vienez, această mișcare din anii ’70. Mi-a arătat fotografii în care artiștii erau goi sau în carcase de animale. Pe mine mă interesează arta performativă și imaginile de graniță.

Atunci a fost destul de șocant pentru mine să văd acele imagini, dar, în același timp, foarte stimulativ, apropo de ce pot face oamenii și cum se pot exprima.

Înainte să fiu interesat de pictură, am descoperit alte tipuri de expresie, cum ar fi video sau arta performativă.

Cum eu eram atât de lipsit de succes cu picturile mele, asta am descoperit. O altă cale de a mă exprima, pe care o găsesc mult mai apropiată de mine.

Am împrumutat o cameră de filmat în timpul școlii, chiar din acest prim an, și am făcut câteva lucrări, care, ulterior, au devenit lucrările cu care am aplicat la școala de arte. Sunt lucrări pe care încă le arăt. Am făcut Shame Box, în care te așezi în vitrina unui supermarket și oamenii trec și își exprimă rușinile personale.

Poate chiar era un performance legat de propriile mele rușini, că nu am găsit o formă, nu am găsit un fel de exprimare acceptat, pe care să se pună valoare.

Am trecut prin multe experiențe în care oamenilor nu le-au plăcut lucrări de-ale mele și e dureros. Nu e ușor să fii criticat. În același timp, cred că este important să înveți să trăiești cu critica și cu îndoiala.

Cred că experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.

Cum ai căpătat speranță după toate aceste respingeri?

Procesul meu de vindecare este tocmai prin artă. Oamenii au început să mă caute după performance-urile mele, au apărut în ziare, mulți oameni au citit despre ele. Am fost invitat la talk-show-uri la televiziune. Aveau niște etichete puse în dreptul invitaților, la unii scria politician, la mine scria numele și “happening artist”.

Deci media te-a ajutat.

Da, dar eu știam că nu sunt un “happening artist”, eu eram un fals student la arte. Titulaturile astea par să dea putere oamenilor, dar, în cele din urmă, totul este despre deschiderea unei uși. De asemenea, cred în datul de șuturi în propriul fund pentru confruntarea fricilor.

Am avut curaj să merg cu capul înainte și nu puteam să renunț fiindcă nu aveam un plan B.

După primul an, în care erai doar observator la cursuri, ai fost admis oficial cu acele lucrări?

În acel am făcut lucrări, astfel am avut o prezentare complet nouă. Trebuie să spun că anul acela a fost cel mai frumos an de școală de arte, cât nu eram student.

Cum ți-ai câștigat traiul la început?

Am avut un job într-o cafenea, am fost chelner. Apoi am primit niște bani de la familie, deoarece tatăl meu a murit tânăr și am primit un soi de sprijin. Bineînțeles, am trăit cu bani foarte puțini.

Apoi am avut un job la o televiziune, luam oameni de la aeroport, îi aduceam la talk show-uri, le aduceam cafea, lucruri de genul aceasta.

E interesant că spui asta, deoarece în România există o rușine a absolvenților de școli de profil artistic să lucreze în alte domenii. Mulți ar prefera să nu lucreze deloc.

Dacă te uiți în Los Angeles sau în New York, aproape toți chelnerii sunt artiști. Nicio muncă nu e rușinoasă.

La mijlocul perioadei de studii, am avut norocul ca un profesor să mă propună la o expoziție națională în care un juriu alegea câțiva artiști din toate școlile de arte din Germania. Eu am avut norocul să fiu ales. Am primit în jur de 1000 de mărci, adică aproape 500 de euro pe lună. Ceea ce era bine pentru un student.

Este un lucru bun să primești o astfel de bursă. Am mai primit obursă la finalul studiilor. În paralel cu asta, am început să am multe expoziții. Chiar din ultimii doi ani de școală de arte.

Am fost observat de unii artiști care veneau să viziteze școlala de arte și unul dintre ei a devenit interesat de lucrările mele și a început să mă ajute cu propriile mele expoziții. A făcut chiar și prima vânzare a unei lucrări de-ale mele către o bancă din Germania.

Cum tratezi criticile negative pe care le primești ca artist?

Pentru mine, cel mai bun leac este să le încorporez în lucrările mele. Am făcut o lucrare despre critici în care am adunat criticile bune și rele și le-am republicat împreună într-un ziar.

Atunci când mă confrunt cu energie negativă, încerc să o încorporez în lucrările mele fiindcă energia aceea îmi ocupă mintea și eu nu sunt bun la meditat sau la sport. Metoda mea “sănătoasă” este să le încorporez în lucrări.

Chiar și în ziua de azi e dureros atunci când cineva scrie ceva în genul “cel mai supraestimat show din ultima vreme”, cum a scris cineva la ultimul performance al meu. Am avut norocul să se scrie și multă critică pozitivă.

E foarte bine să ai orice critică. La început nu credeam asta, fiindcă preferam să nu am nicio critică, decât una negativă. În cele din urmă, trebuie să înțelegem că natura artei este că fiecare o înțelege diferit.

Expoziția ta de din România se numește “Defense Mechanism”. Arta ta este mecanismul tău de apărare?

Da. Și mai cred că umorul este ultima linie de apărare.

Crezi că este dificil pentru un artist într-un oraș cum e Berlin sau sunt mai multe oportunități într-un oraș cu o scenă artistică atât de bogată?

Nu pot să vorbesc în numele altor artiști, dar cred că, uite, chiar și artiștii clasici aveau un studio în care puteau să lucreze, iar astăzi totul e online, pe Instagram sau undeva și poți să îți expui lucrările acolo. În Berlin poți vedea multe expoziții foarte bune, ceea ce este un avantaj în a fi într-un oraș ca Londra, New York sau Berlin.

Pentru mine este stimulativ să vizitez muzee din alte culturi. Am vizitat MARe și am văzut artă bună, care nu e în orice muzeu. Am fost impresionat și în Sevilla, la un muzeu, am văzut lucrări pe care poate că nu le-aș fi văzut în Madrid sau alte locuri.

Ai pomenit de social media. Cum te simți ca artist în lumea social media? Crezi că un artist trebuie să fie implicat și prezent acolo?

Da, nu există o cale de o ocoli. Cred că este important ca artiștii să fie implicați în social media. Eu nu sunt așa bun la asta, sunt pe instagram, dar ar trebui să mă implic mai mult.

Pe de altă parte, eu primesc invitații în afara social media, deoarece deja mi-am făcut relații cu oameni.

Cum vezi viitorul artei în mediul digital? Crezi că arta digitală este parte din evoluția artei?

Sigur că da. Și eu fac artă digitală. Fotografia e digitală, noi înregistrăm interviul acesta pe un mediu digital. În cele din urmă, totul devine digital. Sigur că influențează felul în care privim lumea. Pe de altă parte, nu tot ce e printat pe hârtie merită văzut.

Cum vezi arta digitală în raport cu cea clasică?

Le văd coexistând perfect.

Oamenii erau șocați și acum câteva secole când, deodată, nu trebuia să pictezi doar pe pereți, puteai să pictezi pe o pânză și să o muți dintr-un loc în altul.

E foarte bine. Este coexistență. Sunt mai multe feluri în care poți reda diferite aspecte și crea imagini.

Ce părere ai despre București?

Îmi place foarte mult București.

Te inspiră cumva? Ce ți se pare interesant la oraș?

Da. Îmi place să mă plimb prin București și să văd diferite feluri de clădiri, cu arhitecturi diferite. Sunt clădiri cu aer burghez, vechi de câteva secole, și imediat după, o clădire brutalistă, apoi o clădire modernistă. Același lucru îmi place și la Berlin: această diversitate de forme. Există și o conștiință a formei, fiindcă ești expus la ea.

Când mergi în centrul Americii, vezi case care arată la fel și nu-i de mirare că cultura lor e direcționată spre muzica pop. Cred despre București că e un oraș foarte uman. Nu e doar o frumusețe fără fațadă.

Ce este arta contemporană? Cum o definești tu?

Eu cred că arta contemporană este cum o definește artistul contemporan. Dacă e bună sau proastă, privitorul poate să spună asta. Dar atât timp cât un artist o declară artă, este artă.

Crezi că arta este un act de curaj?

Da, așa cred. Sigur, acum avem mulți Duchamp, nu mai este radical acel tip de artă. Totuși, aceea este fundația noastră. De la Duchamp, orice poate fi artă.

Ce te face fericit? Dar trist?

Mă face fericit când energia pozitivă a oamenilor care privesc arta, îmbogățesc acea artă prin gândurile lor bune, interpretare și curaj. Să găsești ceva ce doar tu poți găsi, dar nu poți exprima.

Mă întristează atunci când oamenii spun “asta e nimic” sau “nu expune lucrarea asta”.

Oamenii pornesc rafale de rău, spunând că ei au autoritatea morală să spună “lucrarea asta a fost creată greșit.”

Asta mă întristează. Fiindcă eu cred că arta este despre provocarea limitelor și a gândi în afara limitelor. Și orice fac oamenii să minimizeze arta mă întristează.

Cred că, în general, artiștii au libertatea aceasta a expresiei și a gândurilor.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Christian Jankowski, artist vizual: “Experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.” appeared first on Cultura la dubă.

În trecut, pe la Mogoșoaia au ajuns invitații prințesei Martha Bibescu, cum ar fi Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry și tot acolo a creat și a murit în condiții suspecte Marin Preda.

După un an petrecut la Mogoșoaia și București, Kristin a simțit că viața ei trebuie să continue aici, așa că în 2017 s-a mutat în capitala României.

Orașul a inspirat-o, iar astfel a ajuns să colecționeze ornamente desprinse de pe fațadele clădirilor istorice, căzute după ploi sau vânt. Pe toate le-a adunat în expoziția Re-Collection, iar acum continuă să le strângă în apartamentul său.

Am stat de vorbă cu Kristin despre condiția artistului în Germania și în România, despre cum vede ea Bucureștiul, dar și despre cum este să fii femeie în lumea artei contemporane, dominată de bărbați.

***

Kristin, spune-mi, te rog, câte ceva despre tine și cum ai ajuns la București.

Eu sunt artistă vizuală, am studiat la Academia de Arte în Munster, apoi în Dusseldorf. Aș spune că vin dintr-o zonă foarte tradițională a sculpturii. Înainte de a studia la universitate, am făcut niște cursuri de sculptură în lemn în Bavaria, unde am învățat tehnici foarte tradiționale de sculptură în lemn.

Am sculptat multe „Mării” și mulți “Iisus”, fiindcă așa se face acolo. Și a fost foarte interesant. A fost o experiență foarte diferită. Eu am crescut în Germania de Est, unde religia catolică nu a fost parte din educația mea.

Oricum, așa am ajuns să fac artă, lucrând cu materialele, încercând să modelez, să recreez din materiale pe care le aveam la dispoziție, să construiesc de la zero.

Acolo am învățat lucrurile de bază și când am intrat la academie am realizat că m-a ajutat foarte mult experiența din Bavaria.

În plus, am învățat că sculptura necesită timp și răbdare și că vei eșua destul de des, uneori îți imaginezi ceva, iar ceea ce rezultă nu e deloc ce îți imaginai.

Cum ai știut că vrei să faci sculptură?

Dintotdeauna am știut că vreau să devin artistă, dar am fost în același timp conștientă că nu știu să desenez și să pictez.

Iar în școală totul se reduce la pictat și desenat, am fost îngrijorată că nu știam cum voi ajunge artistă dacă nu știu să desenez.

În ultimii doi ani de liceu am mers la o școală vocațională, unde specializarea era în arte și aveam vreo 8 ore pe săptămână.

Acolo am început să mă dezvolt și către lucrul cu obiectele.

În România, mulți părinți care practică educație tradițională le-ar spune copiilor că vor muri de foame ca artiști. La voi cum este și cât de greu ți-a fost să poți să trăiești din artă?

Acea zicală e un clișeu și la noi, în Germania. Dacă nu sunt dintr-o familie bogată, părinții au această grijă pentru copii, că arta nu le asigură un venit.

Partea bună e că în Germania sunt foarte multe școli de artă foarte bune și există un sprijin din partea statutului pentru artiști.

Și, de fapt, școlile de artă te dezvoltă în multe zone, nu te învață să devii artist, ci te ajută pe tine, ca individ, să îți dai seama ce vrei să faci, cum poți să construiești ceva de la zero.

După școală, cum ai început efectiv să lucrezi ca artist?

Mereu am avut și joburi pe lângă care m-au ajutat. Am impresia că în România nu prea se vorbește despre ce fac artiștii pentru a își câștiga traiul. Când m-am mutat în România, am descoperit că e un subiect tabu.

În Germania nu e deloc așa. Vorbim despre asta. Eu am lucrat în paralel cu studiile, apoi m-am angajat ca asistentă la academie, ajutam studenții să își realizeze proiectele.

Pentru mine lucrurile au fost tot timpul foarte clare – am un job care îmi acoperă chiria, mâncarea și îmi dă libertatea să mă concentrez pe ce vreau să fac, fără să am stresul că trebuie să trăiesc din artă.

Oricum, cum aș fi putut asta? Nu am putut trăi numai din a vinde lucrări la începutul carierei mele. Ca artist, cred că e important să ai o strategie, un echilibru între un venit de la joburi și munca ta de artist.

Cum stai la capitolul încredere în propria persoană, în valoarea lucrărilor tale? Ai îndoieli și dacă da, cum te lupți cu ele?

Hmm, grea întrebare! Cred că depinde foarte mult de stare sau de succesul de moment.

Eu cred că nu te poți descurca singur. Ai nevoie de aliați, de prieteni, de colegi. Și mereu am avut parte de asta. Am avut asta cu părinții mei, chiar dacă ei nu înțeleg exact ce fac eu. Bine, dacă vin la o expoziție și văd lucrările, înțeleg, dar nu cred că înțeleg în general ce fac eu cu viața mea. Cu toate astea, m-au susținut întotdeauna.

De fapt, însăși o carieră de artist e o formă de curaj.

Există cam 3% artiști faimoși, foarte bine plătiți, iar restul se confruntă mereu cu o formă de instabilitate. Și ai nevoie de multă energie pentru a continua, dacă nu ești parte dintre acei 3%.

Așadar, e esențial să ai acest sistem de suport, să colaborezi cu oameni, să faci schimb de idei, să construiești comunități în care oamenii se sprijină reciproc.

E ca în viață. Dacă ești trist, ai nevoie de cineva să te înveselească.

Cum ai ajuns să ai o legătură cu România?

Am aplicat la un program de schimb de experiență din Dusseldorf și unul disponibil era chiar în București, la Mogoșoaia.

Așa am ajuns la Mogoșoaia în 2016, era august, foarte foarte cald, vreo 40 de grade.

Schimbul e de un an, un artist din Dusseldorf merge la Mogoșoaia, iar unul din România merge la Dusseldorf. Și am trăit într-una dintre casuțele de la Palatul Mogoșoaia.

Unde a trăit Martha Bibescu.

Exact. Ai acest spațiu de locuit, foarte drăguț, dar e în pustietate. Și nu știam ce să fac singură acolo, la 40 de grade. Așa că am organizat o expoziție. Mi-am invitat toți prietenii în vacanță, în România, am dormit 8-9 oameni în acea casă micuță și așa am organizat expoziția.

Am invitat și niște artiști români și acela a fost începutul.

Și ce te-a determinat apoi să rămâi în România?

Am invitat-o atunci și pe fosta directoare a Goethe-Institut București, ne-am plăcut și i-am zis că eu chiar aș vrea să mai stau la București. Așa i-am propus să facem o expoziție anul următor, ea chiar a avut loc și astfel mi-am prelungit șederea.

Apoi am venit cu un alt program de rezidențiat, de trei luni, timp în care am mai organizat o expoziție de grup cu artiști germani și români. Iar după asta am decis să mă mut aici. A fost pur și simplu un pas care a venit natural.

Cum ți se pare București?

Chiar îmi place, sunt îndrăgostită de București.

Ce îți place, mai exact?

E foarte complicat de spus. Cred că am întâlnit oamenii potriviți, care mi-au dat senzația că vor face parte din viața mea mult timp de acum încolo. Un loc e relevant mai ales prin oamenii săi.

Știu că ești interesată de spațiul public în arta ta. Și aș vrea să te întreb cum ai descrie tu spațiul public bucureștean?

Încă de la început am fost fascinată de arhitectura de aici. Dacă mergi cu mine pe străzi, o să vezi că sunt super lentă, sunt ca un câine, casc gura peste tot, chiar și în locuri în care am fost de zeci de ori.

Pe de o parte se întâmplă ceva brutal, vezi cum s-au dezvoltat unele construcții, dar e fascinant în același timp că aveți clădiri art deco, art nouveau, clădiri restaurate, dar și clădiri în paragină.

Și am simțit că e locul potrivit pentru munca mea. Mă inspiră.

Ai avut și un proiect în acest sens, Re-collection. Cum ai început să aduni ornamente căzute pe străzile din București?

Pur și simplu le găseam pe stradă. Draftul de titlu pentru acest proiect a fost chiar „Obiecte găsite în București duminică dimineața, după furtună”.

Așa a început totul. Mă plimbam într-o duminică dimineață, după o furtună, și am găsit o bucată de fațadă.

Era un ornament floral foarte frumos, nu-mi venea să cred că e pe stradă. L-am luat, am făcut poză casei și am început să conturez o hartă a ornamentelor căzute.

Ce s-a întâmplat cu ornamentele după expoziție?

Sunt tot în apartamentul meu. (râde)

Și ce vrei să faci cu ele pe termen lung?

Nu știu. Cred că cineva ar trebui să le adune, e păcat să se piardă. Dar în același timp nu vreau să pun presiune pe mine. Doar pentru că le colecționez, nu înseamnă neapărat că trebuie să am și un plan concret. Poate o să îmi vină o idee peste 10 ani.

Singura problemă e să am un spațiu în care să le țin, pe măsură ce trece timpul, ele se tot adună. Dar sigur voi găsi soluții. În același timp, există și partea tristă a poveștii, că găsești pe stradă atâtea bucăți de fațade. E un patrimoniu de care nimeni nu are grijă.

Ai putea spune că a fost un act de curaj să te muți din Germania în România?

Mulți români ar spune asta, dar eu nu cred. Am libertatea de a pleca oricând, e un privilegiu, nu e nimic curajos. Da, poți spune că în general e o formă de curaj să te muți într-o altă țară, oricare ar fi ea. Dar e la fel și pentru un român care se mută în Germania. Ba chiar e mai curajos așa.

Fiindcă străinii sunt foarte bine primiți în România, pe când est-europenii sunt tratați diferit în vest, din păcate.

Eu aici nu am întâlnit niciodată atitudini rasiste sau comentarii legate de faptul că sunt străină.

Dacă te uiți înapoi la cariera ta, ai putea identifica un moment în care ți-a fost cel mai greu sau o atitudine care te-a afectat?

Cred că cel mai mult mă afectează raporturile de putere între femei și bărbați. Am avut de-a face cu autorități masculine, am lucrat ca asistentă pentru artiști bărbați.

Nu e ușor deloc. În lumea artei contemporane există un dezechilibru major între femei și bărbați. Cei mai mulți galeriști sunt bărbați, colecționarii sunt bărbați, directorii de muzee sunt bărbați, iar tu ești o femeie artistă, trebuie să te lupți cu toate astea.

Dar cum îți explici că femeile în artă nu sunt la fel de vizibile precum bărbații?

E simplu. E patriarhat. Iar în artă totul se reduce la bani, de fapt. În poziții de conducere sunt majoritar bărbați, e un proces foarte lent spre schimbare.

E vorba și despre educația pe care o primim, ți se spune că femeile trebuie să fie într-un fel, să se comporte într-un fel, sunt multe motive care stau la baza acestui dezechilibru.

Următoarea expoziție personală a lui Kristin Wenzel, ‘Lovers in the night’, se va deschide la Goethe-Institut din București pe 17 iunie, precum și într-o locație încă nedezvăluită din spațiul public.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Kristin Wenzel, artistă germană stabilită la București: “Am simțit că e locul potrivit pentru munca mea. Mă inspiră.” appeared first on Cultura la dubă.

La debutul său într-un rol principal, Robi Urs a ajuns alături de echipa filmului Ilegitim direct la Berlinale, în 2016. Au urmat apoi prezențe și premii la importante festivaluri internaționale, precum Philadelphia Film Festival, Odesa ori Buenos Aires. Puțini știu, însă, că Robi nu era la acel moment un actor profesionist. .

A terminat o facultate cu profil economic, iar monotonia de la locul de muncă l-a determinat să deschidă și alte uși în viața sa. Așa a ajuns pe drumul actoriei, după ce a urmat cursurile școlii InLight.

Ulterior, Robi Urs a fost selectat în prestigiosul program Berlinale Talents, dedicat tinerilor talentați din domeniul cinematografic, dar și la Sarajevo Talents.

Între timp, a devenit trainer și administrator al școlii de actorie, unde începuse ca un simplu cursant.

Robi Urs ne spune o poveste despre cum o poți lua de la zero în carieră și cum bucuria de a face ce îți place îți poate lumina, de fapt, parcursul vieții.

***

Cum ai început tu să fii atras de actorie și ce făceai înainte?

Nu știu dacă eram neapărat atras de actorie, fiindcă nu știam tot ce presupune, dar voiam să aflu ce presupune. Am fost influențat de mai mulți factori, începând de la fratele meu, care mă lua mai demult la castinguri pentru reclame, am jucat în câteva reclame, apoi am vrut să văd mai multe despre ce este actoria.

Tu având ce pregătire?

Eu având pregătirea de economist. Am terminat Management Marketing din lipsă de inspirație, sunt dintre acei oameni care s-au descoperit mai târziu.

În momentul în care am început școala de actorie InLight eram la un job care presupunea să facem niște târguri expoziționale pentru companii farmaceutice.

La școală am început să lucrăm la un spectacol scris de Alina Grigore și am simțit că vreau să mă dedic 100%. Mi-am dat demisia și am început să lucrez 5-6 ore pe zi la spectacol, timp de vreo două luni. A fost primul meu contact serios cu teatrul și prima provocare.

De ce ți-ai dat demisia?

Pur și simplu m-am dus cu capul înainte. Am vrut să îmi dedic tot timpul actoriei, nu mi-am făcut planuri. Și nici nu eram fericit cu ce făceam. În momentul în care găsești ceea ce îți place, cred că e bine să te arunci cu totul.

Cum au evoluat lucrurile de la acel spectacol la primul tău rol major, cel din Ilegitim?

Am avut mai multe reprezentații ale spectacolului Panică și probabilitate, apoi Alina Grigore i-a propus lui Adrian Sitaru să lucreze la un text numit În lumină, eu am pregătit niște scene, i le-am arătat lui Adrian Sitaru, i-au plăcut foarte mult și apoi am început să lucrăm la ceea ce urma să fie Ilegitim.

Procesul repetițiilor a fost foarte interesant, fiindcă vreo două săptămâni am stat în personaje, a fost foarte greu. Apoi am intrat în filmări.

Dar știai ce presupune actoria de film?

Mai avusesem o experiență de lungmetraj înainte cu frații Florescu, am avut un rol secundar. Dar a fost un proiect foarte mic, cu echipă restrânsă, câțiva oameni.

Cum te-ai simțit în echipa de la Ilegitim, cu actori foarte cunoscuți și experimentați? Te-ai simțit cumva complexat sau ți-a fost teamă că nu vei face față?

Am avut acest sentiment, sindrom al impostorului. Mă gândeam că nu sunt actor, nu făcusem chestia asta de atât de mult timp încât să spun că sunt asta, aveam probleme de asumare, mă gândeam la “ce o să zică lumea, uite-l și pe actorașul ăsta”.

M-a emoționat foarte mult momentul în care am jucat cu Adrian Titieni. El a intrat direct în scenă la repetiții, m-a impresionat enorm nivelul lui de asumare directă, am avut foarte mare trac.

Dar m-a ajutat experiența acelui moment. Involuntar, el m-a ajutat fiindcă e genul de actor care te ia cu el în scenă, are o raportare incredibilă.

Iar filmul a ajuns apoi la Berlinale. Cum a fost toată acea experiență pentru tine?

Am avut parte de review-uri atât de bune, veneau oameni din public și ne mulțumeau, am dat interviuri, nu mai făcusem asta. A fost destul de copleșitor pentru mine. Dar nu m-a transformat chestia asta în vreun fel, să zici că mi s-a urcat la cap, nu, în niciun caz.

La Berlinale Talents cum ai ajuns apoi?

Auzisem de Berlinale Talents atunci, în 2016, și mă gândeam să aplic, dar credeam că nu o să mă ia nimeni pe mine, mă uitam la actori români care fuseseră acolo, Potocean, parcă și Ana Ularu, actori foarte buni.

În 2018 am aplicat la Sarajevo Talents, am crezut că am șanse mai mari acolo. Am ajuns pe lista scurtă acolo, dar nu și pe cea finală. Și am fost foarte dezamagit.

Dar apoi am zis să încerc, totuși, la Berlinale. Am aplicat și am luat, nu mi-a venit să cred când am primit mailul. Am paralizat.

Acolo ce ai făcut?

Au fost foarte multe sesiuni de networking cu ceilalți participanți de la alte categorii: regie, imagine, sunet, montaj. Vorbeam despre problemele prin care trecem, ce încercau ei era să creeze punți de comunicare între toate departamentele.

După care am lucrat cu Jean Louis Rodriquez, care a fost trainerul lui Leonardo Di Caprio, a lucrat cu Cristian Bale, cu crema cremelor de la Hollywood, și am avut un workshop intensiv de 3 zile.

Și, uite cum e viața, anul trecut am fost selectat până la urmă și la Sarajevo Talents. Dar, din păcate, a fost online. Am primit, în schimb, promisiunea că o să fim invitați anul ăsta să participăm la festival.

Tu, în paralel, ai devenit și traineri la școala de actorie InLight. Ți-ai imaginat când erai cursant că ai putea ajunge să predai tu altora?

Nu, absolut deloc. Chiar mă gândesc destul de des la asta, mi se pare un traseu incredibil. Lucrurile s-au întâmplat atât de repede și de organic.

Cum te-a afectat pandemia din punct de vedere emoțional, profesional și financiar?

Din punct de vedere profesional a fost foarte dificil pentru că a trebuit să oprim școala. Odată cu oprirea școlii, toate lucrurile s-au dus în jos, de la interacțiunea umană, la încasări, s-au strâns multe datorii, iar proiectele pe care trebuia să le începem, s-au oprit.

A fost foarte dificil, mi-a generat o depresie, care nu știu dacă mi-a trecut sau m-am obișnuit cu starea, de fapt.

Cum s-a manifestat?

Au fost niște momente foarte triste, în care mi-am dat seama cât de irelevant poți să devii într-un timp atât de scurt. Ca industrie creativă, ca actor, ca muzician, tot ce ține de partea creativă.

Și că ești cam ultimul pe listă, la oamenii luați în calcul. Asta mi s-a părut foarte trist.

Te referi la felul în care e privită cultura și la schemele de ajutor care n-au mai venit?

Care n-au mai venit și oricum sectorul independent era la pământ. Eu nu-mi dau seama cum trăiesc toți oamenii din domeniu. Eu am norocul cu școala de actorie.

Școala cum a supraviețuit? Nu v-au plecat cursanții?

Am avut norocul și surprinderea să nu ne plece nimeni. Mai mult, de la 1 iunie anul trecut, să vină și mai mulți oameni. N-am putut noi să facem față din punct de vedere logistic, fiindcă restricțiile ne-au obligat să funcționăm la capacitate redusă.

Ai avut gânduri de genul că mai bine era la un job normal?

Nu asta, dar m-am gândit că e bine să ai mai multe portițe, să te dezvolți în mai multe direcții, iar focusul meu în momentul ăla era doar pe InLight. Nu mă gândeam că o să vină o pandemie și o să închidă tot.

Și emoțional cum ai trecut peste, dacă ai trecut? Spuneai că nu știi dacă ai ieșit din depresie.

Ce m-a ajutat a fost să aplic la Sarajevo Talents. Și să fiu acceptat. Mi-a redat încrederea în mine.

Apoi și programul a fost foarte util, am lucrat cu un trainer foarte bun, ne-a încurajat mult, m-a făcut să îmi doresc din nou să lucrez cu mine și să mă autodepășesc.

Cum e pentru tine, ca tânăr actor, să primești confirmări din afară, dar din România nimic? Mă refer la sprijin financiar, profesional, la un statut de artist independent. Ai vreodată impresia că ești în țara greșită?

Da, tot timpul sentimentul ăsta, de dinaintea de a avea treabă cu actoria, că România e o țară greșită din foarte multe puncte de vedere.

Dar, mă uit la muzicieni, la actori, la teatre care fac lucruri de calitate, au fost premiați, și dacă ei nu sunt ajutați, eu oricum nu-mi fac speranțe.

Spuneai la început că tu ai fost unul dintre cei care nu știau ce să facă în viață, după terminarea liceului. Ți se pare că școala românească a avut partea ei de vină, că nu a știut să te orienteze?

Cu siguranță. În școală facem de toate, nu ni se dezvoltă simțul critic, ne e dezvoltată rușinea.

Cum crezi că ar putea un tânăr să își dea seama care e drumul lui, să știe ce vrea să facă?

Cred că, în primul rând, trebuie ajutat de părinți, că de acolo pornește totul.

Tu ai primit o astfel de îndrumare?

Părinții m-au lăsat destul de liber, să aleg ce vreau eu, dar, de exemplu, mama m-a obligat să merg vreo 2 ani la germană, zicea să învăț o limbă de viitor. Atunci nu mă interesa așa mult, acum regret, că m-ar fi ajutat să știu, ca actor, mai multe limbi străine.

Și cum ar putea să îi îndrume părinții?

Să le deschidă multe uși, să îi dea la cursuri, să le pună o chitară în mână, să le dea cărți, să se uite la filme, dar nu la orice filme. Să le dea cât mai multe oportunități, evident, în funcție de posibilități, că nu toată lumea își permite.

În final, ai putea spune cum te-a schimbat pe tine contactul cu mediul artistic?

Mi-a dat încredere, în primul rând. Aveam probleme cu încrederea în mine, că nu sunt suficient de bun, încă am chestia asta, lucrez la ea, dar s-au mai amortizat niște lucruri. Dar mi-a confirmat că nu sunt atât de rău pe cât îmi spunea vocea aia din cap înainte.

Și cred că e important, dacă găsești ce îți place, să muncești foarte mult. Cât de mult investești în tine, atât de multe oportunități ți se vor arăta.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Robi Urs: “Am avut sindromul impostorului. Mă gândeam că nu sunt actor și mă întrebam ce o să spună lumea despre asta.” appeared first on Cultura la dubă.

Alina Șerban a fost desemnată anul trecut cea mai bună actriță a Germaniei, de către Uniunea Actorilor din Germania, pentru rolul Ali, din filmul Gipsy Queen. A studiat actoria la New York și la Royal Academy of Dramatic Arts din Londra, dar în spatele său stă o poveste, așa cum spune și ea, “plină de durere”.

La 16 ani, mama sa a intrat la închisoare, tatăl a murit, iar ea a ajuns într-un centru instituționalizat, unde a simțit din plin ce înseamnă abandonul și violența. Cu toate acestea, a intrat la trei facultăți de stat și a ales UNATC, o lume care avea să îi adâncească sentimentele de inferioritate, dar să o aducă și pe drumul pe care e acum.

Alina este de etnie romă și dacă a resimțit asta ca pe o povară aproape toată viața ei, acum încearcă să combată discriminările prin arta sa și se mândrește cu originile ei. Nu s-a oprit la actorie, ci a început să facă regie de teatru și film.

A acceptat să își spună povestea în cadrul campaniei noastre, Curaj!, în speranța că ea poate va schimba ceva măcar într-un om.

***

Alina, am putea spune despre tine că ești o actriță de succes? Ce ai făcut ca să ajungi aici?

Nu știu dacă mă pot descrie ca o actriță de succes. Deși am bucuria de a fi fost actriță principală în două lungmetraje care au obținut premii, din păcate ele nu au fost văzute. Însă mi-au oferit posibilitatea să particip la o rezidență despre regie și scriere de scenariu, după ce în ambele filme am avut și putere de decizie și mi-am dat seama că eu, de fapt, trebuie să regizez, în afară de faptul că pot să joc.

Dar ce ar însemna succesul pentru tine?

Mi-aș dori ca filmele în care sunt să ajungă și ele la maximum de potențial, măcar jumate din cât am dat eu la ele. Asta se întâmplă când ele ajung la oameni, eu primesc reacția publicului. Tristețea mea e că nici măcar nu am avut o premieră cu public, la Gipsy Queen, din cauza pandemiei. După 3 ani de muncă, noi nu ne-am văzut cu publicul.

Cum ai aflat de nominalizarea la Premiile Uniunii Actorilor Germani?

Primisem tag-uri pe instagram și nu înțelegeam nimic, erau în germană. Apoi am aflat că 3 actrițe sunt nominalizate, printre care și eu. Nu îmi venea să cred.

Apoi, în septembrie, am fost în Berlin, la gală, mă uitam timid la toți oamenii aceia, însă când am ajuns printre invitați, oamenii au început să vină la mine și să mă felicite pentru rol și mie nu îmi venea să cred, fiindcă filmul, din cauza pandemiei, nu prea fusese văzut.

Eu mă bucuram că sunt acolo, deja pentru mine era mult că primeam complimente. Iar când a venit momentul și au anunțat, eu am stat 2 secunde până m-am ridicat, pentru că nu mă așteptam.

Se suprapunea cu traseul vieții mele, care e unul aproape imposibil.

Mă uit la mine și nu prea îmi vine să cred că am trecut prin tot ce am trecut și că eu, Alina, căreia i-a fost atât de greu să termine liceul, a primit acest premiu, de cea mai bună actriță a Germaniei, e amuzant pentru mine.

 Dar revenind cu picioarele pe pământ, după acest premiu, cum e viața ta în România acum?

Eu sunt într-o permanentă creștere, am multe povești de spus și ăsta e motorul meu, secretul meu.

Simt că aceste povești, după ce au trecut de testul meu, trebuie să servească unei cauze mai mari decât mine, să inspir alți oameni și să sădesc o mică schimbare.

Tu de unde ai prins puterea, curajul de a vrea să îți spui povestea?

Nu știu dacă sunt curajoasă, cred că doar împing în frică.

Care e frica ta?

Am multe frici. Îmi e frică foarte tare să nu am ce mânca, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică să fiu evacuată, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică de abandon, pentru că eu știu ce înseamnă asta.

Îmi e frică, de fapt, că toate premiile au venit printr-un noroc și că eu, de fapt, nu știu nimic.

Sindromul impostorului.

Da, am un complex enorm. Am foarte multe frici. Le invit să stea lângă mine și împing prin ele.

Dacă mi-a fost dat să trec prin niște experiențe extrem de dureroase, ele au fost menite să mă și învețe ceva, iar eu să dau altora mai departe.

Fricile și rușinile merg împreună, într-un dans. Am avut rușinea de a fi romă, săracă, mai ales că în România e o rușine să fii sărac, să te îmbraci nu știu cum.

Dar cred că e important să vorbesc despre asta pentru că poate va face bine cuiva. Poate vede un copil rom și o să spună: „Băi, ia stai mai drept, hai că ești un copil deștept, poți și tu.”

Dintre toate greutățile pe care le-ai avut, ai putea alege ceva ce a fost pentru tine cea mai mare povară?

Cred că și acum, ca adult, port anumite cicatrici, unele mai vindecate decât altele. Una pe care încă nu mi-am permis să o văd și ar trebui să o fac, cred că se referă la sentimentul abandonului, pentru că e atât de personal.

Când îți spune lumea că ești țigancă, cioară, proastă, că tu nu vei face nimic, sunt chestii din exterior, totuși. Îți afectează stima de sine, evident, dar apoi, când stâlpul meu, mama mea, nu a mai fost lângă mine, cred că mi-a tăiat o parte din picioare.

Deși, în urma unui accident, ea a ajuns în închisoare, știu că nu a vrut să mă lase. Eu, rațional spun asta, dar emoțional nu pot să spun asta.

A fost un cumul de dureri, a murit și tata în aceeași perioadă și am fost foarte singură. Apoi tot veneau ordinele de evacuare în casa de chirpici în care stăteam, deci oricum nu era bine.

Și am ajuns în sistemul de protecție, între 17 și 21 de ani.

A fost foarte complicat să trăiesc cu sentimentul abandonului și cu gândul că nu sunt iubită. Eu tot speram să vină mama să mă salveze.

Și, peste toate astea, eram la centru…

A fost mai rău la centru decât în casa cu chirpici?

Da, a fost mai rău. Acolo am prins un microb, ca atunci când te duci în spitale, din păcate. Acel loc m-a traumatizant în primul rând fiindcă acolo erau persoane cu probleme de comportament și violență, locul ăla nu era confortabil.

Eu am visat la apă caldă și acum o aveam. Aveam apă caldă și gresie, dar lumea era violentă cu mine. Lumea, la rândul ei, simțea sentimentul de abandon.

Ei bine, tot tumultul ăsta coincide cu momentul în care eu am intrat la actorie. (râde) Am dat, din păcate, de o lume foarte superficială.

Cum ai ajuns la UNATC, în acea lume în care se duc mulți tineri din familii înstărite sau tineri care vor să pară că sunt într-un anumit fel?

Exact, acea lume upper class, să o spunem direct. Acolo e upper class.

Eu știam că trebuie să intru la o facultate de stat, că asta era condiție să mă țină la centru după 18 ani. Mulți copii nu știu că au dreptul ăsta și semnează ieșirea și ajung pe stradă.

Eu m-am pregătit pentru alte facultăți, teatrul părea o ifosă. Ce teatru, ați înnebunit la cap? Eu trebuie să am unde să stau.

După ce am intrat la Comunicare și Relații Publice și la Științe Politice, am zis să încerc și acolo. De ce acolo? Pentru că de mică m-am jucat cu mediul artistic. Deși nu am avut în familie. La teatru nu m-a dus mama. Iar filme…la televizor, când aveam televizor și când aveam electricitate.

Uneori nici mie nu îmi vine să cred. Chiar și aseară stăteam cu capul pe pernă și mă gândeam că eu chiar sunt artistă. Deși nu am răsfățul de care au parte alții, nici astăzi. Eu în fiecare zi lupt ca să fiu ceea ce sunt.

Și cum ai ajuns la actorie? Ți-a sugerat cineva sau aveai asta în minte?

Eu de mică voiam să fac coregrafie, mama chiar s-a interesat la un centru de dans, dar era prea târziu, aveam peste 14 ani.

Apoi nu mai știu cum am auzit de Teatrul Podul, de la Preoteasa, eram în sistem și o doamnă referent i-a spus cuiva care venea pe acolo că avem o fată pasionată de teatru și doamna aia m-a pus în legătură cu Tudor Istodor, care m-a dus să mă prezinte la Naum.

Și apoi, uite cum le face viața, eu aveam un job de weekend la un plafar, pe lângă Ștefan cel Mare. Eh, domnul Naum chiar stătea prin zonă și a trecut pe acolo. Și mi-a zis: “Țiganco, tu chiar trebuie să dai la actorie!”

Eu mă hlizeam, dar am zis hai să încerc și eu.

Intrasem la două facultăți la buget, stăteam în sistem, iar eu am ales actoria, unde am intrat între primii 10, fără să mă pregătesc cu nimeni.

Și cum te-ai simțit la UNATC?

Nu m-am regăsit. Este și vina lor, dar este și vina mea. Erau și complexele mele, că sunt romă, însă era și societatea de atunci, mai puțin deschisă.

Eu aveam impresia că ei merită să fie acolo și eu nu. Unii făcuseră balet, altul zicea “tata e nu știu cine”. Setupul era exclusivist, arta era ceva frumos, la balet ne zicea: „ce mergeți ca niște țărănci care n-au ascultat niciodată muzică clasică?” De unde să fi ascultat eu muzică clasică la mine acasă?

Era foarte elitist totul.

Cum ai rezistat în acest context?

Foarte greu. Nu aveam nici măcar bani de uniforma aia, body, flexibili. Dar uite că școala, bravo ei, avea un fond pentru studenții săraci și m-a luat pe mine și pe nu știu cine în Obor și mi-a luat ciupici.

Am crezut că o să mă integrez, dar apoi, la primul examen, trebuia să aduci lucruri de la tine de acasă și să le arăți altora cum e la tine în cameră.

Eu, fiind în sistem, ce era să aduc? Cum să le arăt ce e la mine în cameră? Eu nici nu știam ce e aia să ai camera ta.

Și contextul fiind așa competitiv, nu puteai să te deschizi în fața acelor oameni, când totul era pe pupincurism și nepotism, când e ceva deja greșit acolo, omul nu se poate deschide.

Eu habar nu am cum am făcut să mănânc în timpul facultății sau alte lucruri basic.

În viața mea este multă durere și, ai putea spune, întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur că exista o rază de lumină care m-a ghidat.

Uite, chiar atunci când eu trebuia să mă arăt în fața colegilor, că sunt de la un centru instituționalizat, eu am luat primul meu job, 10 zile de filmare într-un film cu Benedict Cumberbatch. (râde)

Cum ai reușit?

Eu mă tot ascundeam, că eram complexată de cum sunt îmbracată, m-am dus la bibliotecă. Și o colegă, nici ea nu era populară, mi-a zis că se face casting peste drum la Nuntă mută, măcar țărănci.

Și eu zic, bă, țarancă pot, cred că pot. Figurație. Și mi-a dat bluza ei, că până și ea a zis că era foarte urâtă a mea, și m-a împins la casting.

Acolo am făcut două poze pentru figurație. A doua zi îmi sună telefonul și îmi spune cineva că am luat castingul pentru The Last Enemy. Iar eu nu dădusem casting pentru asta, dar ăștia de la BBC mi-au văzut fața și au zis că sunt bună de afgană. Așa am luat 10 zile de filmare cu Benedict Cumberbatch și cu Anamaria Marinca. Iar eu nu știam ce înseamnă actorie, noi nu ajunsesem la scenă.

Prima mea scenă a fost cu Anamaria Marinca. Și mi-a spus „Mi-ai dat foarte mult în scena asta.” Eu nici nu știam ce înseamnă asta, „mi-ai dat mult”.

Apoi cum ai ajuns să studiezi la Londra și la New York?

Păi în continuare eu nu mă încadram la UNATC. Și o jurnalistă care a venit la noi la centru mi-a zis că trebuie să mă duc la altă facultate, la New York. (râde) Datorită ei am ajuns, eu având 0 lei.

Ea a scris peste tot pentru burse și așa am primit 25.000 de euro, dintre care una de la fundația lui Dinu Patriciu.

În paralel, la institut mi se reamintea tot timpul că aia nu e casa mea și făceau presiuni să semnez că plec din sistem. Și eu plângeam, că nu aveam unde să mă duc, iar ele îmi ziceau „păstrează lacrimile pentru teatru”.

Care a fost portița ta de scăpare?

New York. De la centru la New York. Prima mea cameră a fost la New York, unde mai stăteam cu o fată.

Aveam 21 de ani și plecam din sistem. Am stat 5 luni la New York și acolo am terminat Facultatea de Teatru, am făcut doi ani jumate aici și jumătate de an acolo.

M-am trezit într-o lume în care nu mai eram Alina, țiganca, eram Alina studentă și acolo nu era despre cum te îmbraci, ci despre cât de mult poți să muncești.

Acolo am avut cele mai bune note din toți anii mei și am fost la profesori foarte exigenți. M-am dus la un curs de Shakespeare, eu știind engleza doar din desene.

La final, același profesor mi-a dat recomandare la final, el fiind acolo un regizor super cunoscut de Shakespeare.

Atunci începusem să îmi dau seama că eu, ca artist, pot să am o voce, pot să spun poveștile mele.

Între timp, mama ieșise foarte vunerabilă după 6 ani de închisoare și a fost greu să văd un om cum se readaptează, cum ia autobuzul, cum nu are bani. Eu așteptam ca ea să vină să mă salveze și apoi îmi venea să fug de ea, recunosc. A fost foarte complicat.

Eu am supraviețuit gândindu-mă că vine să mă salveze și am fost supărată că nu a venit să mă scoată din sistem.Acum trebuia eu să o salvez pe ea. Mi-a fost greu, dar încetul cu încetul mi-am asumat.

A fost foarte foarte dureros, am simțit că mă taie cineva pe suflet. A trebuit să stea o noapte la un fel de adăpost și când ea a trebuit să intre acolo și eu nu aveam voie să intru cu ea, a fost cumplit.

Și am trecut prin multe pentru ca ea să se pună pe picioarele ei. Și-a găsit de muncă, să facă curățenie într-un bloc și a primit o cameră unde a zis că stă singură, dar m-a adus și pe mine.

Era o cameră de 2 pe 2. O boxă.

Când m-am întors din New York am fost from hero to zero.

Mama se accidentase, eu trebuia să fac un spectacol. A trebuit să mă duc să fac curat la blocurile lui mama, ca să nu-și piardă locul de muncă, și în paralel să fac un spectacol despre anti-discriminare.

Ai avut vreun moment în viață în care ți-ai dat seama că educația poate fi salvarea ta?

Da. Lucram la McDonalds și am început să adun o grămadă de arsuri, oamenii care au lucrat pe acolo știu de arsurile pe mâini, de la coșurile de cartofi prăjiți. Lucram la McDonalds Cișmigiu și era hardcore. Eu aveam 15 – 16 ani.

Ei bine, văzând că pe lângă mine erau oameni de peste 30 de ani și când trebuia să spăl wc-urile la baie, mi-am dat seama că eu nu pot să fiu acolo la 30 de ani.

În primele 3 zile la Mc primești mâncare, apoi ai reducere, dar trebuie să plătești. Iar eu nu aveam bani.

Când mi s-a făcut foame, făceam curățenie pe la mese, fusese o petrecere pentru copii și lăsaseră niște resturi de Mc Nuggets. Asta n-o să uit niciodată. Mi le-am băgat în cămașă și când m-am dus în spate, să duc gunoiul, mi le-am înfipt în gură. Nu mai puteam de foame.

Ăla a fost momentul în care eu mi-am spus că trebuie să merg în continuare la școală.

Dar apropo de curățenie cu mama, am continuat să o ajut la curățenie și când eram la Royal Academy. Mă mai întorceam pe acasă și mergeam cu ea să facă curat la oameni. Chestia asta mă ținea cu picioarele pe pământ.

M-a marcat când ai spus că și în cele mai întunecate momente, tu ai simțit o lumină care te-a ghidat. Crezi că lumina aceea a venit prin oamenii care au apărut în viața ta sau a venit din interiorul tău?

Cred că din ambele părți. Eu mi-am dat seama că am rămas singură, între 16 și 21 de ani. Foarte multe lucruri se puteau întâmpla. E clar că se datorează multor lucruri, dar tot ce pot să spun e că în toate perioadele astea, atât de greu de dus, mereu s-au găsit oameni care să vină cu umanitatea lor spre mine.

Și asta le doresc tuturor oamenilor să primească – umanitate. Sper ca la rândul meu să fiu și eu așa pentru cineva.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Alina Șerban, actriță: “În viața mea este multă durere și întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur, exista o rază de lumină care m-a ghidat.” appeared first on Cultura la dubă.

La doar 27 de ani, Andrei Ioniță este deja unul dintre cei mai apreciați violonceliști în întreaga lume, cântând până acum pe cele mai mari scene, alături de orchestre de prestigiu.

Cariera sa a luat o turnură extraordinară din 2015, când a câștigat medalia de aur la cel mai important concurs de muzică clasică la nivel mondial, Concursul Ceaikovski din Rusia, devenind primul român care ocupă primul loc la violoncel.

A urcat apoi pe scenă la Carnegie Hall, New York, la Londra, Munchen, Viena și chiar în Japonia și Coreea.

Puțini știu, însă, că în spatele succesului său stă o poveste plină de sacrificii și o luptă constantă pentru evoluție. Andrei a crescut fără tată, iar mama a fost stâlpul său de susținere.

După liceu, Andrei a plecat să studieze la Universitatea de Arte din Berlin și a rămas acolo, reușind să se întrețină doar prin propriile eforturi și să facă ceea ce iubește mai mult. Să cânte.

De la Berlin, Andrei Ioniță a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă.

***

Andrei, vorbind puțin despre parcursul tău ca muzician, aș vrea să mergem puțin la începuturi și să ne povestești cum te-ai apropiat tu de muzică și de violoncel.

Pe la 4-5 ani am început studiul pianului, a fost inițiativa mamei de a mă da la muzică, cel puțin pentru un hobby, după care profesoara de pian a venit cu aceasta idee de a studia un instrument cu coarde. Pe atunci aveam vreo 9 ani, eram în clasa a 3-a și a fost un moment oportun pentru a începe studiul violoncelului.

Pentru violoncel ai nevoie și de mâini mai bine dezvoltate, țin minte că de la prima lecție de violoncel m-am îndrăgostit de instrument și nu m-am mai putut desprinde de el.

Ce înseamnă din punct de vedere financiar studiul violoncelului?

Eu sunt, totuși, recunoscător acestui sistem școlar al nostru, ex-sovietic. Aici, în spațiul vestic, majoritatea copiilor care vor să studieze un instrument trebuie să facă asta în mediul privat.

La noi se studiază în școli de muzică și mi se pare fantastic, mă bucur că am profitat de acest sistem și de o educație muzicală totuși solidă, la nivelul acela.

Studiul unui instrument implică multe costuri suplimentare. De exemplu, un set de corzi pe care eu cânt acum costă aproximativ 250 de euro. Și trebuie schimbate de câteva ori pe an. Nu mai vorbesc de un arcuș.

La început am plecat pe instrumente împrumutate care aparțineau școlii, dar atunci când te dezvolți, în perioada adolescenței, când trebuie să cânți pe un instrument cu măsură întreagă, trebuie să îți procuri tu un instrument.

Și vorbim de costuri destul de mari.

Dincolo de școală, de unde ai primit sprijin?

Eu mi-am pierdut tatăl când aveam 1 an și 4 luni, iar mama m-a crescut și educat singură. Nu i-a fost ușor.

În primul rând, îi sunt ei extrem de recunoscător, pentru că m-a susținut în toți acești ani. De asemenea, am primit burse. Am primit bursa Fundației Principesa Margareta a României în ultimii doi ani de liceu, ceea ce mi-a facilitat și participarea la concursuri internaționale, cursuri de măiestrie cu profesori din afară.

De asemenea, domnul Iancu Zuckerman, supraviețuitor al Holocaustului, care a îndrăgit muzica, m-a susținut foarte mult.

Deci au fost câțiva oameni, cărora le sunt foarte recunoscător, și fără de care nu aș fi ajuns aici.

În același timp, în momentul în care am plecat în Germania am făcut un pact cu mine însumi că dacă nu reușesc să mă susțin prin propriile puteri, mă voi întoarce după un an. Și, iată că nu a fost nevoie.

Ai putea să ne spui cum te-a afectat pe tine, de-a lungul vieții, absența tatălui?

Cred că am observat mai târziu, când am devenit adult, că poate m-aș fi dezvoltat într-un mod diferit dacă aș fi avut o prezență masculină în viața mea. Cu toate acestea, am fost înconjurat de o familie atât de iubitoare, încât nu am simțit acest gol așa de mult.

Revenind la momentul plecării tale în Germania, cum ai reușit să te întreții la Berlin?

În Germania există avantajul că studiul e cvasi-gratuit. Am plătit o taxă modică, semestrială, care includea și transportul în comun.

Și restul cheltuielilor cum le-ai acoperit?

Singur.

Cântând?                                     

Da. Am locuit la cămin destul de mulți ani. Ai nevoie de cel puțin 500 de euro pentru un trai de subzistență. M-am întreținut din banii de la concursuri internaționale pe care le-am câștigat.

Chiar înainte să vin la Berlin, am participat la niște cursuri la Academia Kronberg și după acele cursuri am fost distins cu un premiu special, iar acel premiu a însemnat fix chiria pe un an la Berlin.

După care au urmat și alte premii la concursuri internaționale și câteva oportunități de a cânta pe scenă.

Ai putea spune că din momentul în care ai câștigat Concursul Ceaikovski, cariera ta s-a schimbat?

Da. Pentru mine, Concursul Ceaikovski reprezintă acel punct de referință, before and after. A fost punctul numărul 1 al carierei mele solistice.

Nu cred că există un alt concurs internațional, cel puțin pentru violonceliști, care oferă această platformă de vizibilitate atât de minunată. Deja din primele luni, de când am câștigat concursul, am avut calendarul plin.

Cu toate acestea, dacă ai câștigat un asemenea premiu, nu înseamnă că ai o carieră garantată. E doar un moment de lansare.

Ce a însemnat integrarea în cultura germană pentru tine, ca artist, dar și ca simplu tânăr roman? Cum te-ai adaptat la cultura de acolo, la limbă?

Limba este aspectul cel mai important, care mi-a permis încetul cu încetul să mă integrez. Eu nu am studiat germana la școală. Într-adevăr am studiat în privat 2 ani, înainte să plec. Totuși, mi-a mai luat cel puțin încă un an până când m-am simțit confortabil să vorbesc fluent limba germană.

Țin minte că la diverse concerte a trebuit să dau interviuri și fiind pus în acele ipostaze stresante, a trebuit să mă adaptez.

Am foarte mult respect pentru limba germană, fiindcă este foarte nuanțată și în domeniul muzical aproape că există un cuvânt pentru fiecare concept, oricât de fin și de nuanțat ar fi el. Aproape că mă simt mai confortabil să vorbesc în germană acum, în domeniul meu, decât în engleză sau română.

Și de ce ai ales să te stabilești acolo?

Pentru că Germania este încă țara muzicii clasice. Sunt atât de multe orchestre profesioniste de rangul I! Este și această emulație culturală care e foarte atractivă.

Înainte de pandemie, în fiecare seară puteam să merg să ascult un mare artist pe scenă, ocazie pe care sigur nu aș fi avut-o în România, în afară de Festivalul Enescu, o dată la doi ani.

Dar din punct de vedere uman, emoțional, te-ai simțit vreodată singur pe aceste drumuri, departe de casă?

Da, evident. Cu toate acestea, eu am avut un spirit aventurier și ce mi s-a părut interesant la spațiul german e că din punct de vedere emoțional e oarecum neutru. În alte spații vestice, dacă te muți la Paris sau la Londra, devii incorporat așa, în spiritul și haosul locului, al culturii respective. În Germania și la Berlin e totul mult mai relaxat, mai liniștit.

Ceea ce mie mi-a dat mai multă libertate de gândire și simțiri. Am fost mai puțin constrâns că trebuie să fiu într-un fel anume.

Uitându-te în urmă, ai putea să identifici anumite momente în care ți-a fost foarte greu în cariera ta?

În primul rând, parcursul educațional e foarte dificil. Sacrificiile pe care trebuie să le faci, de când ești copil, anii de pregătire pentru admiterea la Berlin au fost foarte stresanți.

Ai putea să ne zici la ce ai renunțat?

La timpul liber. Aveam 7-8 ore de școală, apoi trebuia să studiez la instrument câteva ore bune pe zi.

Am fost foarte recunoscător pentru toate șansele pe care le-am primit și pentru toate invitațiile de concert. Dar, în același timp, a trebuit să mă obișnuiesc cu un ritm foarte rapid de viață și spre finalul stagiunii deja mă simțeam obosit.

Deci ai putea spune că nu ai avut viața normală de adolescent și tânăr, dedicându-ți aproape în întregime timpul muzicii și studiului.

Da, nici nu știu dacă mi-aș fi dorit altceva. Întotdeauna mi-a plăcut să cânt, mi-a plăcut să fiu pe scenă și nu îmi pot imagina viața fără muzică. De asta am și avut atât de multă plăcere pentru ceea ce am făcut și până la urmă consider că asta este și un dar.

Ai avut vreodată momente de neîncredere în care poate te-ai gândit că nu ești suficient de bun, momente de îndoială?

Am avut momente de îndoială în legătură cu percepția societății asupra domeniului nostru. Și mama a fost îngrijorată de multe ori. Mă întreba: “cum reușești să trăiești din muzică?” sau “cât de apreciat vei fi ca artist de către societate?”

Perioada aceasta de pandemie a fost, din punct de vedere psihologic, foarte dificilă, pentru că majoritatea artiștilor, mai ales artiștii liber-profesioniști, am avut senzația că am fost aproape uitați de lume.

La știri, de exemplu, se vorbea numai despre închiderea HORECA, despre restricții de călătorie, nici nu știu cât de des s-au dat reportaje despre sălile de concerte, despre dificultățile în care noi ne aflăm.

Asta a durut foarte tare pentru că, inclusiv în România, există o pătură intelectuală. Tânără, cu multă energie. Sunt oameni absolut minunați, oameni care citesc, care se duc la teatru, le plac filmele artistice. Ei bine, muzica clasică este un domeniu oarecum virgin pentru această generație. Mi s-ar părea un păcat ca interesul pentru muzica clasică să dispară treptat.

Dar din ce cauză crezi că se întâmplă asta? De ce se întâmplă această îndepărtare a tinerilor de muzica clasică?

Există destul de multe idei preconcepute în legătură cu întregul act al unui concert simfonic. Tinerii au senzația că trebuie să se îmbrace într-un anumit fel, să se poarte într-un anumit fel. Eu am mers de fiecare dată la concert în jeanși, fără vreo restrângere.

Bine, nu pe scenă, în public.

Cred că multora le este teamă de acest aspect parcă prea convențional al unui concert simfonic, ceea ce nu este adevărat.

Cred că atenția generațiilor mai tinere este din ce în ce mai restrânsă de timp. Poate că pentru unii tineri este un efort să stea într-o sală de concert o oră și să se concentreze. De asemenea, în niciun caz nu vreau să dau vina pe generația părinților noștri, dar au fost din ce în ce mai puțini copii dați să studieze un instrument.

Studiul unui instrument muzical dezvoltă atât de multe abilități, atenție distributivă, tot felul de capacități cognitive, memorie. Te dezvoltă pe plan emoțional pentru că deschide un univers pe care nici măcar nu-l poți exprima în cuvinte.

Poate și modul în care se dezvoltă acum societatea se îndreaptă mai repede către digitalizare continuă. Asta a contribuit într-o oarecare măsură la o desensibilizare a noastră, căutăm din ce în ce mai puțin frumosul și lucruri care ne îmbogățesc sufletește și spiritual.

Tu cum ai reușit să treci peste acea stare și nepăsare a societății față de ce se întâmplă cu artiștii în timpul pandemiei? Cum ai reușit să supraviețuiești financiar și emoțional?

Pentru mine a fost un proces lent de acceptare a situației. Trebuie să acceptăm că condițiile în care ne aflăm nu se vor schimba într-un viitor apropiat. Aproape că am intrat într-o stare de amorțeală, parcă și emoțional. De asemenea, încerc să nu îmi pierd speranța.

Cu toate că îmi fac griji pentru viitorul meu și pentru viitorul artei în general, încerc ca acel foc lăuntric și pasiune pentru artă și muzică să nu se stingă.

Cum faci asta?

Iau violoncelul în mână și învăț un repertoriu nou. Încerc să ascult repertorii pe care nu le-am ascultat până acum. Este o luptă cu tine însuți în care aproape că trebuie să-ți repeți că tot ceea ce ai învățat ani de zile și profesia pentru care tu ai depus atâtea sacrificii, merită.

Artiștii de scenă au o personalitate foarte interesantă pentru că, pe de o parte, suntem poate mai obiectivi decât persoane din alte domenii, cu toate că există prejudecăți la adresa artiștilor.

Noi trebuie să luptăm atunci când plecăm în străinătate sau atunci când terminăm studiile unui conservator.

Posturile dintr-o orchestră sunt puține și se înscriu cu sutele pe posturile acelea. Tocmai din perspectiva asta, noi avem o oarecare perspectivă obiectivă. În același timp, trebuie să ne păstrăm puritatea spirituală și idealismul.

Ai apelat vreodată la un psiholog?

Evident că am trecut prin diferite stări, văi și dealuri, dar nu am apelat la servicii profesionale de terapie. Am încercat să fac terapie cu mine însumi, să mă îmbărbătez și să merg înainte. La începutul pandemiei m-am simțit cumva eliberat de corvoada acestor călătorii, am petrecut, în sfârșit, timp în liniște acasă, dar eu sunt genul de persoană care dacă nu călătorește cel puțin odată la două săptămâni, simte că ceva e în neregulă. Am în mine această plăcere.

Fiecare artist reacționează în moduri diferite. Depinde și de valorile pe care fiecare și le-a setat.

Cum te regăsești tu în această lume în care pentru foarte mulți tineri modele înseamnă cei care au milioane de followeri pe rețelele sociale?

Mi s-a părut ceva foarte bizar că inclusiv domeniul nostru, al muzicii clasice, a fost pătruns de acest trend al show-business-ului și sunt foarte mulți tineri care sunt foarte apreciați și invitați de către mulți organizatori pentru că știu că vor aduce publicul care îi urmărește în sală.

Eu nu sunt împotriva social media.

Problema cu acești influenceri este crearea unor false valori. Mulți copii sunt apoi înclinați să creadă că ai nevoie de doar atât ca să devii faimos.

Rar vei vedea pe social media o înregistrare întreagă de concert.

În pandemie am mai înregistrat de câteva ori anumite piese de acasă, de la mine din sufragerie, pentru a le posta online, dar acest lucru l-am făcut mai degrabă pentru mine însumi. Pentru a mă simți încă util societății și publicului care așteaptă și este flămând, totuși, după muzică interpretată live.

Încă am speranța că valorile adevărate și sinceritatea în artă vor răzbate întotdeauna.

Cum a fost pentru tine, ca român, să fii acceptat de comunitatea internațională? Ai întâmpinat în drumurile tale o reticență vizavi de faptul că erai român?

În domeniul meu și în cercurile mai intelectuale în care m-am învârtit, nu m-am întâlnit cu rasism vădit sau cu asemenea prejudecăți, poate mai degrabă cu un gol de imagine sau cu o imagine distorsionată a României.

Am fost de multe ori întrebat de muzicieni și chiar de profesori dacă vorbesc rusă. Au fost surprinși când le-am spus că limba română este înrudită cu italiana, spaniola și franceza.

Ce m-a deranjat pe mine cel mai mult a fost acest gol de imagine pe care România îl are, în condițiile în care avem nenumărate elite, inclusiv din punct de vedere istoric.

Foarte rar am văzut într-un muzeu altă artă românească în afară de Brâncuși. Compozitorii români încă nu sunt apreciați sau cântați la fel de des ca alți compozitori chiar din spațiul est-european.

Consider că e de datoria mea și a altor tineri artiști de a ne reprezenta țara, de a fi ambasadori culturali și de a prezenta valorile culturale românești într-o lumină mai frumoasă.

Am mai observat ceva la românii care pleacă în străinătate: ne place să ne plângem. La noi, în România sunt talentele cele mai mari, dar lucrurile merg în cel mai rău mod posibil. Ne place să ne lăudăm dintr-un complex de inferioritate.

Ori să ne plângem. Nu mi se pare că românilor le merge mult mai greu decât altor popoare.

Într-adevăr, politica este peste tot controversată. Cred că românii ar putea, mai ales atunci când sunt în străinătate, să stea cu capul sus și să nu se simtă dezavantajați de faptul că provin din această țară și din acest spațiu cultural.

Ce sfat ai avea pentru tinerii care își doresc o carieră în muzică precum a ta?

Să studieze, să fie foarte serioși. Să studieze într-un mod și isteț, nu doar ore-n șir, dar și concentrat. Să nu-și piardă speranța sau plăcerea pentru muzică.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Andrei Ioniță, violoncelist: “Când am plecat în Germania, am făcut un pact cu mine însumi, că dacă nu reușesc să mă susțin prin propriile puteri, mă voi întoarce după un an.” appeared first on Cultura la dubă.