În timp ce România trece prin cea mai gravă perioadă de la declanșarea pandemiei de coronavirus până în prezent, înregistrând cea mai mare rată de deces din lume, raportată la populație, Spania, una dintre țările grav afectate de coronavirus anul trecut, ne arată în prezent că viața poate fi mai aproape de normalitate, după ce aproape 80% din populație s-a vaccinat.

Pe 24 octombrie, la Barcelona, peste 86.000 de oameni au participat la cel mai așteptat meci al anului: Barcelona – Real Madrid.

A fost pentru prima dată după 18 luni când stadionul Camp Nou a fost deschis la capacitate maximă, iar accesul nu a fost condiționat de vaccin sau test, ci doar de purtarea măștii de protecție.

În contextul pandemiei, El Clasico nu a fost doar un meci de fotbal spectaculos, ci un simbol puternic al normalității oferite de vaccinarea în masă.

***

Duminica aceasta, Barcelona a revenit la vitalitatea de dinaintea pandemiei. Celebra plajă Barceloneta era plină de localnici, unii făceau sport pe faleză sau în mare, în timp ce turiștii se plimbau pe străzi, în port sau se bucurau de sangria și paella la terase.

Dincolo de vremea frumoasă de afară, orașul trăia forfota specifică unui eveniment important. La ora 16.15, Barcelona și Real Madrid se întâlneau pe stadionul Camp Nou, în primul El Clasico fără Messi, după 15 ani, și primul eveniment din Spania în pandemie, la care erau așteptați peste 80.000 de oameni.

În martie, Sonar, marele festival de muzică electronică organizat în Barcelona, anunța că se amână pentru al doilea an la rând, după ce fusese reprogramat pentru iunie 2021.

Spania încă nu își revenise după primul an catastrofal de pandemie, care a răpus peste 87.000 de spanioli, iar campania de vaccinare debutase lent. Totuși, azi Spania este dată exemplu în întreaga lume, pentru succesul pe care l-a arătat în privința vaccinării.

În ziua meciului, 24 octombrie 2021, 79.6% din populația Spaniei era vaccinată cu ambele doze, adică aproximativ 37 de milioane de cetățeni spanioli se vaccinaseră voluntar până la acea dată.

Chiar și așa, purtarea măștii este în continuare obligatorie la evenimente și în interior, iar oamenii respectă regula cu strictețe.

Accesul în țară se face pe baza certificatului verde și cu un formular detaliat pe care fiecare turist trebuie să îl completeze online, pe o platformă guvernamentală. În plus, la aeroport, câteva echipe medicale și poliția testează aleatoriu unii dintre turiștii aterizați, fie ei și vaccinați.

Prin urmare, chiar dacă nu a fost o condiție de acces, majoritatea prezentă pe stadion era vaccinată.

La startul partidei, tabela stadionului anunța o prezență de 86.422 de spectatori pe scaune, la care se adaugă sute de fotografi, jurnaliști, forțe de ordine și cele două echipe.

Iar revenirea la normalitate nu este doar una de moral, ci și una esențială din punct de vedere financiar.

FC Barcelona a încasat doar din vânzarea biletelor 4.5 milioane de euro. Pe lângă acestea, se adaugă veniturile din vânzarea de tricouri și alte suveniruri, băuturi răcoritoare și mâncare.

Iar dincolo de stadion, prezența turiștilor înseamnă profit pentru companiile de zbor, hoteluri, restaurante, magazine și muzee.

Cum a ajuns Spania să aibă 80% din populație vaccinată?

Spania este acum pe locul 5 în lume, în topul vaccinării, după Emiratele Arabe Unite, Portugalia, Cuba și Chile, întrecând marile puteri precum Marea Britanie, Franța și Germania.

Mai mult decât atât, Spania a atins această performanță fără vreun ordin guvernamental care să oblige anumite categorii să se vaccineze.

Începutul campaniei de vaccinare a fost lent și complicat de obstacole logistice pe care le-au întâmpinat mai multe țări. În aprilie, dacă Marea Britanie avea 13% din populație vaccinată, Spania avea doar 7%.

În primă fază, s-au vaccinat în masă cadrele medicale și asistenții din centrele pentru îngrijirea bătrânilor. Apoi, preluând exemplul acestora, seniorii spanioli s-au vaccinat în proporție de 95%, ținând cont, desigur, de catastrofa procată de primul val de îmbolnăviri din Spania.

Spaniolii au aflat încă de anul trecut cât de periculos este virusul și sute de mii de familii aveau cel puțin un cunoscut ucis de Covid 19.

Iar asta s-a întâmplat într-un stat cu un sistem sanitar modern, care se bucură de o rată mare de încredere din partea populației. Un profesor de sociologie de la Universitatea Autonomă din Madrid, Josep Lobera, a declarat pentru Euronews că succesul campaniei de vaccinare are explicații profunde legate de cultură și istorie.

“Spania a avut o tranziție lentă către democrație. Noi nu am avut democrație până în 1978 și traziția s-a terminat în 1981. Abia în anii 80 noi am început să devoltăm sistemul public de sănătate, adică mai târziu decât alte țări din Europa.

Pentru multe generații din Spania, în special pentru cei care au trăit această tranziție către democrație, spitalele publice sunt parte din modernizarea țării și au mare încredere în ele.”, susține profesorul Lobera.

Declarația subliniază și mai tare prăpastia dintre România și alte țări europene. Noi ne confruntăm cu un adevărat dezastru al sistemului medical public, la 32 de ani de la căderea comunismului.

Românii nu doar că au încrederea știrbită în spitale, ci le este frică să ajungă în spitalele publice, de teama bacteriilor sau, și mai șocant, de teama de a nu a muri arși în secțiile ATI.

În plus, sistemul sanitar românesc s-a confruntat cu un exod al cadrelor medicale în ultimii 30 de ani, iar azi, în plină pandemie, vedem cu adevărat efectele.

Chiar și dacă ar avea mai multe spitale, România nu ar avea suficiente cadre medicale pentru ele.

Revenind la cazul Spaniei, sociologul Lobera explică, de asemenea, cum este privit vaccinul în conștiința națională. Acesta povestește că spaniolii care au trăit în timpul regimului dictatorial al lui Franco au o adevărată traumă colectivă fiindcă le-a fost interzis accesul la vaccinul care previne poliomielita.

În timp ce țările occidentale au început vaccinarea împotriva poliomielitei în anii 50, spaniolii au primit vaccinul abia zece ani mai târziu, timp în care mulți și-au pierdut copiii și alte rude.

Recent, guvernul spaniol a recunoscut că victimele poliomielitei de la acea vreme au fost victimele regimului dictatorial.

Iată încă un motiv pentru care spaniolii privesc vaccinul ca pe un drept la sănătate și mai ales o explicație care ne arată de ce vârstnicii spanioli s-au vaccinat în proporție de 95%.

Mai mult, același sociolog vorbește despre o legătură puternică între generațiile de bătrâni și tineri. În Spania, 55% dintre tinerii cu vârste între 25 și 29 de ani locuiesc încă alături de părinți și chiar bunici. Pentru nu a-i pune pe aceștia în pericol, s-au vaccinat și ei.

Fenomenul fake news a ajuns, bineințeles, și în Spania. Însă încă de la începutul campaniei de vaccinare, guvernul central a avut o strategie clară prin care a câștigat încrederea populației. Mai exact, a lăsat specialiștii să vorbească.

Sociologii știau că politicienii pot influența masele atunci când vine vorba despre alegeri precum vaccinarea, astfel că specialiștii desemnați să se ocupe de campania de vaccinare le-au cerut politicienilor să nu facă declarații despre beneficiile sau riscurile vaccinului, ci să îi lase pe ei să fie vocea principală către cetățeni.

Deși Spania e o țară puternic fragmentată pe regiuni, în privința vaccinării politicienii au făcut un front comun, scopul tuturor fiind nu doar unul sanitar, ci și economic.

Mult dorita revenire la normalitate presupune reluarea activităților economice la toate nivelurile, astfel că a existat acest interes comun, pragmatic.

Din nefericire, politicienii români au folosit campania de vaccinare în scop electoral, fie că mesajul lor a fost unul pro sau contra.

Pe 24 iunie, când România nu avea nici 30% din populație vaccinată, președintele Klaus Iohannis făcea celebra declarație “practic, noi am oprit pandemia”.

Câteva luni mai târziu, România este pe primul loc în lume la rata mortalității, înregistrând până acum 46.015 decese cauzate de Covid 19.

În Spania, în schimb, mesajul autorităților, atunci când 80% din populație e vaccinată, este că lupta nu se oprește aici.

“Cea mai mare provocare pe care o avem acum este că mai avem 20% din populație de vaccinat. Încă mai avem 7 milioane de oameni care trebuie vaccinați, pentru a avea un success complet la toate categoriile de vârstă”, a declarat pentru Euronews medicul epidemiolog Daniel López-Acuña, fost director al departamentului pentru situații de criză la Organizația Mondială a Sănătății.

Cum arată normalitatea în pandemie

Deseori folosim cu toții sau auzim expresia “revenirea la normalitate”. Însă chiar sociologii și psihologii ne spun că, cel mai probabil, nu vom mai reveni niciodată la normalitatea cunoscută înainte de pandemie.

Pandemia are efecte puternice asupra stilului de viață și asupra stării emoționale, dar și efecte economice greu de recuperat.

Pentru unii oameni, noua viață în pandemie înseamnă ore în șir de lucru de acasă, în timp ce copiii trebuie supravegheați la școala online.

Pentru alții, viața nu va mai fi niciodată la fel fiindcă și-au pierdut mama, soțul, bunicii sau chiar copilul, din cauza pandemiei.

Și există și categorii pentru care pandemia a însemnat profit uriaș sau mai multă libertate. De exemplu, firmele de curierat ori firmele care produc materiale sanitare au devenit esențiale în pandemie. Iar noua viață a însemnat și libertatea de a lucra din fața unui laptop, din orice colț al lumii, pentru anumite categorii de angajați.

Cert este că nimeni nu a rămas neschimbat după ultimul an și jumătate.

A doua zi după meciul El Clasico, câștigat de Real Madrid cu 2-1, într-o dimineață de luni, plaja e în continuare aglomerată la Barcelona.

Restaurantele și cafenelele se bucură de prezența turiștilor, care bifează, bineînțeles, și vizite la marile centre culturale și la muzee, în fața cărora formează cozi.

Pe La Rambla, cea mai populară arteră a orașului, zeci de copii din învățământul preșcolar au umplut zona. Fie că merg pe jos, ori vin cu autocarele, cei mici, însoțiți de profesori, merg la teatru sau la operă pentru copii.

Deși masca nu e obligatorie în aer liber, cu toții poartă măști, la fel și îngrijitorii lor. Aceasta este noua normalitate într-o țară care a înțeles că vaccinarea este, mai întâi de toate, speranță.

În România, elevii se află într-o vacanță de două săptămâni impusă de autorități, iar accesul la educație și cultură a devenit în pandemie un privilegiu pe care și-l permit doar familiile cu posibilități, predominant din mediul urban.

România este, în același timp, țara care tocmai a pus pe lista restricțiilor accesul în muzee, la 30% grad de ocupare, deși ele sunt goale în majoritatea timpului.

The post Noua normalitate. Povestea unui El Clasico cu 86.000 de oameni în tribune, după ce 80% din populația Spaniei s-a vaccinat appeared first on Cultura la dubă.

Comitetul Municipal pentru Situații de Urgență a anunțat în urmă cu scurt timp că începând de miercuri, 7 octombrie 2020, vor fi închise restaurantele, cafenelele, cinematografele și sălile de spectacol din București.

Decizia este o urmare a numărului mare de infectări cu noul Coronavirus în capitală.

Cinematografele și sălile de spectacol fuseseră deschise la 1 septembrie, după aproape 6 luni de inactivitate. Decizia va afecta, din nou, segmentul cultural.

Tot azi, Ministerul Culturii a transmis printr-un comunicat de presă că susține păstrarea instituțiilor de cultură deschise, însă acest lucru nu a fost luat în considerare de către factorul decizional.

“În momentul în care rata de incidență scade sub 1,5 la mie, iar această rată de incidență ne este comunicată săptămânal, Comitetul pentru Situații de Urgență se va reuni de îndată și va dispune reluarea tuturor activităților care au fost restricționate pentru o perioadă.

Teatrele, cinematografele, sălile de spectacol, sălile de evenimente se vor închide. Absolut tot.

Decizia intră în vigoare de mâine, 7 octombrie.

În cazul cazinourilor nu s-a luat o decizie deocamdată.”, a declarat prefectul capitalei, Gheorghe Cojanu.

The post Se închid cinematografele și sălile de spectacol din București appeared first on Cultura la dubă.

Smiley este genul de artist și de om iubit atât de copii și de adolescenți, cât și de tineri, părinți și bunici. Pe Smiley îl place probabil toată lumea dintr-o familie tipic românească.

Indiferent de genul muzicii sale, imaginea lui a fost tot timpul una de băiat bun, neimplicat în scandaluri, genul de băiat care merge să le facă zilele mai frumoase copiilor internați pe secțiile de oncopediatrie din țară, fără să posteze apoi pe internet.

Și, cel mai relevant pentru cazul nostru, Smiley are atât de mulți bani încât nu ar avea nevoie să fie plătit ca să spună că are cunoscuți bolnavi de Covid 19.

După ziua în care Andreea Esca a mărturisit experiența sa ca bolnav de Covid și agresivitatea oamenilor s-a revărsat în online asupra ei, fiind acuzată fie că minte, fie că fost plătită să spună că a avut Covid 19, Smiley a simțit nevoia să ia atitudine.

Nu e nevoie să o cunoști pe Andreea Esca să îți dai seama că ceea ce a arătat a fost pură emoție și sinceritate, e nevoie doar să ai rațiune și empatie, atribute care lipsesc unor oameni.

Smiley a transmis pe pagina sa de facebook un mesaj celor peste 3 milioane de followeri, prin care a întărit ideea că Andreea Esca e sinceră și că virusul chiar există și e periculos. A făcut apel la conștiința oamenilor și i-a rugat să nu îl blameze fiindcă se exprimă.

“Vă rog să aveți grijă de voi cu responsabilitatea celor care știți că de sănătatea voastră depinde sănătatea tuturor. Aș vrea să vă mai rog să nu mă puneți la zid pentru că am exprimat o îngrijorare!”

Smiley

Însă valul de oameni care militează tot mai mult pentru ideea că unii sunt plătiți să spună că au Covid 19 s-a revărsat chiar și asupra lui Smiley.

Acesta a primit mii de comentarii, printre care, spune el, am fost “înjurat, batjocorit, acuzat, luat la mișto, doar pentru că am îndemnat Oamenii să aibă grijă de ei?”

“Nu ar putea cineva să-mi ofere bani ca să scriu că am o cunoștință bolnavă de Covid. Niciodată. Nu în realitatea mea. Știu mai mulți oameni bolnavi de Covid, Oameni obișnuiti. Tineri. Nu sunt plătiți… Boala asta există și nu e doar la televizor. Daca vreți să o căutați, o găsiți în spitale sau în aglomerații.”

Smiley

Artistul spune că a fost nevoit să șteargă zeci de comentarii lipsite de orice formă de respect. Și, după această experiență, s-a resemnat. A decis să nu mai vorbească despre acest subiect, considerând că “cea mai grea boală pentru noi toți este răutatea.”

Deși comportamentul agresiv al oamenilor în online este greu de înțeles, fiindcă nu putem accepta ca răutatea să se nască de niciunde, fără ca cineva să le fi greșit cu ceva, ieri, sociologul Darie Cristea ne-a dat explicații clare și logice.

În spatele comentariilor pline de agresivitate stau propriile frustrări ale oamenilor. Fie că vorbim despre lipsa de atenție, de afecțiune, de bani, oamenii găsesc în mediul virtual ocazia de a își revărsa furia acumulată de-a lungul timpului.

Oamenii care îl înjură pe Smiley nu au o problemă cu Smiley, ci cu propria lor viață. În lipsa unor lucruri creative asupra cărora să își canalizeze energia, în lipsa unor relații inter-umane sănătoase în viețile lor, oamenii ajung să disprețuiască tot ceea ce ei nu au. Aici se adaugă, prin contrast, și fericirea pe care o promovează vedetele și influencerii în online.

Acești oameni sunt greu de schimbat. Dar ce s-ar întâmpla dacă mai multe persoane publice populare precum Smiley ar lua atitudine, la fel ca el? Ce s-ar întâmpla dacă toți ar milita pentru responsabilitate în contextul pandemiei?

Poate că ar obosi și cei care postează comentarii pline de ură. Poate nu le-ar mai face față tuturor celor care scriu că virusul chiar există. Și poate ar începe să creadă și ei.

Asta dacă nu cumva, între timp, boala îi va fi atins chiar și pe cei care nu cred. Și atunci nu doar că nu le va fi dat nimeni bani să spună că sunt bolnavi, ci se vor lovi din plin de lipsa de bani din spitale sau de lipsa de bani când vor avea nevoie să se testeze la privat, fiindcă statul român e incapabil să o facă.

The post “Cum te-ai simți să urezi sănătate și să fii înjurat înapoi?” Cazul Smiley – când ura din online îl atinge și pe unul dintre cei mai populari artiști români appeared first on Cultura la dubă.

Cum se răspândesc teoriile conspiraționiste, de ce unii oameni aleg să creadă în ele și nu în spusele apropiaților și ale medicilor? Și de ce oamenii devin agresivi când au credințe diferite decât ale altora, în mediul online?

Am stat de vorbă despre toate aceste lucruri cu sociologul Darie Cristea, profesor universitar și prodecan al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București și credem cu tărie că în aceste momente ar trebui să ascultăm ceea ce spun specialiștii și să apelăm la ei atunci când avem întrebări, fie că vorbim despre medici, psihologi, sociologi, cercetători.

“E foarte ușor să spui că ți se ascunde ceva pentru că, practic, nu trebuie să mai probezi ce ți se ascunde, din moment ce ți se ascunde.”

Darie Cristea, sociolog

De ce credeți că unii oameni aleg să creadă mai degrabă surse neoficiale, informații răspândite pe internet, decât sursele oficiale?

Noi nu avem în momentul de față o evaluare foarte precisă a câți oameni cred în teoriile conspirației și în ce măsură cred în aceste teorii. Aici sunt mai multe grade de neîncredere.

Pe de o parte, sunt cei care pur și simplu neagă existența virusului, conspiraționismul ăla stupid, pe de altă parte sunt cei care nu cred raportările autorităților, cei care au anumite dubii referitoare la modul în care se transmite virusul.

Problema este că, de exemplu, dacă autoritățile fac anumite greșeli de comunicare sau dacă apar cu ajutorul mass-media anumite incertitudini la nivel de comunicare publică, există riscul ca din ce în ce mai mulți oameni să își piardă încrederea în discursul oficial.

Asta și pe fondul incertitudinii legate de virus, pe fondul restricțiilor, pe fondul unor nemulțumiri legate de aceste restricții.

Probabil cei mai mulți oameni nu sunt negaționiști, dar au într-o anumită măsură îndoieli legate de ceea ce se știe despre virusul ăsta.

Explicația e destul de simplă: de obicei, o teorie a conspirației în primul rând îți rezolvă problemele de incertitudine, îți explică cum stă treaba. Că sunt unii pe undeva și ne ascund anumite lucruri.

E foarte ușor să spui că ți se ascunde ceva pentru că, practic, nu trebuie să mai probezi ce ți se ascunde, din moment ce ți se ascunde.

Pe de altă parte, întotdeauna explicația bazată pe teoria conspirației este mult mai coerentă decât teoria reală.

O explicație științifică ce implică și anumite restricții va fi mult mai greu de digerat de către public. În al doilea rând, o explicație științifică e mai greu de înțeles.

În al treilea rând, o explicație științifică va trebui să țină cont de faptul că ea nu îți poate promite că problema se va rezolva săptămâna viitoare, ci fiind o explicație serioasă, va fi relativ pesimistă: va trebui să menținem restricții o anumită perioadă, vaccinul probabil o să apară într-o anumită formă, nu știm când, probabil anul viitor, pandemia va ține 1 an – 2, nu știm.

Sunt chestiuni care nu liniștesc publicul, nu asigură confortul acela psihologic. Și atunci e mult mai ușor să crezi într-o teorie a conspirației ori doar în anumite elemente ale teoriei.

“Până acum o lună eram toți îngrijorați de locuri de muncă, de salarii și de alte lucruri, acum toată lumea ține cu tot dinadinsul să își facă vacanța. Lucru care nu e foarte rațional.”

Credeți că autoritățile au greșit într-un anumit moment, în comunicare, de a escaladat această neîncredere?

Nu este vorba despre a greși pur și simplu. Noi încă nu știm extrem de multe despre virusul ăsta. Și atunci toate aceste măsuri, multe dintre ele medicale și inclusiv administrative sunt, să spunem empirice. Se adaptează unui anumit tip de situație.

Și atunci evident că publicul va găsi anumite puncte în care măsurile se contrazic, în care politicile nu par neapărat foarte coerente. Deci nu e vorba despre a face niște greșeli, în sensul clasic, dar chestiunile astea vor fi taxate ca niște greșeli și pe fondul unor frustrări, unor nemulțumiri.

Apropo de frustrări, cât de mult credeți că a contribuit la neîncredere și criza financiară, faptul că unii oameni și-au pierdut locurile de muncă?

Problema cea mai mare este legată de marea masă a oamenilor care au fost afectați, nu neapărat la nivel de venit și de locuri de muncă, ci care au fost afectați la nivel de viață cotidiană.

Cel mai complicat lucru a fost această schimbare, fără un termen clar, al obiceiurilor care țin de viața cotidiană. Și vedem, de exemplu, că zilele acestea e un fel de revoluție a vacanțelor.

Până acum o lună eram toți îngrijorați de locuri de muncă, de salarii și de alte lucruri, acum toată lumea ține cu tot dinadinsul să își facă vacanța. Lucru care nu e foarte rațional, dacă acum două luni am fi fost foarte mulțumiți dacă ne lăsau să ieșim din oraș sau să mergem până la magazin, acum insistăm să mergem la plajă.

Trebuie să recunoaștem că e puțin absurd. Dar e o reacție psihologică ce vine, totuși, după un tip de izolare care a fost percepută ca fiind foarte brutală.

Revenind puțin la neîncredere, ne-ați explicat pe ce fond apare această neîncredere, dar aș vrea să vă întreb pe ce fond apare și agresivitatea oamenilor? Că una este să nu aibă încredere și altă este să devină agresivi cu oamenii care cred în pericolul virusului.

De câțiva ani, ați văzut, România a fost marcată de o separație destul de agresivă între tabere ideologice, politice și așa mai departe. Drept urmare, totul ține inclusiv de aspectul acesta valoric, în condițiile în care unele persoane resimt că le sunt amenințate interesele imediate.

Aici nu vorbim despre o idee filosofică asupra libertății, ci de faptul că omul a simțit efectiv o restrângere a libertăților și atunci devine o idee pentru care unii oameni consideră că pot lupta.

Și se apară certându-se cu cei care militează pentru restricții, certându-se cu autoritățile.

Eu mă refeream la un soi de agresivitate gratuită, dau exemplu cazul Andreei Esca, mărturia sa sinceră că ea și familia ei au avut Covid și valul de reacții agresive din partea unor oameni care spun că ar fi fost plătită, că nu există Covid și așa mai departe.

E suficient să vă uitați pe orice articol din online, la comentarii, ca să vedeți că există această formă de agresivitate gratuită. În general, mediul online la noi, dacă vă uitați pe comentarii, este încărcat de această agresivitate.

“Într-un fel tragi-comic, toate nemulțumirile se mișcă în jurul ideii de a-și salva vacanța. E o temă care a apărut de niciunde, dacă acum două luni eram mulțumiți că putem merge într-un magazin.”

Dar de unde vine această agresivitate?

Păi, în general, omul, prin aceste forme de agresivitate, își descarcă frustrările. Dacă aplică asta în online are impresia că e protejat de un anumit soi de anonimat, acolo poate să spună ceva fără ca oamenii din jur să se uite urât la el.

Și pe urmă escaladează. Eu pun un comentariu, altul care nu e de acord mai pune un comentariu, eu spun ceva mai puțin drăguț despre el, el spune despre mine, e foarte ușor să escaladeze genul ăsta de chestiuni în mediul online.

De foarte multe ori genul ăsta de agresivitate e mai vizibil în mediul online decât în realitate și poate că o educație online a românilor nu ar fi rea.

În ceea ce privește separarea populației în acest context al pandemiei, cât de periculoasă e gândirea extremă că “nu există virusul” și ce ar putea face autoritățile ca să mai atragă oameni în cealaltă tabără, care crede?

Eu cred că oamenii care neagă virusul sunt, totuși, în minoritate. Există, însă, persoane care au anumite nemulțumiri sau neîncredere în anumite aspecte privind modul în care autoritățile gestionează situația.

Evident că prelungirea acestei situații sau introducerea unor noi restricții va crește numărul nemulțumiților și al celor care încep să aibă anumite dubii.

Deci, deocamdată nu cred că suntem în pericol să avem o majoritate de negaționiști, dar vor începe să fie puse la îndoială din ce în ce mai multe aspecte, publicul pierzându-și răbdarea, acceptând din ce în ce mai puține restricții.

Probabil că o mai bună popularizare a cercetărilor care se fac pentru vaccin ar fi interesantă, mai ales că publicul este captiv știrilor privind acest virus. Deci în loc să se uite la probleme legate de acest virus, poate ar fi bine ca din când în când să aibă materiale privind cercetările care se fac în această problemă.

Într-un fel tragi-comic, toate nemulțumirile se mișcă în jurul ideii de a-și salva vacanța. E o temă care a apărut de niciunde, dacă acum două luni eram mulțumiți că putem merge într-un magazin.

Lipsa educației are un rol important în răspândirea teoriilor conspiraționiste sau sunt și oameni educați care cred în ele?

Teoretic, ar trebui să aibă. Dar veți vedea și oameni educați care cred în așa ceva. Aici e și o chestiune cumva instinctuală, nu știu dacă e corect termenul, dar vine ca urmare imediată a unor supărări, frustrări, percepi că discursul oficial nu îți oferă o explicație coerentă și atunci e ușor să apelezi la așa ceva.

Mai ales că aceste idei circulă prin social media și sunt ușor de accesat. Inclusiv oameni care par foarte raționali, e de ajuns să vadă chestia asta de câteva ori pe rețele sociale și atunci o să se întrebe “domne, o fi ceva ce zic și ăștia”.

Deci pericolul nu e la cei care zic că nu există virusul pur și simplu, ăștia sunt o minoritate, dar există riscul ca de la un punct încolo, pe fondul unei nervozități induse de situații pragmatice, din ce în ce mai mulți oameni să zică ” o fi ceva, de oamenii ăștia nu reușesc să rezolve problema”.

În încheiere, ați putea să ne dați un sfat, la nivel inter-uman cum am putea noi să interacționăm cu apropiați care nu cred în pericolul acesta încât să îi convingem că pericolul există și că ar trebui să își ia și ei măsurile de precauție?

E foarte complicat pentru că noi, ca oameni, nu avem autoritatea nici de a îi pune pe alții să respecte măsurile, nici de a îi educa, în ultimă instanță. Singurul lucru pe care îl putem face este să respectăm noi aceste măsuri și să nu intrăm în polemici inutile cu persoane de genul acesta.

Aici nu este o chestie care se rezolvă prin principii, ci prin model. Dacă cea mai multă lume respectă aceste măsuri, în final, pe o regulă a bunului simț, și ceilalți vor face același lucru.

The post “Prin agresivitate online, oamenii își descarcă propriile frustrări.” – Interviu cu sociologul Darie Cristea despre comportamentul maselor în pandemie appeared first on Cultura la dubă.

De 10 ani încoace, unteatru a marcat scena teatrului independent din România. Prin imense sacrificii, unteatru a supraviețuit în acest timp și a arătat iubitorilor de teatru din România că se poate face artă de calitate cu resurse minime.

Ceea ce s-a întâmplat, însă, în ultima săptămână, în timpul izolării românilor, în criza coronavirus, a marcat nu numai lumea teatrului, ci întreagul univers cultural al României.

Când toate teatrele de stat anunțau că își vor închide porțile, pentru a evita răspândirea COVID 19, unteatru a anunțat că va transmite spectacolele live, online, contra cost. A fost în primul rând o măsură necesară pentru supraviețuirea acestui teatru independent, dar apoi s-a dovedit a fi un exemplu minunat de supraviețuire umană, în timpul unei crize pe care generația noastră nu a mai trăit-o până acum.

Doar pe Cultura la dubă, știrea despre inițiativa unteatru a avut peste 15.000 de citiri, o cifră uriașă pentru un articol despre teatru.

Reacția oamenilor i-a luat prin suprindere chiar și pe cei care au venit cu ideea, iar povestea unteatru a fost rescrisă cum nu se poate mai frumos.

La spectacolele unteatru au luat parte, de acasă, mai mulți oameni decât ar fi fost normal prezenți în micuța sală de pe Strada Sfinții Apostoli 44. Iar ideea de a transmite spectacolele online a fost preluată ulterior și de alte teatre din România, fie gratis, fie contra-cost. De exemplu, Teatrul Țăndărică transmite săptămâna aceasta spectacole cu acces liber, pe facebook, la o singură transmisiune fiind simultan online peste 23.000 de copii izolați în case.

În spatele proiectului unteatru stau doi tineri regizori, care formează și o familie – Andrei și Andreea Grosu. Am stat de vorbă cu ei pentru a înțelege mai bine cum este să constuiești și să menții viu un astfel de teatru și ce s-a întâmplat după transmiterea spectacolelor online.

Cum v-a venit ideea de a transmite spectacolele live și care era scopul ei?

Ne-am trezit luni dimineață și am citit știrile. Fără ezitare ne-am dat seama că trebuie sa oprim activitatea unteatru cu public. O decizie necesară. O decizie urmată de enorm de multe griji și o frică imensă de inutilitate. Și? Acum ce facem? A încolțit gândul teatrului virtual ca o soluție disperată pentru a nu ne opri.

Luni, la ora 14.00, după cateva telefoane date mai întâi echipei unteatru și apoi prietenilor, comunicatul era dat: #livestream unteatru. Un gând împărtășit. O nebunie pentru noi, neștiind toate datele necesare ca acest lucru să se întâmple.

Gândul nostru a generat ceva ce poate fi numit ,,minune”. Oameni care au depășit “a vrea” și au făcut “să fie”.

Nici n-am îndrăznit să sperăm că niște oameni ar putea să creadă în ceva mai mult decat noi, fără să aștepte nimic în schimb, din bucuria de a face minuni. Pe unii îi cunoaștem acum, nu i-am întâlnit niciodată, sunt prietenii prietenilor. Pe alții îi știm de când lumea.

“Am avut spectatori online din America, Arabia Saudită, Canada, Vietnam, Anglia, Germania și Republica Moldova.”

Andrei și Andreea Grosu, unteatru

Cum vi s-a părut reacția oamenilor? Câți spectatori online ați avut până acum?

Impactul a fost unul peste așteptări. Am primit sute de mesaje de susținere, oameni care nu vor să se oprească din a viziona teatru în orice condiții. Spectatori din toate țările care s-au bucurat de inițiativă și ne-au rugat să menținem această idee și după ce trece criza.

America, Arabia Saudită, Canada, Vietnam, Anglia, Germania și Republica Moldova (care a avut un număr foarte mare de vizualizari în aceste zile).

Pentru cele 4 spectacole pe care le-am jucat până acum am avut aproximativ 800 de conturi unice care au vizionat spectacolele – mulți dintre ei și invitați și apropiați ai familiei unteatru – și, totuși, asta înseamnă estimativ dublu de spectatori, deci cam 1600 de oameni au văzut spectacolele noastre în aceste zile.

Noi am încurajat ca spectatorii să vadă spectacolele în familie- 2,3,4 persoane – de aici numărul dublat față de vizualizările în sine. Ne bucurăm foarte tare că putem face ceva pentru ei. Dincolo de rolul social pe care teatrul îl are, reușim să „uităm” împreună pentru minute sau ore nebunia care ne înconjoară și să fim împreună „nebuni” în poveștile altora. Da, avem nevoie de teatru.

Mergând la începuturile poveștii, spuneți-ne, vă rog, când și cum s-a născut unteatru?

Teatrul nostru a început ca orice poveste cu “a fost odată ca niciodată” și sperăm din suflet la un final cu “și au trăit până la adânci bătrâneți”.

Unteatru a aparut din nevoia de a a face teatru, liberi de orice constrângere. Unteatru nu e altfel decât alte locuri în care se face teatru, are aceeași magie pe care o împrăștie teatrul pe oriunde se întâmplă. Echipa e cea care îl face unic sau familie, cum îi mai spunem noi.

Sunt câțiva oameni care s-au nimerit pe la începuturi prin camerele răcoroase din fostul sediu și care au rămas cu noi până azi. Așa, de drag. Fără oamenii ăștia, Unteatru ar fi fost doar un gând zburdalnic, apărut în joacă, într-o seară la un ceai. Un vis.

Concret, în 2010, într-o casă nelocuită de pe Strada Ilfov, în centrul Bucureștiului. Cu noi doi și încă doi, trei prieteni care ne-au ajutat la curățenie și amenajare.

Ce înseamnă, de fapt, teatru independent? Independent de ce?

Titlul de independent a aparut ca o concluzie – n-ai susținere din partea statului ergo, ești independent. Nu e o revoltă față de sistem, e un statut indezirabil de multe ori. Odată cu libertatea apar și grijile pentru supraviețuirea unui astfel de loc.

Poate nu pare, dar avem o listă de resurse consumabile imensă, de la resurse umane până la producție de spectacole, toate costă mai mult decât facem noi. Așa că mirajul teatrului independent e bine să fie înțeles înainte de a fi judecat.

Sunt multe voci care nu înțeleg că susținerea e cea mai importantă formă de apreciere pe care statul român o poate arăta față de mișcările independente care au ca rezultat un produs cultural, artistic.

“Dacă am primi finanțare anuală din partea Ministerului Culturii s-ar numi normalitate. Nu ne interesează ce nume auxiliar primește teatrul nostru, dacă e independent sau privat sau finanțat sau susținut de x, atâta timp cât avem condițiile de dezvoltare și supraviețuire pentru echipa de artiști unteatru.”

Cât de greu a fost să supraviețuiască Unteatru? Ce sacrificii ați făcut?

Ce sacrificii n-am făcut? De la îndurat frig, neplata actorilor, umilințe prin birouri unde datoram chirie și utilități, până la împrumuturi în toate părțile, inclusiv de la actori. Cam tot ce am putut face pentru a merge mai departe.

Nu regretăm nimic pentru că am făcut și facem totul cu toată dragostea pentru ceva în care credem până la capăt. Unteatru acum înseamnă multă lume valoroasă pentru noi, nu mai e o joaca în doi, nu mai e un plan în fața căruia te bușește râsul, e realitatea noastră minunată și merită toate sacrificiile, daca vrei să le zicem așa.

Dintre instituțiile publice, v-a ajutat cineva până acum?

Da, AFCN, ARCUB și Ministerul Culturii. Finanțări din când în când.

Dacă ați primi finanțare permanentă prin Ministerul Culturii, s-ar mai putea numi unteatru – teatru independent?

Dacă am primi finanțare anuală din partea Ministerului Culturii s-ar numi normalitate. Nu ne interesează ce nume auxiliar primește teatrul nostru, dacă e independent sau privat sau finanțat sau susținut de x, atâta timp cât avem condițiile de dezvoltare și supraviețuire pentru echipa de artiști unteatru.

Credem că un minister treaz și responsabil e cel care sesizează când apare o valoare în comunitate și face un plan pentru ca acea valoare să îi poată reprezenta țara fără probleme pecuniare. Noi sperăm la o trezire a țării pentru care încă avem multă speranță.

Dar în ceea ce privesște implicarea mediului privat, credeți că finațările venite din partea companiilor ar fi, mai degrabă, o soluție pentru susținerea artei independente?

Ne dorim ca din ce în ce mai multe companii să fie interesate de susținerea artiștilor independenți și credem că cei care o fac merită un loc special și inima consumatorilor de artă.

Pe mine m-ar fideliza un brand care susține arta fără alte interese, pur și simplu pentru că poate și pentru că a înțeles că e o datorie civică. Bravo tuturor care o fac deja și multe încurajări pentru cei care se gândesc să o facă.

Care este cea mai mare nevoie pe care o are Unteatru?

Finanțări. Susținere pe termen lung. Stabilitate financiară.

Ați reușit să creați spectacole extraordinare, cu bugete minime, care au fost apoi apreciate în festivaluri și în lumea teatrului. Ce înseamnă pentru voi astfel de aprecieri?

Am făcut ce am vrut din ce am avut. Un fel de rai din ce ai. Dar niciodată nu am simțit nevoia de mai mult în spectacolele noastre, am încercat să ne îndeplinim toate visele, atât pe ale noastre, cât și pe ale celorlalți.

Aprecierea e un semn bun mereu, nu trebuie să devină un scop, dar e o bucurie pentru toți. Festivalurile ne-au asigurat deschidere către un public nou, premiile ne-au dat un pic de faimă nouă, nominalizările aduc mereu bucurie, controversă, discuții, mândrie, concurență s.a.m.d. Tot pachetul e mișto. Cu de toate.

Răspunsul e da, ne bucuram de aprecieri, ne bucurăm și de critică, ne bucuram de tot ce ne poate învăța ceva despre noi.

Cât de mult a contat implicarea actorilor în acest proiect? Sunt câteva nume care v-au fost alături pe termen lung.

100% . Ei sunt interfața și tot ei sunt o parte bună din temelie. Condicio sine qua non.

Ați reușit inclusiv să îl aduceți pe Andrei Șerban să monteze la unteatru. Cum s-a întâmplat?

Andrei Șerban e un episod special din viața unteatru. Fericit, neplanificat, visat, întâmplat.

Propunerea a fost făcută în semi-joacă, într-o seară când venise să vadă un spectacol la noi și-am zis că n-avem nimic de pierdut dacă îi povestim de echipa noastră minune care abia ar aștepta o întâlnire cu el. Am crezut că glumește când a răspuns cu un “Sigur, chiar mă interesează, vă trimit un email și vorbim.”

În câteva săptămâni deja vorbeam prin epistole virtuale despre ce text și-ar dori să monteze la unteatru. Părea ireal, dar se întâmpla. Și s-a întâmplat. Și s-a dovedit a fi extraordinară această întâlnire unteatru – Andrei Șerban.

Câte spectacole aveți în desfășurare, în prezent? Dar în pregătire?

Peste 30 în repertoriu și 5 în lucru. Stay tuned.

Voi, ca regizori, ați avut mare succes și cu spectacole montate la alte teatre. De exemplu, la TNB, cu spectacolul Regele moare. Ați fost chemați să montați acolo sau ați venit voi cu propunerea?

Am fost chemați să montăm ceva la Sala Mare. Experiența de la TNB ne-a schimbat viața, am cunoscut oameni cu care avem multă treabă în viața asta.

Probabil Regele moare însemnă maturizarea noastră profesională. La fel s-a întâmplat și cu experiențele din celelalte teatre de stat, am primit invitația cu mare bucurie și am învățat mult din fiecare întâlnire.

Cea mai recentă e cea de la Sibiu, de la Teatrul Radu Stanca, unde ne-am simțit ca la noi acasă și unde am avut parte de un lucru minunat cu echipa lor bijuterie.

Cum a fost să lucrați cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț pentru Regele moare, la TNB?

Din altă lume. O experiență care ne-a depășit așteptările și visurile. Nu ne puteam satura din a-i privi lucrând, n-am văzut atâta energie și atâta bucurie la lucru la nimeni, până la ei. Ei. Nu e nimeni ca ei. Îi iubim foarte tare, au devenit o parte importantă din dezvoltarea noastră și un reper pentru tot ce facem.

Recomandați-ne un spectacol pe care să îl vedem.

Cataclisma, Andreea Gavriliu, unteatru.

The post “Unteatru”, teatrul independent care și-a rescris povestea în criza coronavirus. “Impactul a fost peste așteptări” – interviu cu Andrei și Andreea Grosu appeared first on Cultura la dubă.

Este președintele Asociației One World România, care organizează, pe lângă festival, mai multe proiecte educaționale adresate tinerilor sau profesorilor, precum și demersuri prin care încercă recuperarea arhivelor istorice de film documentar românesc.

Vorbisem să facem acest interviu înainte ca în România să apară primul caz de COVID 19. Între timp, virusul s-a răspândit și în țara noastră, iar festivalul a fost amânat.

Eram la un pas să amânăm și noi interviul, pentru că dispăruse subiectul principal, dar am decis să îl facem, așa cum plănuisem, tocmai pentru a vedea cum este sectorul cultural independent afectat de criza provocată de epidemia cu noul Coronavirus.

Ați anunțat amânarea festivalului chiar înainte de a fi interzise evenimentele cu peste 100 de spectatori. A fost o măsură de prevenție?

A fost o măsură de prevenție, pe de o parte, pentru că, totuși, suntem responsabili și față de public și față de invitați. Urma să vină oameni din tot felul de țări, nu puteam să prevedem ce se va întâmpla. Așa că ne-am gândit că nu prea avem încotro.

Ne-am călcat pe suflet și ne-am dat seama că nu putem controla situația și că, într-un fel, e mai corect așa, ceea ce e foarte complicat să faci cu 10 zile înainte de începerea evenimentului.

Nici nu vreau să mă gândesc ce li se întâmplă celor care începuseră deja. Cum e festivalul One World de la Praga, care s-a anulat după 3 zile de la începere, cu oamenii acolo, cu toate cheltuielile deja începute.

Și acum ce e de făcut, care sunt principalele probleme cu care vă confruntați?

În primul rând ne-am gândit când am putea să îl reprogramăm, doar că totul fiind așa imprevizibil, ca evoluție a epidemiei, e foarte greu de făcut.

Pe de altă parte, avem niște datorii față de toți finanțatorii și partenerii să facem evenimentul ăsta.

Ați apucat să luați bilete de avion, cazări pentru invitați?

Da, totul era cumpărat.

Și mai recuperați acei bani?

O mică parte din bilete, unele companii aeriene au agreat să reprogramăm sau să ne dea niște vouchere. Dar e un procent mic.

V-ați gândit la o dată pentru reprogramare?

Deocamdată ne gândim la mai-iunie, dar e o chestie complet imprevizibilă și în care ar trebui să reluăm tot procesul cu invitații, cu programarea, sălile, deci durează. Și asta presupune și că echipa va trebui să muncească de două ori. Au muncit o dată ca să pregătească, acum o luăm nu chiar de la zero, dar sunt niște luni în plus și oamenii trebuie plătiți.

“Acum, în situația în care țara arde, noi să ne plângem de treaba asta, pare așa ridicol. Pe de altă parte, sunt oameni care muncesc în sectorul ăsta, care altfel ar fi pe drumuri, deci cumva nu e indiferent pentru societate și autorități.”

Alexandru Solomon, regizor

Există și riscul să fie apoi o avalanșă de evenimente, toate acestea amânate și reprogramate apoi?

Există și riscul ăsta, da. Dar, oricum, asta mi se pare că e cireașa de pe tort pentru că noi oricum lucrăm într-un mediu complet imprevizibil, toate aceste evenimente din sectorul independent se petrec pe bază de aplicații punctuale și parteneriate care nu sunt multi-anuale.

Deci, nu există niciun fel de plasă de siguranță pentru toate organizațiile astea.

“Cu cât statele sunt mai fragile, iar România face parte dintre cele mai fragile state din Europa, cu o structură publică mai degrabă inexistentă, cu atât sectorul independent va avea mai mult de suferit.”

Practic, e cumva obligatorie reprogramarea și nu anularea, pentru că altfel ați pierde toate finanțările și nu ați avea cum să vă achitați datoriile…

Exact, sigur. Dar, ce vreau să zic e că oricum sectorul ăsta cultural independent lucrează într-o epidemie constantă, imprevizibilă, pentru că la fiecare an și la fiecare proiect trebuie să o ia de la capăt ca și cum ar fi pentru prima dată și nu există niciun fel de strategie publică.

Dar, mă rog, acum în situația în care țara arde, noi să ne plângem de treaba asta, pare așa ridicol. Pe de altă parte, sunt oameni care muncesc în sectorul ăsta, care altfel ar fi pe drumuri, deci cumva nu e indiferent pentru societate și autorități.

Nu știu cum o să iasă toată lumea din această tulburare. Cred că efectele economice vor fi mari.

Cu cât statele sunt mai fragile, iar România face parte dintre cele mai fragile state din Europa, cu o structură publică mai degrabă inexistentă, cu atât sectorul independent va avea mai mult de suferit.

Am văzut că au existat mai multe reacții în spațiul public, apeluri de sprijinire a artiștilor independenți. Cât de tare îi afectează anularea spectacolelor?

Bănuiesc că foarte tare. Dar nu sunt numai în teatru. Și în film sunt probleme. Sunt producții care se anulează, sunt oameni care ar fi venit din străinătate să lucreze aici sau oameni care să plece de aici să lucreze afară.

Cred că sunt zeci de mii de oameni care lucrează în condițiile astea sau poate mai mulți, nu știu, nu am o statistică. Dar ei fac un serviciu cultural-social masiv. Până la urmă, prestigiul României în lume, atât cât e, e dat și de cinema, de teatru, de arte vizuale, de dans.

Dacă te uiți la cât investește statul în lucrurile astea e absolut ridicol.

Cum reușiți să supraviețuiți?

Păi, ca atare. Eu și echipa am ajuns la concluzia că facem un serviciu nu numai cultural, ci și social pentru că vorbești despre teme de societate, te duci în școli, faci proiecții pentru profesori, faci discuții în zona educațională, sunt ONG-uri cu care lucrăm de câțiva ani…și ei fac un serviciu public. Acum cred că lovitura va fi fatală pentru unele dintre aceste instituții private, asociații.

Luați în calcul varianta să faceți festivalul online, pe o platformă pay-per-view?

Da, numai că să construiești o platformă pay-per-view e foarte scump. Noi nu avem drepturile pentru filmele din selecție, ar trebui renegociate, iar distribuitorii sunt reticenți să facă asta.

Dar e o investiție pe care…numai pentru asta nu am avea bani acum. Ar fi o soluție, pe de altă parte, ideea asta de festival înseamnă și comuniune, întâlnire fizică, nu virtuală. E greu de înlocuit.

Cum vi se pare soluția celor de la Unteatru, de a transmite spectacolele live, contra cost? Sunt unii care spun că e o idee foarte bună, alții spun că se pierde farmecul teatrului.

Cred că e idee bună. Ceva se pierde, dar măcar nu se pierde tot. Plus că, în afară de a ne uita la seriale, ce ne rămâne de făcut în vremea asta?

Bun, ei creează ceva care e al lor, într-un spațiu al lor, dar noi ar trebui să difuzăm niște filme care nu sunt ale noastre.

Cum ați reușit să mențineți viu festivalul One World atâția ani și să îl dezvoltați de la an la an?

Cred că festivalul a evoluat cumva în direcția asta de a deveni, pe de o parte, un soi de platformă pentru oameni din societatea civilă, artiști și activiști, iar asta a dat un soi de țesătură în jurul festivalului și țesătura asta s-a extins dincolo de festival, pentru că era frustrant să muncești 8 luni pentru un eveniment de 10 zile.

Tot timpul am încercat să creăm evenimente pe parcursul anului, pe lângă festival.

Mergeți și în școli. Ce se întâmplă mai exact acolo?

Da, avem acest proiect educațional, are deja 5-6 ani. E gândit și pentru profesori și pentru elevi.

Se întâmplă training pentru profesori, ca să introducă filmul documentar în predare, în școală. Noi le dăm niște filme pentru care am luat drepturi și îi pregătim să le folosească. Nu le punem filmul la dispoziție și atât, ci încercăm să stabilim cu ei cum ar putea să le folosească la clasă, în ce ordine.

Am produs broșuri, ca să existe un material ajutător.

Apoi există partea de elevi, care constă în organizarea unor cine-cluburi în licee, fac și un festival al acestor cine-cluburi.

Cum reacționează profesorii la aceste activități?

Sunt mulți oameni care își doresc să facă o altfel de școală și care își dau seama că și elevii au nevoie de altceva sau că ar putea să îi atragă altfel. Imaginea în mișcare e tot timpul mai apetisantă decât un manual.

La nivel global, cum vă explicați interesul crescut pentru filmul documentar?

Dacă te uiți un pic la evoluția genului, poți să zici că saltul mare s-a petrecut undeva între anii 80-90, atunci apare Arte, apar tot felul de posibilități de a expune pe televiziunile mari. Documentarele au început să intre în festivalurile mari.

Oamenii au un apetit pentru non-ficțiune și apetitul ăsta se regăsește și în teatru și în tot felul de arte, cum ar fi Svetlana Aleksievici în literatură.

Poate există și un soi de neîncredere în non-ficțiune, e și un efect al globalizării, oamenii nu mai stau numai în bula lor, bula s-a mărit. Pare că lumea e mai mică de când avem internet. Și atunci, măcar ești conștient că există aceste lumi paralele.

“Eu regret că nu am făcut cinema mai direct, pe stradă, în anii 90.”

În România care ar fi începuturile filmului documentar?

Există între cele două războaie, când se înființează Oficiul Național al Cinematografiei, există instuția asta a actualităților și a documentarului. Sunt nume ca Paul Călinescu sau alții, care făceau documentar în anii 30, cum ar fi Țara moților, de Paul Călinescu.

Și jurnalul de actualități a jucat un rol de non-ficțiune până târziu.

Apoi, după război, în anii 50 apare Sahia, iar asta e altceva ce am început să facem prin One World, recuperarea producțiilor de la Sahia, în perioada comunistă, pentru că ni s-a părut esențial să privim lucrurile astea critic, cu ochii de azi, dar contextualizând și privindu-le ca pe niște obiecte ale unor generații nu așa de îndepărtate.

Dumneavoastră cum și de ce ați început să faceți filme documentare?

În anii 90, când am terminat eu școala de film, eu am terminat la operatorie, am început să lucrez ca operator la filme de ficțiune, doar că era o perioadă foarte tulbure în cinema-ul românesc, nu eram foarte fericit cu ce se făcea și am început să lucrez cu oameni din teritoriul artelor vizuale.

Am făcut filme experimentale cu Geta Brătescu, cu Radu Igazsag, cu el am făcut filme despre avangarda românească pentru că ni s-a părut nouă că era un teritoriu care merita redescoperit.

Și astea erau niște filme între documentar și experimental, pentru că ne documentam despre avangarda românească și încercam să punem totul într-o formă experimentală.

După aia, treptat, filonul ăsta documentar a crescut. Am început să fac filme tot mai puțin experimentale și tot mai mult documentare. Dar am avut și norocul să lucrez la Fundația Arte Vizuale, care era și este o instituție privată înființată în 91-92 de Vivi Drăgan Vasile și care oferea tinerilor cineaști un loc în care să își facă proiectele de film documentar.

Sahia era pe ducă deja, Buftea era și ea în reorganizarea sau colaps, ce o fi fost, televiziunea nu era locul unde să primești șansa de a face un film despre societate.

Eu regret că nu am făcut cinema mai direct, pe stradă, în anii 90.

“Eu simt acum că nimeni din România nu mai vrea să fie filmat. Asta e drama documentaristului.”

Ați făcut, totuși, un film despre oamenii care au marcat evoluția României, de după comunism. Kapitalism – Rețeta noastră secretă. Cum au fost întâlnirile cu Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, George Pădure…?

Am avut tot timpul sentimente ambivalente. Sigur că nu eram de acord cu practica lor, pe de altă parte înțelegeam că sunt niște produse ale societății românești, așa cum și eu sunt. Nu ar fi reușit să facă ce au făcut fără concursul autorităților și al oamenilor din jur.

Eram fascinat că era clar că sunt niște oameni care au un soi de atuu personal. Au tot felul de date, care poate în alte societăți nu ar fi funcționat, dar aici au funcționat. Sunt oameni cu carismă, carierele astea s-au făcut și la televizor, nu numai la masa negocierii.

Cred că ceea ce s-a petrecut atunci, irepetabil, este că am avut acest acces. Cred că era ultima șansă să am acest acces, după aia s-a închis complet.

Au urmat marile condamnări…

Da, nu se aștepta nimeni să vină aceste condamnări, eu nu am crezut, nici ei. (râde)

Eu simt acum că nimeni din România nu mai vrea să fie filmat. Asta e drama documentaristului. Și asta ni se trage, din păcate, de la o parte a presei și din online.

Există această neîncredere, oricum societatea românească cred că are cel mai mare grad de neîncredere inter-personală din lume, peste asta s-a adăugat un soi de lipsă de respect total față de viețile oamenilor, de demnitatea lor.

Recomandați-ne un film documentar pe care să îl vedem.

Colectiv, trebuie mers la Colectiv. O să iasă filmul lui Radu Ciorniciuc, Acasă, care a luat premiu la Sundance, era programat în deschiderea One World Romania, dar deschiderea nu mai are loc acum.

Apoi, sunt filme mai aproape de ficțiune, pentru că regizorii sunt de ficțiune – Tipografic Majuscul al lui Radu Jude, dar care are o latură documentară importantă și e filmul Ivanei Mladenovic, e semi-documentar, pentru că Ivana joacă împreună cu părinții ei – Ivana cea groaznică, într-o poveste care o implică total.

Mai e Profu, film documentar al lui Alex Brendea, care a luat premii frumoase anul trecut.

Și, dacă te uiți la strategia CNC-ului de anul acesta, documentarul e finanțat cu 10% din bugetul concursurilor de proiecte. De ce 10%? sigur, poți să zici că e mai ieftin un documentar, dar oamenii lucrează 5 ani la un documentar versus cât se lucrează la o ficțiune, ceva mai puțin.

The post Alexandru Solomon, regizor: “Criza coronavirus va fi o lovitură fatală pentru unele asociații din sectorul independent” appeared first on Cultura la dubă.

Ei sunt jurnaliștii care de mai bine de trei săptămâni încoace, aproape zilnic ne aduc informații despre ce se întâmplă cu răspândirea noului Coronavirus în România, cum ne putem proteja, cum ne putem testa, ce măsuri iau autoritățile de la o zi la alta și așa mai departe.

Ei sunt cei pe care ar trebui să îi urmărim cu toții înainte să dăm crezare haosului informatic din online, pentru că ei verifică și transmit informații pentru cele mai mari televiziuni din România: PRO TV, TVR, Antena 1, DIGI 24. Iar ca să reușească asta, fac sacrificii pe care oamenii din fața televizorului nu le cunosc.

În plus, asistăm la o creștere importantă a audienței televiziunilor, semn că televiziunea rămâne o sursă esențială de informare, în special într-o situație de criză. Ceea ce face cu atât mai importantă munca acestor oameni.

Greutatea subiectului Coronavirus a căzut în principal pe jurnaliștii care se ocupau și până acum de domeniul sănătății. Dar i-a atins și pe corespondenții din provincie, care au fost nevoiți să filmeze în focarele de infecție din punctele de trecere a frontierei, când mii de români s-au întors de peste hotare și au fost trimiși în carantină. Apoi, s-a confirmat că unii dintre aceia erau purtători de COVID 19. Desigur, alături de reporteri sunt totdeauna și operatorii, care nu se văd și nu se aud, dar fac sacrificii similare.

Am reușit să stăm de vorbă cu câteva dintre figurile reprezentative care ne-au informat în toată această perioadă și care au fost, la propriu, cel mai aproape de COVID 19, riscându-și propria sănătate. Ele sunt Liliana Curea, reporter PRO TV, Diana Dumitrașcu, reporter TVR, Carla Tănasie, reporter DIGI 24 și Anderka Iancea, reporter PRO TV Timișoara.

Ce a fost cel mai greu pentru voi, ca jurnaliști, în această perioadă?

Liliana Curea: Mi se pare că timpul trece mult mai repede: sunt multe de făcut pe timpul zilei – să obții informații din timp, să le transcrii în știri, să le montezi, să ieși la live, să nu uiți un carton, o hartă.

De multe ori am avut impresia că ‘’s-au scos din program’’ cele 2 ore dintre 17 și 19. Iar noaptea sunt prea puține ore de la mizeul nopții până când sună telefonul să o iau de la capăt.

A! Și să nu rămân fără baterie la telefon, asta a fost extrem de greu!

Diana Dumitrașcu: Tot ce se întâmplă e ceva nou pentru mine ca reporter, nu am mai trăit o pandemie. Așa că, în primul rând mi-a fost greu să mă obișnuiesc eu cu toată situația asta. Să stau la distanță de oameni, să fiu mai atentă, să nu-mi lipsească dezinfectantul, să nu am voie să pun piciorul în redacție, să mă ocup de un domeniu relativ nou pentru mine.

Am fost împărțiți pe echipe și lucrăm în ture, unii pe teren, alții în redacție. Subiectele, filmările au fost distribuite în așa fel încât și efortul să fie dozat. Eu, Madalina Samoilă, Andreea Anghel, Marius Popescu, Adelin Petrișor, Dragoș Porojnicu, Cătălin Deacu și Alex Costache suntem cei 8 “detașați” pe teren în următoarea perioadă. Dar facem echipă bună și sper că rezultatul se vede la televizor.

Carla Tănasie: Când sunt evenimente de o amploare atât de mare și de o gravitate la fel de mare, către presa vin foarte multe informații din multe părți .

Nu pot să spun că este greu, dar principalul lucru pe care trebuie să îl facă reporterul este să nu pice în capcana acestor informații, care de multe ori sunt false. Trebuie să se asigure că informația finală, care ajunge la televizor este cea corectă. E un fel echilibristică pe care trebuie să o facem. Până acum, am reușit să nu pic în capcana fake news.

Și mai e ceva: este greu să vezi atât de multă suferință.

Anderka Iancea: Fără îndoială, să reușesc să fac față oboselii. Săptămâna trecută a fost săptămâna mea de “urgență”, cum o numim, asta însemnă că lucram aproape non-stop.

A fost un maraton cu: nu pierde informații, sună, răspunde la telefoane, filmări și scris. La fiecare oră îmi repetam în gând “hai că mai poți puțin”. E obositor, dar nu imposibil.

“Îmi e teamă în fiecare zi să nu fiu nevoită să anunț persoane decedate. Am mai trecut prin asta, la Colectiv, și nu mai vreau. A început atunci o numărătoare care foarte greu s-a mai oprit, cu un preț uriaș.”

Diana Dumitrașcu, jurnalist TVR

Când apucați să dormiți, să mâncați?

Liliana Curea: În ultimele zile am reușit să adorm înainte de 1 noaptea, ceea ce timp de două săptamani de la apariția primului caz nu prea s-a întâmplat.

În plus, nu mai vin pentru live-urile de dimineață, așa că nu a mai fost nevoie să mă trezesc la 6:00 – 6:30. Mă mai trezește telefonul și peste noapte, dar na, riscul meseriei.

De mancat…pe unde am apucat. În unele zile singura masă a fost cea de seară, când ajungeam acasă (nu prea s-a întâmplat să fie înainte de 20, dar a fost și în apropiere de miezul nopții).

În rest, în mașină, așteptând câte ceva pe la vreun spital (de cele mai multe ori Balș), pe la minister și, în ultimele zile, de când nu mai ies atât de des pe teren, în redacție. Mi s-a spus că am slăbit, dar asta nu-i neapărat un lucru rău. (zâmbește)

Diana Dumitrașcu: Eu cred că am fost programată genetic să mănânc puțin (exceptând dulciurile) și să dorm puțin. În timp, am remarcat că organismul meu are o capacitate mare de rezistență la maratoane jurnalistice. Sper să nu mă lase tocmai acum.

Carla Tănasie: În această perioadă stau foarte mult la serviciu. Îmi calculez orele de somn pentru a face față și a doua zi. E principala preocupare când ajung acasă, să îmi calculez la cât să adorm cel mai târziu și la ce oră să mă trezesc să nu fiu foarte obosită a doua zi.

Până acum am reușit. Cu mâncarea… mai puțin. Am slăbit 4 kg în două săptămâni. E un lucru pe care oricum mi-l doream, dar preferam să nu fie din astfel de motive.

Anderka Iancea: Săptămâna trecută nu știu dacă am dormit 10 ore. Îmi ardeau ochii de la oboseală, dar cu suc de portocale am învins! Într-o seară am ațipit câteva minute în mașină, în fața spitalului.  A fost cel mai bun pui de somn.

V-a fost teamă în vreun moment?

Liliana Curea: De ce să-mi fie, că o să mă îmbolnăvesc? Eu cred că cei mai mulți dintre noi vom face până la urmă infecția asta. Ideea e să nu facem toți în același timp.

Sincer, mi-e teamă mai mult de situația care este în Italia, fiindcă am o parte a familiei acolo.

Diana Dumitrașcu: Îmi e teamă în fiecare zi să nu fiu nevoită să anunț persoane decedate. Am mai trecut prin asta, la Colectiv, și nu mai vreau. A început atunci o numărătoare care foarte greu s-a mai oprit, cu un preț uriaș…

Ca să nu numeri morții trebuie să nu faci greșeli. Ca să nu facem greșeli trebuie să înțelegem că este momentul să fim serioși și responsabili.

Și îmi e teamă de cei inconștienți, cei care mint că nu au fost plecați, cei care sar gardurile spitalelor, scuipă medicii sau care dau petreceri pe ascuns cu zeci de persoane.

Umblă oricum moartea printre noi. Mor oameni în spitale, pe șosele, mor oameni apărând păduri sau mor copii care au gustat doar câteva luni de viață.

Dacă în perioada asta luăm totul în glumă e ca și cum am invita moartea cu noi pe canapea.

Carla Tănasie: Mi-a fost teamă de două lucruri și încă îmi este. Îmi e teamă să nu gafez din cauza oboselii și al doilea lucru care mă înspăimântă este gândul ca cineva din familie să se infecteze cu acest virus. Chiar dacă știu că infectarea nu înseamnă neaparat moarte, am aceasta teamă.

Anderka Iancea: Fiecare filmare e un risc în aceste momente.

Eram cu George, colegul meu cameraman și m-au sunat colegii că trebuie să plecăm la vamă. Am dat muzica tare și ne-am dus. Nu avem timp să ne gândim în momentul acela la ce se întâmpla acolo, dar eram amandoi tensionați. Am glumit pe drum, tipic nouă, dar ca oricui, și nouă ne era frică să nu ne îmbolnăvim.

“Trebuie să luptăm cu toții pentru a trece cu bine peste această perioadă și, indiferent de probleme, autoritățile să fie sincere.”

Carla Tănasie, jurnalist DIGI24

Anderka, practic tu ai fost foarte aproape de pericol, când ai filmat la vamă, printre românii care s-au întors din Italia. Cum te-ai protejat?

Anderka Iancea: Mască și mănuși, kitul din zilele astea. Am încercat, pe cât posibil, să stăm cât mai puțin printre sutele de oameni care erau în momentul acela în vamă. La final ne-am dezinfectat, spălat obsesiv pe mâini. Am curățat și buretele microfonului.

Ce te-a marcat cel mai tare, la filmările din vamă?

Anderka Iancea: Cei care veneau spuneau că trebuie să se întoarcă în țară, că aici sunt acasă, că nu au ce să mai facă acolo.

În cap imi venea numai tonul disperat al maică-mii “Vai! Păi și noi ce ne facem?!” și ei lucrează în Austria de ani de zile și au rămas acolo, dar există o spaimă. Cel mai probabil ăsta a fost și primul gând al acestor oameni.

Sunt oameni simpli care lucrează, unii și fără acte, în țările afectate de virus și s-au văzut într-o situație disperată. De aceea, e important să fim cu toții raționali și să ne gândim și la ceilalți. Să nu luăm decizii pripite în momentele ca acesta.

În Timișoara au fost multe cazuri, dar și multe vindecări. Cum se explică reușita medicilor de acolo?

Anderka Iancea: Da, sunt 22 de vindecați în momentul acesta. În continuare ajung pacienți din județele învecinate și din Timiș.

Medicii spun că schema de tratament care conține retrovirale, se pare, este eficientă. Toți pacienții externați sunt tineri care nu au alte afecțiuni serioase, iar asta a contribuit la însănătoșirea lor.

Echipa medicală de aici este extraordinară, am zis asta de sute de ori și o mai zic.

“Cu cât stăm mai departe unii de alții acum, cu atât va fi mai plăcut să ne revedem peste câteva săptămâni, fără a povesti cum a fost internarea în spital și, mai ales, fără a plânge după cineva drag.”

Liliana Curea, jurnalist PRO TV

V-ați fi dorit în aceste momente să aveți o un job care să vă permită să lucrați de acasă?

Liliana Curea: În niciun caz! Chiar și faptul că nu mai pot ieși din redacție prea mult mi se pare destul de greu. Dar asta e situația, iar decizia este una bună.

Diana Dumitrașcu: Să știi că nici nu mi-am pus problema asta. Deși nu e o perioadă bună pentru a vorbi despre “viruși”, meseria asta e contagioasă. Adică eu nu mă pot închipui făcând altceva.

Mi-aș dori, în schimb, să nu mă îmbolnăvesc în perioada asta din cauza unor persoane inconștiente care cred că toată planeta asta are chef de glume.

Rolul tuturor jurnaliștilor, de televiziune, de radio, de presă scrisă sau online este esențial mai ales în momente de criză.

Carla Tănasie: Nu. Fac ceea ce mi-am dorit întotdeauna. Îmi place. Chiar dacă e un job obositor, care nu te mai lasă să ai viață personală, îți dă multă adrenalină care te ține în viață și te face să nu renunți.

Iar reacțiile oamenilor care se uită la televizor, ale colegilor sau chiar ale șefilor sunt confirmarea că trebuie să continui.

Anderka Iancea: Nu. Vreau să știu și să înțeleg ce se întâmplă în momentele astea și să arăt și altora.

Cum a fost/este comunicarea cu autoritățile?

Liliana Curea: Au fost momente și momente. Este o perioadă grea pentru toată lumea, însă am reușit să obțin ce am avut nevoie în cele mai multe cazuri.

Romania are printre cele mai puține cazuri de infecție cu noul coronavirus, ceea ce înseamnă că s-au luat decizii bune până acum. Vom vedea ce va urma.

Diana Dumitrașcu: Am comunicat foarte bine cu oficialii din prima linie a factorilor decidenți, cu reprezentanții ministerului Sănătății.

E drept că în această situație și ei au mare nevoie de noi dacă vor ca mesajele lor să ajungă la cât mai mulți oameni, așa că am întâlnit o deschidere foarte mare.

Ce n-am reușit să deschid încă e ușa DSP-ului. Nu am mai întâlnit o instituție publică atât de reticentă la a comunica cu presa.

Carla Tănasie: La început a fost o comunicare greoaie.

Nu înțelegeau că jurnaliștii mai au și surse și află informații înainte ca ele să devină oficiale. Toată lumea este obosită și gradul de înțelegere este mai mare în această perioadă. Trebuie să luptăm cu toții pentru a trece cu bine peste această perioadă și indiferent de probleme, autoritățile să fie sincere.

Ce mesaj ați avea pentru oamenii care se uită la voi, la știri?

Carla Tănasie: Le mulțumesc in primul rând pentru că mă urmăresc. Am primit foarte multe mesaje în această perioadă de la oameni care mă întrebau dacă mai am casă, pentru că mă văd non-stop la televizor.

Le-am răspuns tuturor la mesaje sau cel puțin asta încerc și o parte din informațiile pe care le-am primit au devenit știri. Împreună facem o echipă bună. Reacțiile oamenilor sunt cea mai buna răsplată.

Diana Dumitrașcu: Nu e de glumă. Dacă era de glumă, nu pierdea nimeni oameni. Și sunt destule țări care au pierdut mii de vieți. Stați acasă! O să fie bine, dar e nevoie de răbdare și multă seriozitate.

Liliana Curea: Să asculte sfaturile pe care autoritățile le transmit prin vocea noastră, a jurnaliștilor.

Știu că poate fi neplăcut să stai închis în casă, însă, din pacate, trecem printr-o perioadă foarte dificilă. Iar greul încă n-a venit.

Cu cât stăm mai departe unii de alții acum, cu atât va fi mai plăcut să ne revedem peste câteva săptămâni, fără a povesti cum a fost internarea în spital și, mai ales, fără a plânge după cineva drag.

Și încă un lucru: să se informeze doar din surse care transmit corect informația. Când au aparut primele suspiciuni în Romania, câteva zile am pierdut timp important doar pentru a dezminți toate fake news-urile care erau pe rețele de socializare sau în alte medii de informare.

Ne-am consumat noi, jurnaliștii, nervii, dar și medicii care ne răspundeau la telefon și care, evident, aveau lucruri mai importante de făcut.

Stați în casă și o să fim cu toții bine!

The post Jurnaliștii din linia 1 appeared first on Cultura la dubă.

Teatrul Bulandra se alătură instituțiilor de cultură care se folosesc de mediul online pentru a-i păstra pe spectatori aproape de artă. Astfel, conducerea teatrului a anunțat că, începând de sâmbătă, 21 martie, va transmite pe Facebook 6 spectacole înregistrate.

Iată anunțul Teatrului Bulandra:

“Ne schimbăm odată cu schimbarea, așadar Teatrul Bulandra își mută activitatea în online!
Începând cu data de 21 martie 2020, Teatrul Bulandra transmite pe pagina sa de Facebook înregistrarea spectacolelor programate până la sfârșitul lunii martie și anulate în urma măsurilor de siguranță împotriva răspândirii COVID 19. Spectacolele vor putea fi vizionate gratuit, in regim de live stream.
Povestea merge mai departe!”

Programul online al spectacolelor este următorul:

Sâmbătă, 21 martie, ora 19:00 – Gigel, regia Vlad Zamfirescu

Duminică, 22 martie, ora 19:00 – Zadarnicele chinuri ale dragostei, regia Andrei Șerban

Miercuri, 25 martie, ora 19:00 – Pisica pe acoperișul fierbinte, regia Dinu Cernescu

Vineri, 27 martie, ora 19:00 – Măscăriciul, regia Horațiu Mălăele

Sâmbătă, 28 martie, ora 19:00 – Omul cel bun din Seciuan, regia Andrei Șerban

Duminică, 29 martie, ora 19:00 – Obiceiuri necurate, regia Mihai Constantin

The post Teatrul Bulandra va transmite pe Facebook 6 spectacole înregistrate appeared first on Cultura la dubă.

Cu toate acestea, artista nu se află în stare gravă, ci este în carantină la domiciliu.

În ultimele zile, ea a oferit câteva concerte de la ea de acasă, iar acest lucru a continuat chiar și după confirmarea bolii. Aseară, ea a oferit un concert de la distanță, alături de alți trei artiști.

Cu lacrimi în ochi, violonista a spus că cel mai greu este că nu mai poate cânta în fața publicului, dar speră că toată această perioadă de izolare va trece cu bine.

De asemenea, a precizat că norocul său este că are 56 de ani și că nu este fumătoare. În același timp, a făcut apel la fumători să încerce să se lase de fumat, pentru că plămânii sunt afectați de COVID 19.

Iată mesajul artistei:

Anne-Sophie Mutter este considerată una dintre cele mai importante violoniste ale lumii și a putut fi văzută de români la Festivalul George Enescu.

The post Violonista Anne-Sophie Mutter – confirmată cu COVID 19 appeared first on Cultura la dubă.

Paul Goma a murit într-un spital din Paris în noaptea de 24 spre 25 martie, răpus de noul Coronavirus, anunță publicația G4Media.

Conform indicațiilor lui Filip Goma, fiul său, respectând dorința tatălui său și ținând cont de restricțiile actuale în vigoare în Franța, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirului Pére Lachaise din Paris. – scrie G4Media.

Paul Goma s-a născut în 2 octmbrie 1935, în Basarabia, ca al doilea fiu al unei familii de învăţători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza publicării integrale a romanului “Ostinato” în RFG, la editura Suhrkamp, roman pe care cenzura i-l ciopârţise în ţară.

Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul său Uşa (noastră cea de toate zilele).

În 1977, Paul Goma a reuşit să trimită la Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România.

Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio.

În consecinţă, a fost permanent urmărit, apoi arestat şi bătut de Securitate.

Însă, fiind bine cunoscut în Occident şi susţinut de organizaţia neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Paul Goma nu mai putea fi judecat şi condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977 lui Paul Goma, soţiei şi copilul, le-a fost retrasă cetăţenia română şi au fost expulzaţi în Franţa. Ajunşi la Paris, au cerut azil politic.

Aici scriitorul Paul Goma şi-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti şi a conducătorului lui, Nicolae Ceauşescu.

A sprijinit înfiinţarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność.

sursa: Radio România Actualități

The post Scriitorul Paul Goma a murit la Paris, răpus de COVID 19 appeared first on Cultura la dubă.