Expoziții Brâncuși au fost organizate recurent, în diferite colțuri ale lumii – Paris, București, Tokio, New York, Philhadelphia, Craiova sau Londra. Însă niciodată publicul nu a avut șansa de a-l descoperi pe Constantin Brâncuși așa cum o poate face acum, la Centrul Pompidou din Paris.

Sunt expuse peste 120 de sculpturi, alături de o bună parte a arhivelor pe care artistul le-a donat statului francez.

Putem vedea imagini inedite cu sculptorul lucrând la operele sale, la instalarea lor în grădinilor unor colecționari, diplomele școlare, livretul militar și pașaportul, fotografii din România și din Franța, în care apare alături de alți artiști, imagini foto și video cu muzele sale, scrisori sau o parte din colecția de vinyluri.

Muzică românească tradițională de vioară, muzica prietenului Erik Satie, precum și alte fragmente din colecție se aud pe fundalul vizitei expoziției.

Este o experiență completă, emoționantă, compleșitoare.

La ea au lucrat peste 200 de profesioniști, timp de 2 ani.

Peste 110.000 de vizitatori au trăit-o până acum, în 22 zile de la deschidere. Este modul prin care francezii transformă închiderea temporară a Centrului Pompidou într-un eveniment artistic grandios.

Peste 5 ani, când clădirea va fi redeschisă, Atelierul Brâncuși va deveni inima celui mai modern centru cultural al Europei, fiind așezat chiar în interiorul instituției.

***

Este luni după-amiază și o zi de aprilie neobișnuit de călduroasă pentru Paris. În fața Centrului Pompidou, așezat pe platoul Beaubourg, într-unul dintre cartierele istorice ale capitalei Franței, stau la coadă câteva sute de oameni. Sunt turiști străini, dar și foarte mulți turiști francezi care au venit din alte orașe să vadă retrospectiva Brâncuși, cea mai mare expoziție dedicată vreodată sculptorului roman.

Media zilnică de vizitatori este între 4000 și 6000 de oameni, ne spun reprezentanții Centrului Pompidou. Este neobișnuit de mult chiar și pentru Pompidou, susțin aceștia. Mai ales după pandemie. Mai exact, este primul eveniment care readuce afluența de vizitatori pe care muzeul o avea înainte de 2020.

Expoziția este organizată la Galeria 1 de la etajul 6 al celebrei clădiri, ridicată după planurile arhitecților Renzo Piano și Richard Rogers. Pe măsură ce urci scările rulante către eveniment, perspectiva Parisului devine din ce în ce mai impresionantă.

“Brancusi. L’art ne fait que commencer” (Brâncuși. Arta nu face altceva decât să înceapă.) – stă scris la intrarea în expoziție.

Co-curatoarea expoziției și una dintre comisarele evenimentului, Valerie Loth, acordă un interviu pentru Cultura la dubă și apoi ne face un scurt tur.

“Am vrut să transmitem multe lucrări. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.”, spune Loth.

Brâncuși a donat, prin testament, atelierul său din Impasse Ronsin statului francez, având dorința ca publicul să îi cunoască opera așa, ca pe un întreg. Condiția pusă francezilor a fost ca atelierul său să fie reconstruit într-un muzeu de artă modernă, iar lucrările lui să fie expuse laolaltă.

“Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Prima reconstituire parțială a atelierului Brâncuși a fost expusă în interiorul Muzeului de Artă Modernă din Paris, la Palatul Tokio, în 1962. Odată cu deschiderea Centrului Pompidou, în 1977, Atelierul Brâncuși a fost reimaginat și așezat chiar în fața instituției.

Însă, în urma unor inundații masive, în 1990 atelierul a fost închis. Renzo Piano a realizat apoi o clădire muzeu, în interiorul căreia a așezat atelierul Brâncuși închis, putând fi văzut de jur împrejur de către vizitatori. Atelierul Brâncuși, aflat în piațeta din fața centrului, a fost inaugurat în 1997 și închis la finalul lui 2023.

“Am fost nevoiți, mai întâi, să mutăm toate sculpturile din Atelier, fiindcă lucrările care vor avea loc în subteran ar fi putut afecta opera. Așa am decis să facem o expoziție, dacă tot vom închide definitiv Atelierul Brâncuși din piațetă. Practic, așa s-a născut ideea de a le arăta dintr-o altă perspectivă.”

Pe lângă sculpturi, donația lui Brâncuși a cuprins absolut toate obiectele personale, de la unelte, intrumente muzicale și discuri, fotografii și filmulețe, corespondență, bilețele și facturi.

Cu totul special la acest eveniment este faptul că, pe lângă cele peste 120 de sculpturi expuse, sunt arătate pentru prima dată peste 200 de documente din arhivele Brâncuși, cercetate și gestionate de specialiștii de la Pompidou de 47 de ani încoace.

“Brâncuși obișnuia să păstreze totul. De la investigațiile medicale, electrocardiograme, facturi, bonuri, putem vedea când a cumpărat prima camera foto, când a început să lucreze în bronz și, de asemenea, avem toate scrisorile cu prietenii lui, cu colecționarii sau cu muzee.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Expoziția se deschide cu o serie de Cocoși. Parcă am fi în zorii zilei, iar Brâncuși ar începe treaba în atelierul său. Un filmuleț proiectat pe un perete ni-l arată pe sculptor la lucru, cu mânecile suflecate, cu țigara în gură, lovind cu ciocanul în piatră.

“Am început expoziția cu un Cocoș, fiindcă am înțeles că este un simbol în Oltenia și este, bineințeles, și simbolul poporului francez. Dar, cel mai important, reprezintă începutul unei zile. Apoi, am vrut să intrăm puțin în atmosfera atelierului său, care era ca un colț rural în mijlocul Parisului, pe Impasse Ronsin.

Este ceea ce îi uimea, în primul rând pe vizitatori, aveau impresia că ajung la țară, în Paris. Era o stradă cu multă verdeață, cu ateliere de artiști. Iar atelierul lui Brâncuși era complet alb. Avea lumină naturală direct, era mult material alb, ghips, pe jos, Brâncuși avea o barbă albă, o salopetă albă, un câine alb. Totul era diferit față de celelalte ateliere.”, spune Valerie Loth.

Deși se aflau în Atelierul Brâncuși, la discreția publicului, aceste lucrări și multe altele din expoziție pot fi văzute acum într-o perspectivă nouă.

“Îl știam pe Brâncuși dinainte, dar acum este cu adevărat pus în valoare.

-Ați descoperit ceva nou?

-Da. Abia acum l-am descoperit pe el, cu adevărat.”, ne spune Charlotte, o pariziancă în vârstă de 45 de ani, la finalul vizitei sale.

Pe lângă patrimoniul Brâncuși deținut de Pompidou, expoziția aduce în fața publicului și 50 de sculpturi împrumutate de la Metropolitan Museum of Art, MoMA, Guggenheim New York, Philadelphia Museum of Art, The Art Institute of Chicago, Dallas Museum of Art, Tate Modern Londra, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Național de Artă al Craiovei.

De asemenea, câteva alte împrumuturi excepționale de la Luvru și de la Muzeul Guimet ne arată diferite surse de inspirație pentru Brâncuși, majoritatea provenind din antichitatea spațiului extra-european, dar și lucrări ale lui Paul Gauguin sau Andre Derain.

Cumințenia Pământului, sculptură de la începutul carierei, pe care statul român a refuzat să o achiziționeze, este pusă în lumină de francezi ca o lucrare extrem de importantă, alături de Oviri, realizată de Gauguin în 1894.

“Am vrut să arătăm influențele lui. A lucrat cu Rodin, a vizitat Luvrul, Muzeul Guimet, cu o colecție asiatică, Muzeul Etnografiei Africane de la Trocadero, iar toate acestea i-au influențat și îmbogățit munca. De exemplu, am pus Danaida alături de o sculptură antică pe care Brâncuși a văzut-o la Luvru. Era foarte curios și interesat de arta lumii.”

Expoziția continuă cu o secțiune dedicată sculpturii în lemn. Ca să pătrunzi în acel spațiu al meșteșugului și al rădăcinilor românești, treci printr-o superbă poartă de lemn, care are și ea o poveste în spate. A fost dăruită de România Franței și a mai fost arătată în Paris la Expoziția Internațională din 1936.

Mai mulți dintre vizitatorii cu care am stat de vorbă au menționat lucrările în lemn printre preferatele lor. De altfel, curatoarea Valerie Loth atribuie caracterului românesc al artistului Brâncuși valoarea unei pietre de temelie.

“Brâncuși venea din Oltenia, o regiune cu tradiție în sculptura în lemn. Cred că unul dintre bunicii lui a fost tâmplar, iar el, în primul rând ca țăran, a devenit interesat de meșteșugul lemnului. Brâncuși a rămas atașat de aceste tradiții și a realizat numeroase sculpturi în lemn. Înainte de a fi artist, el a fost un artizan.

Altfel, în Franța aveam acestă impresie, un mit, că Brâncuși era un țăran român, morăcănos, singuratic, care trăia în studioul lui. Dar, în realitate, nu era deloc așa. Trăia în mijlocul vieții artistice pariziene, mulți oameni vizitau atelierul. Chiar și americanii care ajungeau la Paris voiau să viziteze atelierul lui Brâncuși, era un loc super cool în care toată lumea voia să fie.

Iar Brâncuși era foarte prietenos, organiza petreceri, pregătea musafirilor mâncare, grătar. Îi plăceau șampania, vinul, cânta la chitară, punea muzică. Era apropiat de mulți artiști și de colecționari și, bineințeles, de multe femei.

Deci nu era deloc ca un țăran de la Dunăre.

În schimb, a fost mereu foarte atașat de România. S-a întors acolo frecvent, era important pentru el să finalizeze complexul de la Târgu Jiu.

De asemenea, era foarte apropiat de avangarda românească, publica la o revistă avangardistă.

Și era apropiat și de biserica ortodoxă, a și lucrat la Biserica Ortodoxă din Paris și era sponsor pentru diferite organizații caritabile.”

Sophie și Damien sunt doi artiști care locuiesc la 60 de kilometri de Paris. Au venit la Pompidou pentru expoziția Brâncuși și au plecat fascinați de ceea ce au văzut.

„E o expoziție foarte frumoasă, cu o scenografie specială, mai ales în încăperea care arată tradiția românească a sculpturii în lemn”, spune Sophie, care realiează lucrări de artă în cerneală chinezească.

„E interesant pentru că eu mai vizitasem Atelierul Brâncuși, dar nu văzusem sculpturile așa.”

Damien, vizitator francez

“Apoi, sunt toate temele cuprinse, eu prefer lucrările mai de început, precum Sărutul, decât pe cele de la final. E interesant să vezi lucrările și cele două mari scandaluri din spatele lor.”, ne spune Damien, la rândul său sculptor. Când vine vorba despre preferințe, cei doi soți fac alegeri diferite.

„Sophie: Eu ador Cocoșul.

Damien: Iar eu Sărutul. Dar nu îmi plac deloc Capetele de copil. Îmi provoacă o stare inconfortabilă.

Aș vrea, totuși, să adaug că lipsesc două citate importante din Brâncuși. Primul, pe care l-a zis când l-a părăsit pe Rodin, este că „nimeni nu poate trăi în umbra unor mari arbori.”, apoi o altă frază, care mie îmi place foarte mult, pe care am notat-o pe frigider și le-am spus-o copiilor mei: „cel mai greu nu este să lucrezi, ci să intri în starea de lucru.” Și eu sunt sculptor și cel mai mult admir la Brâncuși faptul că a sculptat direct în material, totul a fost în imaginația lui.”

Ajuns la Paris pe jos, la 28 de ani, tânărul Constantin Brâncuși a fost remarcat chiar de către maestrul Auguste Rodin. Brâncuși i-a fost ucenic vreme de un an, dar și-a dat repede seama că vrea să se desprindă de stilul lui Rodin și să își găsească propria cale.

Așa a renunțat la mulaje și a  început să cioplească direct în material, într-un stil cu totul nou. Cele trei opere majore care marchează acest moment, dar și începutul sculpturii moderne, sunt Sărutul, Cumințenia Pământului și Rugăciunea.

“Știam Atelierul Brâncuși, pe care îl vizitasem de mai multe ori. Dar abia acum l-am descoperit cu adevărat pe Brâncuși. Această expoziție m-a îngenunchiat.”

Vizitator francez

Cea de-a doua jumătate a expoziției devine din ce în ce mai compleșitoare. Pătrundem în viața deja cunoscutului artist Brâncuși, care face senzație la Paris și New York și este subiectul unor mari scandaluri.

Primul – în 1920, lucrarea Princesse X, expusă la Salonul Indendenților de la Paris, este contestată de unul dintre vizitatori la Ministerul Culturii, pe motiv că ar reprezenta un falus. Potrivit istoricilor, în spatele contestației ar fi fost Picasso sau Matisse. Lucrarea rămâne expusă datorită unei scrisori publice pe care o semnează alți 70 de artiști, printre care Picabia, Cocteau și Erik Satie.

Princesse X vorbește despre ambiguitatea masculin-feminin, prezentă la mai multe sculpturi brâncușiene, începând cu Sărutul și continuând cu Tors de tânăr. Reprezintă totodată susținerea lui Brâncuși față de mișcarea dadaistă, care contestă normele în artă, le ridiculizează prin forme noi, inteligente, încărcate cu umor.

Dar, mai presus de toate, este modul prin care Brâncuși vrea să arate că importantă este esența lucrurilor, nu forma lor. Este ceea ce îl face pe Brâncuși foarte actual. Două tinere vizitatoare, Eloise și Flor, în vârstă de 18 ani, se arată încântate de ceea ce au descoperit în expoziție. 

“Mi-a plăcut mult. A fost puțin cam prea aglomerat, dar frumos. Sculpturile sunt foarte frumoase. Nu îl știam deloc, l-am descoperit datorită expozie.”, ne spune Flor.

“Sculptura mea favorită este Princess X. Scandalul din spatele ei este foarte interesant și lucrarea foarte frumoasă.”, declară Eloise.

“Statueta mea este a femeii, toate femeile într-una singură, Femininul Etern al lui Goethe redus la esența sa… Timp de cinci ani am lucrat, am simplificat, am făcut materialul să vorbească și să spună inexprimabilul. Pentru că, de fapt, ce este o femeie? Nasturi și funde, cu un zâmbet pe buze și vopsea pe obraji…nu asta este femeia.

Să exprim entitatea aceea, să readuc în lumea simțurilor tipul etern al formelor efemere, am petrecut cinci ani simplificând, șlefuindu-mi lucrarea. Și în sfârșit, cred, am ieșit triumfător și am pătruns dincolo de material. Mai mult, e un mare păcat să strici frumusețea făcându-i găuri pentru păr, ochi, urechi. Și materialul meu e așa de frumos, cu liniile sale sinuoase care strălucesc precum aurul pur și însumează într-un singur arhetip toate efigiile feminine din Lume.”, a declarat Brâncuși în timpul scandalului provocat de Princesse X.

Al doilea scandal – în 1926, Pasărea în văzduh (variantă deținută acum de Seattle Art Museum), trimisă de Brâncuși de la Paris la New York, pentru o expoziție organizată de Marcel Duchamp la Brummer Gallery, este oprită de autoritățile americane în vamă, pe motiv că cineva încearcă să evite taxele aferente unui obiect industrial, declarându-l operă de artă.

Pentru vameșii americani, sculptura lui Brâncuși nu avea nicio legătură cu arta sau cu reprezentarea unei păsări. Oficialii au declarat atunci că, pentru a fi considerată operă de artă, o lucrare trebuie să reproducă, prin cioplire sau prin mulaj, obiecte din natură sau vietăți.  

Brâncuși a contestat reținerea lucrării sale în instanță, iar povestea s-a transformat în ceea ce este azi cel mai cunoscut proces în arta modernă, cazul care a determinat instanțele, dar și criticii, să redefinească arta.

“Sugerează zborul, grația, aspirația, vigoarea și totodată viteza, puterea, potența, frumusețea, la fel ca o pasăre.”, depunea atunci mărturie criticul Frank Crowninshield.

Acum, turiști din toată lumea îl descoperă la Paris pe cel care a scris istoria începutului sculpturii moderne.

“A fost superb. Totul – sculpturile, scenografia, clădirea.

-Știați ceva de Brâncuși înainte?

-Nu, acum e prima dată când îl descoperim.”, spun la ieșirea din expoziție două vizitatoare din California.

Astăzi, câteva dintre Păsările în văzduh, au propriul zbor deasupra cerului Parisului, într-o scenografie copleșitoare, de neuitat. În spatele acestei poezii vizuale stau curatoarele și câțiva specialiști autorizați să atingă și să instaleze lucrările. Instalarea fiecărei Păsări a durat aproximativ 6 ore.

“Cel mai dificil lucru în organizarea acestei expoziții a fost fragilitatea lucrărilor. Așa cum știți, Brâncuși a construit baza, soclul fiecărei sculpturi și s-a dedicat mult echilibrului lucrării. Mai ales Păsările în văzduh sunt foarte fragile, nu sunt fixate cu tije de oțel, ca altele.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Am create podiumuri speciale, clădirea are o vibrație a ei, publicul creează de asemenea o vibrație și a trebuit să protejăm sculpturile. Așadar, fragilitatea lucrărilor a fost marea provocare a acestei expoziții.

În spatele scenografiei a fost o idee simplă. Avem șansa acestor spații, la Centrul Pompidou, și a fost de la sine înțeles să așezăm Păsările cu panorama Parisului în spate.”

Seriile de portrete, Măiastre, Madame Pogany sau Păsări ne arată un artist care a lucrat toată cariera întru atingerea formei abstracte perfecte, a echilibrului și a frumuseții. De asemenea, cu totul special este interesul pe care l-a manifestat pentru felul în care sunt expuse lucrările, dedicând o bună parte a muncii sale soclurilor, fără de care opera sa nu ar fi completă.

Arătat în acest amplu context, Brâncuși primește cel mai frumos omagiu posibil. Iar noi, oamenii de rând, primim lumină în vremuri sumbre.

“Când vom redeschide muzeul, atelierul Brâncuși va fi în interiorul clădirii. Cred că Brâncuși ținea foarte tare ca toată opera lui să fie prezentată laolaltă într-un muzeu. Din păcate, Atelierul de până acum nu a fost foarte vizibil pentru public, vizitatorii nu prea găseau intrarea, parcă era desprins de Centrul Pompidou.

Cred că dacă vom reconstrui atelierul în interiorul muzeului, va fi mult mai interesant pentru public.”

Renovarea Centrului Pompidou este un proiect major, finanțat de Ministerul Culturii din Franța, și asumat de statul francez drept o responsabilitate națională.

În cei 6 ani în care clădirea va fi închisă, colecția va fi mutată, iar activitatea instituției se va desfășura în alte spații culturale din Franța și din diverse colțuri ale lumii, păstrând esența ei vie.

Expoziția Brâncuși poate fi vizitată la Pompidou până pe 1 iulie 2024.

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Brâncuși, lumina albă din Paris appeared first on Cultura la dubă.

De două săptămâni, Muzeul Național de Artă al României are un nou manager interimar, după ce fostul interimar, Liviu Constantinescu, a fost înlăturat de ministrul Culturii.

Timp de o lună și jumătate, Constantinescu nu a plătit 75 de angajați ai muzeului cu somajul tehnic care li se cuvenea, din bugetul muzeului. Fostul director încercase să obțină acei bani de pe platforma pe care statul a pus-o la dispoziție pentru privați, crezând că va primi alți bani decât cei pe care îi avea în buget pentru salarii.

Pe fondul acestei probleme, ministrul Bogdan Gheorghiu a numit-o la conducerea MNAR pe tânăra Cristina Verona, care lucra de jumătate de an în echipa de consilieri de la Ministerul Culturii.

Cristina Verona provine din familia marelui pictur Arthur Verona, are 32 de ani și a fost consilierul la Administrația Prezidențială în primul mandat al lui Klaus Iohannis, precum și manager interimar la Muzeul Național Cotroceni timp de un an.

Ajunsă la conducerea MNAR, aceasta a deblocat plata salariilor încă din primele zile. Spune, însă, că nu a apucat să vadă spațiul expozițional și că “o să vedem și cu Brâncuși”, atunci când vine vorba despre o posibilă reorganizare a spațiului în care sunt expuse operele marelui sculptor.

Are un mandat de 120 de zile, însă nu se știe cât timp va fi prelungit, dat fiind că postul de director este blocat în instanță, după ce fostul manager, Călin Stegerean, a dat în judecată Ministerul Culturii pentru înlăturarea sa în urma evaluării unei comisii numite de minister.

Am intervievat-o pe Cristina Verona în biroul său de la MNAR și am încercat să aflăm traseul său până la această importantă funcție, dar și ce își propune să realizeze la cel mai important muzeu de artă din România.

Spuneți-mi, vă rog, în primul rând, cum ați ajuns să dețineți funcția de manager interimar al MNAR?

A fost o responsabilitate grea, într-o situație grea, prin care muzeul a trecut. Din păcate, așa cum știți, Ministerul Culturii nu poate să organizeze un concurs, așa cum ar fi normal, prin Legea 189. A fost un astfel de concurs, în 2016, s-a desemnat un câștigător, s-a făcut o evaluare de final de an în 2017, acolo au fost ceva probleme, mă rog.

S-a decis cu acel manager că și-a încheiat activitatea aici. Acel manager a decis să se îndrepte în instanță, iar în acel moment ministerul nu a mai avut dreptul să facă un concurs. Legea îți interzice. Și într-o astfel de situație, când rămâi fără manager de pe o zi pe alta, legea îți spune să numești un interimar pe 120 de zile maxim.

Deci, din anul de grație 2017 până în prezent, s-a funcționat pe acest interimat, interimat, interimat. Nu cred că este un lucru nou, probabil știi și la alte muzee a fost la fel, într-o astfel de situație nu ai cum să faci concurs.

Aici este o situație specială, fiindcă postul e blocat de acea contestație în instanță. În alte situații, interimatele depășesc termenul legal și se prelungesc, practic, ilegal, fără să fie organizate concursuri publice.

Da, nu știu dacă ilegal, dar cu siguranță ce a fost de la caz la caz sigur a ținut în loc. Și aici, sunt sigură, în momentul în care Ministerul Culturii va avea o hotărâre în instanță, va organiza concurs.

Ok. Și cum vi s-a oferit această funcție?

Nu mi s-a oferit această funcție. (râde) A fost, într-adevăr, această problemă a salariilor, o știm, nu mai intrăm în ea. Dar să știți că nu a fost rea voință din partea nimănui.

Eu am cunoscut acum colegii și pe domnul director Constantinescu, pentru care am toată stima, știu că n-a fost un moment ușor nici pentru dumnealui, când a preluat acea funcție.

Revenind la prima întrebare, cum ați ajuns să ocupați funcția?

Da. Pe această problemă cu salariile am avut o discuție cu domnul ministru al Culturii, Bogdan Gheorghiu.

A venit din partea dumnealui inițiativa?

Da, da, da. Știind colaborările și experiența pe care am avut-o în alte instituții și cu un alt muzeu, la fel, același lucru, am știu că e o poveste grea, atunci nu eram convinși că o să deblocăm atât de repede salariile.

Deci, nu mi-a fost ușor când…Spui așa, te duci, iei Muzeul de Artă. Pentru oricine dintre noi, dacă am primi o astfel de sarcină, poate abia aștepți să te pui în scaun, dar când știi că e o problemă de salarii…și nu numai asta, sunt foarte multe. De-a lungul timpului s-au tot adunat și o să încercăm să ieșim la iveală cumva.

Am acceptat, mi-am luat această responsabilitate, sunt aici, Dumnezeu să ne ajute de acum încolo.

Ați mai colaborat cu domnul ministru și cu alte ocazii? Vă știați?

De la începutul anului am fost în echipa Ministerului Culturii.

Consilier?

Consilier la domnul secretar de stat Liviu Brătescu.

“Abia am venit, nici nu am apucat să mă duc pe spațiul expozițional. M-a interesat să cunosc colegii.”

Cristina Verona, manager interimar al MNAR

Printre alte sarcini pe care le-ați primit, pe lângă rezolvarea problemei cu salariile, ce se mai numără?

Bun, asta a fost punctuală și e bine că am rezolvat-o. În schimb, este important pentru Ministerul Culturii acest muzeu. Este…o numim noi așa, nava amiral a muzeelor din țară și trebuie să menținem nivelul în care a fost și până acum.

Cel mai important este calendarul cultural. Cumva anul 2020 este și un an aniversar pentru acest muzeu. Sunt 70 de ani de la deschiderea Galeriei de Artă Românească și vrem să vedem acele expoziții făcute. Ar fi o pierdere enormă, pe care nu mi-o doresc.

Cât voi fi aici, nu știu cât, Dumnezeu știe, vreau să fac tot ce pot să văd acele expoziții realizate. Sper să nu vină pandemia din nou.

“Numai cine n-a lucrat niciodată într-o instituție publică poate să spună că tot ce mi-am pus pe hârtie, voi și realiza. Din păcate, uneori hârtiuțele te acoperă și nici nu te mai vezi de ele.”

Cea mai importantă experiență pe care ați avut-o în domeniul muzeal e cea de la Muzeul Național Cotroceni. Cât timp ați ocupat funcția de manager interimar?

În 2015-2016. Muzeul Cotroceni ține de Administrația Prezidențială. Eu înainte am fost consilier la cancelaria președintelui.

Și ce planuri aveți pentru MNAR?

Contractul de interimat este pe 120 de zile. Atunci când știi că ai o asemenea responsabilitate, dar ai un termen atât de scurt, îți dorești să faci cât mai multe. Sigur că nu poți să le faci pe toate. Asta numai cine n-a lucrat niciodată într-o instituție publică poate să spună, că tot ce mi-am pus pe hârtie, voi și realiza. Din păcate, uneori hârtiuțele te acoperă și nici nu te mai vezi de ele.

Dar, prioritățile sunt priorități și pentru mine sunt expozițiile. Aici vreau să ne canalizăm. Și toate problemele din interior le vom rezolva. Nici nu am apucat să-mi cunosc toți colegii.

Ați preluat deja niște proiecte de expoziții sau le faceți de la zero, sunt ideile dumneavoastră?

Nu, din punctul ăsta de vedere, încă de la început, la discuția pe care am avut-o cu conducerea secțiilor de specialitate, am asigurat colegii că voi susține absolut toate proiectele pe care le au.

Și puteți să ne dați niște exemple, ce expoziții veți avea?

Sunt încă în lucru și totul ține de cum vom face rost de bănuți, dar sunt 5 expoziții importante, două de autor ar fi. Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la nașterea artistului Daniel Rosenthal, iar MNAR are un patrimoniu frumos pentru artist.

Sigur, mai sunt și prin țară și poate le avem pe toate.

Vorbind tot pe partea de autor, mai avem o expoziție de Piranesi, pe grafică. Repet, astea sunt acum. Eu, din ce am înțeles, au fost gândite de anul trecut. Poate că o parte din ele trebuia deja să înceapă.

A venit pandemia, acum s-a deschis muzeul, publicul poate să viziteze doar galeriile permanente. Și asta nu e ușor pentru noi, pentru că bănuții de acolo ne veneau.

Dar în bugetul MNAR există bani alocați pentru expoziții temporare?

Există în momentul în care ai venituri proprii. Bani din bilete, din drepturi de autor…

Dar nu există bani de la minister.

Acum, astăzi am fost la minister și am deschis și problema expozițiilor pe care le avem, care sunt sub semnul întrebării și sunt extrem de importante nu numai pentru noi, dar pentru publicul larg.

Patrimoniul acesta pe care îl avem, dacă nu îl valorificăm, e o pierdere pentru noi toți. Și încercăm să găsim susținere.

Dar ministerul are mulți copii, multe muzee și cumva fiecare trebuie să primească câte o hăinuță acum, în perioada asta. E greu, e greu.

“O să vedem și cu Brâncuși. E un proiect frumos, mare lucru că s-a făcut, așa cum s-a făcut. Până la urmă, e un câștig.”

Dar vă gândiți să faceți niște evenimente speciale, care să atragă public? Nu mă refer la încălcarea normelor de distanțare, ci cu respectarea lor.

Pot fi făcute, sigur că da. Noi luăm în calcul orice variantă. Dar expozițiile mari, astea sunt importante, pentru că pentru fiecare expoziție, colegii mei specialiști au gândite cataloage.

Acelea sunt mărturiile clare ale acestui patrimoniu, ale muncii fiecăruia, deci ăla ar fi un câștig.

Se vând aceste cataloage?

Se vând, sunt o sursă de venit. E adevărat că nu atât cât ne-am dori sau ar fi valoarea lor, dar ele rămân mărturii. Nici nu pot să-mi închipui că facem o expoziție și nu avem un catalog.

Aveți o mare comoară aici, la MNAR, Sala Brâncuși. Dar sunt unii specialiști care spun că amplasarea ei e cumva nefericită.

Sunt păreri și păreri. Abia am venit, nici nu am apucat să mă duc pe spațiul expozițional. M-a interesat să cunosc colegii, să vorbesc cu fiecare în parte pe calendar.

Sigur, spațiile le voi vedea…

Presupun că le știți deja.

Da, da, da. Dar atunci când îți propui să schimbi ceva, eu vreau să iau în considerare opinia tuturor. O să vedem și cu Brâncuși. E un proiect frumos, mare lucru că s-a făcut, așa cum s-a făcut. Până la urmă, e un câștig.

“Domne, o săptămână toată lumea vorbea despre Brâncuși. Deci scopul a fost atins.”

Ce veți face cu Cumințenia Pământului? Ministerul trebuia să plătească acea asigurare de 2000 de euro pe lună pentru ca ea să fie expusă.

E o problemă, da, da, da. Nu am situația acum, am rugat colegii să-mi facă dosărelul și să vreau să văd ce s-a întâmplat, trebuie văzut pe acte, nu putem să discutăm doar așa.

Cu asigurarea nu știu exact. Aștept să-mi vină dosarul și să mă uit pe el.

A fost acel moment controversat de Ziua Brâncuși, când ministrul Bogdan Gheorghiu a încercat să facă ceva diferit și a adus-o pe Irina Rimes pentru a atrage atenția asupra evenimentului. Care este punctul dumneavoastră de vedere vizavi de implicarea unor influenceri pentru promovarea muzeului?

Cred că nu este o idee rea, în niciun caz. Cred că tânăra generație poate fi un foarte bun vector de imagine, iar din punctul meu de vedere a fost un succes.

Domne, o săptămână toată lumea vorbea despre Brâncuși. Deci scopul a fost atins.

S-a vorbit mai mult despre Irina Rimes decât despre Brâncuși…

E foarte bine, valorile țării, Brâncuși, Irina Rimes, tot respectul, este o cântăreață, din punctul meu de vedere a fost o campanie de succes.

Spuneați că aveți niște priorități. Care ar fi acestea, pe lângă cele 5 expoziții?

Nu se poate face în 120 de zile, însă un mare proiect al MNAR este deschiderea secției Artă Orientală. Din ce am înțeles foarte pe scurt, s-a închis în 1980. De atunci, s-a încercat prin toate eforturile, vorbim despre etajul 3 al aripii centrale, unde acum nu poate fi accesat de vizitatori.

S-au obținut sponsorizări și asta înseamnă vitrine, dar imaginați-vă vitrine din acelea pe care le vedem la marile muzee ale lumii.

Proiectul mare a dus undeva la 2 milioane de euro, dacă îmi aduc eu bine aminte din discuții. Nici până în ziua de azi această secție nu este deschisă vizitatorilor.

Și este o mare pierdere. Pe de o parte, muzeul are în patrimoniu aceste piese. Noi stăm cu ele în subsol și nu le putem expune.

Asta ar fi un proiect extraordinar, la care toți colegii țin.

Și, realist vorbind, când ar fi putea fi redeschisă?

Asta ține de conducerea care face toate eforturile necesare care țin cumva și de susținerea statului român pentru că nu vorbim de o sumă mică.

E adevărat, proiectul a fost mare, dar undeva la vreo 250.000 de euro.

Și pentru asta ați avea nevoie de finanțare de la Ministerul Culturii?

Ministerul Culturii…e complicat să obții finanțare de la stat. Tot ce s-a făcut este prin sponsorizări de-a lungul timpului.

Este in dezbatere o nouă formă a Legii privind managementul instituțiilor publice de cultură. Dumneavoastră credeți că ar trebui limitate mandatele la 10 ani?

Personal nu cred asta. Și vă zic de ce. Pentru că atunci când tu ai rezultate, așa cum ți le-ai propus, așa cum au fost asumate, nu văd de ce ar fi oportună o astfel de limitare.

Fac cumva precizarea, poate că vă surprinde și ar trebui să susțin că sunt tânără și vreau eu să vin. Dar nu este așa. Faptul că ești tânăr, nu trebuie să ți se deschidă ușa. Trebuie mai întâi să vii cu ceva ce ai făcut, să demonstrezi și apoi să ceri.

Vă gândiți să candidați în momentul în care va fi deblocat postul și se va organiza concurs public?

Nu mă gândesc la asta acum. Eu, ceea ce îmi propun, pe asta mă axez. Am 120 de zile din momentul în care mi-a fost ordinul semnat.

Povestiți-ne puțin istoria dumneavoastră personală. Sunteți nepoata lui Arthur Verona?

E lungă istoria. Sunt stră-strănepoata. Arthur Verona a fost fratele bunicului tatălui meu. În familia Verona sunt 3 pictori. Arthur Verona, e adevărat, e cel de notorietate, dar și fratele lui, Nicolae Henri Verona a pictat pe miniaturi, însă a fost mai mult om politic.

La fel, fiul lui Nicolae Henri, Paul Verona este un pictor cunoscut și cumva tatăl meu a rupt tradiția și n-a dus partea de pictură mai departe, 30 de ani a condus Pavilionul Expozițional Romexpo.

Dar pe mine m-a atras pictura și am încercat să duc mai departe tradiția familiei mele.

Ce studii aveți?

Am terminat Limbi Străine la Universitatea București, Engleză-Spaniolă, cu un master pe cultură și limbajul organizațiilor internaționale tot pe engleză-spaniolă, am avut și 3 ani în care am studiat pictura la Școala de Artă a Municipiului București în paralel și, sigur, mai multe cursuri de specialitate în țară și străinătate.

Și ce v-ați dori să faceți pe termen lung în carieră? Spuneați că ați lucrat și în mediul privat.

Am lucrat și în companii private, este adevărat. Am avut oportunitatea, eram încă la facultate, am început în cadrul unui birou notarial și acolo mi-a prins foarte bine experiența pentru că am văzut ce înseamnă asta cu circuitul actelor în natură, dacă o numim așa, neacademic, dar este foarte important.

Și m-a ajutat, atunci când am intrat în instutiții publice, să fiu foarte ordonată.

Și, sigur, partea privată nu se compară cu partea de la stat.

În sens bun sau în sens rău?

În sens mediu.

Am și discutat cu colegii de la tehnic, țin foarte mult la protecția muncii. Eh, în companii, când lucrezi într-o clădire de sticlă nu vezi cabluri prin birou, politica siguranței în muncă este foarte importantă, nimeni nu își permite să facă cea mai mică abatere.

Vă întrebam ce vă doriți să faceți pe termen lung.

Eh, pe termen lung astăzi nu îmi fac…niciodată nu am fost de așa natură să îmi fac planuri pe termen lung pentru că niciodată nu știi ce se întâmplă, ce oportunități vin.

Sunt o persoană deschisă și cum vor veni lucrurile, Dumnezeu să ne ajute, să fim sănătoși, le vom realiza.

Fotografiile sunt realizate de Bogdan Iordache/PhotoCube.

The post Interviu cu Cristina Verona, strănepoata pictorului Arthur Verona, numită director interimar al Muzeului Național de Artă al României: “Nici nu am apucat să merg pe spațiul expozițional.” appeared first on Cultura la dubă.

Se împlinesc aproape 6 ani de când sculptura lui Constantin Brâncuși, Cumințenia pământului, a fost scoasă la vânzare, în România. Fiindcă este clasată în tezaurul național, Ministerul Culturii a avut drept de preemțiune. Dar niciun ministru nu și-a asumat nici cumpărarea ei, nici refuzul de a achiziționa.

Inițial, a fost pusă pe piață pentru 20 de milioane de euro, dar în 2016, ministrul de atunci al Culturii, Vlad Alexandrescu, a bătut palma cu moștenitorii pentru 11 milioane de euro. Abia apoi, a anunțat că din această sumă, ministerul dispune doar de 5 milioane de euro și a făcut apel la populație să doneze restul de 6 milioane de euro. Aceșt lucru nu s-a întâmplat, iar ministerul se chinuie de 4 ani să restituie peste 1 milion de euro donatorilor, deși ar fi trebui să o facă în doar 3 luni de la încheierea campaniei.

În toți acești 6 ani, Cumințenia a fost expusă la Muzeul Național Cotroceni, Banca Națională Română, Muzeul Național de Artă al României și, la finalul anului trecut, la festivalul EUROPALIA, de la Bruxelles. Între aceste expuneri, au fost și perioade în care sculptura a fost ținută în depozite, pentru că niciun muzeu din România nu, fie prin buget de la Ministerul Culturii, fie prin buget de la autoritatea locală, nu și-a permis să achite suma de 2000 de euro lunar, pentru asigurare ei.

După ce s-a lăudat cu ea peste hotare, la EUROPALIA, Ministerul Culturii nu a depus niciun efort pentru a expune din nou lucrarea în România. Și, spune avocatul moștenitorilor, ministrul Bogdan Gheorghiu, minte când declară că a reluat discuțiile privind achiziționarea Cumințeniei.

Tot ce a primit sculptura a fost o nouă cutie de depozitare.

De Ziua Brâncuși, pentru care Ministerul Culturii a făcut marele tam-tam cu Irina Rimes, Cumințenia Pământului va sta departe de ochii publicului. Ministerul a plătit, din sponsorizări, aproximativ 40.000 de euro pentru o proiecție pe clădirea MNAR, dar nu a plătit 2000 de euro pentru a expune sculptura lui Brâncuși.

Despre toate acestea am stat de vorbă cu avocatul proprietarilor Cumințeniei, Bogdan Grabowski.

Ce s-a întâmplat cu Cumințenia pământului după ce s-a terminat EUROPALIA?

Sculptura a fost la EUROPALIA pentru că proprietarii ei au discutat direct cu cei de la EUROPALIA. Exportul temporar a fost realizat împreună cu cei de la EUROPALIA, deci nu a avut Ministerul Culturii niciun amestec, în afara faptului că ICR era co-organizator. Dar lucrarea a ajuns acolo doar pentru că era vorba despre BOZAR și EUROPALIA.

Și asigurarea de transport și pentru prezența acolo cine a plătit-o?

Cei de la EUROPALIA.

Ce valoarea a avut asigurarea?

Valoarea este confidențială.

Dar cea din România, de la MNAR, era de 2000 de euro pe lună, nu este așa?

Da. 2000 de euro pe lună, cât timp a fost expusă la Muzeul Național de Artă.

Și unde a fost dusă când s-a întors de la EUROPALIA?

Păi după ce s-a întors de la EUROPALIA, acum are o nouă cutie în care e depozitată, într-un loc sigur.

“Dacă spune că a reluat discuțiile cu moștenitorii, ministrul Culturii minte. Ce te costă să spui că porți discuții? Nu ai cum să dovedești că le porți, dar spui că o faci.

E un joc de glezne. Te prefaci că lucrezi. “

Bogdan Grabowski, avocatul proprietarilor Cumințeniei Pământului

Cine ar trebui să plătească această asigurare, pentru a fi din nou expusă?

Oriunde ar fi expusă, organizatorul trebui să plătească asigurarea, întrucât își asumă obligația de a o păstra în integralitate și de a nu fi furată. Și atunci, în situația în care, Doamne ferește, s-ar întâmpla așa ceva, pentru a nu răspunde cel care o expune, se asigură lucrarea, ca să fie absolvit de o responsabilitate materială, riscurile fiind preluate de asigurator.

Spunea ministrul Culturii, dar foarte evaziv, că ar fi reluat discuțiile, negocierile cu moștenitorii. Desigur, fiecare ministru a spus asta. S-a întâmplat, de fapt, ceva?

Dacă acea afirmație se referea la discuții cu proprietarii, este o minciună.

Deci ministrul Bogdan Gheorghiu nu a avut nicio inițiativă?

Nu.

După atâția ani de discuții legate de Cumințenia pământului, care ar fi soluția pentru rezolvarea acestui blocaj?

Soluția este ca Ministerul Culturii, în situația în care se răzgândește și nu exercită dreptul de preemțiune, să comunice acest lucru proprietarilor, pentru ca proprietarii să poată să o scoată la vânzare, la licitație. Câtă vreme este această situație incertă, orice cumpărător privat are o retincență în a o cumpăra.

Și de ce credeți că niciun ministru nu și-a asumat acest refuz oficial?

Eu cred că nimeni nu vrea să își asume o responsabilitate în a spune “nu” și din această cauză și actualul ministru a spus că poartă discuții. Ce te costă să spui că porți discuții? Nu ai cum să dovedești că le porți, dar spui că o faci. E un joc de glezne. Te prefaci că lucrezi.

Dar moștenitorii ce mai spun despre toată această poveste?

Doamnele co-proprietare au sperat să se rezolve, nu au vrut să mai facă un proces și așteaptă, așa cum familia a așteptat din 1957 până în 2012 să o redobândească. Așteaptă.

Valoarea ei s-a schimbat în vreun fel?

Valoarea ei nu a scăzut, după anul 2016, când s-a negociat cu guvernul tehnocrat (nr. suma de 11 milioane de euro), au avut loc două vânzări internaționale ale unor lucrări de Brâncuși, tot din piatră, cam din aceeași perioadă, iar acele vânzări au fost de aproximativ 50 de milioane de dolari. Valoarea nu are cum să scadă.

The post De la EUROPALIA în depozit. Cumințenia pământului nu va putea fi văzută de Ziua Brâncuși pentru că Ministerul Culturii nu a plătit o asigurare de 2000 de euro appeared first on Cultura la dubă.