Fundația Prada a anunțat la Berlinale o listă de filme pe care le va susține ca finanțator. Printre acestea se numără filmul lui Corneliu Porumboiu, “The Costume”, aflat acum în fază de producție. Acesta va fi primul film al lui Porumboiu realizat în limba franceză și filmat în Franța, acolo unde locuiește de 3 ani.

Filmul poartă momentan numele “The Costume”, dar nu este confirmat ca titlu final. Producătorul filmului este compania franceză Lumen, fondată de Juliette Schrameck, fost director general al MK2 Films – compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz – a cărui poveste Cultura la dubă a spus-o pe larg AICI.

MK2 Films, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

„La Gomera/ The Whistlers” a avut premiera în 2019 în competiţia Festivalului de Film de la Cannes și a fost filmat în mare parte pe insula La Gomera din Insulele Canare.

Corneliu Porumboiu s-a stabilit în Franța în urmă cu aproximativ 3 ani, alături de soția sa, care este franțuzoaică. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă Cultura la dubă, în parteneriat cu Jidvei, la festivalul Un Weekend à’l Est, în decembrie 2025, Porumboiu a vorbit despre viața sa în Franța și cinemaul românesc.

Acesta și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp. Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Interviul poate fi urmărit AICI.

Corneliu Porumboiu a devenit cunoscut la nivel internațional pentru filmul „A fost sau n-a fost”, cu care a câștigat Caméra d’Or la Cannes în 2006, urmat de „Poliţia, adjectiv”, câştigător al premiului juriului Un Certain Regard la Cannes în 2009, „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolismul”, care a avut premiera în competiţie la Festivalul de Film de la Locarno în 2013, şi „Comoara”, care a avut premiera în competiţia Un Certain Regard la Cannes în 2015, obţinând premiul secţiunii Un Certain Talent – informează News.ro.

Cele două documentare „Al doilea joc” din 2014 şi „Fotbal infinit” din 2018 au avut premiera la Festivalul de Film de la Berlin.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Fundația Prada va finanța noul film al lui Corneliu Porumboiu – “The Costume” appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, la Paris, 80 de artiști români, din diferite domenii, au fost aduși laolaltă, în cadrul unui festival local, dedicat în fiecare an unui oraș din Estul Europei, sub titlul Un Weekend à’l Est. Participanții din partea României au fost nume importante precum Cristian Mungiu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Cărtărescu, Alexandra Badea, dar și artiști care nu au gustat (încă) succesul internațional.

În jurul evenimentelor – expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme românești, performance-uri, am văzut o efervescență care a cuprins atât francezi, cât și români din Franța. Ce-i drept, acest festival a fost mult mai important pentru români decât pentru francezi, obișnuiți cu mari evenimente culturale.

Un alt adevăr este că, deși a dat dovadă de-a lungul istoriei de valori culturale incontestabile, precum Brâncuși, Braneur, Enescu, Cioran sau Ionesco, urmați de Pintilie, Ciulei sau Andrei Șerban și mai apoi de Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Geta Brătescu sau Mircea Cantor, România este abia a 9-a țară invitată la Un Weekend à’l Est. Înaintea noastră au fost Armenia, Georgia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Serbia și Ucraina de două ori.

Chiar și așa, mai târziu, festivalul aduce un imens beneficiu artiștilor români și imaginii țării, doborând stereotipuri și deschizând dialoguri culturale. Tot ceea ce s-a petrecut la Un Weekend à’l Est a fost realizat din fonduri private ale organizatorilor. Și aproape toți artiștii cu care am stat de vorbă au ținut să sublinieze acest aspect: statul român nu a contribuit în nicio formă la promovarea creației românești în acest context.

Cofondatoarea festivalului este Vera Mishalski Hoffman, una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de peste 8 miliarde de euro, potrivit Bloomberg. Aceasta a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Arte vizuale

În inima cartierului Saint Germain-des-Près, altădată locul de întâlnire al scriitorilor, precum Proust, Camus sau Simone de Beauvoir, turul galeriilor de artă, în cadrul festivalului Un Weekend à’l Est, a început cu vernisajul expoziției lui Dan Perjovschi – la Galeria 22 Visconti.

“Revista la care lucrez de 35 de ani se numește Revista 22, fiindcă Revoluția din 1989 a fost pe 22, iar acum sunt la galeria 22 din Paris.” – spune artistul în fața publicului prezent în galerie.

Perjovschi a adus aici unele dintre cele mai cunoscute mesaje ale sale, dar și desene noi, adaptate la legătura dintre România și Franța. A făcut inclusiv o intervenție pe afișul festivalului, creat de Saddo, astupând cu markerul negru întreaga Casă a Poporului, în memoria victimelor comunismului.

Bucureștiul, orașul invitat de festival, este doar un pretext. În realitate, artiștii români au vorbit despre arta lor, mai degrabă universală decât românească.

„M-am întrebat ce pot să spun eu despre București? E un oraș extrem de contradictoriu, care îți mănâncă nervii. Pe afișul festivalului este Palatul Parlamentului – acest baroc nordcorean, care pe mine nu mă reprezintă în niciun fel, nici pe magneți, nici pe sigle, pe nimic.

Altfel, e un oraș important și interesant și are un drive acum, o energie, este newcomer, vine cu putere. Este și bogat și sărac, și cu cultură și fără, cu disperare mare, cu reușite și cu eșecuri totale, dar e enorm și e puternic.

Aici, o parte din echipa festivalului sunt oameni de vârsta mea, mai oldies așa, care au încă ideea că cultura schimbă ceva. Lumea tânără nu mai are asta.

De ce?

Pentru că vor bani. Și vor spectacol. Cuvântul la modă e imersiv. Nu mai suntem subversivi. Acum suntem imersivi. Acum îți dă imaginația gata amestecată. Nu mai trebuie să gândești nimic.

Or eu sunt din alt film, când în 22 era Revoluție. Am vrut să se vadă și aici că desenele mele nu sunt făcute pentru artă. Întâi au fost parte dintr-o discuție publică, socială, politică. Pe urmă vine și latura artistică.

Noi fiind cine?

Noi fiind statul român. Întreabă Muzeul Național de Artă Contemporană câte expoziții a dus în Occident sau pe restul planetei, de când există. Nici una! Norocul cu oamenii ăștia. Tot ce s-a făcut acum, precum și Sezonul România-Franța, Europalia, a fost făcut de partenerii noștri occidentali, nu de noi.”, spune Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

La doar câțiva pași de expoziția sa, Dan Vezentan are, de asemenea, expoziție solo. Crescut în Maramureș, cu o profundă înțelegere și cu respect față de universul agrar, Vezentan a adus la Paris machetele unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, instalate în mari dimensiuni în diverse spații publice din România.

Dan Vezentan face parte din comunitatea Atelierelor Malmaison, unul dintre cele mai relevante spații artistice ale Bucureștiului. De altfel, curatorii festivalului au vizitat Atelierele Malmaison în primăvara acestui an, precum și alte galerii de la noi, iar selecția a fost făcută ca urmare a acestor vizite.

“Privind selecția festivalului, ți se pare că e relevantă și exprimă destul de bine ceea ce se întâmplă în arta contemporană românească acum?

Da, mi se pare că au atins cumva fiecare zonă, generație, de la Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, generația mea și cei mai tineri decât mine. Este și artă mai urbană, eu sunt din zona asta agricol-rurală, sunt și ultra-cunoscuți, precum Perjovschi, și mai puțin cunoscuți, ceea e bine pentru noi, artiștii, până la urmă. Fiind parte din festival și fiind expus pe mai multe canale, e o ocazie foarte bună să fiu văzut, să cunosc oameni din domeniu.”, spune Dan Vezentan.

Mircea Cantor, artist român stabilit în Paris de peste 20 de ani, cu o bogată carieră internațională, are expoziție solo la două străduțe distanță de Vezentan și Perjovschi. La Galeria Loeve&Co, Cantor aduce în fața publicului cele mai recente lucrări ale sale, realizate în 2025 – mâinile sculptorului în cristal, autopotrete realizate cu camera termică sau o instalație video ce surprinde un soldat român cântand la caval, în timp ce cavalul începe să ardă – o reacție prin artă la vremurile pline de contraste, pe care le trăim.

“Să aduci artiști din România în Franța, în epicentrul culturii mondiale, e ceva care rezonează cu a face cultură în Europa. Tot vorbim despre Europa în sus și-n jos, dar pe plan factual nu prea vezi multe evenimente care să aibă legătură cu Europa de Est. A fost Sezonul Franța-România, după aia nu a existat o continuitate.

Concret, nu ai foarte multe lucruri care se leagă de România. Și aici eu nu dau vina pe francezi, dau vina mai ales pe români, nu există o politică culturală, nu există o viziune pe termen lung, ce înseamnă colaborarea, nu există ceva care să motiveze, să creeze atenție – mă refer la artele vizuale.

Noi, totuși, am avut o istorie frumoasă care a început cu Aman, cu Grigorescu, apoi Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner – sunt niște oameni care au marcat niște repere pe acest parcurs. Această tradiție Franța-România e plină de noduri, e mai mult discontinuă decât continuă. Sunt artiști cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Victor Mann, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu, Horia Damian, dar bogăția scenei românești e mult mai vastă decât aceste nume.”, declară Mircea Cantor pentru Cultura la dubă.

Componenta de arte vizuale a adus la Paris și lucrări realizate de Ion Grigorescu, Mihaela Moldovan, Radu Belcin, Mihai Șovăială, Anton Roland Laub, Saddo, Ioana Cârling, Cosmin Bumbuț, Radu Pandele, Roxana Morar, Sergiu Ujvarosi și Albert Kaan.

De asemenea, regizorul Cristian Mungiu, ambasadorul onorific al acestei ediții de festival, a debutat cu o expoziție personală de fotografie, care reunește la galeria Paris Cinema Club fotografii surprinse din studenția de la Iași până în prezent.

La vernisajul lui Mungiu a venit și celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Aceasta a declarat în exclusivitate pentru Cultura la dubă:

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert.

O altă celebritate pe care am întâlnit-o în expoziția lui Mungiu a fost regizorul argentinian Gaspar Noé.

Am asistat chiar la un tur privat pe care Cristian Mungiu i l-a făcut. (VIDEO AICI) Noé a fost impresionat să vadă valiza doctorului Bebe, interpretat de Vlad Ivanov în 4,3,2, filmul cu care Mungiu a câșigat Palme d’Or la Cannes. Obiectul de recuzită face parte din expoziția de la Paris, alături de vase de ceramică ale familiei Mungiu, diploma Palme d’Or și alte amintiri personale.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat Gaspar Noé pentru Cultura la dubă.

Cinema

Isabelle Huppert l-a însoțit pe Mungiu și la proiecția filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de la Cinema Christine. În fața cinamatografului foarte mulți tineri au stat la coadă pentru a prinde bilete. Mulți dintre ei au ridicat mâna când au fost întrebați dacă văd pentru prima dată filmul.

La fel s-a întâmplat și la proiecția filmului A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu. Componenta de cinema a mai cuprins filme de Alexander Nanau, Bogdan Mureșanu și Anca Damian. Selecția a fost realizată tot de către festival, dar Cristian Mungiu, în calitate de ambasador, a făcut, la rândul său, niște recomandări.

“Cu toată stima pentru cultura română așezată, tradițională, dar găsesc că ea are foarte puțină priză în țările în care încercăm noi să ne promovăm cultura. Cred că ponderea ar trebui să fie un pic mai mult către cultura contemporană, vie, care poate fi însoțită de oameni vii.

Și asta trebuie să arătăm, acele manifestări în care ești contemporan cât de cât cu ceea ce se face pe afară. O parte dintre artiștii care au fost acum la Paris reprezintă cumva mici momente de originalitate și de sincronizare cu ceea ce e modern și nu e pășunist.

Un eveniment de felul ăsta ne dă ocazia să creăm un pic de curiozitate în mediul francez-occidental, să echilibrăm un pic balanța de informații despre România și cu ceva care nu e de urgență, nu e de actualitate și mai cu seamă nu e de știri proaste, stereotipice, despre hoți și imigranți din România.

Cu condiția să putem face să nu vină numai comunitatea românească care trăiește afară, cum se întâmplă cel mai adesea când ne organizăm pe linie oficială de ICR.

Important e să vină francezi, curatori, spectatori de aici. Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Regizorul Corneliu Porumboiu, stabilit în Franța de 3 ani și jumătate, și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp.

Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Literatură

Fiecare secțiune a festivalului a avut cel puțin un artist-locomotivă, un nume foarte cunoscut menit să atragă atenția publicului și să deschidă interesul și pentru ceilalți români, mai puțin cunoscuți în Franța.

Iar literatura nu putea să aibă un reprezentant mai cunoscut decât Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român la nivel internațional. Prezența sa la Paris a însemnat numeroase interviuri acordate publicațiilor franceze și întâlniri cu cititorii săi.

„În numai două zile la Paris am dat interviuri pentru Radio France Internationale, Le Point, Libération, A rebours și France Culture. Alături de mine a fost mereu Laure Hinckel, nu doar traducătoarea literară premiată pe care-o știm cu toții, ci și o incredibilă traducătoare simultană. Cât despre Paris, ce să mai poți spune? E Parisul unic și indescriptibil pe care-l știu de decenii.”, a scris Mircea Cărtărescu pe facebook.

Momente importante au fost, de asemenea, prezența Gabrielei Adameșteanu, a Danielei Rațiu și a lui Bogdan Alexandru Stănescu la Librăria Poloneză, un edificiu cultural cu o tradiție de 190 de ani la Paris. În cadrul festivalului au participat și Marta Caraion, Matei Vișniec, Laura Nicolae, Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu și Anca Visdei – laureată a Premiului Goncourt pentru biografia lui Cioran.

„Fără îndoială că literatura română e într-un moment bun. Sunt autori foarte interesanți, foarte atrăgători, din mai multe generații, și să nu uităm că fiecare carte se adresează unui public al ei, deci fiecare carte are o deschidere spre o anume realitate. Mai multe cărți se deschid spre mai multe realități și fiecare cititor citește cartea în care el se recunoaște.

Literatura contemporană trebuie susținută în continuare prin Institutul Cultural, prin fonduri. Trebuie susținute manifestările culturale. Acesta este un festival pe care cu generozitate îl fac francezii pentru cei din Est. Dacă o să văd și un festival organizat de români, o să mi se pară un lucru bun, dar nu sunt atât de optimistă.”, declară Gabriela Adameșteanu, scriitoare publicată la Gallimard.

Tot la Gallimard a apărut recent și romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas, iar discursul susținut de autor în fața publicului de la Paris a fost unul puternic, despre rănile provocate de comunism României. Mulți dintre francezii prezenți au fost uluiți să afle pentru prima dată de venirea minerilor la București, aduși de președintele Ion Iliescu pentru a bate studenții și profesorii din Piața Universității.

“Aici, cumva, te izbești de o neînțelegere și de o inocență care vine din trăirea unei alte istorii. Și acea inocență a occidentalului care nu a înțeles comunismul până la capăt, a văzut doar fața lui teoretică. Nu e ușor să vorbești în fața unui asemenea public. În același timp, noi scriem ficțiune, nu istorie, iar prin intermediul ficțiunii poți să spui lucrurile astfel mult mai insidios, poți să le spui fără să fii contundent. Poți să arăți, nu să descrii, să pui degetul pe un eveniment la care cititorul poate să participe prin intermediul cuvintelor tale.

Mai mulți autori români îmi spuneau că în Franța e mai greu să pătrunzi dacă ești autor român, fiindcă francezii tind să citească scriitorii lor ori personalități foarte, foarte cunoscute. Ești de acord cu asta?

Da.

Deci, e foarte greu, într-adevăr, să atragi atenția. Deja nu mai depinde de eforturile tale ca scriitor. E și foarte mult noroc la mijloc. Norocul de a primi o recenzie pozitivă, de a-i pica cu tronc cuiva. Dar, faptul că suntem traduși e un lucru pozitiv.”, spune Bogdan Alexandru Stănescu.

Și Daniela Rațiu a fost recent tradusă în franceză, la Editura Grasset, cu romanul Sfârșitul lumii e un tren, o poveste impresionantă despre foamete.

“Foarte mult timp am fost cumva decuplați de la occident, mă refer la comunism. Construim cu greu această ieșire a noastră în lume, cu mare efort și cred că literatura română trebuie să fie recunoscută pentru că e parte din literatura europeană, nu pentru că ne datorează cineva ceva.”, declară Daniela Rațiu.

Alexandra Badea, cunoscuta regizoare de teatru și dramaturgă, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru Teatru, a fost invitată în cadrul festivalului, ca autoare. În inima teatrului european – Teatrul Odeon din Paris, a susținut un performance cu o lectură din textul său Droit de visite, inspirat din ateliere de scris pe care le-a coordonat în închisori de femei din Franța.

“Intrarea în Teatrul Odeon e așa un simbol, pentru că în primii ani, când veneam în Franța ca turistă, eram studentă la regie, mă plimbam prin zona asta a Parisului și nici măcar nu puteam să intru în teatrul ăsta pentru că era vacanță, nu puteam să văd spectacole. E un teatru mitic pentru Franța. Nu am jucat până acum aici, așa că asta e o primă intrare în sala de lecturi și e o experiență puternică pentru mine pentru că eu nu sunt în general în fața scenei, nu sunt pe scenă, sunt în spatele ei. Aici am citit și chiar am susținut un monolog, a fost destul de emoționant.”, mărturisește Alexandra Badea.

În timp ce acești autori români sunt publicați peste hotare și invitați să vorbească în fața cititorilor, în România, Ministerul Educației a propus spre dezbatere o nouă programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care implică studierea literaturii în ordine cronologică. Astfel, au dispărut de la clasa a lX-a toți autorii contemporani și au apărut mai mulți autori din secolele 18-19, precum Ion Neculce, Dinicu Golescu sau Ion Ghica. Mai mulți scriitori în viață susțin că asta va îndepărta și mai elevii de literatură, într-o țară în care oricum se citește puțin.

Performance și muzică

Un Weekend à’l Est a însemnat și mai multe acte live, irepetabile. Unul dintre ele a fost un performance susținut de coregrafa și actrița Judith State, cunoscută pentru rolurile din Sieranevada, Monștri și R.M.N. Aceasta a dansat în expoziția lui Dan Perjovschi, încercând să interpreteze prin mișcările corpului său desenele artistului și intrând totodată în contact cu oamenii prezenți în galerie.

Din cu totul alt registru a fost spectacolul susținut de actrița Mihaela Drăgan la Théâtre de l’Alliance Française – singurul moment controversat din cadrul festivalului. Sub pretextul unui ritual de vrăjitorie, aceasta a blestemat pe scenă actualii conducători ai Israelului, pentru genocidul comis în Gaza, și a criticat alți lideri precum Ursula von der Leyen sau Donald Trump, declarându-se împotriva supremației albilor. Fotografiile lor au fost arse de actriță pe scenă. Unii spectatori au ieșit din sală, alții au aplaudat și s-au arătat încântați de curajul ei și au declarat că sunt în acord cu ea.

“Cred că arata este politică și conștiința mea politică este destul de dezvoltată. Vrăjitoria este un craft rom feminist, și cred că a te identifica cu vrăjitoarele e un act politic. Probabil s-au supărat niște sioniști în sală, dar e ok, cred că mi-am atins scopul. Arta nu e doar entertainment, arta trebuie să fie inconfortabilă, arta trebuie să fie revoluționară și radicală și e foarte bine așa cum e.”, a declarat Mihaela Drăgan pentru Cultura la dubă.

După actul său, seara a continuat cu un concert susținut de Taraf de Caliu. Celebrii lăutari români au ridicat publicul la dans, iar francezii și românii s-au prins în hore împreună.

Festivalul a reușit să arate cât de diversă poate fi cultura română. Iar francezii au fost încântați atât de muzica lăutărească, cât și de muzica lui George Enescu, interpretată de o orchestra în Biserica Saint Germain, sau de muzica jazz a tinerilor de la Amphitrio.

“Credem că muzica românească are nevoie de cât mai mult export. Mai ales de genul acesta. E foarte rar întâlnit ca trupe românești, mai ales din zona aceasta de muzică instrumentală, să reușească să spargă barierele și să ajungă peste hotare. Și ne bucurăm să fim parte din această schimbare, sperăm ca din ce în ce mai mulți artiști să putem arăta afară de ce suntem capabili în România.

Muzica bazată pe cultură muzicală își va găsi mereu valoarea și receptivitatea în publicul meloman.”, spune Philip Goron, percuționistul bandului de jazz Amphitrio.

De altfel, diversitatea muzicii a impresionat-o și pe cofondatoarea festivalului, Vera Mishalski-Hoffman, una dintre miliardarele lumii, moștenitoare și acționare a grupului farmaceutic La Roche, precum și fondatoare a editurii Noir sur Blanc. O prezență extrem de discretă, aceasta a participat la numeroase evenimente ale artiștilor români.

“De ce ați ales Bucureștiul și România pentru ediția de anul anul acesta?

Ideea noastră este să invităm în fiecare an un nou oraș unde cultura este importantă, unde sunt multe lucruri de arătat. Am constatat când am fost odată la București, că există toată această viață intelectuală foarte, foarte importantă și am decis să dedicăm această ediție bucureștenilor.

Eu însămi, pe de altă parte, sunt editor al editurii Noir sur Blanc. Și am publicat destui autori români. Publicăm Mircea Cărtărescu, publicăm în poloneză Bogdan Stănescu și alții. Am publicat o carte, acum foarte mult timp, de Liviu Rebreanu. Și așa, eu, o parte din familia mea, am trecut prin România, mă interesează.

V-am remarcat în public la mai multe evenimente. Ce spuneți despre această selecție, despre ceea ce ați văzut?

Ceea ce este interesant este că aveam mai multe tipuri de muzică. Sunt oameni care preferă jazzul, oameni care preferă muzica clasică, cum ar fi Enescu, a fost foarte bine să avem toată această varietate. În plus, spectacolul de dans al lui Judith State a fost formidabil. Totul a fost de foarte înaltă calitate.”, a declarat Vera Mishalski pentru Cultura la dubă.

Festivalul a avut și o amplă componentă dedicată dezbaterilor, care nu au evitat subiecte dureroase, precum holocaustul din România sau ororile regimului comunist. De asemenea, au avut loc discuții despre protejarea patrimoniului – capitol la care francezii sunt un reper. Arhitecții români au fost invitați să vorbească despre reușitele lor din societatea civilă, precum Ambulanța pentru Monumente sau Adoptă o casă la Roșia Montană.

“Cu toate că Bucureștiul e oraș invitat, mi s-a propus din partea Facultății de Arhitectură Paris-Malaquais să abordez problema implicării sociale a arhitecților pentru salvarea arhitecturii și a patrimoniului construit din mediul rural. Avem peste 1200 de biserici de lemn în țară, lumea nu știe. Când spunem biserici de lemn, imediat facem asocierea cu Maramureșul, dar ele sunt în tot cuprinsul țării, cu tipologii diferite, valori excepționale și arhitecți care și-au asumat această misiune de bunăvoie și din apreciere pentru patrimoniu, din dedicație pentru cultură.

Profesia noastră e o profesie care nu poate fi definită fără factorul esențial cultural și sunt mulți arhitecți în țară care au pornit astfel de proiecte, apreciate la nivel european. Știm câte premii europene au venit țară pentru patrimoniu. Iar Ministerul Culturii din România vrea să desființeze Institutul Patrimoniului, singura instituție publică cu specialiști în probleme de patrimoniu.” – spune arhitectul Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România.

Dincolo de succesul de care s-au bucurat în capitala Franței, oamenii de cultură români trăiesc cu frustrarea că autoritățile de acasă nu privesc cultura la fel cum o fac francezii – ca pe un mod de viață, pentru care statul ar trebui să aibă o responsabilitate socială.

Festivalul Un Weekend à’l Est se va încheia chiar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. Trupa Subcarpați va susține un concert în Sala Mare a Teatrului Odeon din Paris.

***

Corespondența de la Paris a fost realizată cu sprijinul Jidvei, partener oficial și furnizor de vin al festivalului Un Weekend à l’Est. La evenimentele susținute de artiștii români, publicul a degustat în premieră colecția Spirit, ce cuprinde trei vinuri maturate în timp, din struguri culeși manual. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Cultura vie, cu oameni vii”. Cum a arătat creația contemporană românească văzută de francezi, la festivalul Un Weekend à’l Est appeared first on Cultura la dubă.

Pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României, trupa Subcarpați va susține un concert la Teatrul Odeon din Paris, în încheierea festivalului.

Festivalul a adus laolaltă francezi și români și a doborât stereotipuri. Cu toții s-au bucurat de bogăția culturii române contemporane, fie că erau deja familiarizați cu ea, fie că au descoperit-o pentru prima dată.

Paris, capitala creației contemporane românești timp de 12 zile

Festivalul „Un Week-end à l’Est”, care celebrează în fiecare an un oraș din Estul Europei, a adus anul acesta în centrul atenției Bucureștiul și întreaga cultură română, prin expoziții de artă contemporană, proiecții de filme românești premiate la nivel internațional, performance-uri de teatru și dans, concerte, lecturi, dezbateri publice.

Ediția 2025 îl are ca ambasador al festivalului pe Cristian Mungiu, laureat al Palme d’Or și una dintre cele mai influente voci ale cinemaului european.
„Ne dorim mereu ca România să aibă o imagine mai justă în afara țării, iar cultura a fost întotdeauna cea care ne-a salvat și ne-a adus atenția bună la care tânjim. Parisul găzduiește în această perioadă, prin acest generos Weekend a l’Est, una dintre cele mai ample manifestări dedicate vreodată exclusiv culturii române. Avem ocazia să ne prezentăm unui public occidental și să îi stimulăm curiozitatea de a descoperi o Românie modernă, creativă, îndrăzneață, capabilă să se scuture de provincialism și să fie în pas cu exprimările artistice contemporane” – Cristian Mungiu

De mare succes se bucură expoziția lui Dan Perjovschi, de la galeria Visconti 22. Aceasta cuprinde mesaje cu valențe universale, chiar dacă uneori reflectă doar realități concrete românești. În cadrul expoziției sale, coregrafa și actrița Judith State a creat un performane inedit, intim, cu un puternic impact emoțional.

Prezent la vernisaj, Dan Perjovschi a declarat pentru Jidvei: „Selecția surprinde energia creativității românești: una diversă, uneori incomodă, dar mereu autentică. E o ocazie rară de a vedea, la un loc, cum se exprimă România de azi în idei. Expoziția mea are loc într-un cartier celebru, unde locuia Balzac, dacă ieși din galerie dai peste o grămadă de locuri istorice prin care au trecut artiști francezi. Dar aici, la Un Weekend, îți dai seama că ceva ne leagă, totuși, suntem veri.” – a spus Dan Perjovschi.

A fost, totodată, extraordinar, să vedem mari artiști români aduși laolaltă – Dan Perjovschi alături de Mircea Cantor, Gabriela Adameșteanu și Bogdan Alexandru Stănescu, sau chiar artiști români în spectacole live, susținute alături de artiști francezi.

Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea

Într-o lume în care prea puține inițiative susțin cultura în România, Jidvei face acest pas curajos și se află pentru a treia oară la un mare eveniment cultural organizat la Paris în cinstea artiștilor români, după retrospectiva Brâncuși de la Pompidou, din 2024, și retrospectiva Radu Jude de la Pompidou și MK2, din septembrie 2025.

Alături de jurnaliștii Cătălin Striblea și Alexandra Tănăsescu, precum și de prezentatoarea TV Sonia Argint, Jidvei prezintă de la Paris un reportaj vizual și cultural care surprinde felul în care România se oglindește în capitala Franței –  sub tema „Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea”.

Este o cronică personală despre felul în care România respiră în orașul artelor: un amestec de observație, reportaj și emoție culturală. Un dialog cald între spirit, identitate și întâlnirile care dau ritm creației, întâlniri cu artiști, expoziții care schimbă repere, dialoguri cu publicul francez și momente din culisele performanțelor sau concertelor care dau un nou sens inspirației românești.

Ce ocazie mai bună pentru a lansa noua colecție de vinuri premium, Spirit, dedicată chiar spiritului românesc? La evenimentele artiștilor români din cadrul festivalului, francezii s-au bucurat de vinurile Spirit de la Jidvei și au vrut să descopere mai multe despre ele.

Așa arată România la Paris, acum

De la vernisajele lui Dan Perjovschi și Mircea Cantor, la expozițiile lui Dan Vezentan, de la întâlnirile literare cu Gabriela Adameșteanu și prezența în Teatrul Odeon a Alexandrei Badea, până la expoziția de fotografie extrem de personală semnată Cristian Mungiu, Parisul respiră cultură românească la fiecare pas.

Francezii fac coadă la proiecții, la vernisaje, la concerte. Saint-Germain-des-Prés, spațiul mitic al dialogului intelectual european, e dominat de nume românești. Iar reacțiile publicului francez sunt surprinzătoare, calde, vii – de la uimire la entuziasm, de la curiozitate la emoție pură.

Spirit, acolo unde gustul întâlnește cultura

Jidvei este prezent în Paris cu colecția Spirit, introdusă publicului francez chiar în mijlocul celui mai amplu context cultural românesc din ultimii ani. Francezii degustă, întreabă, caută povestea, iar vinul devine, firesc, o poartă spre cultura noastră. Sunt momente în care diferențele dispar, iar Parisul și Transilvania ajung să vorbească aceeași limbă: o limbă a emoției, a meșteșugului și a deschiderii reciproce.

„Lumea să își aducă aminte că arta e un pod între oameni, nu doar între cunoscători.”
 – Mircea Cantor

Spirit trăiește exact în acest registru. Nu e doar un vin adus la Paris; devine un pretext pentru dialog cultural, un vehicul prin care Transilvania pătrunde în inima orașului.

Jidvei prezintă colecția Spirit la Paris

Francezii și românii prezenți la festival au descoperit împreună cu artiștii români colecția Spirit: trei vinuri maturate în timp. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești, un gest prin care vinul devine limbaj cultural, semnătură, reper.

„Am creat Spirit ca pe o reverență adusă României: o colecție maturată în timp, inspirată din moștenirea culturală și realizată cu meșteșug transilvănean. Prezența noastră la Paris, în cel mai amplu festival dedicat culturii române, este o bucurie și o responsabilitate: introducem publicului francez un alt fel de a înțelege Transilvania, prin gust, tradiție și rafinament. Colecția Spirit aduce aici exact ce simțim și noi în aceste zile: o Românie în care tradiția și modernitatea pot sta la aceeași masă. Parisul o simte, o gustă, o primește.” – Ana Necșulescu,  Director de Comunicare, Jidvei

Jidvei trasează o axă culturală între București, Paris și Roma

Colecția Spirit devine firul roșu al unui traseu cultural unic, desfășurat în trei capitale europene. România își afirmă identitatea artistică prin această axă simbolică București-Paris-Roma, în care fiecare oraș spune o parte din aceeași poveste: un dialog între tradiție, creativitate și prezența românească pe scena europeană.

Drumul a început la București, la Gala „Monica Lovinescu” (19 noiembrie 2025), unde gama Spirit a fost prezentată în premieră națională, în prezența unor scriitori, artiști și diplomați care continuă moștenirea unui reper moral al culturii române.

Continuă la Paris, în cadrul festivalului „Un Week-end à l’Est”, cea mai amplă platformă dedicată României în Franța și se încheie la Roma, pe 1 Decembrie, la Opera din Roma, unde Spirit devine vinul celebrării Zilei Naționale – un moment în care muzica, diplomația și comunitatea românească se întâlnesc într-un cadru solemn.

___

Jurnalul “Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea” poate fi urmărit pe pagina de Instagram Jidvei Romania.

___

Despre Jidvei

Cu peste 1.000 de medalii internaționale și o poziție în Top 100 producători globali de vinuri și distilate premium, Jidvei confirmă că România este și va rămâne Țara Vinului – atât acasă, cât și pe scena europeană.

Brandul reunește tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică și expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale și diplomatice europene – de la Centrul Pompidou din Paris și Teatrul La Fenice din Veneția, până la Festivalul de Film de la Cannes.

Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) și deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa – 2.500 ha în inima Transilvaniei.

Articol susținut de Jidvei.

The post Arta românească este în centrul atenției la Paris, la festivalul Weekend à l’Est. Pentru celebrarea ei, Jidvei a lansat “Spirit” în capitala Franței (P) appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar printre artiștii români invitați se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu, Bogdan Alexandru-Stănescu, Daniela Rațiu, Corneliu Porumboiu, Alexander Nanau, Anca Damian, Bogdan Mureșanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ion Grigorescu, Dan Vezentan, Saddo, Alexandra Badea, Judith State, Subcarpați, Taraf de Caliu, Amphitrio și mulți alții.

În total, peste 80 de artiști vor participa la aproximativ 40 de evenimente, într-un dialog și schimb cultural organizat în jurul creației contemporane românești.

Întâlniri, dezbateri, proiecții, concerte și expoziții vor avea loc în 25 de locații emblematice pariziene, precum Beaux-Arts de Paris, Biblioteca André Malraux, Christine Cinéma Club, librăria-galerie Métamorphoses, delpire & co, Școala de Arhitectură Paris-Malaquais, biserica Saint-Germain-des-Prés, Espace Philomuses, galeriile Boquet, Callot, Loeve&Co și Paris Cinéma Club, Inalco – Maison de la Recherche, precum și în mai multe librării, teatre și instituții culturale, cum ar fi Maison de la Poésie, Nouvel Odéon, Odéon-Théâtre de l’Europe, Reid Hall și Théâtre de l’Alliance Française.

Cristian Mungiu, patronul onorific al acestei ediții

Într-o prezentare publicată de festival, Cristian Mungiu este considerat “unul dintre cei mai lucizi și originali cineaști ai timpului nostru. Prin filmele și textele sale, Mungiu pune sub semnul întrebării relația noastră cu adevărul, timpul și responsabilitatea — și ne amintește că a povesti rămâne un act de rezistență.” La Paris, pe lângă proiecția filmelor sale, Mungiu va vernisa și prima expoziție personală de fotografie, sub titlul “Cristian Mungiu. Biografia unui povestitor“

“Un Week-end à l’Est” va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar bugetul evenimentul este asigurat în totalitate de francezi. Programul complet poate fi consultat AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Francezii dedică un festival imens culturii române. “Un Week-end à l’Est” va reuni la Paris 80 de artiști români, de la Mircea Cărtărescu și Cristian Mungiu la Subcarpați appeared first on Cultura la dubă.

Într-o țară occidentală, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film are statutul unei celebrități. În România, Radu Jude, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film, ia Bucureștiul la pas și trece aproape invizibil printre oamenii apăsați de grijile zilnice.

E cât se poate de conectat la farmecul, dar mai ales la haosul țării noastre și se lasă inspirat de orice vede pe stradă, în interacțiunile cu autoritățile, în presă sau pe social media. “România oferă foarte mult material unui cineast. E de ajuns să ieși pe orice stradă și poți face un film în momentul ăla, pe loc.”

Între frecventele participări la festivaluri internaționale, nu încetează să deschidă și să dezvolte zeci de foldere care cuprind idei pentru viitoarele sale filme. Printre proiectele la care lucrează acum se numără un film produs majoritar de francezi, pornind de povestea unei românce care lucrează peste hotare, în timp ce fiica sa rămâne acasă, un alt film despre o româncă din mediul rural care face videochat și un Frankenstein cu Sebastian Stan în rol principal, după cum regizorul dezvăluie în premieră pentru Cultura la dubă, în interviul de mai jos.

Recent premiat anul acesta cu Ursul de Argint pentru scenariul filmului Kontinental ’25, Radu Jude participă peste câteva zile la Locarno cu noul său film, Dracula – un proiect născut dintr-o glumă. Ambele au fost filmate cu telefonul, din lipsă de resurse, dar și dintr-un curaj nebun.

“La un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva? Răspunsul meu este: eu o să continui să fac filme așa cum pot. Nu mă interesează dacă sunt considerate bune sau proaste, eu vreau să fac filme.”, spune Jude.

Martin Scorsese l-a elogiat pe Radu Jude, alături de Mungiu, Porumboiu și Puiu, într-un clip devenit viral, iar Centrul Pompidou îi va dedica în această toamnă o retrospectivă integrală a filmelor sale.

Dar dincolo de laude, de premiile deja câștigate și de cele ce vor urma, Jude și-ar dori mai degrabă măsuri concrete care să sprijine accesul românilor la cultură, cum ar fi restaurarea unor săli de cinema sau modernizarea bibliotecilor din mediul rural.

Despre toate acestea am vorbit recent, într-o dimineață de vară bucureșteană. Lângă noi erau ultimele rămășițe ale Cinematografului Patria – un stindard al nepăsării și neputinței autorităților de a restaura Blocul ARO, prima clădire modernistă din capitală.

***

Radu, urmează participarea la Locarno, cu ce te ocupi în perioada asta?

Sunt în plină pregătire cu un film nou pe care o să-l fac pentru un producător francez, Saïd Ben Saïd. Titlul este provizoriu – Jurnalul unei cameriste, pentru că e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917.

Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. Și trebuie să-l filmez anul ăsta. A fost respins de CNC-ul românesc unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți și îl facem fără participare românească, din păcate. Mi-ar plăcut să fie și românească.

E interesant căspui că a fost respins de CNC, fiindcă în bula cinematografiei din România, mulți au impresia că tu câștigi mereu concursuri la CNC. Dar, iată că ai și proiecte respinse.

Da, am multe respinse. Anul ăsta am avut ambele proiecte respinse. Unul a fost respins cu o notă atât de mică încât nici nu apare pe lista finală.

Kontinental ’25, într-o variantă de scurtmetraj, a fost respins. Dracula a fost respins o dată, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a fost respins o dată. Impresia asta vine din faptul că, având mai multe proiecte, mai și câștig și atunci pare că eu câștig tot timpul. În realitate, nu e așa. Eu nu vreau să pară că e un fel de văicăreală asta, nu este deloc, doar vreau să explic.

Apropo de respingere, povesteai într-un interviu că Dracula s-a născut, de fapt, dintr-o glumă, că erai la niște întâlniri cu tot felul de producători care îți respingeau proiectul Babardeală cu bucluc (n.r. filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câștigat apoi Ursul de Aur în 2021) și le-ai spus unora că ai și un Dracula, poate sunt interesați de asta.

Da, fix așa a fost, era destul de frustrant. Lucram cu Ada Solomon atunci. Eu mi-am dat seama că în calitate de cineast, în mecanismul ăsta, ești un pic ca un cal de curse. Câștigi o cursă, după aceea lumea pariază pe tine. Dacă pe următoarea n-o câștigi, se face gol în jurul tău.

Și, după ce câteva dintre filmele mele n-au performat nici în festivaluri, nici la vânzări, așa cum își doreau unii din partenerii noștri,  am constatat că e destul de dificil să mai găsim finanțări la partenerii din străinătate cu care colaboram.

Răspunsurile erau de genul: anul ăsta suntem ocupați cu altceva, mulțumim frumos. Și atunci, cu Ada am mers la piețe de proiecte. Se consideră că trebuie să ai mari probleme dacă după ce faci primul, al doilea film, ajungi din nou să mergi acolo.

Eu n-am nicio problemă cu asta, nu gândesc deloc în termenii ăștia, nici Ada, de altfel. Dar, într-adevăr, proiectul ăla n-a interesat pe foarte multă lume atunci. Am propus un Dracula inexistent un pic din frustare, un pic din amuzament și din plictiseală, pentru că la piețele astea, practic, stai la o masă și ai 12-14 întâlniri pe zi de câte o jumătate de oră fiecare, vreo 4-5 zile la rând.

De la un punct încolo înnebunești, tot repeți același lucru și vezi în ochii omului din fața ta că, de fapt, nu e interesat. Și atunci am zis în glumă: știi, uite, am putea să facem un Dracula. Sau am un proiect, de fapt nu aveam nimic. Și asta a provocat interes.

Și ai zis fix în glumă, n-aveai nimic în minte atunci?

Nu, zero. Zero. Dar după ce m-am întors, vorbind cu Ada, zic, de ce nu?

Apoi, în pandemie, am scris prima variantă de scenariu. De fapt, am citit cartea (n.r. Dracula, de Bram Stoker, anul 1897), care mi se pare o capodoperă, o carte foarte importantă și foarte avangardistă în felul ei, dar nu mă interesa absolut deloc. Și nu numai că nu mă interesa, dar Dracula e un mit cinematografic deja, cu milioane de variante, încât mi-am zis cu ce vin eu, din România? Hai că încerc să vin cu perspectiva locală.

Chestie care mi-a plăcut foarte tare până la urmă. Așa că urmează să fac și un Frankenstein în România, cu Sebastian Stan, care m-a invitat să lucrăm împreună.

Sebastian m-a contactat acum ceva vreme, mi-a spus că i-ar plăcea să colaborăm, dar nu aveam nicio idee. În cele din urmă, m-am gîndit, în timp ce lucram la sunetul de la Dracula, că aș putea să-i propun un film care să plece de la realitatea închisorilor CIA de pe teritoriul României, de acum 20 de ani, și să combinăm ideile astea cu un alt mit cinematografic, cel al monstrului din Frankenstein. Sebastian a zis da, așa că m-am apucat de scenariu, dar va mai dura ceva.

De ce te-ai gândit la el? Este și o strategie de marketing?

Pentru că îl apreciez foarte mult, e un actor grozav și pare un tip foarte curios, așa că am zis: why not?

E important să recunosc, poate că nu e prea sexy că spun asta, dar eu n-am niciun fel de proiect ideal sau visat la care să mă gândesc obsesiv. Dacă am o idee, încerc să o fac, dacă pot, atât.

Și o să explic de ce fac, de fapt, ceva mai multe filme. Am vrut să citesc toată Comedia Umană a lui Balzac (n.r. operă de 9 volume ce cuprinde 91 de lucrări terminate și 46 de lucrări neterminate), am citit introducerea doar. (râde) Dar e o introducere interesantă, pentru că Balzac a scris-o ulterior, de fapt, când a început să-și adune romanele și nuvelele în ciclul ăsta mare numit Comedia Umană.

Și are o pagină care m-a atins foarte tare, unde vorbește la un moment dat despre  faptul că regretăm că în anumite civilizații deja pierdute n-a existat nimeni care să consemneze poveștile lor. Și, pentru noi, înțelegerea acestor civilizații e pierdută. Și că el, spune Balzac acolo, încearcă să facă asta pentru societatea franceză a momentului, să consemneze schimbările din societate. Spune la un moment dat: aș putea să mă consider un fel de secretar al societății franceze, al istoriei.

Nu asta face orice artist, de fapt?

Ba da, ba da, doar că mi s-a părut important că, dacă e făcut sistematic, atunci trebuie să existe un număr mai mare de lucrări.

Cred că România de azi are un sol foarte, foarte fertil pentru ficțiune, pentru narațiuni. Sigur, e dificil pentru viața noastră de zi cu zi, dar, altfel, se întâmplă atâtea lucruri încât ăsta este motivul principal pentru care am hotărât să fac mai multe filme, indiferent dacă sunt bune sau proaste, adică să mă preocupe mai mult cantitatea decât calitatea, ceea ce sigur nu e nici cel mai inteligent și nici cel mai artistic lucru.

Dar cred că noi trăim un moment în România, ca poziție în periferia Europei, lângă Rusia, lângă Ucraina, lângă Turcia, cu o istorie recentă atât de traumatizantă, de la dictaturi fasciste, comuniste, tranziția, regimul de acum care e tot mai plin de inegalități și plin de lucruri absurde – mi se pare că toate astea fac din România un loc foarte bun pentru cinema.

Dacă te întâlnești, de exemplu, cu cineva din Norvegia sau Suedia sau Elveția, descoperi că sunt destul de blocați. E o societate care, sigur, e funcțională, dar e într-un fel înghețată, pe când societatea românească nu e.

Și asta mă face să mă gândesc la China contemporană într-un fel, sigur, păstrând proporțiile, dar cineaștii cei mai interesanți din China sunt, după părerea mea, printre cei mai buni din lume în momentul de față. Wang Bing, care e un mare documentarist, sau Jia Zhang-ke, care e un regizor de ficțiune, în principal, dar și documentarist, sunt foarte, foarte buni nu doar datorită talentului lor și viziunii lor artistice, dar ce e puternic în filmele lor e China, pur și simplu, care e în fața camerei lor.

Când vezi cum arată orașele în China, cum sunt raporturile dintre oameni, dintr-o dată e atât de puternic și atât de concentrat și la un nivel mult mai mare față de ce se întâmplă în societățile occidentale, încât totul e mult mai interesant, de fapt.

Mi se pare că, într-un anumit sens, repet, păstrând proporțiile, și România e într-un soi de dinamică socială, economică, politică, ideologică. Și toată această dinamică generează personaje, cum spunea Balzac, sau povești, sau situații pe care mi se pare important să le folosesc, să le documentez, să le integrez cumva în ce fac. Și de aici dorința de a face mai multe filme. La anul o să fac două filme deodată în România.

Unul va fi finanțat în parte de un producător brazilian, în parte din România, să vedem, fără CNC, cel mai probabil, are drept personaj principal o femeie de la țară care face videochat.

Dar ți se pare că societatea românească îți oferă suficient de multe individualități și subiecte astfel încât să nu devii repetitiv, fiindcă până la urmă sunt niște teme de bază – corupția, indiferența oamenilor, lipsa de empatie și așa mai departe.

Nu mă gândesc atât de mult la teme în sensul lor abstract, cât la ce spunea Fassbinder (n.r. Rainer Werner Fassbinder, regizor german 1945 – 1982). Fassbinder e un model în sensul ăsta pentru mine. A făcut 40 și ceva de filme și a murit la 37 de ani. Filmele lui documentează extraordinar anii ‘60-‘70. El avea ideea asta că filmele nu ar trebui să fie despre ceva, ci cu ceva. Și din punctul ăsta de vedere sunt de acord cu el.

Adică pe mine mă interesează mai puțin subiectul sau cum subiectul ăla se transformă în cuvinte, odată ce filmul e făcut.

Vorbind puțin despre Kontinental ‘25, spuneai că nu a fost gândit neapărat pentru a fi filmat în Cluj, dar că ideea ți-a venit ulterior, descoperind Clujul, acolo unde predai la UBB?

Ideea pentru Kontinental era un pic mai veche și nu își găsise o formă. Am foarte multe, zeci de începuturi de scenarii, de povești, subiecte, de personaje, le țin undeva în laptop. Sunt niște foldere în care adun materiale, idei, imagini. Și, la un moment dat, când un folder devine un pic mai mare, mi se pare că pot să încep să lucrez ceva în jurul lui. Sau nu. De multe ori mă blochez.

Kontinental a fost un proiect care a pornit de multe ori și de fiecare dată s-a blocat. Prima dată am încercat să-l fac prin 2012. Recent, trei lucruri au făcut să se structureze ca un posibil proiect.

Unul a fost experiența de a vedea Cluj și Florești, de care eu tot auzeam că e îngrozitor. Am zis că vreau și eu să văd ce-i acolo. Acum mi se pare că n-am reușit să obțin în film sentimentul pe care îl ai când te duci în Florești, care e un amestec între case foarte frumoase și scumpe, combinate cu blocuri ieftine, prost făcute, totul înghesuit. E un sentiment destul de puternic care în film nu a ieșit bine. N-am știut să-l redau. Am încercat, s-a obținut cât s-a obținut.

Deci asta a fost atunci când am văzut Florești și mi-am spus, ok, poate povestea asta merită făcută în Cluj și în jur.

Al doilea moment a fost lectura unui eseu al lui Gorzo despre Graham Greene și Europa ’51, al lui Rossellini, pe care l-am revăzut și dintr-o dată s-a mai îngustat câmpul de posibilități care era infinit, iar asta e întotdeauna de ajutor.

Și al treilea element care a apărut este că Dracula a fost, de fapt, proiectul lucram anul trecut, când producătorul Alex Teodorescu de la Saga Film mi-a zis: băi, avem o problemă, așa cum ai gândit tu scenariul este, de fapt, mult mai scump. Am defalcat bugetul, am început să mai tai micile lucruri, dar de fapt bugetul era corect și era de două ori mai mult decât ne puteam permite.

Și atunci a fost o situație de criză. Marius Panduru, operatorul care lucrez, mi-a zis: hai, mă, să-l facem! dă-o dracu’, hai să-l facem. Testăm niște camere mai mici, mai lejere, eu mă adaptez cu o echipă foarte mică, mai taie din zile, mai taie din povești.

Am tăiat două capitole din film (e un film cu povești multiple), am tăiat din zile și am început să testăm diverse camere lejere. Am făcut vreo 15 tipuri de teste. Și atunci am spus hai să testăm și camere din astea gen iPhone, GoPro. Și, dintr-o dată, văzându-le comparativ, mi-am spus asta e, cu asta mergem, filmăm pe iPhone. Și în momentul în care am hotărât asta deja o parte din buget s-a mai dus un pic.

Aveam mult de filmat noaptea prin Sighisoara, am testat camerele și noaptea și mi-am zis ok, putem filma fără să aducem lumini, proiectoare, toate rahaturile astea care sunt parte din producția unui film și care consumă o grămadă de bani și am spus: ok, mergem și filmăm ca niște turiști.

Și în momentul în care am hotărât asta, dintr-o dată mi-am amintit de celălalt proiect și zic: wow, dar stai puțin, aș putea să-l fac și pe ăla pe lângă Dracula.

Tot timpul mi-am dorit să fac asta. Făcusem deja încercarea asta cu Ada Solomon, când am făcut Babardeală cu bucluc, am făcut și două scurtmetraje legate de el. Ceea ce a fost un pic mai simplu. Dar acum am zis: hai să le facem pe amândouă. Și, discutând cu Alex, producătorul, el a zis: ok, hai să le facem. Deja aveam castingul făcut pentru Dracula și echipa făcută și am întrebat parte din echipă și din actori dacă vor să joace în filmul ăsta, urmând să fie plătiți fie în funcție de numărul de zile de filmare, fie având un procent din vânzările filmului. Și au zis cu toții da.

În felul ăsta am putut să le facem pe amândouă, într-un mod care mi s-a părut satisfăcător și am zis ok, hai să păstrăm metoda asta.

Deci Dracula e filmat tot cu telefonul.

Da, da. Da, absolut.

Mi s-a părut interesant că pe scena de la Berlin, când ai luat Ursul de argint pentru scenariul filmului Kontinental ‘25, ai spus: “e amuzant că primesc premiul pentru scenariu, fiindcă eu sunt un scenarist foarte slab”. De ce ai zis asta?

Ca dovadă și unele dintre scenariile mele sunt respinse la CNC. Nu era o glumă.

De ce crezi asta despre tine?

Pentru că, de fapt, există un mod de a te raporta la cinema care mi se pare foarte limitat și care este prin poveste. Sau prin dramaturgie, prin scenariu, dacă vrei. Or, pentru mine, care sunt școlit la școala Nouvelle Vague (n.r. curentul cinematografic Noul Val Francez), scenariul nu contează, e zero. N-are nicio importanță. Are importanță, bineînțeles, ca organizare a ideilor. E un punct de plecare pentru film.

Un film despre viața lui Iisus, să zicem, care are evident aceeași poveste, ar fi identic cu orice alt film despre viața lui Iisus. Dar pot să spun despre filmul lui Pasolini că e o capodoperă, despre filmul lui Zeffirelli că e un kitsch absolut. Ce le diferențiază este exact ceea ce ține de cinema. Și ăsta este singurul lucru care mă interesează. Nu subiectul sau povestea.

Așa cum la pictură nu contează subiectul. Nu contează că cineva pictează crucificarea lui Iisus și altcineva pictează floarea soarelui. Nu poți să spui dom’le, ăla e mai bun. Ce scenariu are? Floarea soarelui e nimic.

Există o atenție din ce în ce mai obsesivă a industriei de film, în general, și a unei părți a criticii și a mai tuturor spectatorilor pentru poveste. De aici obsesia pentru seriale TV, unde nu contează decât narațiunea.

Or, criticii de la Nouvelle Vague, deveniți ulterior cineaști, Truffaut, Godard, au venit cu ideea asta care a fost relativ nouă la momentul respectiv, care spune că, în definitiv, poveștile nu contează. Și cineva ca Hitchcock, de exemplu, <<este cel mai mare creator de forme din secolul XX>> – spune Godard, preluând o formulă a lui Malraux adresată lui Picasso, cel mai mare creator de forme, pentru că, de fapt, poveștile alea nu contează. Contează ce face Hitchcock cu ele, cum arată ele, ce forme apar. Sigur, eu nu sunt împotriva scenariului, nu sunt împotriva importanței poveștilor, a dramaturgiei, doar că ce mă interesează este ce urmează după.

Concursul de la CNC e un concurs de scenarii. Și practica e tot mai răspândită în lume. Asta duce către un cinema bazat pe text, bazat pe scenariu, bazat pe poveste. Și asta se vede.

Sigur că sunt extraordinari regizori, nu asta discutăm, dar sunt toate scenarii foarte puternice într-un anumit sens, foarte solide, ceea ce pe de-o parte e bine, pe de altă parte mi se pare că limitează puțin, de aceea cinematografia română mi se pare că e un pic limitată din multe puncte de vedere.

Faci des referințe la cineaști mari pe care îi admiri și care poate te-au influențat într-un fel, dar nu prea am văzut să faci referințe la cineaști români. Ar fi totuși cinești români pe care îi apreciezi, care te-au inspirat?

Bineînțeles, întotdeauna pe Lucian Pintilie l-am menționat ca fiind foarte, foarte mare. Și chiar am trăit un moment foarte emoționant, pentru că el m-a susținut foarte mult pentru Inimi Cicatrizate. Mihai Chirilov, care îi pregătea atunci o retrospectivă la TIFF, mi-a zis: uite, Pintilie a aflat de Aferim!, la care era terminat montajul, dar nu și sunetul, și vrea să-l vadă, poți să-i trimiți un DVD? Și tot Chirilov a zis: da’ nu vrei să-i printezi scenariul de la Inimi Cicatrizate, să-i dau să-l citească? că ar fi curios.

Zic ok și am dat lui Mihai DVD-ul și scenariul. Chiar în seara aia Pintilie m-a sunat și a zis: “Dragul meu, am văzut scenariile tale”. Zic: care scenarii? Zice: “Păi Aferim eu îl consider încă un scenariu, că nu e terminat filmul cu sunet.” L-a lăudat, a avut și niște critici legate de cum sunt prezentați boierii în film.

Și după aia, despre Inimi cicarizate a zis ceva foarte emoționant, a zis: “De ce n-am făcut eu filmul ăsta? Cum de n-am făcut eu filmul ăsta? Că eu știam cartea asta. Cum de nu m-am gândit să-l fac eu în felul ăsta? Cum de nu mi-a trecut mie prin cap? Sunt foarte supărat.”

Și apoi a zis: “ai nevoie de ajutor?” Și zic: bineînțeles. A zis: “ok, o să vorbesc să te ajut cu niște bani”. El conducea studiul cinematografic al Ministerului Culturii și a făcut lucrul ăsta.

Și eu îi admir pe toți cineaștii mai mari decât generația mea, am fost asistent la ei, cu unii sunt amic. Am fost asistent la Radu Muntean, pe Corneliu Porumboiu îl știu de 25 de ani. Dar nu știu cum să spun, eu nici nu mă iau în considerare față de ei, mă consider așa, la genunchiul broaștei, cum s-ar zice. Am doar admirație pentru ce fac ei.

Și Andrei Ujică e cineva care m-a influențat foarte mult. Filmul lui și al lui Harun Farocki, Videograme dintr-o revoluție (1992), e chiar primul film de montaj pe care l-am văzut. Îi spuneam lui Andrei că l-am văzut prin 1998 la o proiecție de la Cinematecă și n-am înțeles mai nimic atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Moartea domnului Lăzărescu (2005, n.r. regia Cristi Puiu), film la care tu ai fost regizor secund. Cum a fost pentru tine experiența de atunci și cum vezi acest film, ca moment de referință, în istoria recentă a cinematrografiei românești?

Eu în perioada aia lucram full time ca asistent de regie, fie pe la filme străine, fie pe la filme românești. Și am fost foarte impresionat și entuziasmat că cineva face un astfel de film românesc. M-a impresionat foarte, foarte mult. Pe de o parte pentru că a fost făcut cu un buget relativ mic în epocă.

Iar faptul că se putea face, se putea gândi un film românesc în termenii ăștia, un film atât de direct, era extraordinar. Și a rămas în continuare.

Ți se pare că a deschis cumva porțile către cinematografia românească acel moment cu Moartea domnului Lăzărescu de la Cannes (n.r. premiat cu Un certain regard)?

Da, da, cu siguranță. Și totodată s-a mai întâmplat ceva important, în același timp, a fost o schimbare de regim în România și noul ministru al Culturii de atunci, doamna Mona Muscă, a schimbat practic legea cinematografiei, e cea pe care funcționăm acum, legea pe care am reușit și eu să câștig finanțare pentru Lampa cu Căciulă, primul scurtmetraj pe care l-am făcut.

S-au unit niște momente importante în acea perioadă: momentul Moartea domnului Lăzărescu, momentul lui Mungiu cu Palme d’Or și schimbarea de legislație pentru cinematografie.

Acum, e o întrebare dacă cinematografia românească e într-o situație la fel de bună ca acum 15-20 de ani. Impresia mea e că nu este.

De ce?

Ceea ce funcționa acum 20 de ani nu cred că mai poate funcționa în același fel în lumea de azi. De exemplu, unul dintre marile lucruri pe care tipul ăsta de cinema realist le-a adus a fost posibilitatea de a reconstitui viața privată, viața intimă, lucruri care nu sunt în public.

Or, acum, de când cu rețelele sociale, cu TikTok-ul, nu știu ce, lucrurile astea le vezi, de fapt, mult mai puternic în aceste tipuri de materiale. Nu știu dacă mai merge să mai faci un film într-un dormitor și să ai senzația că reconstitui niște relații, care în mod normal nu se văd.  Ele nu se vedeau acum 20 de ani, dar acum sunt vizibile peste tot.

Și în sensul ăsta mi se pare că, de fapt, cinemaul de astăzi trăiește o criză reală. O criză reală legată de faptul că suntem înecați de tot felul de imagini, de toate felurile. Imaginele astea generate cu inteligența artificială fac ca cinemaul să fie și mai puțin relevant în forma lui și cred că e nevoie ca cineva să se găsească un mod de a rezolva criza asta. Cinemaul a fost tot timpul minat de diverse crize.

Consideri că această criză asta afectează și filmul documentar? fiindcă eu am impresia că ce s-a întâmplat foarte bun este că a crescut și interesul publicului și numărul de realizatori de film documentar în România.

Este adevărat și unele sunt foarte bune și asta are de-a face și cu democratizarea mijloacelor de producție și cu faptul că poți face film cu o cameră lejeră, fără lumini, cu un telefon, eventual.

E adevărat că nici nu am urmărit toată producția de film documentar, deci nu știu în ce fel sunt relevante sau nu.

Iar asta cred că e o problemă. Dacă înțelegi mai mult din TikTok sau din Instagram, atunci mi se pare că cinemaul are o problemă.

Care-i procesul tău de lucru cu actorii, de la casting, la repetiții? Cât de mult pregătiți dinainte, cât de mult improvizați pe platoul de filmare?

La fiecare film lucrurile sunt diferite. De exemplu, la Dracula și Kontinental ‘25, au existat mai multe straturi. Unul din ele a fost, de pildă, că mi-am dorit foarte tare să lucrez cu actorii de la teatrul independent Reactor din Cluj.

Admirând independența lor și dorința lor de a lucra așa în continuare, de a face teatru relativ underground, cu mijloace puține și, nefiind folosiți în film, nefiind cineaștii interesați de ei, poate cu una sau două excepții, mulți n-au jucat în niciun film niciodată și atunci mi-am spus: o să iau cât mai mulți actori de la Reactor și am organizat un casting printre ei și am acoperit foarte multe roluri cu ei.

N-ai teama asta că riști cu niște actori care nu au neapărat experiență?

Ba da, dar mi se pare că merită riscul. Așa l-am descoperit pe Adonis Tanța, care are un tip de umor foarte apropiat de umorul meu, dar și ceilalți sunt actori foarte, foarte buni, Andrada Balea, Alexandra Harapu, Doru Taloș, Endre Racz, Oana Mardare, toți sunt foarte buni. Și mă bucur foarte mult că i-am cunoscut și sper să mai lucrez cu ei.

Altfel, nu-mi place castingul tradițional, deși trebuie să-l fac. E ceva care nu-mi place, îmi repugnă puțin.

Și apoi, lucrul pur și simplu a fost mai mult asupra textului. N-am făcut niciun fel de repetiții pentru filmare. Am filmat extrem de repede, din motive financiare. Asta e valabil la ultimele mele 5-7 filme, toate au fost filmate repede, pe pilot automat, pentru că n-am avut niciodată suficienți bani.

Faptul cănu faci repetiții cu actorii înainte înseamnăcăle acorzi destul de multă libertate?

Nu. Nu acord libertate actorilor. Adică, depinde. În unele situații da, în altele nu. Cu puține excepții, cum ar fi Alexandru Dabija, care e regizor, de fapt, mi se pare că soluțiile propuse de ei nu sunt neapărat în linia care mă interesează pe mine. Și atunci le reglez la fața locului, da.

Și toate lucrurile astea, gesturi, mișcări, cuvinte, durate, sunt materia primă a punerii în scenă, nu le-aș putea lăsa în cârca altora. Deci nu, nu e multă libertate din punctul ăsta de vedere, dar între indicațiile pe care le dau, ca să zic așa, e foarte multă libertate.

Faci deseori statement-uri militând pentru cinemaul de autor și creativitate în industria de film, indiferent de resursele pe care le ai la dispoziție. Dar dacă, totuși, ți s-ar da ocazia să faci un film cu un buget foarte mare, te-ai înhăma la asta și cum ai profita de bani?

Aș profita ca Godard, făcând trei filme din bugetul ăla. (râde)

Nu, acum aș vrea să nuanțez un pic aici, pentru că la un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani.

Evident că nu e deloc asta intenția mea, nici nu mă interesează ce fac alții, să facă fiecare ce vrea, bineînțeles. Eu am descoperit, însă, că există o rezistență a ceea ce numim industrie de film față de democratizarea mijloacelor de producție, față de lărgirea accesului la a face cinema și pentru amatori.

De exemplu, într-un interviu, Nae Caranfil, care sigur e un cineast pe care îl admir foarte mult, nu e o critică la adresa lui, dar m-a surprins că spunea aș sfătui pe oricine să nu se mai apuce de cinema, pentru că acum un cineast și un Gigel din clasa a 6-a sunt egali, zice Nae. Că acum nu mai e nicio magie, toată lumea poate să facă un film, să-l pună pe YouTube. Eu văd lucrul ăsta ca pe ceva absolut extraordinar.

Faptul că poți scrie o poezie nu te transformă în Baudelaire, faptul că poți să dai cu creionul nu te transformă în Picasso sau în Rembrandt, nici faptul de a avea posibilitatea de a face un film nu te transformă într-un mare cineast, dar faptul că există posibilitatea asta mi se pare foarte important și cred că o artă câștigă foarte mult prin democratizare, nu pierde.

Și, atunci, dorința mea e să arăt că, de fapt, cinemaul se poate face și altfel. Mai ales într-o țară cum e România de astăzi, întotdeauna într-o criză economică și, în momentul de față, în pragul unei crize și mai mari, e posibil ca anumiți cineaști, tineri sau nu, e și cazul meu, până la urmă, să aibă de ales: ori fac un film cu mijloace minimale, ori nu fac nimic. Asta e tot.

Și asta e o chestie prezentă mai mult în țările sărace și în Europa de Est decât în țările europene bogate.

Am fost în Bulgaria cu lansarea unui film, a fost un mic cocktail cu cineaști bulgari și m-am speriat. Erau ca o adunatură de zombi, toți deprimați, cocârjați, privind în jos și toți, cu o singură excepție realmente așteptau ca CNC-ul bulgăresc, care era atunci în niște procese, închis de niște ani, să se redeschidă și să înceapă să finanțeze filmele lor. Și mi s-a părut ceva îngrozitor de trist.

Toți așteptau de ani de zile, nu a mai făcut nimeni niciun film, lucraseră foarte puțin, supraviețuiau făcând televiziune, publicitate, clipuri.

Și am zis: băi, nu vreau să ajung așa. Nu! Trebuie să găsesc alte formule. Și există tehnologie acum. Sigur că apar fel de fel de alte probleme în momentul ăla. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, cum spunea Béla Tarr în interviul pe care l-ai făcut tu, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva?

S-a întâmplat un fenomen foarte interesant cu acea declarație a lui Scorsese despre filme române și în special despre filmele tale. Noi am pus pe Cultura la Dubă un reel cu acea declarație și a adunat milioane de vizualizări, încă se distribuie zilnic. Părea că s-a trezit un sentiment naționalist în români, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când voi, cineaștii români, câștigați premii importante. Dar de ce crezi că acest sentiment nu se traduce în prezența românilor în sălile de cinema?

Am văzut recent Kontinental ‘25 la cinema în mall și am fost doar 3 oameni în sală.

E o întrebare care presupune foarte multe răspunsuri, de fapt. Toate probabil parțial adevărate.

Cred că există acest complex al periferiei, care mi se pare dăunător și care face ca o parte din societate să sară niște etape, imaginându-și că niște lucruri mari vor însemna un fel de salvare. De exemplu, premiul Oscar pentru cinema sau premiul Nobel pentru literatură.

Și mie mi se urează din când în când să ajungi la Oscar, să iei un Oscar, deși nu mă interesează absolut deloc. E un tip de marketing acolo în spate și un anumit tip de estetică a majorității filmelor care ajung la Oscaruri, iar pe mine nu mă interesează deloc. Fără să însemne asta că am o problemă cu Oscarurile sau că sunt vulpea care n-ajunge la struguri.

Dar există această obsesie. Domne, dacă ajunge un film românesc la Oscaruri! Ei, a ajuns filmul lui Alex Nanau, la două nominalizări. So what? Sigur, a fost un moment foarte frumos pentru cinemaul românesc, un moment foarte bun pentru Alex. Filmul a avut multe beneficii de obținut de pe urma acestui eveniment și asta a fost tot.

În realitate, lucrurile care contează sunt cele care se construiesc mai modest și care nu se văd.

De exemplu, dacă ar mai apărea două, trei cinemateci bine finanțate în țară și dacă ar exista un acces mai mare la cultură, dacă s-ar traduce cărți de cinema și nu s-ar pune TVA-ul majorat pe cărți, toate astea ar fi mai importante decât să mai ajungă un film românesc la Oscaruri.

La fel cu Scorsese. Ok, a zis nu știu ce despre filmele mele. E un lucru bun, important în felul lui, dar nu schimbă nimic, de fapt.

La fel e obsesia cu Cărtărescu, să ia Premiul Nobel pentru literatură, că asta va însemna ceva extraordinar pentru cultura română. Ce va însemna pentru cultura română? Nu va însemna nimic lucrul ăsta. Eu îmi doresc să ia Cărtărescu Premiul Nobel, dar în același timp, ce ar fi important pentru cultura română sunt lucrurile astea care nu se văd, care nu sunt atât de spectaculoase. Și astea nu există, de fapt.

Primul ministru de curând s-a luat de bibliotecarele de la țară, că nu stau destul în biblioteci. Eram în Polonia la un festival și vorbeam cu cineva de acolo despre chestia asta. Și îmi zicea: băi, dar să știi că, uite, în Polonia, bibliotecile de la țară sunt din ce în ce mai tari, sunt din ce în ce mai bine aprovizionate, cu cărți noi, cu discuri, cu DVD-uri, cu nu știu ce. Asta ar trebui să fie preocuparea. Abia atunci ar avea sens.

Așa să te apuci să zici că, doamne, stau degeaba la bibliotecă acolo. Păi normal că stau degeaba. Cine intră în bibliotecile alea să ia o carte?

Asta mi se pare mai important decât aceste mici momente care ni se par foarte mari și care, sigur, eu nu le neg, au importanța lor, dar care, de fapt, în realitate nu înseamnă nimic decât, eventual, punctual pentru o anumită situație, pentru un anumit artist, pentru o anumită operă. Așa cred.

Ca și la sport, nu? Toată lumea îl laudă, pe bună treptate, pe David Popovici, care e cu adevărat extraordinar, dar, în realitate, dacă cuiva i-ar păsa cu adevărat, ar face lucrurile alea pentru sportul de masă, să existe bazine de înot.

Știi, am copil mic, n-am unde să joc fotbal cu el în București.

Ce te-a făcut să rămâi în România în toți acești ani?

Nu știu, nici nu am pus problema plecării acut. Mai ales că de 25 de ani încoace, mi se pare că cinemaul românesc a fost într-o dezvoltare și am avut tot timpul senzația că aparțin cumva, că fac parte dintr-o mișcare, dintr-un moment în care lucrurile se dezvoltă.

Și am în continuare senzația asta, deși această dezvoltare pare un pic ajunsă la o fază de platou.

Așa cum Fassbinder își dorea să facă filme germane pentru poporul german, eu fac filme românești pentru români, în primul rând, deși sunt tot tipul acuzat că le fac pentru festivalurile internaționale. Nu-i adevărat!

E de ajuns să vezi cât de românești sunt poveștile mele și cât de multe am pățit, cât de mult am fost respins tocmai din cauza asta. De exemplu, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, realmente a avut foarte mari probleme în a fi distribuit, și în marile festivaluri și în distribuția curentă internațională, răspunsul fiind: e o chestie prea locală, e plin de referințe la Antonescu, la nu știu cine, la Eliade, etc.

Și cred că într-una dintre cronicele la care mă gândesc din când în când, cred că era în New York Times, cineva scria că dacă filmul ăsta ar fi fost american, despre un episod al istoriei americane cu actori americani, ar fi fost considerat o capodoperă. Așa, pentru că e un film românesc dintr-o țară despre care habar n-avem, cu atât mai puțin despre istoria ei, cu atât mai puțin episoadele întunecate din istoria ei…

Dar pare că, deși știi chestia asta, că nu te avantajează la nivel internațional, nu te cenzurezi într-un fel, adică în continuare păstrezi elemente foarte autentice, locale, pe care poate doar noi, românii, le înțelegem.

Da, pentru că pentru mine e foarte important asta. Pentru mine, cinemaul este local întotdeauna. E cinemaul care mă interesează cel mai tare. Când vrei să vezi un film japonez, vrei să vezi ceva legat de Japonia. Nu să vezi un film japonez care arată ca un film făcut în Los Angeles și după aceea un film făcut în Polonia care arată ca un film făcut în Paris.

Mă interesează specificul, mă interesează ce e diferit din toate puncturile de vedere. Și din punctul ăsta de vedere, sunt mai atașat de ideea de a face filme locale.

Și, așa cum spuneam, România oferă foarte mult material unui cineast, enorm.

Eu vreau să fac filme românești.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Radu Jude va face un film cu Sebastian Stan. Jude: “Eu vreau să fac filme românești.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

„Eu cred că sunt român, evreu, francez și pentru că am mers peste tot, sunt și un pic universal. Americanii numesc oamenii ca mine Mid-Atlantic people, ca și cum ne-am fi născut în mijlocul oceanului.”

Născut la București, în 1958, Radu Mihăileanu a plecat definitiv din România pe când avea doar 22 de ani. Părăsea regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu și începea o viață nouă la Paris, unde avea să devină un important regizor de film.

Ne-a primit în apartamentul său dintr-un cartier burghez și liniștit al Parisului, în care s-a mutat de mai puțin de un an. A luat cu el toată colecția de cărți, dvd-uri, discuri sau fotografii ale familiei, ce creează acum un mic muzeu al experiențelor personale și al lucrărilor de artă care l-au ajutat să devină omul și artistul de azi.

Pe rafturile bibliotecii remarcăm clachetele de la celebrele sale filme –  Train de vie, Le Concert, Va, vis et deviens sau La source des femmes. Lângă ele, pe perete, este așezat tabloul tatălui său, Ion Mihăileanu, ținând în mână clacheta cu titlul „Le Concert”.

„La filmele mele aveam o tradiție, ca tata să țină un discurs în fața echipei chiar la începutul filmărilor. Discursul se învârtea tot timpul în jurul ideii că iubirea este sursa vieții și că fără iubire nu vom putea face nimic.”

Tatăl său a fost un celebru jurnalist și traducător român. Pe numele real Mordechai Buchman, a reușit să evadeze dintr-un lagăr de concentrare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind din acel moment Ion Mihăileanu. A scris scenariul primului film realizat de Lucian Pintilie, Duminică la ora 6, o poveste de dragoste inspirată chiar din viața părinților lui Radu Mihăileanu.

„Îmi aduc foarte bine aminte că atunci când Pintilie și tata lucrau în biroul lui tata, noi nu aveam voie să intrăm.”

“Eram mici, fratele meu și cu mine apărem într-o secvență din film. Tata și Pintilie se vedeau des, apoi l-am revăzut și eu la Paris, iar filmul meu Trahir (Trădarea) a fost co-produs în România de casa lui Pintilie.”

Un prieten al tatălui l-a ajutat, de altfel, pe tânărul Radu Mihăileanu, să ajungă și să se stabilească la Paris. Este vorba chiar despre marele scriitor francez André Malraux, pe atunci ministrul Culturii în Franța.

„Romanul lui Malraux,  La Condition humaine (Condiția umană), a fost pentru prima dată tradus în limba română de către tata. Și nu oricum, ci de mână, cu creionul. Povestea și mai tare este că manuscrisul lui tata s-a pierdut, așa că l-a mai tradus încă o dată, tot cu creionul pe hârtie. Apoi i-a scris o scrisoare lui Malraux, iar acesta, extrem de impresionat, l-a invitat în Franța, să îl cunoască.”

Printre cărțile din biblioteca familiei, aduse la Paris de Radu Mihăileanu, se numără și o carte semnată de Malraux pentru Ion Mihăileanu.

Deși stabilit de 40 de ani la Paris, Radu Mihăileanu povestește în detaliu amintiri din România, dar mai ales contextul în care a părăsit țara.

Își amintește perfect că era 14 noiembrie 1980 când mama și fratele l-au condus la aeroport. Pleca în Israel sub pretextul de a-și vizita bunicul din Tel Aviv, profitând de un context politic special, în care Ceaușescu, din dorința de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace, permitea unui număr de evrei să viziteze Israel, primind chiar bani de la Statele Unite ale Americii.

Știa că părăsește țara pentru totdeauna și trăia cu teama că oricând familia poate păți ceva.

„În România era noiembrie, era zăpadă, în Israel erau 23 de grade, eu știam că trebuia să ajung și să trăiesc cu puțini bani la Paris, unde era iarnă. Deci trebuia să iau cât mai multe haine de iarnă, nu de Israel.

În valiză am pus doar haine de vară. Dar aveam norocul ca în România să fie iarnă, așa că am plecat cu paltonul pe mine. Pe dedesubt aveam 3 pulovere și două bluze și mă rugam să nu mă dezbrace. Și s-au uitat numai în valiză.”

Vizibil emoționat, cu vocea tremurândă, Radu Mihăileanu retrăiește momentul despărțirii de familie.

„Eram la Otopeni, la punctul de control și mă despărțea o ușă de ei. Din când în când o vedeam pe mama care apărea, dispărea și nu înțelegeam de ce. După ani de zile mi-au povestit că ea plângea, fiindcă își închipuia că nu o să mă mai vadă niciodată.

Iar fratele meu îi spunea „nu poți să plângi, că oficial pleacă pentru două săptămâni, iar dacă te văd ăștia că plângi, o să înțeleagă că nu se întoarce.”

După peripeții trăite în Israel, unde a primit viza pentru Franța doar prin intervenția unui bun prieten al lui Malraux și al tatăului – Jean Houdart, a ajuns pe 4 decembrie 1980 la Paris, unde fusese acceptat la IDHEC (L’Institut des hautes études cinématographiques), cea mai prestigioasă școală de film din Europa.

„Cu părinții aveam un cod, când ajungeam la Paris, ei trebuia să mă certe, ca să îl protejeze pe fratele meu. Așadar, tata m-a certat foarte tare, spunând „nu mai ești fiul meu, de ce nu ne-ai spus?”, totul ca să pară că ei nu au știut nimic și să nu aibă de suferit acolo.”

“Și scriam multe scrisori, care știam că sunt citite. De multe ori, ne scriam întrebări și răspunsuri, care nu mai erau valabile, fiindcă ajungeau într-o lună de la Paris la București. Dacă scriam că sunt trist, ei mă întrebau peste două luni de ce ești trist, iar eu deja nu mai eram trist.”, povestește acum cu zâmbetul pe buze.

„Totul era în decalaj, dar era nostim. Totul era absurd.”

O absurditate specifică poporului român, care s-a regăsit apoi și în filmele sale. Azi este unul dintre cei mai cunoscuți regizori din Franța ultimilor 30 de ani și face parte dintr-un grup de lucru care va schimba statutul Premiilor César.

Până să ajungă aici, a cunoscut, însă, viața de emigrant.

Ajuns la Paris, niște prieteni ai tatălui i-au găsit o boxă de bloc, unde i s-a permis să locuiască, însă la pachet cu îngrijirea scării de bloc, ca om de serviciu. Acolo a spălat scările și s-a ocupat de distribuirea scrisorilor.

„Era o cămăruță mică, o sală de baie, am transformat-o în dormitor, care devenise exact cât dimensiunile patului. Acolo aveam salonul, bucătăria, iar wc-ul era în curte.

Dar eram studenți și eram aproape toți săraci, acolo am dus și fete, am avut și petreceri. Aveam 2 metri pătrați și făceam chefuri, nu era o problemă.”

“Mai lucram în dreapta-stânga ce puteam. Ba la un laborator de fotografie, ba spălam scările, ca orice student. Aici e normal.”

A ajuns să facă filme „dintr-un accident”. Inițial, în România, fascinat de dansatoarea Miriam Răducanu, a vrut să devină și el dansator.

„Dar mi-am dat seama că e greu, fizic trebuia să muncesc mult, iar eu eram un puturos. Am zis dansator nu, atunci actor, că e mai ușor. Dar tata a zis că eu nu învăț poeziile de la școală, că nu stau bine cu memoria.”

Trebuia să intre la o facultate, ca să poată emigra, iar tatăl l-a îndrumat către un profil tehnic, chiar dacă el nu voia să aibă de-a face cu matematica, fizica sau chimia, ci voia sa lucreze cu cuvintele, în artă. Apoi, era presiunea armatei. Daca nu intra la facultate, făcea armata de 1 an și patru luni, dar dacă intra la facultate, făcea doar 9 luni de armată.

„Dacă făceam armata lungă, era posibil să fiu trimis să lucrez la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar acolo oamenii mureau.”

“Deci m-am uitat pe listă, unde era facultatea cu media cea mai mică și am găsit Hidrotehnica. Așa am intrat printre ultimii la Hidrotehnică și am făcut armata scurtă.

La armată erau dormitoare cu 50 de paturi, unde toți plângeau că iubitele îi părăseau, iar eu am început să-i fac să râdă, făceam pe clownul, mai erau unii care cântau la chitară. Și aveam impresia că pot să fiu, totuși, actor.”

În armată a trebuit să pregătească un moment pentru Cântarea României.

„Eu nu știam poezii patriotice, nu știam nimic patriotic. Și am făcut un spectacol de pantomimă în care îl ironizam pe Ceaușescu, intram în perete, în sală colegii mureau de râs. Securistul m-a remarcat și atunci mi-am dat seama că am făcut o tâmpenie, am zis că sunt gata.”

“Colonelul era un tip nemaipomenit, m-a chemat la el în birou și mi-a dat premiu pentru interpretare, dar mi-a zis: „să nu mai faci așa ceva niciodată în viața ta. Securistul vrea să te bușească, ca să te iert, îmi pregătești tu echipa regimentului, să mergem mai departe la Cântarea României.

I-am zis că fac ceva nepolitic, dar l-am rugat să mă lase să fac și un spectacol doar pentru noi, să înveselesc colegii, care erau foarte triști.

Și așa am început să scriu spectacole pentru noi, ca să fie atmosfera bună. Și colonelul a fost așa de mulțumit, încât ne-a lăsat să facem un spectacol la liceul de fete de la Turnu Măgurele. Ăsta pare un film de Milos Forman:

“Era unitatea noastră, în față aveam liceul fetelor și cimitirul lângă. Deci, de multe ori, aveam povești de dragoste care se petreceau la cimitir.”

Când s-a întors din armată voia să se retragă de la facultate, dar decanul nu i-a permis. L-a forțat să mai stea un an și să pregătească trupa facultății pentru Cântarea României. Așa a început să scrie piese și a pus bazele unei trupe ilegale, formată din studenți la Hidrotehnică și foști colegi de armată.

Mergeau prin amfiteatrele universitare și aveau reprezentații spontane. Poveștile erau tot timpul despre un rege și o regină din Anglia, secolul 15, dar, de fapt, erau niște simboluri pentru Elena și Nicolae Ceaușescu. Securitatea a început să îi interogheze și acela a fost momentul în care tatăl său i-a pregătit plecarea din țară. Voia să facă regie de teatru, dar în Franța era disponibilă doar școala de film.

„La școala de film din Paris am început să fac poze, să văd câte 3 filme pe zi, ca să recuperez diferența față de colegi. Eu văzusem filme rusești, cehești, dar în rest nu știam nimic.”

“Așa m-am îndrăgostit de cinema și de gros-plan, pe care nu îl aveam la teatru.”

În 2018 a montat primul său spectacol de operă, Carmen, chiar la invitația Operei din Paris. Ion Caramitru l-a invitat, la rândul său, să regizeze un spectacol la TNB, dar spune că nu a găsit încă textul care să i se potrivească și nici timp să scrie el unul.

„Mi-a rămas microbul teatrului, visul e tot acolo, să revin într-o zi și să fac teatru. Aș vrea să scriu o piesă și să vin cu nebunia mea în teatru. Dar îmi trebuie timp să scriu.”

Relația cu scrisul a început încă din adolescență și îl macină în continuare.

„Scriam multe poezii stupide și proaste. Ion Caraion, prieten bun cu tata, era tot timpul la noi acasă, filmul meu Trahir e inspirat mult din viața lui, mama l-a acoperit când el a ieșit din închisoare, fiindcă el nu avea voie să scrie. Semna altcineva pentru el și lua Caraion banii.

Tata i-a zis: uite, băiatul meu scrie poezii, dacă vrei să te uiți. Și Caraion a zis (râde), nu o să uit niciodată: „Sunt foarte proaste, dar nu te opri.”

A vrut să spună că poate nu voi fi niciodată un mare poet, dar a văzut că îmi place să scriu și dacă vreau să fac asta, trebuie să învăț să scriu scriind. Și scriam mult, în fiecare zi. A fost un sfat foarte bun. Încă mai scriu poezii, mai mult pentru mine, dar am scris și teatru, că eram înnebuniți pe atunci de teatru.

Tata era prieten cu toți marii regizori de teatru, eu îi vedeam acasă pe oamenii ăștia, pe Ciulei, Pintilie. Eu nu o să uit niciodată „Furtuna” lui Ciulei, cu Rebengiuc, e o capodoperă, nu am văzut în viața mea Shakespeare atât de puternic. Printre liniile lui Shakespeare, noi citeam regimul dictatorial al lui Ceaușescu.”

Un regim care și-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra vieții sale. Politica, dictatura, istoria umanității au devenit componente esențiale în toate filmele sale, nominalizate și multipremiate la cele mai importante festivaluri de film: Cannes, Berlin sau Veneția.

Radu Mihăileanu redă personajelor sale demnitatea, după o luptă pentru supraviețuire și reușește să le înnobileze cu sentimentul despre care tatăl său vorbea la începutul filmărilor – iubire.

„Când trăiești într-o dictatură, virusul e pe viață. Da, te eliberezi, mergi la cafenele, citești ziarele, ești în democrație, dar virusul e acolo, te obsedează.”

“Ce e frumos în artă e că o parte o gândim, e conștientă, dar o parte e inconștientă, intră în scriitură și în ceea ce facem, fără să ne dăm seama.

Și îmi place să spun politică printr-o poveste foarte umană, naturală. Idolii mei sunt Chaplin, Costa-Gavras, cineaști politici care trec prin povești simple, normale. Acolo se simte adevărata consecință. Și Pintilie cu Reconstituirea, pe timpul ăla, ne-a lovit cumplit.”

La rândul său, a influențat regizorii care au făcut istorie pentru România, în ultimii 25 de ani. Regizor secund la Train de Vie (Trenul vieții), i-a fost Cristian Mungiu.

„Mungiu era foarte riguros, nu vorbea mult. La sfârșitul filmărilor mi-a arătat că făcuse și el un scurtmetraj, apoi a venit la Cannes cu un alt scurtmetraj. Și, bineînțeles, apoi a luat Palme d’ Or. Cristi era foarte timid, tăcut, lucra foarte bine, însă nu prea vorbea.”

Mungiu nu a fost singurul nume de viitor regizor de succes, care a intrat în contact cu arta lui Mihăileanu.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: „Nu vă supărați, am și eu un băiat, are 18 ani, dar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?”

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: „Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.”

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: „Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Mihăileanu este acum bun prieten cu Corneliu Porumboiu, dar mai ales cu Mungiu, alături de care lucrează la politica culturală europeană.

Prieten a rămas și cu colegii de armată și de la Facultatea Hidrotehnică, pe care îi revede de fiecare dată când revine în România. În țara natală i-a dus și pe cei doi fii ai săi, din dorința de a le arăta acestora rădăcinile familiei.

De altfel, familia și prietenii ocupă un loc special într-una dintre camerele apartamentului său. Fotografiile cu bunicii, părinții sau verișorii săi, precum și cele cu prietenii, recompun un arbore genealogic și social, esențial în viața artistului.

„Sunt român. Filmele mele sunt absurde, sunt comedie neagră. Asta e ceva specific românesc, nu francez. Și un pic evreiesc, cu un umor mai senin.

Sunt francez pentru că m-am civilizat un pic și poate prea mult. Eu prefer să rămân, totuși, un pic sălbatic, barbar, cum e Le Concert.

Eu sunt întâlnirea acestor identități.”

“Nu pot să spun că sunt român ca voi, pentru că nu mai trăiesc acolo și nu simt aceleași zguduituri și aceleași fericiri. Dar sunt român pentru că asta îmi curge în vene.”

Ca francez, a adoptat stilul de viață boem și savurează din plin ieșirile la cafenele și întâlnirile cu prietenii. În 90% din timp merge doar cu bicicleta pe străzile Parisului, uneori folosește metroul, iar o dată pe săptămână, duminica, ia mașina. Face asta când merge să joace tenis cu fiii săi, undeva la marginea orașului, pentru că nu poate lua pe bicicletă geanta cu rachete.

A fost pasionat de sportul alb încă de când era mic, jucând tenis la Clubul Steaua. Acolo l-a întâlnit și pe Ilie Năstase, deja un superstar mondial al tenisului, pe care îl idolatrizau cu toții.

„Noi voiam să joace și cu noi tenis, când venea la Steaua, dar el avea chef să joace fotbal, să se distreze. Iar noi îi făceam pe plac.”

Acum, la intrarea în apartamentul său din Paris stă chiar o rachetă care i-a aparținut lui Ilie Năstase.

La fotbal a renunțat să mai țină cu România după generația lui Hagi și a suferit recent la eliminarea Franței de la EURO 2020. La meciurile de la EURO se strânge cu prietenii acasă, gătesc mâncare specifică țărilor care joacă, beau vin și se simt bine.

Dincolo de momentele în care îi place să fie singur, să scrie, să citească sau să se uite la filme, Radu Mihăileanu se bucură din plin de contactul cu oamenii.

„De ziua mea, care a picat în izolare, pe 23 aprilie, ne-am strâns 200 de oameni pe zoom, fiecare avea o prăjitură, o lumânare, șampanie, vin, am pus muzică, am dansat, am înregistrat, ca să am amintire.”

Se declară un ecologist convins și credea că pandemia va provoca o schimbare profundă în oameni.

„Speram că pandemia ne va face mai ecologici, că o să restabilim anumite valori ale vieții, dar când s-a deschis totul oamenii au făcut coadă la Zara. Eram complet decepționat.”

“Din punct de vedere al ecologiei, ceasul nu se mai oprește. Cu cât noi întârziem mai mult, cu atât va fi ireversibil. Planeta Pământ va rămâne, ea nu se mișcă. Omenirea va dispărea, nu planeta.”

De asemenea, a fost profund întristat de mesajele antisemite primite de prietena sa, Maia Morgenstern și se arată îngrijorat de revenirea mișcărilor politice de extremă dreapta.

„Am făcut un salt uriaș în ultimii 80 de ani, în spațiu, tehnologie, medicină, dar nu putem evolua în ceea ce privește mentalitatea umană, fascismul și ura care revin.”

Cu toate acestea, în ciuda unei istorii cumplite pe care a simțit-o pe propria piele, respiră prin toți porii iubirea pentru viață și umanitate.

„- Credeți că natura umană este mai degrabă frumoasă sau urâtă?

– Frumoasă. Dacă nu, m-aș sinucide. Îl iubesc pe Cioran, dar rămân un om pozitiv. Viața și tot ce ne înconjoară e un miracol. Nașterea e un miracol. Ne întrebăm de ce am venit noi pe lume și care e sensul nostru, când sunt atâția la coadă, care așteaptă să se nască și se întreabă când le vine și lor rândul.

Suntem în viață, înconjurați de lucruri extraordinare. Mă duc jos, iau ziarul, stau la cafenea și apoi mă uit la oameni. E un miracol. Ați luat avionul din România, sunteți la Paris și noi vorbim. Miracol.

Mergem la restaurant și avem o uimire legată de cum a fost preparată mâncarea. Sunt 1000 de miracole. Dar apoi le uităm, asta e problema.

Uităm că trăim miracole perpetue.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Radu Mihăileanu, regizor: „Uităm că trăim miracole perpetue.” appeared first on Cultura la dubă.

Corneliu Porumboiu este unul dintre cei mai importanți regizori români ai ultimilor 20 de ani. Ultimul său film, “La Gomera”, a fost selectat în competiția oficială pentru Palme D’Or la Cannes 2019, cu “Comoara” a câștigat Premiul Un Certain Regard în 2015, cu “Polițist, adjectiv” a câștigat Premiul Juriului Un Certain Regard și Premiul FIPRESCI, în 2009, iar pentru “A fost sau n-a fost” a primit Premiul Golden Camera, tot la Cannes, în 2006.

Așadar, Corneliu Porumboiu este strâns legat de Franța prin succesul său la Cannes. L-am întâlnit recent la Institutul Francez din București, cu ocazia anunțării Festivalului Filmului Francez în România, pentru care a făcut o selecție de filme, alături de alți regizori români, la categoria Carte Blanche pentru 5 cineaşti români.

O fire discretă, rar prezentă în presă și deloc prezentă în social media, Corneliu Porumboiu a acceptat interviul de mai jos, pentru Cultura la dubă.

***

Corneliu, ce mai faci?

Sunt într-o perioadă de căutări, citesc mult, încă nu m-am apucat de ceva, n-am un scenariu în lucru.

“La Gomera” a fost un film foarte bine primit. Tu ai fost mulțumit de ceea ce s-a întâmplat cu filmul?

Da, dar perioada de pandemie a periclitat lansări în foarte multe țări, în SUA a rulat doar două săptămâni, în Anglia nu a mai intrat deloc, în Spania parcă a intrat într-o fereastră dintre perioadele de lockdown, însă realizez că lumea a fost afectată și asta e, nu ai ce să faci.

În rest, sunt mulțumit, a fost un proiect diferit, care a presupus altfel de muncă, iar asta îmi place.

Ca producător ai vreun proiect la care lucrezi acum sau ai aplicat la CNC cu ceva?

Da, compania mea produce acum două filme, unul al lui Tom Wilson și al doilea lungmetraj al lui Bogdan Mirică și mai sunt două proiecte cu care am aplicat la CNC.

Ai participat la această conferință a Festivalului Filmului Francez, de ce crezi tu că este important ca publicul românesc să aibă acces la filme europene și cum crezi că ar putea fi facilitat acest acces?

În primul rând, cinematografia franceză e cea mai importantă din Europa, Franța e țara și cu cea mai mare rețea de distribuție, cu cel mai mare număr de filme care apar în săli, cred că vreo 500.

Cinema-ul francez e extrem de viu, cu direcții foarte diferite și e păcat să nu ai acces la asta, mai ales cei din industrie, tinerii regizori, studenții, dar și publicul larg.

Din păcate, în România avem acces la foarte multe filme americane, sunt și filme franceze, dar e foarte greu să vezi un debut dacă nu a avut un traseu extraordinar în festivaluri. Deci e important să fii la curent cu ce se întâmplă acolo.

Crezi că ar trebui intervenit la nivel legislativ, astfel încât să fie obligatorie promovarea unui anumit procent de filme europene, atât la televiziuni, cât și la cinema?

Cred că avem asta pentru filmele românești, e foarte dificil să intervii la nivel legislativ. Pe de altă parte, ar trebui să se intervină la nivel de săli de cinema de autor.

Îmi aduc aminte că la Studio, de exemplu, primele mele filme au făcut foarte bine, acolo au putut fi văzute “A fost sau n-a fost” și “Polițist, adjectiv”. Pe vremea aia, la Studio era deja un program cu filme de autor și se crease un public care se obișnuise cu asta.

Asta ne trebuie, în primul rând, săli dedicate.  Din păcate, sala Elvira Popesco a rămas cam singura din centrul orașului și e mica, iar ei au programul lor, fiindcă ține de Institutul Francez.

Sunt orașe mari, universitare, precum Clujul, Iași, Timișoara, cu 60 – 70.000 de studenți și oameni care consumă cultură, iar acolo nu sunt săli. În București iar nu sunt săli.

Cât de importantă ar fi și educația cinematografică, făcută prin școli? La noi există un program al One World Romania și cam atât…

Astfel de programe trebuie dezvoltate, bineînțeles. Oricum, școala românească s-a mai schimbat. Țin minte că noi învățam numai comentarii, trăiam într-un sistem pedagogic în care ți se impunea un anumit discurs și tu trebuia să îl reții.

Lucrurile cred că s-au mai schimbat. Evident, că ar trebui să se facă mai mult.

Tu mai predai la UNATC?

Nu.

Vlad Ivanov ne povestea într-un interviu că ție ți se întâmpla să mergi la cursuri, ca profesor al studenților de la regie, iar aceștia nu se prezentau, trebuia să îi suni ca să vină. Cum a fost, mai exact?

Vlad Ivanov: “Vorbeam cu Corneliu Porumboiu, pe vremea când era profesor de regie la Facultatea de Film, că ajunseseră studenții la un grad atât de mare de dezinteres, încât îi suna el la telefon și spunea: “Mai veniți la cursuri azi? Că eu sunt la clasă.”

Da, așa e. Am fost profesor acolo, asistent, imediat după școală, cred că 2005-2006. Am și intrat în ei, ce e drept, hahaha. I-am certat la un moment dat. Aveau un exercițiu de documentar și discutam subiectele. M-am cam supărat pe vreo 2-3.

Nu erau atenți, nu își făceau temele sau de ce?

Da, dar mai ales erau într-o zonă de clișee, iar eu încercam să îi facă să gândească prin propriul filtru, să vină cu propriile idei. Și cred că de aia nu prea au mai venit după. Hahaha.

Dar nu ăsta a fost motivul pentru care am renunțat. A fost unul dintre ele. Trebuia să îmi fac doctoratul, să dedic timp temelor.

La UNATC aveam 2 zile pe săptămână de regie, plus că citeam scenariile de 2-3 ori acasă, deci îmi lua cam 2-3 zile din timpul pe care puteam să îl dedic proiectelor mele.

Și cred că asta a fost decisiv. Și nu mă interesa o carieră în acest sens, decât să ocup locul cuiva care și-l dorea, am zis să renunț. E o muncă extrem de dificilă, studenții trebuie ajutați să se descopere pe ei înșiși, să descopere ce îi interesează.

Ce crezi despre situația creată de CNC anul trecut, când nu a organizat niciun concurs, în plină criză care a lovit cultura, deși legea prevede să organizeze două concursuri pe an?

Cred că e de înțeles, sursele de finanțare sunt precise la CNC, iar dacă nu au mai fost reclame sau companiile nu au mai alocat atât de mulți bani, atunci nu avea cum să facă un concurs fără fonduri.

Trebuie să înțelegem situația, să acceptăm ce s-a întâmplat, eforturile care au fost depuse în domeniul sanitar, a fost ceva ce a lovit toată lumea.

Ulterior, la organizarea recentă a concursului, pe social media au circulat imagini cu sacoșe de rafie și de la supermarketuri, în care erau scenariile și dosarele depuse la CNC. Părea o situație uluitoare că voi, regizori și producători de film, trebuie să mergeți cu sacoșa la CNC.

Nu am văzut, că nu sunt prezent pe social media, dar cu siguranță trebuie schimbat tipul de aplicație, îmbunătățită infrastructura.

Una dintre problemele ridicate de pandemie a fost digitalizarea și am văzut că multe instituții s-au adaptat destul de repede, ați văzut și platforma de programare la vaccinare. Probabil și CNC va trebui să se adapteze în zona asta.

Revenind la cariera ta de regizor și scenarist, simți o presiune atunci când toată lumea te întreabă dacă ai ceva în lucru? Cum te afectează aceste întrebări?

Le consider normale, important e să știu eu ce vreau să fac mai departe, momentan sunt în fața unor decizii mai de lungă durată.

După experiența “La Gomera”, te-ar interesa să mai filmezi în alte țări?

Da, mă interesează zona asta mai visual, să reinterpretez anumite genuri, am o preocupare mai estetică, mi-a plăcut și aș vrea ca următorul proiect să fie cumva în această zonă. Pe de altă parte, nu am un conținut concret să spun că am o idee de documentar și mâine gata, îl filmez. Că eu, de fapt, cam așa funcționez.

Tu la ce filme te-ai uitat în pandemie?

Am văzut și eu multe pe Netflix. Mi-a plăcut Peaky Blinders, pe care nu îl văzusem, am văzut ceva clasic.

Ai avea vreo recomandare pentru noi, să ne uităm la un film?

Pe Netflix era un documentar interesant, “S Is for Stanley”, cu șoferul lui Kubrick, un personaj interesant. „Another Round” este foarte bun, mi-a plăcut mult.

Și am mai văzut primul film al lui Terrence Malick, „Badlands”, un film foarte foarte bun. Nu îl văzusem, spre rușinea mea, dar mi-a plăcut enorm.

Tu cum te raportezi la evoluția aceasta a cinematografiei spre platformele online?

Evident că prefer sala, am fost educat în zona asta, pe de altă parte toate lucrurile se schimbă. Eu am prins și trecerea de la peliculă la digital, până la urmă condiția noastră e să ne adaptăm.

Ne adaptăm tot timpul la bugetul unui film, care niciodată nu e cât vrei tu, trebuie să ții cont de limitări.

Prefer sala, vreau să văd detaliile pe ecranul mare, într-o sală spectatorul are și răbdare cu tine, cu cadrele lungi. Dar pot să înțeleg că generațiile care vin din urmă nu mai au atâta atenție, trebuie să alegem: ne adaptăm sau nu.

The post Corneliu Porumboiu, regizor: “Cât am fost profesor, încercam să îi fac pe studenți să vină cu propriile idei. După aia, nu au mai venit deloc la cursuri.” appeared first on Cultura la dubă.

Avengers: Endgame (612.309 spectatori), Frozen ll (579.606 spectatori) și Joker (523.099 spectatori) ocupă primele 3 locuri în topul celor mai urmărite filme în cinematografele din România în anul 2019, în funcție de numărul de spectatori.

Cifrele au fost publicate în Anuarul Statistic 2019 realizat de Centrul Național al Cinematografiei.

În topul celor mai urmărite filme românești care au avut premiera în 2019 se află pe primul loc Oh, Ramona, regizat de Cristina Iacob. Filmul a avut 256.115 spectatori în sălile de cinema și reprezintă, de asemenea, recordul de spectatori stabilit de un film românesc din 2015 până în prezent.

Pe locul al doilea în 2019 se află 5Gang: Un altfel de Crăciun, regizat de Matei Dima. Filmul a adunat 167.025 de spectatori, fiind adresat în special copiilor și adolescenților.

Cea de-a treia poziție în top este ocupată de Maria, regina României, regizat de Alex Cahil, cu 143.323 de spectatori.

Filmul La Gomera, regizat de Corneliu Porumboiu și prezent în competiția oficială la Cannes a avut doar 30.156 de spectatori, iar Monștri., regizat de Marius Olteanu, prezent și premiat la Berlinală și la alte festivaluri internaționale a înregistrat doar 5.620 de spectatori.

Vedeți aici topurile complete.

The post Avengers Endgame, Frozen ll și Joker – cele mai urmărite filme în cinematografele din România în 2019. Oh, Ramona – cel mai umărit film românesc. appeared first on Cultura la dubă.

Lista completă poate fi văzută aici.

Despre documentarul Fotbal infinit, The New Yorker scria încă din aprilie 2018 că este unul dintre cele mai bune filme documentare din ultimii ani, filmul lui Corneliu Porumboiu fiind văzut atunci, în New York, la Film Society of Lincoln Center.

Fotbal infinit a fost selectat și în cadrul secțiunii Forum a Festivalului de Film de la Berlin, în 2018.

Filmul este inspirat din viața unui prieten al regizorului Corneliu Porumboiu, care avea un plan de a schimba regulile fotbalului, plan la care a lucrat mai bine de 10 ani.

The post “Fotbal infinit”, regizat de Corneliu Porumboiu, inclus de The New Yorker în lista celor mai bune filme ale deceniului appeared first on Cultura la dubă.