Who would have thought that 35 years after the fall of communism, Romanians would still be seeking healing? Cornelia Oncioiu is part of a generation of children raised in Romanian working-class families who, hardened by the shortages and horrors of the communist regime, didn’t know that the affection they showed their own children could matter more than what they put on the table.

Born in the commune of Dărmănești in Bacău County, at her mother’s insistence, she moved to Cluj when she was only 13 years old.

Today, she is one of the voices of the Paris National Opera, and her professional life is divided between the Opera Garnier and the Opéra Bastille, the performance halls that any artist or opera lover dreams of. She has shared the stage with international stars such as German soprano Diana Damrau and French baritone Ludovic Tézier and has worked with important directors like Robert Wilson and Andrei Șerban.

But her story is not that of a diva. Having lived in the French capital for over 20 years, mezzo-soprano Cornelia Oncioiu’s success is an example of courage, perseverance, and healing through music.

***

We met Cornelia Oncioiu right next to the Opera Garnier in Paris. I immediately noticed her Transylvanian accent, but she told us she was actually born in Bacău. Destiny led her to Transylvania, the Banat region, and then to France, so her Romanian has no trace of a Moldovan accent.

“I lived with my parents until I was 13, and when I was 13, my mother said: you’re moving to Cluj! We had some relatives there, and there was a family wedding. Since she couldn’t leave, she said I should. I didn’t want to go, I cried, I hated the idea. But many times, life has shown me that even if I didn’t want something, it happened so that I would get to where I was meant to be.

Do you believe in destiny, that a certain path is written for you?

Yes, I clearly do, because I have lived it, I have seen it happen so many times.

“After I finished 8th grade, I enrolled in the Mining, Oil, and Geology section at the Racoviță High School in Cluj. And it so happened that I met a classmate who was enrolled at the Cluj School of Popular Arts. We both loved to sing, and she told me I could enroll too.

I went with my uncle to register, and the date of the exam fell exactly when I was sick; I had a throat infection. I was treating myself with walnut shell tea and onion tea.

At that time, I sang pop music; I didn’t sing classical music at all, I didn’t know what it was all about. I had no musical knowledge. In Dărmănești, I had an extraordinary teacher with whom I did four years of kobza. And he also played the violin fantastically; you can imagine what it means to have a teacher who plays the violin in Dărmănești, a very small commune! But I never even thought I could have a career in music. I never even dreamed of it. I didn’t know what talent was. I just liked to sing. That’s all.

At the exam for the School of Popular Arts, I sang ‘Nu-mi lua iubirea dacă pleci’ (Don’t Take My Love If You Leave), as I was a big fan of Angela Similea. I sang the first verse and the chorus, and the teacher said, ‘Thank you, that’s enough.’

Of course, I was inhibited; I thought I must have disappointed him, that he didn’t like it, that he wouldn’t take me. And then I experienced one of the most exceptional moments of my life. There was such a great silence that it seemed to last an eternity. And then he said: ‘A voice like that, you hear it once every 25 years.’ And that left me speechless because I didn’t expect it at all; it shocked me.

I think that based on those words, I actually built my career.

And I think I latched onto that. And my younger brother, Călin, was and still is my biggest supporter; he was by my side unconditionally, I always felt him close, even at a distance. He lived and continues to live my successes and failures with the same intensity.”

Deeply moved, with tears in her eyes, Cornelia Oncioiu tells us how a teacher can save the life of a child otherwise condemned to a life without opportunities. “Mr. Valeriu Sorescu was an extraordinarily interesting man; he gave me everything, he shaped me, he opened my eyes. He, with an imposing stature like Pavarotti, came to my school to talk for me because I wasn’t doing well in math.”

The same singing teacher later encouraged her to study at the Conservatory when her parents were calling her home to Dărmănești.

“After finishing high school, I joined the Cluj Opera choir because I needed a job. I had a lot of financial difficulties because I had no help, no one.

My mother told me: ‘You don’t have money, come home.’ The concept of music didn’t exist for her. And I said, no, I want to continue making music, and I stayed. My singing teacher told me at the beginning: ‘You have to do classical music; you have a voice for opera music, leave pop music. You won’t do much with it.’ I still wanted to do pop music, until in my third year of singing, he gave me an aria from Azucena, from Trovatore (n.r. The Troubadour, by Giuseppe Verdi).

This woman, Azucena, mistakenly threw her own child into the fire instead of the other one, wanting revenge. All of this had a very big impact on me because it overlapped with events from my personal life that were very significant, very painful, and so, I immediately understood the text. And I said: ‘If this is opera, this is what I want to do!’

It wasn’t complicated for someone with my experiences. When you come from a family with an alcoholic father, with a mother who yells from morning to night, the emotional burden is always within you.

The choir master of the Cluj Opera was very favorably impressed and said, ‘Yes, indeed, that is a true mezzo-soprano voice. When there is a competition, you will come to the competition and you will be part of our choir, if you want.’

I worked there for 3 years, until 1997.”

In parallel, she participated in and won the most important competitions in Romania, such as Hariclea Darclée, Eugenia Moldoveanu, Sabin Drăgoi, or Ionel Perlea. She began to build a career as a soloist, enjoying the trust and support of the great Romanian soprano Mariana Nicolesco. In 1997, she moved to Timișoara, where she was admitted to the Conservatory, and continued to perform as a soloist at the Cluj or Timișoara Opera, and to sing on the stage of the Romanian Athenaeum in Bucharest.

“In the 2001-2002 season, when I was finishing my studies, I applied for competitions at the operas in Bucharest, Cluj, and Timișoara and had passed the stages at all of them. But, at the same time, as a result of a project with the French Cultural Center in Timișoara, I was going to have an audition in Bucharest for Monique Devaux, who is still the director of the Auditorium at the Louvre.

I traveled all night by train from Timișoara to Bucharest to have the audition in the morning at the Opera, in front of Mrs. Devaux. I knew it was for a lady from France, but I didn’t know who she was.”

She waited all morning on the stairs of the Bucharest Opera to be let in for the audition, and the wait was worth it, as that was the meeting that would radically mark her career.

“She liked it very much and wrote a letter of recommendation for me to the Paris Opera Academy, which is a kind of school, but the admitted people are like employees, in fact. We had teachers, pianists, free training, and our duty was to sing on stage if requested, or to be understudies for some shows.

There were only 5 spots and 250 applicants. When I got there and saw that, I started to tremble and said, well, now it’s life and death. When you put me in a situation like that, I go and show everything I can; nothing can stand in my way, I don’t see, I don’t hear, I disappear into another universe.

I got in here, and at the same time, the competition at the Bucharest Opera was finishing, and I said yes, I choose Paris!

It wasn’t the money that attracted me, but the study; I wanted to learn as much as possible, to be in an environment where I had as much high-level information as possible, which I have to admit I didn’t have in Romania.

How many years did you study at the Academy here?

Two years.

And what happened after that?

Well, even before I was admitted to the Academy, they already offered me work. I did my first production as an understudy, right here at Garnier, with the role of Cornelia from Giulio Cesare (n.r. opera by Handel). The Opera also helped me with accommodation because I had only found a place for the period when I was starting the Academy. But until then, I had nowhere to stay. They found me an apartment right across from the Opéra Bastille.

Back then, there was a FNAC right in front. And they had the habit, as they do now, when there is an opera premiere, of highlighting all the records of that opera. And I didn’t know who those artists were, because at home we didn’t have YouTube, we didn’t have the internet, we didn’t have anything. I knew nothing about Mark Minkowski (n.r. French conductor) and a lot of other greats from here. I had the cast list, but it was only when I went into FNAC and saw Mark Minkowski, Mark Minkowski, Mark Minkowski everywhere, and all the people who were in the show, that I broke out in a sweat and said: ‘I can’t believe it, I’m going to go rehearse with these people tomorrow.’”

This year, Cornelia Oncioiu celebrates 21 years since her debut at the Opéra Bastille in Dialogues des carmélites. In all this time, her CV has become impressive, being a constant presence in the productions of the Parisian opera – Giulio Cesare, Elektra, Louise, The Barber of Seville, Madama Butterfly, Parsifal, Lucia di Lammermoor, Traviata, Le Soulier de satin are just a few of them. She has also sung at the Bordeaux National Opera in Rusalka, at the Grand Théâtre d’Avignon in Rusalka and Peter Grimes, and at the Marseille Opera in Madama Butterfly. Noticed by specialists in Paris, she has been invited to be part of performances staged in Amsterdam, Geneva, Monte Carlo, Tokyo, Santiago de Chile, and Shanghai.

“It’s not enough to sing beautifully or well; you have to be very responsive. That is, the moment you are told something, you have to immediately deliver what is asked of you. This is very important. Whether it comes from a conductor or a director. If you don’t react immediately to do what is said, in general, you are not given a second chance. In opera, at this level, no one really has patience with you.”

Although she was performing an episodic role, a critic from the New York Times noticed her in Traviata, alongside the main soloists – “Cornelia Oncioiu brings rich mezzo tones to the few lines she has to sing,” the New York Times article states.

Through music, she has seen different corners of the world, but she has collaborated least with Romania, being better known in France, her adopted country, than in her native country. In fact, this is the first interview she has given to a Romanian publication since settling in France.

How did you manage to integrate into everything that the world of Parisian opera means, beyond the artistic aspect?

It wasn’t easy for me. The difficulty comes from the difference in culture. The environment is not the same. We Romanians are more open; we get straight to the point. They are more diplomatic, they discuss things differently, they never say things to your face.

It’s hard at the beginning from a human point of view, until you make friends, until you get used to it. What most determined me to stay here was the cultural level and diversity.

If I had stayed in Romania, I don’t know what my life would have been like, but here I managed to buy an apartment, I managed to do so many extraordinary shows, to meet so many people, to sing under the baton of so many important conductors, to discover the world, to see art, to discover literature. You don’t feel like going back as long as you can benefit from all of this.

It’s true that for a soloist, as in my case, it’s very difficult because you always have to be well prepared, you always have to be at a high level. Any problem that arises puts you at a disadvantage and can quickly bring you down.

Whereas if you’re in a troupe in Romania, you don’t have the same problems. In general, you stay until retirement. It’s true that here you don’t have the same security or stability, but you have a lot of different soloists all the time, some of the world’s immense artists, the repertoire is very varied, the level of the orchestra is completely different, with extraordinary guest conductors.

Which work dynamic do you think is healthier, the one in Romania with all the artists employed or this one where artists are independent and work on a project basis?

I’m sorry, I don’t know if someone will accuse me or won’t like my answer, but I definitely opt for the second one. As a soloist, you realize you have to maintain your voice constantly, to work, to study. When the competition is high, of course, it makes you study and be prepared, because otherwise, someone else will take your place. This is also valid for directing, not just for soloists.”

Among the great directors she has worked with at the Paris National Opera are the American Robert Wilson and the Romanian Andrei Șerban.

“For me, Robert Wilson will remain hard to match, from many points of view. With him, I did Madama Butterfly at the Opéra Bastille, in 2009 and 2014, with me in the role of Suzuki. He insisted on the idea that when you perform and address someone, the feeling you want to convey doesn’t just go to the front. The energy circulates in multiple directions: up, down, front, back. If there’s a partner behind you, you don’t see them, but you have to feel them; you have to feel the energy with them, to make a connection with them.

A lot of soloists go on stage and care very little about their partners; they only focus on themselves, on shining, and that’s not okay.

With Andrei Șerban, I have some fabulous memories; I really liked Andrei! We are a bit made of the same dough. We both have a kind of simplicity and a direct style of communication, we understood each other very well.

I did L’italiana in Algerie at Garnier in 2010. And before that, Lucia di Lammermoor at Bastille. Andrei is spontaneous, he’s intelligent, he’s modest, he’s creative, free, he’s human, very human. He’s also charming, but it seems to me that the charm in people like this also comes from the fact that they have kept something of their childhood somewhere, that innocence in their soul.

What are the greatest satisfactions you have in your work?

The most satisfying moments are when you have partners you are on the same wavelength with and there is intensity. Intensity in emotions, in dedication, in responsiveness. It’s nice when your partner gives you a true look in the eye and isn’t the type who looks through you and sings their part, thinking about what they have to do.

With what partners have you experienced this?

Diana Damrau comes to mind now, for example, when we sang Traviata together, Sonya Yoncheva.

Then, there’s also the joy that comes from self-transcendence – when you manage to do difficult things that you never dreamed of.”

Having left a country that was still learning what democracy was and arriving in the heart of a culture that puts artistic freedom first, Cornelia Oncioiu has managed to build an international career through her own efforts and by eliminating any cultural barriers in her path.

The Paris National Opera, a benchmark of innovation and modernity, continues to work on dismantling clichés and brings multidisciplinary productions to the public, in which classic texts are sometimes combined with contemporary dance, minimalist scenography, and an international cast.

While street breakdancers were invited on stage there alongside the opera soloists in the revolutionary production Les Indes Galantes, the Bucharest National Opera was still trying to recover after numerous cases of corruption and the famous racism scandal in 2016 when Romanian artists demanded the removal of foreign collaborators and booed the great ballerina Alina Cojocaru, along with her partner, choreographer Johan Kobborg.

This year, the Bucharest National Opera again blundered with a campaign trying to “educate” the public – “How we dress at the opera” – presenting a hypersexualized and clichéd image of a fashion model wearing an evening gown. In contrast, at the Bastille, given that it is a common activity for them, many French people go to the opera directly from work, wearing casual clothes.

“I have been here for 20 years; it is a huge creative force, and the mix of classic and contemporary has become normal. But the audience here is much more open than in Romania.

In Germany, the role of Elvira from Don Giovanni was played this year by a man (n.r. the Brazilian Bruno de Sa), and this stirred numerous comments on the internet. What’s the problem? I mean, who are we to judge? And why should we judge? How does it affect us?

What do you think is the role of opera today, when the world is so dependent on digital technology, and the attention span for a subject lasts only a few seconds?

The role of opera is to make you live experiences other than the ones you are used to; it helps you see various stories from the past, many of which are still valid today, you see how people reacted back then, to know other cultures, other behaviors.

I believe that at the opera, you can experience feelings that I don’t know if you can experience in other forms of art. Of course, you can be moved in front of a painting, in front of a sculpture, or at a theater play, but when the vocal intensity is mixed with music, with scenography, with directing, with dance, with the text, with poetry, it is difficult for that to be equaled by anything else.

I’m curious if your parents got to see you singing on the stage of the Paris Opera.

Yes, my parents came to Paris a few times, and my father, before he died, came a few times and saw me in Paris, Nantes, and Bucharest. And my mother has come a few times.

My mother still lives in Dărmănești; she knows I’m here, but my parents were never very interested in my career, what I do professionally, my evolution. However, I am grateful because they gave me an education and what was necessary in my childhood. Now, as an adult, I have also understood the difficulties they went through.

What else connects you to Romania? Do you still visit your country, are you interested in what’s happening there?

Yes, of course, I’m interested. I was very affected and very preoccupied with the elections; I never in my life wanted a president to be elected as much as I wanted Nicușor Dan to be elected now. Oh my god, what a relief I felt when I saw he was elected. I think I would have cried for days if it hadn’t been so.

It’s interesting that you’re so interested, even though you no longer live there.

Well, you know why? (with tears in her eyes) I want to cry when I think of all the people who worked and struggled before so that we could have what we have now. It’s as if some people no longer appreciate anything. We no longer want Europe, we no longer want freedom, we no longer want anything, we only want ourselves, Romania? Because Europe is taking everything from us. I don’t understand. What is Europe taking from us?

I think about the people who died in the Revolution and the progress that has been made, because progress has been made. Some people don’t want to see it, but I say it has been made.

We are free to leave whenever we want, wherever we want. Isn’t that a good thing?”

***

This article is part of the “France Week” series, an initiative by Cultura la dubă supported by BNP Paribas. So far, within this project, Cultura la dubă has presented the stories of 22 Romanian artists and cultural figures based in France.

The post From Dărmănești to the Paris National Opera, the voice of mezzo-soprano Cornelia Oncioiu is the cry of a generation appeared first on Cultura la dubă.

Cine ar fi crezut că la 35 de ani de la căderea comunismului românii încă își vor căuta vindecarea? Cornelia Oncioiu este parte dintr-o generație de copii crescuți în familii de muncitori români care, înăspriți de lipsurile și ororile regimului comunist, n-au știut că afecțiunea oferită propriilor copii ar putea conta mai mult decât ceea ce le așază pe masă.

Născută în comuna Dărmănești din județul Bacău, la insistențele mamei, s-a mutat la Cluj pe când avea doar 13 ani.

Azi este una dintre vocile Operei Naționale din Paris, iar viața sa profesională se împarte între Opera Garnier și Opera Bastille, sălile de spectacol la care visează orice artist sau iubitor de operă. A avut ca parteneri de scenă staruri internaționale precum soprana germană Diana Damrau sau baritonul francez Ludovic Tézier și a lucrat cu regizori importanți ca Robert Wilson și Andrei Șerban.

Dar povestea sa nu e cea a unei dive. Stabilită în capitala Franței de peste 20 de ani, reușita mezzosopranei Cornelia Oncioiu este un exemplu de curaj, perseverență și vindecare prin muzică.

***

Cu Cornelia Oncioiu ne-am întâlnit chiar lângă Opera Garnier din Paris. Am remarcat imediat accentul său ardelenesc, dar ne-a spus că s-a născut, de fapt, la Bacău. Destinul a purtat-o către Ardeal, Banat și mai apoi către Franța, astfel că limba sa română nu are nicio urmă de accent moldovenesc.

“Eu am stat până la 13 ani cu părinții și de la 13 ani mama a zis: te muți la Cluj!, aveam niște rude acolo și era o nuntă în familie. Dacă ea nu a putut să plece, a zis să plec eu. Eu nu voiam să plec, plângeam, detestam ideea. Dar de multe ori viața mi-a arătat că și dacă nu mi-am dorit unul dintre lucruri, s-a făcut ca să ajung unde trebuia să ajung.

Credeți în destin, că vă e scris un anumit traseu?

Eu da, clar, pentru că l-am trăit, am văzut asta de foarte multe ori.

După ce am terminat clasa a 8-a, am intrat la secția Mine, Petrol, Geologie de la Liceul Racoviță din Cluj. Și așa s-a întâmplat că m-am întâlnit în clasa respectivă cu o colegă care era înscrisă la Școală Populară de Arte din Cluj. Ne plăcea amândurora să cântăm și ea mi-a zis că mă pot înscrie și eu.

Am mers cu unchiul meu la înscrieri și data examenului a picat fix când eu eram bolnavă, aveam infecție în gât. Mă tratam cu ceai de coji de nucă și ceai de ceapă.

Eu cântam la vremea aia muzică ușoară, nu cântam deloc muzică clasică, nu știam cu ce să mănâncă. Nu aveam noțiuni legate de muzică. Am avut în Dărmănești un învăţător extraordinar cu care am făcut patru ani de cobză. Și ne cânta și la vioară formidabil, vă dați seama ce înseamnă ca în Dărmănești, deci într-o comună foarte mică, să ai un învățător care să îți cânte la vioară! Dar eu nici nu m-am gândit că aș putea avea o carieră în muzică. Nici nu am visat. Nu știam ce e talent. Îmi plăcea să cânt. Atâta tot.

La examenul de la Școala Populară am cântat Nu-mi lua iubirea dacă pleci, eu fiind mare fan Angela Similea. Și am cântat prima strofă, refrenul și profesorul a zis mulțumesc, e suficient.

Eu, bineînțeles, m-am înhibat, mă gândeam că sigur am dezamăgit, că nu îi place, că nu o să mă ia. Și atunci am trăit unul dintre momentele excepționale din viața mea. A urmat o liniște așa mare încât mi s-a părut că a durat o eternitate. Și apoi a zis: așa o voce o auzi o dată la 25 de ani. Și asta m-a lăsat mască, pentru că nu mă așteptam deloc, m-a șocat.

Cred că pe baza acestor vorbe mi-am construit, de fapt, cariera.

Și cred că m-am agățat de chestia aia. Și fratele meu mai mic, Călin, a fost și este cel mai mare susținător, a fost alături de mine necondiționat, l-am simțit aproape de mine mereu, chiar și la distanță. A trăit și trăiește în continuare la aceeași intensitate cu mine reușitele sau eșecurile mele.”

Puternic emoționată, cu ochii în lacrimi, Cornelia Oncioiu, ne povestește cum un profesor poate salva viața unui copil condamnat, altfel, la o viață fără șanse. “Domnul Valeriu Sorescu era un om extraordinar de interesant, mi-a dat totul, el m-a format, el mi-a deschis ochii, el, cu o statură impozantă ca Pavarotti, a venit să vorbească pentru mine la școală, fiindcă nu mă descurcam la matematică.”

Același profesor de canto a încurajat-o să studieze apoi la Conservator, pe când părinții o chemau acasă, la Dărmănești.

“După terminarea liceului am intrat la corul Operei din Cluj pentru că îmi trebuia un serviciu. Aveam foarte multe dificultăți financiare pentru că nu aveam ajutor, nu aveam pe nimeni.

Mama mi-a zis: n-ai bani, vii acasă. Conceptul cu muzica pentru ea nu există. Și am zis, nu, eu vreau să continui să fac muzică și am rămas. Profesorul de canto mi-a zis la început: tu trebuie să faci muzică clasică, tu ai voce pentru muzică de operă, lasă muzica ușoară. Nu faci mare lucru cu ea. Eu în continuare voiam muzică ușoară, până când, în al treilea an de canto, mi-a dat să cânt o arie din Azucena, din Trovatore (n.r. Trubadurul, de Giuseppe Verdi). 

Această femeie, Azucena, și-a aruncat propriul copil în foc, din greșeală, în loc să-l arunce pe altul, vrând să se răzbune. Toate astea au avut un impact foarte mare asupra mea, pentru că se suprapuneau cu evenimente din viața mea personală, care erau foarte marcante, foarte dureroase, și atunci, imediat, eu am înțeles textul. Și am zis: dacă asta e opera, eu asta vreau să fac!

Nu era complicat pentru cineva care avea trăirile mele. Când vii dintr-o familie cu un tată alcoolic, cu o mama care zbiară de dimineață până seara, încărcătura emoțională e în tine tot timpul.

Maestrul de cor al Operei din Cluj a rămas foarte plăcut impresionat și a zis, da, într-adevăr, asta e o adevărată voce de mezzoprană. Când o să fie concurs, o să vii la concurs și o să faci parte din corul nostru, dacă vrei.

Am lucrat acolo 3 ani, până în 1997.”

În paralel a participat la cele mai importante concursuri de profil din România, pe care le-a și câștigat: Hariclea Darclée, Eugenia Moldoveanu, Sabin Drăgoi sau Ionel Perlea. Și a început să-și construiască o carieră de solistă, bucurându-se de încrederea și sprijinul marei soprane române Mariana Nicolesco. În 1997 s-a mutat la Timișoara, unde a fost admisă la Conservator, și a continuat să facă roluri de solistă la Opera din Cluj sau la Timișoara, să cânte pe scena Ateneului Român de la București.

“În stagiunea 2001-2002, când terminam studiile, eu am aplicat la concurs la operele din București, Cluj și Timișoara și trecusem etapele la toate. Dar, în același timp, în urma unui proiect cu Centrul Cultural Francez din Timișoara, urma să dau o audiție la București, pentru Monique Devaux, care este și acum directoarea Auditoriumului de la Luvru.

Am mers toată noaptea cu trenul de la Timișoara la București, ca să dau audiția dimineața, la Operă, în fața doamnei Devaux. Știam că este pentru o doamnă din Franța, dar nu știam cine e.”

A așteptat toată dimineață pe scările Operei din București pentru a fi lăsată să intre la audiție și așteptarea a meritat, fiindcă aceea avea să fie întâlnirea care să îi marcheze radical cariera.

“I-a plăcut foarte mult și a scris o scrisoare de recomandare pentru mine către Academia de Operă de la Paris, care e un fel de școală, dar persoanele admise sunt ca și niște angajați, de fapt. Aveam profesori, pianiști, formare gratuită, iar datoria noastră era să cântăm pe scenă, dacă ni se cerea, sau să facem dubluri în cazul unor spectacole.

Erau doar 5 locuri și 250 de înscriși. Când am ajuns acolo și am văzut asta, m-a luat tremuratul și am zis, na, acum e pe viață și pe moarte. Când mă pui într-o astfel de situație, eu mă duc și arăt tot ce pot, nimic nu poate să stea în calea mea, nu văd, n-aud, dispar în alt univers.

Am intrat aici și în același timp se finaliza concursul de la Opera din București și am zis da, aleg Parisul!

Nu banii m-au atras, ci studiul, voiam să învăț cât mai mult, să fiu într-un mediu unde să am cât mai multă informație de un nivel înalt, ceea ce trebuie să recunosc că în România nu aveam.

Câți ani ați studiat la Academia de aici?

Doi ani.

Și după aceea ce s-a întâmplat?

Ei, chiar înainte de a fi admisă la Academie, deja mi-au propus să lucrez. Am făcut prima mea producție în calitate de dublură, chiar la Garnier aici, cu rolul Cornelia din Giulio Cesare (n.r. operă de Handel). Opera m-a ajutat și cu cazarea, fiindcă eu găsisem una doar pentru perioada în care începeam Academia. Dar până atunci n-aveam unde să stau. Mi-au găsit un apartament chiar vizavi de Opera Bastille.

Pe atunci era un FNAC chiar în față. Și aveau obiceiul, ca și acum, când este o premieră de operă, să pună în evidență toate discurile cu opera respectivă. Și nu știam cine sunt artiștii aceia, că noi acasă nu aveam YouTube, nu aveam internet, nu aveam nimic. Nu știam nimic despre Mark Minkowski (n.r. dirijor francez) și o grămadă de alte somități de aici. Aveam lista cu distribuția, dar abia când am intrat la FNAC și am văzut peste tot Mark Minkowski, Mark Minkowski, Mark Minkowski, și pe toți cei care erau în spectacol, m-au trecut toate sudorile și am zis: nu se poate, eu cu cu oamenii ăștia o să mă duc mâine să repet.”

Anul acesta, Cornelia Oncioiu împlinește 21 de ani de la debutul său la Opera Bastille, în Dialogues des carmélites. În tot acest timp, CV-ul său a devenit impresionant, fiind o prezență constantă în producțiile operei pariziene – Giulio Cesare, Elektra, Louise, Bărbierul din Sevilla, Madama Butterfly, Parsifal, Lucia di Lammermoor, Traviata, Le Soulier de satin sunt doar câteva dintre ele. A cântat, de asemenea, la Opera Națională din Bordeaux, în Rusalka, la Grand Théâtre d’Avignon, în Rusalka și Peter Grimes sau la Opera din Marsilia în Madama Butterfly. Remarcată de specialiști la Paris, a fost invitată să fie parte din spectacole montate la Amsterdam, Geneva, Monte Carlo, Tokio, Santiago de Chile și Shanghai.

“Nu-i suficient să cânti frumos sau bine, trebuie să fii foarte reactiv. Adică în momentul în care ți se spune ceva, imediat să dai ce ți se cere. Asta e foarte important. Că vine de la un dirijor, că vine de la un regizor. Dacă nu reacționezi imediat să faci ceea ce se spune, în general nu prea ți se mai dă posibilitatea a doua oară. În operă, la nivelul ăsta, nu prea are nimeni răbdare cu tine.”

Deși interpreta un rol episodic, un critic de la New York Times a remarcat-o în Traviata, alături de soliștii principali – “Cornelia Oncioiu aduce tonuri bogate de mezzo celor câteva linii pe care le are de cântat.”, se arată în articolul The New York Times.

A văzut, prin muzică, diferite colțuri ale lumii, însă cel mai puțin a colaborat cu România, fiind mai cunoscută în Franța, țara adoptivă, decât în țara natală. De altfel, acesta este primul interviu pe care-l acordă unei publicații din România după stabilirea în Franța.

Cum ați reușit să vă integrați în tot ceea ce înseamnă lumea operei pariziene, dincolo de aspectul artistic? 

Nu mi-a fost ușor. Dificultatea vine din diferența de cultură. Mediul nu este același. Noi românii suntem mai deschiși, vorbim mai direct la subiect. Ei sunt mai diplomați, altfel discută, nu spun niciodată lucrurile în față.

E greu la început din punct de vedere uman, până îți faci prieteni, până te obișnuiești. Ceea ce m-a determinat cel mai mult să rămân aici a fost nivelul cultural și diversitatea.

Dacă eu rămâneam în România, nu știu cum ar fi arătat viața mea, dar aici am reușit să îmi cumpăr un apartament, am reușit să fac atâtea spectacole extraordinare, să întâlnesc atâția oameni, să cânt sub bagheta atâtor dirijori importanți, să descopăr lumea, să văd artă, să descopăr literatură. Nu-ți vine să te întorci atât timp cât poți să beneficiezi de toate astea. 

Este adevărat că pentru un solist, ca și în cazul meu, este foarte dificil pentru că în permanență trebuie să fii bine pregătit, în permanență trebuie să fii la un nivel înalt. Orice problemă ar apărea, te defavorizează și te poate duce repede jos.

Pe când dacă ești în România într-o trupă, nu ai aceleași probleme. În general, stai până la pensie. E adevărat că aici nu ai aceeași siguranță, stabilitate, dar ai o grămadă de soliști diferiți tot timpul, niște artiști imenși ai lumii, repertoriul e foarte variat, nivelul orchestrei este cu totul altul, dirijori extraordinari invitați.

Care dinamică de lucru vi se pare mai sănătoasă, aceea din România cu toți artiștii angajați sau aceasta în care artiștii sunt independenți și lucrează pe proiect?

Îmi pare rău, nu știu dacă cineva mă va acuza sau nu îi va plăcea răspunsul meu, dar categoric  optez pentru a doua. Ca solist vă dați seama că trebuie să-ți întreții vocea în permanență, să lucrezi, să studiezi. Când concurența e mare, sigur că te determină să studiezi și să fii pregătit, că altfel îți ia cineva locul. E valabil și pentru regie, nu e valabil numai pentru soliști.”

Printre marii regizori cu care a lucrat la Opera Națională din Paris se numără americanul Robert Wilson și românul Andrei Șerban.

“Pentru mine Robert Wilson va rămâne greu de egalat, din multe puncte de vedere. Cu el am făcut Madama Butterfly la Opera Bastille, în 2009 și în 2014, eu având rolul Suzuki. El a insistat pe ideea că în momentul în care interpretezi și te adresezi cuiva, sentimentul pe care vrei să-l  transmiți nu se duce doar spre față. Energia circulă în mai multe sensuri, în sus, în jos, în față, în spate. Dacă e un partener în spatele tău, tu nu-l vezi, dar tu trebuie să-l simți, tu trebuie să simți energia cu el, să faci legătura cu el.

Foarte mulți soliști se duc pe scenă și îi interesează prea puțin de partenerii lor, se focusează doar pe ei, să strălucească, și asta nu este ok.

Cu Andrei Șerban am niște amintiri fabuloase, mi-a plăcut mult de Andrei! Suntem un pic făcuți din același aluat. Avem un fel de simplitate și un stil direct de comunicare amândoi, ne-am înțeles foarte bine.

Am făcut L’italiana in Algerie, la Garnier, în 2010. Și mai demult Lucia di Lammermoor la Bastille. Andrei e spontan, e inteligent, e modest, e creativ, liber, e uman, e foarte uman. E și șarmant, dar mi se pare că șarmul la oamenii de genul ăsta vine și din faptul că și-au păstrat undeva ceva din copilărie, inocența aceea în suflet.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le aveți în munca dumeavoastră?

Cele mai satisfăcătoare momente sunt cele în care ai parteneri cu care ești pe aceeași lungime de undă și există intensitate. Intensitatea în emoții, în dăruire, în răspundere. E plăcut când partenerul îți arată o adevărată privire în ochi și nu este genul care se uită prin tine și cântă partea lui, gândindu-se la ce are el de făcut.

Cu ce parteneri ați trăit așa ceva?

Diana Damrau îmi vine în minte acum, de exemplu, când cântam împreună Traviata, Sonya Yoncheva.

Apoi, mai este și bucuria care vine din autodepășire – când reușești să faci chestii grele, la care nu visai niciodată.”

Plecată dintr-o țară care încă învăța ce este democrația și ajunsă în inima culturii care pune libertatea artistică pe primul loc, Cornelia Oncioiu a reușit să-ți clădească o carieră internațională prin propriile eforturi și eliminând din calea sa orice barieră culturală.

Opera Națională din Paris, un reper al inovației și al modernității, lucrează în continuare la demontarea clișeelor și aduce în fața publicului producții multidisciplinare, în care textele clasice se îmbină uneori cu dansul contemporan, o scenografie minimalistă și o distribuție internațională.

Pe când acolo erau invitați pe scenă dansatori stradali de breakdance, alături de soliștii operei, în producția revoluționară Les Indes Galantes, Opera Națională din București încă încerca să-și revină după numeroase cazuri legate de corupție și celebrul scandal de rasism din 2016, când artiștii români au cerut înlăturarea colaboratorilor străini și au huiduit-o pe marea balerină Alina Cojocaru, alături de partenerul său, coregraful Johan Kobborg.  

Anul acesta, tot Opera Națională din București a gafat cu o campanie prin care încearca să „educe” publicul – “Cum ne îmbrăcăm la operă”, prezentând o imagine hipersexualizată și clișeică cu un fotomodel purtând o ținută de seară. În schimb, la Bastille, dat fiind că pentru ei este o activitate uzuală, mulți dintre francezi merg la operă direct de la serviciu, purtând ținute casual.

“Eu sunt de 20 de ani aici, este o forță uriașă de creație, iar amestecul de clasic cu contemporan a devenit ceva normal. Dar publicul aici este mult mai deschis decât cel din România.

În Germania rolul Elvira din Don Giovanni a fost interpretat anul acesta de un bărbat (n.r. brazilianul Bruno de Sa) și asta a stârnit numeroase comentarii pe internet. Care-i problema? Adică cine suntem noi să judecăm? Și de ce am judeca? Cu ce ne afectează pe noi?

Care credeți că mai este rolul operei azi, când lumea este atât de dependentă de digital, iar atenția acordată unui subiect durează doar câteva secunde?

Rolul operei e să te facă să trăiești alte experiențe decât cele cu care ești obișnuit, te ajută să vezi povești diverse din trecut, multe valabile și-n ziua de azi, vezi cum reacționau oamenii atunci, să cunoști alte culturi, alte comportamente. 

Eu cred că la operă poți trăi sentimente pe care nu știu dacă le poți trăi în alte forme de artă. Sigur că poți să fii emoționat în fața unui tablou, în fața unei sculpturi sau la un spectacol de teatru, dar când se amestecă intensitatea vocală cu muzica, cu scenografia, cu regia, cu dansul, cu textul, cu poezia, e greu ca asta să fie egalat de altceva.

Sunt curioasă dacă părinții au apucat să vă vadă cântând pe scena Operei din Paris.

Da, părinții mei au venit de câteva ori la Paris și tatăl meu, înainte să moară, a venit de câteva ori și m-a văzut și la Paris și la Nantes și la București. Și mama a venit de câteva ori.

Mama încă trăiește la Dărmănești, știe că sunt aici, dar nu au fost niciodată părinți foarte interesați de cariera mea, de ce fac eu profesional, de evoluția mea. Însă, eu sunt recunoscătoare pentru că mi-au oferit o educație și cele necesare în copilărie. Acum, la maturitate, am înțeles și greul prin care au trecut ei.

Ce altceva vă mai leagă de România? vă mai vizitați țara, vă mai interesează ce se întâmplă acolo?

Da, sigur că mă interesează. Am fost foarte afectată și foarte preocupată de alegeri, nu mi-am dorit niciodată în viața mea ca un președinte să fie ales, cât mi-am dorit acum, ca Nicușor Dan să fie ales. Doamne, ce ușurată am respirat când am văzut că e el ales. Cred că aș fi plâns zile în șir dacă nu era așa.

E interesant că vă interesează așa de mult, deși nu mai locuiți acolo.

Păi știți de ce? (cu lacrimi în ochi) Îmi vine să plâng dacă mă gândesc la toți cei care au lucrat și au muncit înainte ca să avem ce avem acum. Parcă unii oameni nu mai apreciază nimic. Nu mai vrem Europa, nu mai vrem libertate, nu mai vrem nimic, vrem numai noi, România? Că ne ia Europa tot. Eu nu înțeleg. Ce ne ia Europa?

Mă gândesc la oamenii care au murit la Revoluție și la progresele care s-au făcut, că s-au făcut progrese. Unii nu vor să le vadă, dar eu zic că s-au făcut.

Suntem liberi să plecăm când vrem, unde vrem. Nu e bine așa?”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post De la Dărmănești la Opera Națională din Paris, vocea mezzosopranei Cornelia Oncioiu este strigătul unei generații appeared first on Cultura la dubă.