“Ne bucură enorm parteneriatul cu UNTOLD, iar colaborarea aceasta este încă un pas către incluziune, o nouă oportunitate de care vrem să profite cât mai mulți copii și tineri cu tulburări de neurodezvoltare. Și cei care sunt diagnosticați cu autism sau ADHD au același drept la bucurie, cultură și apartenență ca oricine altcineva. Când le oferim acces în siguranță la un festival ca UNTOLD, al treilea cel mai mare festival din lume, nu doar că le validăm
prezența, ci și modelăm un viitor. Integrarea nu înseamnă doar să îi lăsăm să participe, ci să le creăm condiții reale de a trăi experiența – cu sens, confort și demnitate. “ a declarat psihologul Crina Nedelcu, președintele Fundației Neuroatipic.

În plus, din lineup-ul UNTOLD de anul acesta, face parte BMike, DJ diagnosticat cu tulburări din spectrul autist, care va susține un show la scena Tram.
Fundația Neuroatipic își propune să creeze un mediu incluziv care să răspundă diversității nevoilor copiilor și tinerilor neuroatipici, prin: oferirea de spații și programe de dezvoltare personalizate, furnizarea de programe educaționale specializate pentru părinți și facilitatori și implementarea de programe de conștientizare socială.
Cel mai important proiect al Fundației Neuroatipic de până acum este Centrul Neuroatipic, un spațiu pe care îl vor construi de la zero, ce va integra soluții de arhitectură și design interior, alături de metode de intervenție și terapii, cu scopul de a crea un mediu optim dezvoltării copiilor și tinerilor cu tulburări de spectru autist. Astfel, copiii și tinerii vor fi ajutați să depășească provocările și să-și atingă potențialul maxim. Cei care vor sa ajute la construirea
acestui centru pot sa doneze la numărul de SMS 8864 cu textul INCLUZIUNE.

Festivalul UNTOLD a ajuns la cea de-a zecea ediție care va avea loc între 7-10 august la Cluj- Napoca, cu un lineup care include artiști care vin pentru prima dată în România precum Post Malone, Metro Boomin, Anyma, Becky Hill, dar și nume consacrate precum Martin Garrix, Armin van Buuren, Dom Dolla, Fisher, Black Coffee și mulți alții.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post UNTOLD și Fundația Neuroatipic vor amenaja o lojă senzorială pentru copiii și tinerii cu tulburări de neurodezvoltare appeared first on Cultura la dubă.

“Când eram copil am venit aici, în apropierea Drăgășanilor. Așa am descoperit Oltul, un râu care arăta minunat, nu era un lac, ca acum. Era natură pură, pe un banc de pietriș am văzut primul scorpion din viața mea și puțin mai sus am văzut bivoli în apă.”

Născută din ramificațiile unora dintre cele mai puternice familii nobile ale României, Știrbey, Costinescu și Bibescu, având rude în familiile Ghica, Brătianu, Rosetti sau Sturdza și fiind căsătorită cu un descendent al împăratului Franz Joseph, Ileana Kripp s-a întors în România copilăriei sale și a readus la viață tradiția viticolă și vinicolă a familiei Știrbey.

Averea Știrbey a fost impresionantă, însă Ileana nu a trăit vremurile de aur ale dinastiei. A cunoscut perioada dură, opresivă, în care comuniștii au deposedat neamurile boierești de bunuri și le-au înghesuit alături de muncitori în locuințe comune. 3 dintre bunicii săi au fost închiși în închisorile comuniste.

“Am stat în odaie cu părinții până la 10 ani. Eram 13 pe o baie și bunica spunea: bine că ei nu se spală decât sâmbăta, că așa avem mai multe șanse să intrăm la baie.”, își amintește acum râzând.

Pe când familia Știrbey-Costinescu trăia astfel, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei și Palatul Știrbey de la Buftea fuseseră ocupate de oamenii regimului. “La 2 noaptea au venit peste ei, i-au aliniat în curte și nu au avut voie să își ia decât niște perne, pături, saltele, câteva haine, nimic de valoare.”

Alături de alți 11 moștenitori, Ileana a reușit să recupereze în anii 2000 o parte dintre proprietățile străbunicului Barbu Știrbey, dar și mărturii ale propriei identități. De aproximativ 20 de ani, locuiește o bună parte din pe an la Drăgășani, în mijlocul viei.

Produce vin premium, în ediții limitate, și primește în casa sa grupuri mici de vizitatori, care degustă vinurile Prince Știrbey și descoperă povestea familiei. La rândul său, transmite propriilor copii și nepoți iubirea pentru România, țara din care ea a fost nevoită să plece singură, la doar 15 ani.

***

Este o dimineață de duminică și în poarta domeniului Știrbey de la Drăgășani ne întâmpină însăși proprietara Ileana Kripp, fostă Costinescu.

Este nepoata prințesei Maria Știrbey și strănepoata lui Barbu Știrbey, prim-ministru al regatului român și administrator al Domeniilor Coroanei, la rândul său nepotul lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849 – 1853 și 1854 – 1856.

În orice poveste de familie pe care ne-o spune apare, inevitabil, un nume important. O mătușă Rosetti, un văr Brătianu și așa mai departe.

“Familiile astea se vedeau și dacă se plăceau se și căsătoreau, hahahaha.” Umorul și autoironia se strecoară printre relatările cât se poate de serioase și de emoționante. În definitiv, povestea sa este povestea dezrădăcinării unui copil de propria familie și de propria țară.

Este, de asemenea, strănepoata lui Emil Costinescu, fost ministru de finanțe sub Carol I și co-fondator al Băncii Naționale a României.

“Pe bulevardul principal din Sinaia este o casă a străbunicului Emil Costinescu, ridicată între 1882 și 1885, construită de un architect român, Creangă, după o tehnică elvețiană. Această casă mai este în picioare și azi, semn că a avut o construcție fantastică. Dar grădina ei a devenit o parcare betonată, nu mai e niciun pom.

În stil românesc…

Nu, nu este stil românesc, este stil tovărășesc. Stilul românesc îl găsiți în alte părți și vă încântă, dar stilul tovărășesc nu are niciun fel de rădăcini, asta e drama, acolo doare. Faceți diferența între românesc și tovărășesc. Găsiți aceeași tovărășie și în Germania de Est și în alte țări.”

S-a născut la Sinaia și își amintește cu plăcere de drumețiile până la Vârful Omu. A fost nevoită să facă școala generală la București, în timp ce tatăl, de profesie inginer, a fost sudor pe șantiere, a cărat și instalat wc-uri și conducte de gaze.  Mamei i s-a interzis să continue studiile după 15 ani și a lucrat ca desenatoare la o instituție publică.

Deși a trăit în aceleași condiții ca orice copil, în comunism, a dobândit natural eleganța unei familii nobile.

“Știați cu adevărat din ce familie vă trageți?

Eu aflasem secrete de familie, istoricul familiei, fiindcă se puneau niște perne imense pe telefon ca să putem vorbi. Bunicul meu vorbea despre multe adevăruri pe care apoi nu le-am auzit niciodată la școală.

Să știți că nobilitatea poate să fie câștigată, dar poate să fie și cea profundă. Dacă luați un țăran care nu știe să scrie, îl poți găsi mai nobil decât oricine altcineva. Sunt două nobilități în ochii mei și bineințeles că eu o apreciez pe cea profundă, care nu are de-a face cu titluri.”

Străbunicul Barbu Știrbey, numit și Prințul alb, căsătorit cu Nadeja Bibescu, a fost apropiatul familiei regale încă de la Carol I, ulterior devenind omul pe care Ferdinand îl consulta în orice privință.

În același timp, între Barbu Știrbey și Regina Maria a existat o pasională poveste de dragoste, relatată de apropiați și apoi de istorici, consemnată în corespondența acestora. Barbu semna scrisorile către Maria “ILYMM”(n.r. I Love You, My Marie). Din iubirea lor s-ar fi născut Principesa Ileana, copilul preferat al Reginei Maria, și Principele Mircea, ultimul fiu născut, decedat la doar 3 ani.

“Regina Maria a fost dragostea vieții lui. El s-a căsătorit cu vara lui, dar nu din dragoste. A cunoscut-o pe Maria înainte să fie regină și s-a îndrăgostit pur și simplu. Știu că oamenii sunt dornici de senzații, de povești de concubinaj și sex, dar iubirea pentru Regina Maria a durat până la sfârșitul vieții lui și a fost ceva cu totul special.”

Cei doi își petreceau numeroasele întâlniri la Palatul Știrbey de la Buftea, locul unde în zilele noastre se desfășoară festivalul Summer Well, nunți și alte petreceri private. La Buftea, Ileana avea să ajungă ca adult, la aproape 10 ani distanță de la căderea comunismului.

Plecarea din România

A plecat din țară pe când avea doar 15 ani, cu ajutorul savantului român Henri Coandă, stabilit la Paris.

“Henri Coandă era prieten cu familia bunicilor Costinescu, fiind cu toții aromâni.  A fost o întâlnire de familie în care m-au întrebat dacă vreau să plec singură, fără să fim siguri că familia se va putea întregi. Și am zis că mă duc.”

O mătușă Știrbey și Henri Coandă au ajutat-o să se înscrie la internatul de maici de la Notre Dame de Sion.

“Mătușa mi-a făcut instrucție: să nu scrii în scrisori ce gândești. Atunci mi-am dat seama că țara mea e o mare închisoare. Fiindcă nu numai că nu poți ieși în țară, dar dacă ieși, iei această închisoare cu tine.

Asta a fost pentru mine cea mai mare durere, bunicii au rămas în urmă, nu puteam să îmi văd prietenii și nici să le spun ce gândeam.

Henri mi-a spus: îți prelungesc pașaportul și zic că vreau ca tu să înveți franceza mai bine și că apoi te trimit înapoi acasă. M-am dus cu el de mână la Ambasada României de la Paris. Eu nu știam cât de mult îi făcea Ceaușescu curte lui Coandă să se întoarcă în România, voia să se mândrească cu acest savant. De aceea i se acordau anumite privilegii.

Apoi, de Crăciun mi-a zis: acum o să îl invităm pe tatăl tău să vină să te ia. Henri era un mucalit și mi-a spus: vrem să scăpăm de tine și îi scriem tatălui tău: vino să o iei înapoi pe Ileana.”

Familia s-a întregit mai târziu la Paris, dar s-a mutat în Germania, unde tatăl a primit un post de inginer. Tânăra Ileana voia să studieze design de interior, însă tatăl nu a fost de acord. Așa că a studiat limbi străine și a pictat abajururi la un magazin de mobilă din Munchen. Mai târziu, a lucrat în bancă.

„M-am mutat în Germania și am avut 2 copii minunați, fiecare are acum câte 4 copii, deci am 8 nepoți. Copiii sunt din prima căsnicie. Dar actualul meu soț, fiind văr primar cu primul bărbat, este unchiul copiilor mei, hahaha. Soacrele mele sunt surori, am rămas în familie, hahaha.”, povestește cu zâmbetul pe buze.

De altfel, această legătură de familie avea să aibă un rol determinant în întoarcerea sa acasă.

“Primul meu bărbat nu avea niciun interes pentru România, voia să plece în Africa. De aceea ne-am și despărțit. Eu strângeam tot felul de pachete ca să trimit în țara mea – medicamente, caiete, ce puteam. Și el îmi zicea: ce faci, iar strângi cartoane? Numele lui era foarte cunoscut acolo și mă foloseam de orice relație, cerșeam la ei, oameni foarte importanți, ca să pot să trimit lucruri în România. Adunam și adunam, mă duceam la farmacii și luam cât de multe medicamente puteam.

Până la urmă, el a plecat în Africa, eu în România și fiecare a fost fericit. De altfel, când am decis să mă căsătoresc cu Jakob, el mi-a pus o condiție, să facem luna de miere în România. Pentru Jakob, spre deosebire de primul soț, legăturile de familie sunt foarte importante.

Familia Kripp are peste 700 de ani în Tirol, iar noi stăm în casa familiei Kripp de la 1454. Mama lui Jakob, ca și prima mea soacră, era strănepoata împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Deci și Jakob are o istorie bogată, dar care nu e povară, ca a mea.”

Întoarcerea acasă

Baronul austriac Jakob Kripp, de profesie jurist, a fost cel care i-a convins pe moștenitorii dinastiei Știrbey să înceapă lupta pentru recuperarea averii familiei. În 1997, cei doi au venit pentru prima dată în România, în luna de miere.

“Am intrat prin Satu Mare și am colindat toată țara în zig-zag. Am descoperit atunci multe locuri, fiindcă atunci când eram mică nu am avut ocazia să vizitez. Era foarte trist, frumos și vesel în același timp. Am plâns de mai multe ori în fiecare zi. Aveam emoții mari, adânci.

Când am ajuns la Brașov, am vizitat casa Știrbey, care era Casa Pionierilor. Am recuperat-o ulterior, dar a trebuit să o vindem fiindcă eram foarte mulți moștenitori.

Am închiriat o odaie aproape de casa copilăriei din Sinaia și m-a apucat așa un stres intern, încât am zis să plecăm. De frică de a avea un contact cu locul copilăriei mele, din care am fost nevoită să plec.

Și să vă spun o poveste incredibilă. Eu am dormit prima dată la Palatul de la Buftea atunci, în luna de miere. Am venit cu mașina austriacă a lui Jakob, am închiriat o odaie și ne-au spus prețul în lei. A doua zi am avut un mic dejun destul de… vechi, hahaha, iar apoi ne-au spus un preț exorbitant în dolari.

Eu eram roșie toată, pentru Jakob era ca un spectacol de teatru. Cu calm a încercat să le explice că suntem în România, unde nu se plătește în dolari și chiar dacă s-ar plăti, nu ar fi în niciun caz cursul valutar cerut de ei.

Asta se întâmpla în casa străbunicului meu.”

Barbu Știrbey a murit în 1946. Soția Nadeja și cele 4 fete ale lor erau moștenitorii de drept ai averii. Așa că urmașii acestora, răspândiți în Canada, Anglia, Franța și Germania, 12 la număr, au fost cei care au revendicat, începând cu 1998, bunurile familiei.

„Jakob a reușit să îi convingă pe tata și pe ceilalți moștenitori să facă cereri, i-a ajutat să facă dosarele, și-a luat un an sabatic de la bancă, s-a ocupat de procese. Bineînțeles că nu totul a fost rezolvat încă.

Pe aici era o pădure și cei care trebuia să semneze își doreau nu știu ce telefoane și bani. Jakob s-a făcut că plouă, le-a dat de înțeles că e dreptul familiei și atât și cred că i-a pisat așa tare încât au renunțat, până la urmă. Le-a arătat în cel mai elegant mod că nu e bine ce fac.”

Domeniul viticol de la Drăgășani, moștenire directă de la bunica Maria Știrbey, fiica cea mare a lui Barbu Știrbey, a fost recuperat cu ușurință.

„Nu a fost necesar să facem proces, am avut documente de la 1896 cu descrierile exacte ale hectarelor. Cei doi directori de la IAS au spus: să știți că v-am căutat. Iar administratorul viei chiar a rămas alături de noi până în prezent.”

Destinul Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei

Marea bătălie cu statul român s-a dat pe Domeniul Știrbey de la Buftea, dar mai ales pe Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, în spatele căruia s-a aflat mulți ani grădina Eden.

„De când am depus hârtiile, până să ni se retrocedeze, a fost groaznic. Până la urmă, palatul a fost retrocedat prin proces.

Voia altcineva această proprietate, un om politic român foarte important. Partea din spate nu am reușit să o recuperăm sub nicio formă, am vândut dreptul litigios fiindcă am ajuns la concluzia că sănătatea e mai importantă.

Noi făcusem cerere de retrocedare, știau că ne vrem dreptul înapoi, iar ei au început să distrugă anexele din spate, au distrus administrația domeniilor Știrbey construită prin anii ‘20 și cramele unde se depozita vinul adus de aici, de la Drăgășani. Era o clădire lungă, stil neo-brâncovenesc, au început să o cioplească, să o distrugă. Era clar că nu aveau nicio intenție să ni le dea înapoi.

Nu ni s-a retrocedat nici parcarea din față. Pe vremuri, gardul era până la trotuar, iar comuniștii au mutat gardul și au făcut parcare. Apoi noul proprietar a făcut un prim proiect cu arhitectul Alecu Beldiman. Când a văzut proiectul, băiatul meu a zis: “ăsta arată ca un deodorant”. Era un bloc puțin rotund sus. Voia să păstreze fațada și să facă în spate ditamai clădirea.

La un moment dat au început lucrările fără autorizație și era o groapă imensă, au tăiat niște platani seculari superbi. Proiectul nu a fost aprobat, din fericire, a fost o mișcare civică puternică atunci.”

Palatul Știrbey din București a fost construit în anul 1835 pentru Barbu Dimitrie Ştirbei și reprezenta principala locuință a familiei în anotimpurile friguroase. În 1948 a fost naționalizat, a devenit sediul Muzeului de Artă Populară și, ulterior, al Muzeului Ceramicii şi Sticlei.

După ce Ileana Kripp și rudele sale au câștigat clădirea în instanță, au vândut-o omului de afaceri Ovidiu Popescu pentru 5 milioane de euro. Acesta a decedat, iar monumentul istoric a fost moștenit de fiul său, Alexandru Popescu.

Sub proprietatea familiei Popescu, crama și grajdurile istorice au fost demolate cu implicarea unor funcționari publici de la Primăria Sectorului 1 și Ministerul Culturii. Fapta aceasta, precum și autorizațiile de construcție obținute pentru ridicarea mall-ului au fost anchetate de DNA și ulterior anulate.

În 2019, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei a fost achiziționat de dezvoltatorul imobiliar israelian Hagag, care în 2023 a început lucrările de restaurare și va continua proiectul de mall de lux într-o altă formă arhitecturală, momentan necunoscută publicului.

Ileana Kripp regretă destinul proprietăților familiei, dar mărturisește că nu ar fi avut alte căi.

„Toate proprietățile erau într-o stare deplorabilă. Eram 12 moștenitori și noi nu aveam cum să le reparăm.”

Continuarea tradiției viticole la Drăgășani

Cu o parte din fondurile obținute din vânzarea proprietăților, dar și cu bani de la soțul său, Ileana Kripp a ales să investească în domeniul de la Drăgășani, unde este proprietar majoritar, alături de baronul austriac Jakob Kripp. A renovat casa veche de peste 100 de ani și a investit în vie și într-o nouă linie de producție de vin, în cantități reduse, dar premium.

“Bunica mea avea sufletul aici și iubea locul, iar tradiția viticolă în familia mea este de sute de ani aici și nu în ultimul meu, bărbatul meu vine dintr-o familie care face vinuri de peste 400 de ani în Tirolul de Sud. Unul dintre frații lui este chiar enolog și a venit aici să ne dea sfaturi, i-a spus: dacă nu vii tu să faci ceva aici, vin eu fiindcă e minunat.

Tradiția vinului la Drăgășani există de sute de ani, tot dealul acesta este de peste 2000 de ani, pe aici au trecut romanii, dacii, grecii, toți băutori de vin.

Barbu Știrbey era un foarte bun om de afaceri și și-a dat seama de potențial. Când a venit aici filoxera (n.r. insectă dăunătoare viței de vie), Barbu Știrbey a vrut neapărat să salveze soiurile românești.”

Fascinată de istoria propriei familii, baroneasa ne arată o colecție de afișe, meniuri, reclame sau fotografii care vorbesc despre tradiția vinului Știrbey și despre soiurile de viță autohtone, de la Crâmpoșie, la Tâmâioasă Românească sau Feteasca Regală.

Printre acestea, înrămat este un Mers al trenurilor de la 1905 cu reclama pepinierei Știrbey de la Drăgășani, unde Barbu Știrbey a dezvoltat vițele indigene, printre ele și Crâmpoșia Selecționată, unul dintre soiurile care au supraviețuit din vremea dacilor până în prezent.

“În revista Furnica a avut ani de zile reclame Știrbey și cred că așa a susținut și ziarul. Sunt reclame pline de umor, unele chiar deochiate. Iar toți cei care au pictat aceste reclame, au devenit apoi artiști foarte cunoscuți – Francisc Șirato, Thodorescu Sion. Când se întâmpla asta, Barbu Știrbey avea cam 30 de ani.”

Ileana Kripp s-a familiarizat mai întâi cu vinul familiei Kripp, din Tirol. Mergea la cules de struguri și îi plăcea să bea must. Dar în România a descoperit soiurile de viță românească, înmulțite chiar de străbunicul său.

Între timp, a învățat chiar de la țăranii români, culegători de struguri, care este specificul soiurilor locale, al climei și al zonei.

“Pentru că aveau din ce în ce mai puține fonduri, au pus din ce în ce mai puține substanțe chimice pe vie, ceea ce a fost foarte bine pentru sol, fiindcă nu a fost poluat. În timpul comunismului conta cantitatea, nu calitatea. Vinul de aici se numea IAS Drăgășani.

Munca din vie este manuală și necesită cunoaștere, dar Ceaușescu a decis să se planteze la Drăgășani numai soiuri albe și la Sâmburești soiuri roșii, fiindcă era mai ușor să se gestioneze la grămadă și să dea cât mai mult la hectar.

Crâmpoșia și Feteasca Regală dau mult la hectar, aveau și Sauvignon Blanc și Tămâioasă, fiindcă în România nu se poate fără Tămâioasă. 60% din hectarele pe care le-am recuperat era viță albă, cu 4 soiuri albe, toate în stare foarte bună. Restul erau foarte vechi, unele de la 1911, în stare proastă și am decis să le scoatem, să le înlocuim. Aveam soiul de Crâmpoșie cel mai mult, cam 30% din soiurile albe.

Soiurile astea, dacă le tai, le ții în frâu, cu coarda mică, cu un ochi-doi, îți dau puțin la hectar.

Dacă le lași să se dezvolte și vrei mult, lași coardă cu mulți ochi și îți fac nu știu câți struguri. Dar calitatea este mult mai proastă fiindcă aceeași plantă trebuie să hrănească mai mulți struguri. Și veți avea un vinișor.

Dacă vinul e făcut din struguri bine hrăniți, veți avea mai multă aciditate, zahăr exact cât trebuie, totul va fi mai echilibrat.

Enologul hotărăște când se culeg strugurii, depinde ce vrem să facem. Dacă vrem să facem un vin sec, momentul de cules diferă față de un vin dulce sau demidulce.

Dar există și momente în care clima nu îți mai dă deloc vinul sec sau deloc vinul dulce. Fiindcă nu apucă să se îndulcească strugurele dacă vine vremea rece mai devreme.”

La o plimbare printre rândurile de viță, Ileana Kripp mai găsește ciorchini de struguri roșii Cabernet Sauvignon. „Aceștia nu au fost culeși pentru că aveau câteva boabe verzi, iar boabele verzi nu ne plac, alterează gustul. Iar altele erau prea arse de soare.”

Anul acesta am trăit cu toții cea mai caniculară vară de când sunt înregistrare datele meteo, iar agricultura a avut mult de suferit.

„Anul acesta a fost cel mai diferit față de toți anii. S-a precipitat coacerea extem de rapid, de brutal, au fost zile toride și nu a plouat.

Strugurii, când stau prea mult la soare, se fac cum ne facem noi dacă stăm prea mult la plajă. Se arde pielea, apoi se și cojește. Este o loterie și o măiestrie în vie. Am cules foarte devreme, un soi după altul, fiindcă dacă nu culegeam, aveam prea mult zahăr, care apoi face prea mult alcool, echilibrul s-ar fi stricat.”

Pe dealurile de la Drăgășani se întind acum mai multe vii și crame private, de mici dimensiuni, iar vinul produs în această zonă este printre cele mai apreciate din România. Printre acestea se numără vinurile Prince Știrbey, Isărescu sau Avincis. Dar, deși au parte de același sol și aceeași climă, vinurile diferă de la o casă la alta.

„Dați aceeași carne la trei bucătari și fiecare va face altceva din ea.”

Tradiția vinului în România nu ține doar de agricultură, ci și de cultură. Chiar statul român a cuprins în PNRR un capitol destinat dezvoltării turismului viticol, așezat laolaltă cu cultura. Ministerul Antreprenoriatului și Turismului ar urma să dezvolte o rută turistică a cramelor ce pot fi vizitate. Proprietara domeniului Știrbey este, însă, de părere că vinul premium nu poate fi degustat prin turism de masă.

„Unii vor să facă profit din asta fără să aibă cunoștință. Voiau să facă aici stații de autobuz, să vină puhoaie. În primul rând, șoseaua era înainte dublă, era betonul prost și au schimbat-o cu bani europeni, dar au făcut-o îngustă, nu au loc nici două mașini. Să vină aici autobuze întregi e imposibil. Deja e o limită a infrastructurii.

Turismul viticol se poate face doar în intimitate, dacă vrei să fie de calitate. E imposibil să îți vină un autobuz de 45 de persoane și să te înțelegi om cu om. Devine cantină.

Noi facem vinuri de nișă, iar dintr-un soi putem face și 3-4 feluri, ceea ce arată creativitatea. Aici se creează, nu se fabrichează vin.

Străbunicul și-a pus numele pe stică și asta arată calitatea. Când îți pui numele pe ceva, nu vrei să îl periclitezi. Noi nu punem un nume fictiv sau un nume… drăguț. Noi am vrut să păstrăm tradiția familiei.”

În casa de la Drăgășani, Ileana Kripp își gospodărește singură bucătăria și se bucură de mâncarea românească locală, de la roșiile gustoase și brânza țăranilor la un grătar cu mult usturoi. A învățat să facă zacuscă și vrea să transmită rețetele românești nepoatelor sale, care vin frecvent în vacanța de vară în Oltenia.

Soții Kripp primesc personal vizitatorii, atunci când sunt acasă. Le fac degustări de vin Prince Știrbey și le pregătesc o masă ca în familie.

„ – Care este vinul dumneavoastră preferat?

-Depinde de zile, depinde de ce mănânc, depinde din ce an este. Dintre vinurile albe, cel mai frumos îmbătrânește Feteasca Regală și am tendința să merg mai mult către el, mai ales că beau mai mult la mese, nu între mese. Dacă e foarte cald, prefer Crâmpoșia sau Rose-ul.”

Ileana Kripp, născută în România și educată în Franța și Germania, locuiește când în Austria, când la malul Oltului.

S-a luptat să își recâștige cetățenia română, dar a cedat în fața unei birocrații absurde. Se prezintă drept româncă, iar sufletul său și-a găsit aici liniștea, în ciuda barierelor care au afectat traseul întregii sale vieți.

„Am pierdut cetățenia când am plecat în Germania și a trebuit să renunț la ea. M-am dus la Ambasada României la Viena să fac solicitare să îmi redobândesc cetățenia. Am simțit fiori reci, parcă eram în anii ’60. Ambasadorul de atunci ne-a promis că se rezolvă în câteva luni, după 6 luni – nimic, după 1 an – nimic.

Am venit la București și mi s-a spus că trebuie să mai aștept 5 ani, că sunt străină. Trebuia să o dobândesc de la zero și nu a contat că m-am născut în România și că am crescut aici până la 15 ani, că aici sunt strămoșii mei. În lacrimi am zis că îmi retrag cererea. M-am simțit umilită.

Sunt româncă, eu știu asta în sufletul meu, nu mai contează că nu sunt pe hârtie. Alții sunt români pe hârtie și nu sunt români, de fapt.”

Casa Știrbey este o dinastie valahă ce datează din secolul 15.

600 de ani mai târziu, Ileana se încăpățânează să ducă mai departe numele Știrbey, într-o țară blocată încă în metehne comuniste.

Vă întrebați vreodată, chiar dacă este ceva iremediabil, cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost ocupată de comuniști?

Da. Mi-am imaginat de multe ori.

România e o țară foarte bogată, foarte frumoasă, foarte prost administrată și foarte furată. Furată nu în sensul că fură și pune în buzunar, ci sunt furate posibilitățile de a avansa, șansele.

Asta este cel mai trist. E un nihilism în chestia asta care doare și țara a mai trăit-o, dar parcă durează prea mult. Parcă e din ce în ce mai rău. Ar fi putut veni un timp mai bun și iar ne-am împotmolit.

Sinaia sufletului meu nu mai există. În fața casei mele aveam o poiană prin care în fiecare zi treceau vacile cu talăngi. Acum sunt numai și numai betoane, case cu betoane, blocuri cu betoane. Zici că te duci la Sinaia, la munte, și nu mai vezi un pom în fața casei. Asta este durerea mea.

Dar să știți că nu este numai aici. E o boală generală. S-au construit multe greșit și în alte țări. Doar că acolo era locul meu de naștere, de aceea mă doare.

Cel mai de preț lucru pe care îl avem e pământul, atât pentru ceea ce ne poate oferi el, cât mai ales pentru legătura cu rădăcinile noastre. Iar rădăcinile mele sunt aici, în România.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Întoarcerea dinastiei Știrbey appeared first on Cultura la dubă.

Drumul spre Peștișani se desfășoară printre dealuri și păduri calme, care te lasă să respiri aer curat și să oprești aerul condiționat chiar și într-o zi caniculară.

La Peștișani, comuna care curpinde satul Hobița, locul de naștere al lui Constantin Brâncuși, statul român a eșuat în văzul tuturor. Ani la rând, adevărata casă în care Brâncuși a copilărit a fost lăsată să se prăbușească, puțin câte puțin, să ardă, să dispară. Este unul dintre cazurile reprezentative pentru atitudinea pe care autoritățile au avut-o, de peste 35 de ani, față de cultura din mediul rural.

În acest context, actorul Cuzin Toma și-a ales o bătălie grea. De 3 ani organizează aici singurul eveniment cinematografic din zonă – festivalul Film în Sat. Tot aici vrea să ridice primul hub cultural în care viitoarele generații să descopere magia artei și infinitele căi pe care ea le deschide.

“Cu Film în Sat încercăm să îi expunem pe acești copii la ceea ce pe noi ne-a construit și ne-a…ne-a crescut.” Vizibil emoționat, apare în fiecare seară din festival în fața a câteva mii de oameni și își spune povestea iar și iar. A plecat din acest loc și s-a întors pentru a da înapoi ceea ce l-a făcut pe el un om mai bun.

„Banii știu cum se fac. Dar nu banii sunt importanți. Eu am simțit o nevoie să mă dezvolt ca să pot să îi ghidez pe copiii mei și ei să fie mai buni decât mine. Mi-am dat seama că doar prin cultură pot să fac asta.”

***

Pe Cuzin Toma și pe copiii săi i-am întâlnit prima dată acum 9 ani. Actorul și fiul său Nicodim, pe atunci în vârstă de 9 ani, tocmai se întorseseră de la Cannes, unde participaseră, alături de regizorul Corneliu Porumboiu, cu filmul Comoara, în care amândoi erau protagoniști. În calitate de reporter la Știrile Pro tv, le luam atunci primul interviu pe care ei îl acordaseră vreodată.

Între timp, notorietatea lui Cuzin Toma a crescut enorm. În fața publicului larg este popular datorită rolului Firicel din serialul Las Fierbinți, dar și datorită poveștii personale pe care a spus-o fără rețineri, de fiecare dată când a avut ocazia. În trecut a lucrat ca miner, electrician, balerin, bodyguard, la shaormerii sau ca paznic de șantier. Și a devenit actor.

Acum îl reîntâlnesc în mijlocul naturii, la marginea pârâului în care se scălda când era mic. Familia sa și prietenii apropiați, unii chiar din copilărie, s-au strâns aici și o sărbătoresc pe Meda, fiica lui Cuzin, care împlinește 15 ani.

“Noi veneam aici când eram mici și tot aici ne trage locul, zburdam pe aici, stăteam la baie, mâncam porumb crud, poame, mazăre dulce, noi am crescut în mediul natural sălbatic. Acum el are o ambiție sentimentală, legată de locurile astea, să se întoarcă aici și să facă ceva pentru copiii de aici.”, ne povestește Nelu, fratele mai mare al lui Cuzin.

Deși e stabilit la București de peste 20 de ani, iar cariera sa a fost într-o continuă evoluție, Cuzin Toma a simțit mereu dorința de a se întoarce la rădăcini și a îmbogăți acest loc spiritual. Alături de el a fost mereu Cristina, ființa care i-a ghidat drumul către artă și i-a devenit soție.  

Chiar la pârâul unde s-au adunat astăzi s-a născut povestea lor de iubire. Cu zâmbetul pe buze, Cuzin retrăiește momentele în care avea 16 ani și a văzut-o pentru prima dată.

“La început am văzut-o o singură dată, pe la 16 ani, ea venise în vacanță la bunici. Am stat de vorbă vreo 10 minute și atât.  Apoi am avut ghinion pentru că ea a plecat acasă și vară de vară mergeam prin locuri în care credeam că ar putea să apară ea, până am găsit-o.

Eram chiar aici, la râu, am tras-o de picior în apă chiar când ea se pregătea să iasă, credeam că sunt deștept, dar ea mi-a zis <<proastă inspirație>> și am plecat supărat, pe jos, acasă.

Peste un an, eu munceam la o casă vecină și am văzut-o pe stradă, am intrat în vorbă cu ea și de atunci…vorbesc cu ea. Din acel moment, a urmat o toamnă frumoasă de povești, de visat împreună.”

Cuzin a crescut, alături de cei doi frați ai săi, într-o colonie de muncitori aduși să construiască barajul peste Bistrița. Tatăl său, electrician, a lucrat la baraj până la pensie. Iar într-o mină de lângă baraj a ajuns să lucreze și tânărul Cuzin, ca electrician miner, după terminarea liceului, pe când frații au ales să lucreze la Jandarmerie.

“Când am dat la liceu, să faci o școală profesională, mai ales pentru copiii de la țară, era mare lucru. Dar pentru că fratele meu mai mare a învățat foarte bine, mama punea presiune și pe noi să învățăm, să facem liceul. După liceu, ne doream să ne facem polițiști. Dar atunci am început să mă văd cu Cristina și am renunțat la ce făceam.”

A absolvit Liceul Industrial din Peștișani care, ce ironie, se numește Constantin Brâncuși și nu are nicio legătură cu arta. Specializarea sa a fost în “reparații și întreținere utilaj minier”. Așa s-a angajat pentru 1 an și 2 luni ca electrician miner doar ca să scape de armată.

“Te duceai 4-5 până la 10 kilometri pe sub muntele ăsta și ieșeai la Tismana. Mergeam cu locomotiva, se împușca cu dinamită, săpai și tot așa. Se avansa câte 2 metri la 24 de ore.

Cum a fost viața în mină?

Întunecată și umedă. Curgea apa pe pereți. Ce să zic, nu conștientizam prea mult atunci. Chiar nu conștientizam…”

Privește acum către muntele prin care a săpat mina și parcă nu îi vine să creadă propria poveste. Din mină a cerut transferul la ansamblul de dansuri populare Doina Gorjului, unde făcuse un curs. Și a fost angajat ca dansator.

„Am învățat să dansez și asta făceam, m-am angajat ca solist de balet. Așa am făcut transfer și în cartea de muncă scrie negru pe alb, de la miner la balerin.”

Dar pentru că singura sa dorință era să fie cu Cristina, iar ea se pregătea să dea admiterea la Facultatea de Arte Plastice din București, a făcut cerere să intre în armată, ca să scape de această obligație și să poată apoi să fie cu iubita sa, în capitală.

După armată a făcut pregătire la gramatică cu mama Cristinei, care locuia la o oră distanță cu trenul. Inspirat de profesorul său din liceu, pe care îl admira, a vrut și el să devină profesor de sport.

“Când vorbea cineva pe care eu îl respectam, preluam foarte mult de la el. Îmi plăcea să mă corecteze, să mă facă să fiu mai bun, să îmi dea o educație civică. Iar sportul era o șansă mai ales pentru cei din medii defavorizate.”

“Am făcut box și atletism, dar nu am putut face sport de performanță fiindcă era nevoie de o rutină zilnică. Iar la categoria mea socială trebuia să și trăiești, să ai un venit.”

A fost admis la ANEFS în București și așa a început aventura la oraș, alături de Cristina.

„Eu lucram pe șantier, eram student la Sport, și stăteam în camera de cămin de la Arte cu patru fete. Era o bucurie. Împărțeam un pat de cămin cu Cristina, nu știu cum am reușit. Cam un an am stat așa. După aceea am făcut un apartament la demisolul căminului Occidentului, unde am tras singur apă, curent. Un an am stat acolo. Căminul a fost renovat și ne-am mutat într-o cameră cu parchet, cu baie.”

În tot acest timp, Cuzin și-a împărțit timpul între cursurile de la Facultatea de Sport, nenumărate joburi și ieșirile cu iubita sa, artistă.

A lucrat ca paznic al șantierului de la Hotel Novotel, a făcut shaorma, a lucrat la Spring Time, ca bodyguard la clubul Kristal și ca electrician, la ocazie. Ușor ușor, a început să se îndoiască de gândul de a deveni profesor de sport și, după 3 ani de studii, nu a mai dat examenul de licență.

„Începusem să simt gustul artei, Cristina mă tot scotea la teatru că și obosisem, eu lucram, schimbam instalații electrice la apartamente prin București și seara aveam teatru, teatru. Dar venise gândul că vrem copii, iar eu eram indecis legat de viitorul meu.

De când am plecat cu Cristina la drum, dorința mea a fost să am o stabilitate psihică și intelectuală, socială, de altă natură. Un job mai bine plătit nu îmi dădea încrederea de care aveam nevoie pentru a-mi crește și educa copiii.

Asta m-a făcut să trec prin multe și să renunț foarte repede. Eu am fost un paradox, mă zbăteam între ideea de sport și a fi un om de cultură, a fost o luptă permanentă în mine. Câștig mai ușor cu pumnul, dar ce fac, asta vreau să învăț un copil?”

Într-un moment decisiv, când era pe punctul de se angaja ca SPP-ist, a ales drumul către actorie.

„Am devenit actor dintr-un ego. Nu din egoism, ci din ego. Fiindcă mi-am pus ambiția că e ceva ce aș putea să fac și eu. Eram conștient de capacitățile mele fizice și psihice. Nu știu dacă intelectuale, dar psihice da. Îmi dădeam seama foarte repede ce am de făcut.”

L-a abordat pe Andi Vasluianu și acesta s-a oferit să îl ajute cu pregătirea.

“După două săptămâni mi-a zis: țărane, după mine ai intrat la facultate, nu am ce să îți mai fac. Vasluianu m-a ajutat să îmi conștientizez emoțiile și capacitățile motrice. Apoi m-a dus la Teatrul Podul, la Cătălin Naum. Acolo, privindu-i pe ceilalți, m-am educat, m-a ajutat să mă cunosc mai bine pe mine. Iar Naum m-a dus la o zonă emoțională cu prea puține cuvinte.

Am intrat la teatru din prima și, la două săptămâni de la admitere, am început să filmez la emisiunea Câștigi fără să știi, de la PRO TV. Dragoș Bucur căuta măscăricii pe care îi trimitea să pună întrebarea sau să glumească cu oamenii. Am câștigat atunci 100 de dolari și am continuat să filmez la emisiuni, să fac și reclame și scurtmetraje sau roluri în filme. Filmam emisiuni și am terminat facultatea cu 20.000 de euro din televiziune și reclame.”

2015 a fost un an cheie al carierei sale. A jucat în Aferim!, film care i-a adus lui Radu Jude Ursul de Argint pentru regie la Berlin și în Comoara, pentru care Corneliu Porumboiu premiul Un Certain Talent la Cannes.

În Comoara joacă alături de Cristina și de fiul lor, Nicodim. Acum, Nicodim are 18 ani și îl întâlnesc la pârâul unde a copilărit tatăl lui. Este voluntar în festivalul Film în Sat și își dorește o carieră în regie de film.

“Îmi place să creez ceva, sunt și foarte pasionat și interesat de politică. Prin filme aș vrea să mă exprim.”, spune Nicodim.

La rândul său, Meda, are înclinații artistice și îi place să cânte la tobe. Cuzin e mândru de evoluția copiilor săi și recunoaște rolul esențial pe care Cristina îl are în viața lor. Alături de ea, vrea să transmită și copiilor de la sate ceea ce le-au arătat propriilor copii. În festival, Cristina, zisă și “Cuzina”, este sufletul atelierului de țesut, în care câteva zeci de copii învață să brodeze pe o pânză uriașă.

„Culmea este că de la țară pornește cultura. Ce înseamnă cultură? Obiceiuri și tradiții. Prin crearea unui obicei și prin perpetuarea lui, dai naștere unei tradiții. Un cumul de tradiții și obiceiuri înseamnă cultură.”

Cuzin Toma, actor

Dacă ziua au loc ateliere de lucru pentru copii, seara familii întregi se strâng la concerte, filme, mici, popcorn și bere.

Festivalul Film în Sat se întâmplă pe o pajiște înconjurată de copaci bătrani, în locul în care se desfășura odinioară bâlciul. Seară de seară, timp de 5 zile, se strâng aici câteva mii de oameni, de la săteni cu posibilități reduse, la gorjeni mai înstăriți, veniți cu mașini scumpe de la Târgu Jiu sau din străinătate, unde muncesc.

Cu toții vin să vadă ce a făcut „Firicel” în comună, să facă o poză cu el sau să cunoască alți artiști. În fața lor, Cuzin improvizează seară de seară discursuri, interacțiuni cu publicul sau cu invitații.

“Prima dată am pornit singur, mai am un asociat pe finanțe, Rodica Mușat, care vine ca expert contabil din construcții, dar în rest nu m-a ajutat nimeni. De anul ăsta am și producător, pe Paul Ruben.

A fost foarte greu fără un producător. Oamenii vor câștig imediat, dacă se poate chiar înainte. Dar ne cam uităm scopul noi, artiștii. Noi trăim prin public și public ți-l mai și creezi la un moment dat.

Ai un serial, ai o ocupație. Dar când se termină serialul ăsta, ce faci? O să intri în depresie după atenția publicului. Dispari. Ești în lumina reflectorului, apoi în întuneric.

Noi trebuie să creștem un public pentru filmul românesc, deja e în creștere, se interesează de actorii pe îi văd în filme, îi caută apoi și la teatru. Deja acum, la al treilea an, oamenii au început să vină pentru film. Sigur, vin și pentru concerte, dar au rămas peste 1500 la film, asta mă bucură foarte mult.

Și, indiferent pentru ce vin, e important că mai văd și alt mediu, contactul cu lumea culturală nu are cum să nu te schimbe, chiar și în lucruri mici, te învață să strângi gunoiul după tine. Plus că este o nouă piață. Ne plângem că ne înghesuim în orașe. Vino aici, la 300 de copii în sală. Ai 6-7 sate aici.”, spune Cuzin.

“Vă dați seama ce emoții are el aici? Să vii la Peștișani și să vorbești în fața unei mulțimi, în locul în care noi stăteam pe pătură cu părinții, să mâncăm și noi doi mici și să bea tata o bere. Acolo se făcea bâlciul de Sfântul Petru și Pavel. Cu ceva timp înainte, începeam să strângem câte un bănuț, ne mai duceam la copăit, la sapă de porumb, ca să avem la un bănuț la bâlci.

El transmite emoția locului. Frate fiind, îmi dau seama ce e în sufletul lui când vorbește acolo. Și nu e ușor să organizeze, mai are și bețe în roate.”, dezvăluie Nelu, fratele său.

“În fața publicului de aici mă simt total descoperit, nu am niciun control, e o panică pe care o depășesc la un moment dat.”

Părinții au apucat să vadă festivalul făcut de fiul lor și au trăit evenimentul cu mari emoții.

“Din păcate, chiar după prima ediție de aici, lui tăticu’ i s-a făcut rău, Cuzin s-a dus cu el la spital și atunci a fost diagnosticat cu Alzheimer. Mămica a avut grijă de el la ei acasă, dar, din păcate, acum s-a făcut un an de când tăticul s-a dus.”

Crescuți cu mari greutăți financiare, cei trei fii ai familiei Toma spun că au avut o copilărie frumoasă și sunt recunoscători pentru educația pe care au primit-o de la părinți.

„Mama spunea mereu: nu aveți serviciu, treaba voastră este să învățați carte. Să nu cumva să fiu chemată la ședința cu părinții că faceți tâmpenii.”, spune Nelu.

“Mama ar fi vrut să fie artistă, avea înclinații, dar ne-a crescut pe noi. Țin minte că odată Nelu a făcut rost, prin niște relații, de un album de artă de la librărie și l-a adus acasă, pentru mama. Atunci am văzut noi pentru prima dată cum arată niște picturi.”, povestește Cuzin.

În Peștișani nu a existat vreodată teatru sau cinematograf. Practic, primul contact al locuitorilor cu aceste arte se întâmplă la Film în Sat, de 3 ani încoace. Cuzin Toma și Irina Margareta Nistor aleg filme românești pe care le proiectează apoi în festival, dintr-un tractor.

După ele, exista discuții între actori și public.

“Prefer filmele la care actorii pot veni, pentru că asta e magia pe care vreau să o creez, asta va transforma noile generații în cinefili. Să iasă actorul din ecran e ceva extraordinar pentru un copil.

Prima dată când am văzut eu un film a fost în colonie. Aveam o vecină, tanti Valerica. Punea un cerceaf pe perete și venea cu filme. Când am văzut prima dată poza aia pe pânză, nu înțegeam cum se mișcă ăia în poză.”

Plimbându-ne prin locurile în care a crescut, actorul leagă trecutul de viitor, e nostalgic, dar și un visător determinat să schimbe ceva.

“Am băgat cu tata curent în multe case de aici. Ba mai mult, eu am dat lumină bisericii și dacă eu, Cuzin Toma, am dat lumina bisericii, clar unor copii pot să le arăt drumul către o direcție bună, pentru că drumul pe care merg se pare că a fost bun. Nu tot timpul atât de neted, dar clar destinația nu este greșită. Și asta spun tot timpul.

Când am plecat de aici, ultima mea lucrare cu tata a fost Biserica din Gureni și mă distrează treaba asta. Băi, noi am dat lumina bisericii. Hihihi.”

Câțiva metri depărtare de biserică, ne oprim pentru câteva clipe în fața unei clădiri abandonate.

„Vedeți această școală? Filmați cum e acum, că va fi primul hub cultural din comuna Peștișani. I-am zis primarului să ne faciliteze, dacă îmi permite să fac un hub cultural, iar el a zis <îți dau școala aia dacă vrei>. Iar eu chiar la ea mă gândeam.

Școala nu trebuie să își piardă sensul de a educa și a cultiva.

Va fi o sală de expoziție, vor fi ateliere de creație, un birou pentru o asociație. Îmi doresc să încurajez tinerii să creeze mai multe asociații, sub o federație culturală care să reprezinte toate aceste sate.

Festivalul e gândit și cu niște rezidențe artistice cu câteva săptămâni înainte, pentru ceramică, sticlă, design vestimentar, arhitectură, muzică, pentru a crea la fața locului și a lăsa ceva în spațiul acesta. De ce m-am gândit la aceste ateliere? Ca să dăm ceva înapoi satului, să recreăm cultura la sat prin tradiții și artă.”

Anul acesta, festivalul Film în Sat a fost organizat și în alte localități – Rășinari, jud. Sibiu, Cernătești, jud. Dolj, Întorsura Buzăului, jud Covasna, iar între 13 și 15 septembrie va ajunge în județul Teleorman, la Izlaz.   

“Îmi doresc să implementez conceptul de village break. Din orice oraș din România ai fi, să fie un sat la o oră distanță unde să te bucuri de acces la un spectacol, la un concert, la o expoziție, să ai cultură, dar să ai și liniștea de la sat, natură, aer curat.”

Anul acesta, a reușit să obțină și finanțări de la Consiliul Județean Gorj și Primăria Peștișani. Cumva, văzând popularitatea crescândă a festivalului făcut pe cont propriu, autoritățile locale au fost nevoite să se implice și ele. Nu au apărut, însă, sponsorii care ar putea contribui semnificativ la infrastructura festivalului.

La Film în Sat, viața rurală se îmbină cu arta urbană. Acum câteva zile, artiștii vizuali Irlo și 1Q Sapro au pictat podul de metal care face legătura între parcarea festivalului și spațiul de evenimente.

Pe lângă filmele proiectate – Libertate, regia Tudor Giurgiu, Moromeții 3, regia Stere Gulea sau Visul, regia Cătălin Saizescu, au avut loc concerte Damian Drăghici, Mădălina Pavăl Orchestra sau Taraf de Caliu, dar și spectacolul de teatru Doamne ferește, regizat de Lia Bugnar.

Din echipa festivalului fac parte doar 10 oameni. Cu toții sunt aici pentru că rezonează cu ideile lui Cuzin, cu speranța de a crește viitoarele generații de la sat prin cultură.

“Și eu am copilărit în sat, în județul Neamț, apoi mi-am găsit drumul în cinematografie. Rezonez foarte tare cu ce zice Cuzin despre felul în care ne întoarcem la origini și ne asumăm identitatea, o facem mai mult un avantaj. La început, să vii dintr-un mediu defavorizat e un dezavantaj. Dar fiind expuși la cultură și la filme, ne îmbogățim.

Mi-a plăcut mult aici, am fost surprinsă să văd că e o comunitate foarte activă, au venit oameni din mai multe zone, au stat la concerte, la filme, am simțit că scopul nostru e atins.

Au venit 30-40 de copii la ateliere, părinții au adus copiii la activități, ceea ce e mare lucru. Ei vor crește și vor vrea să fie în mediul artiștilor, să vadă filme, teatru, expoziții.”, spune Geo Huțanu, producătoare în publicitate, care anul acesta s-a ocupat de invitații aduși la Film în Sat și de gestionarea cazărilor.

Pe termen lung, visul lui Cuzin Toma este să organizeze Film în Sat în cât mai multe sate românești și să determine cât mai mulți oameni să stea până la finalul filmelor. Dar și să lase festivalul pe mâna tinerilor care acum sunt voluntari. Printre ei, fiul său.

După o seară de festival, turiștii veniți din diverse zone ale României sunt răspândiți pe la pensiunile din comună. Dimineața primesc un mic dejun ca în copilăria de la bunici: cu ouă de la găinile din curte, roșii gustoase din grădină, unt de casă, gem făcut din prunele din livadă și ceai din plante culese de pe dealuri.

Apoi pornesc fie cu bicicletele, pe jos sau cu mașina, către diverse obiective din zonă.

La Hobița există acum, în curtea lui Brâncuși, o Casă Muzeu pe care tatăl lui Brâncuși o construise pentru un vecin în 1875. Acolo au supraviețuit și doi duzi bătrâni din copilăria lui Constantin Brâncuși.

În Peștișani mai poate fi văzută și Peștera Cioara, cea mai veche așezare umană din Europa, de acum 50.000 de ani, precum și Cheile Sohodolului, săpate în calcare cretacice de apele pârâului Sohodol, în lanțul montan Retezat-Godeanu, zonă naturală protejată.

Dacă pentru copiii din Peștișani festivalul înseamnă speranță, pentru adulții de la oraș, chemarea la Film în Sat nu este neapărat către filme, ci mai degrabă către sine.

The post Comoara de la Peștișani appeared first on Cultura la dubă.

Actorul Alain Delon a murit la 88 de ani. Anunțul a fost făcut în această dimineață printr-un comunicat de presă semnat de cei trei copii ai săi.

„Alain Fabien, Anouchka, Anthony şi (câinele său) Loubo sunt profund întristaţi să anunţe decesul tatălui lor. Acesta s-a stins din viaţă în linişte în casa sa din Douchy, înconjurat de cei trei copii ai săi şi de familia sa. (…) Familia sa vă roagă să îi respectaţi viaţa privată în această perioadă de doliu extrem de dureroasă”, se arată în comunicatul transmis AFP și citat de news.ro

Cel de-al 4-lea copil al lui Alain Delon, Christian Aaron Boulogne, nerecunoscut de actorul francez, a murit anul trecut.

Alain Delon a cucerit marele ecran începând cu anii 50. Brunetul cu ochii albaștri a devenit rapid un star al marelui ecran, iar magnetismul său a atras atenția presei, a femeilor celebre și a marilor regizori.

A jucat în 89 de filme în 62 de ani, multe dintre ele sub conducerea unor regizori de prestigiu precum Visconti, Antonioni, Jacques Deray, Godard și Louis Malle.

În 1963 a făcut parte dintr-o distribuție de excepție a filmului “Ghepardul”, regizat de Luchino Visconti, care a obținut Palme d’Or la cea de-a 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes.

În 1969 a jucat rolul principal în “Piscina”, alături de celebra actriță Romy Schneider, iar povestea lor de dragoste a devenit emblematică în lumea cinematografiei. Cei doi au format un cuplu timp de 5 ani.

Printre femeile care i-au marcat viața lui Alain Delon se numără și Dalida, Brigitte Bardot, Mireille Darc, Nathalie Delon și Rosalie van Breemen, ultimele două mamele copiilor săi.

Când modelul și actrița franceza Mireille Darc s-a stins din viață, Delon a transmis: “Mimi, dacă ar trebui să desenez forma universului tău, i-aș da forma unei inimi. Dacă ar fi să sculptez o femeie, aceea ai fi tu. Iubirea ta este paradisul meu pierdut.”

În 2019, Alain Delon a urcat pe scena Festivalului de Film de la Cannes, unde a primit Palme d’Or d’Honneur. Trofeul i-a fost înmânat de către fiica sa, Anouchka, cea care urmează la rândul său o carieră în actorie. Alain Delon a ținut un discurs cu lacrimi în ochi, în care a spus că “Mai mult decât sfârșitul unei cariere, este sfârșitul unei vieți. Acesta este un tribut postum, dar acordat în timpul vieții mele. (…) Să plec este foarte greu. Dar voi pleca.”

The post A murit Alain Delon, starul cinematografiei franceze appeared first on Cultura la dubă.

Bogdan Dumitrache face din nou un rol extraordinar. Cea mai recentă prestație a sa a putut fi văzută la TIFF, în singurul film românesc selectat anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes – Trei kilometri până la capătul lumii, regia Emanuel Pârvu.

Interpretează rolul unui tată care se luptă pentru a-i face dreptate fiului său, bătut pe strada din sat pentru că este surprins în ipostaze intime cu un băiat, dar ajunge să îi facă rău, la fel ca toți cei din jur.

Filmul a adus peste 2.500 de spectatori în Piața Unirii din Cluj și alte câteva sute au format coadă la a doua proiecție, la Casa de Cultură a Studenților, fiind aplaudat la final de cei mai mulți dintre ei.

A doua zi după premiera din România, am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache. În timpul interviului, o invitată de peste hotare s-a oprit la masa noastră și l-a felicitat pentru film.

Cunoscut pentru rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca și premiat la Locarno și la San Sebastian, actorul este în același timp un antreprenor de succes, fiind co-fondatorul barului și Teatrului Apollo 111.

În interviul pentru Cultura la dubă, Bogdan Dumitrache vorbește pentru prima dată și despre o veche pasiune care îl va readuce din toamna aceasta la facultate – agricultura.

***

După prima proiecție în România a filmului, mai mulți tineri s-au ridicat și au vorbit despre experiențele personale, despre cât de mult se identifică cu povestea din film. Cum ți s-a părut această reacție?

Mie mi s-a părut extraordinar! Să te ridici în fața a 1500 de oameni, sau câți mai erau la Q&A, și să spui “asta e și povestea mea” – a fost cel mai frumos compliment pe care ni-l puteau face. Povestea i-a atins într-un mod absolut profund și au avut și curajul să spună asta, este extraordinar.

Există unii oameni care au reticențe față de filme care abordează subiecte “la modă” de câțiva ani încoace, dar tocmai tipul acesta de reacție a publicului ne arată cât de necesare sunt.  Tu cum te simți, ca artist, când vezi că munca ta atinge oamenii la un nivel atât de personal?

Cumva una dintre întrebările mari pe care mi le-am pus mereu a fost dacă arta este contextuală și ține de un moment, de un trend, sau ea trebuie să fie universală, valabilă în orice moment, în orice trend?

Cred că lucrurile se schimbă, cred că până acum ar fi trebuit să fie universală, dar cred că suntem într-o perioadă în care inclusiv arta contextuală are valoare.

Până la urmă, nu putem face lucruri doar de dragul nemuririi, ci putem să le facem și pentru societatea prezentă, să discutăm despre problemele de acum și să normalizăm societatea.

Deci da, cred că e nevoie de un astfel de dialog, de o astfel de artă, care să reprezinte momentul și persoanele care trăiesc în el, să ne reflecte, să funcționeze ca o oglindă, chiar dacă peste câțiva ani ea nu va mai fi relevantă decât ca istoric al momentului pe care l-a transformat.

Din afară, te percep drept un actor român de succes, cu apariții constante în filme, multe dintre ele premiate. Ai ajuns la un nivel la care să alegi scenariile și să refuzi unele dintre ele, dacă nu te regăsești în acele proiecte?

Și care sunt criteriile de care ții cont atunci când alegi?

Să poți să alegi e un privilegiu pentru că cei mai mulți oameni trăiesc din meseria lor, iar industria nu e atât de mare încât să îți ofere foarte multe oportunități. Chiar și după atâția ani, nu e ca și cum am 10 scenarii în așteptare și trebuie să aleg două.

Cu toate astea, sunt în poziția în care, dacă simt că ceva nu mi se potrivește de niciun fel, nu găsesc nimic care m-ar reprezenta, atunci refuz.

La acest film cum a fost? Ți s-a propus direct rolul sau ai participat la un castig?

A fost un casting. Eu cred în casting. E un proces firesc care nu determină dacă eu am talent sau n-am talent, ci un process cu du-te-vino între actor și regizor, și eu îi dau lui casting, să văd dacă mă potrivesc cu el, dacă putem colabora bine împreună. Se poate întâmpla să dai de un om cu care nu te potrivești deloc din punct de vedere uman, iar relația de pe set să fie afectată de asta.

Vreau să văd dacă regizorul cu care stau în față are o cautare autentică, și-a pus niște întrebări sau este un individ care aruncă pe actori “ia, livrați-mi asta!”.

Deci cu Emanuel a fost un casting în care ne-am testat reciproc în primul rând ca profesioniști care pot găsi soluții în orice situații, chiar și de conflict. Nu ne putem opri la filmare “gata, îmi iau jucăriile și plec acasă.” Noi trebuie să mergem mai departe și atunci castingul e un instrument foarte eficient care testează asta.

A fost altfel relația de lucru cu Emanuel Pârvu, ținând cont de experiența lui de actor?

Da. Faptul că este actor înseamnă că el a stat în fața camerei și atunci înțelege exact de ce are nevoie omul din fața camerei de la cel din spatele camerei, ca informație, ca atitudine, iar asta îl ajută foarte mult.

Emanuel are un demers foarte autentic, onest, în care admite dacă nu știe ceva și atunci căutăm împreună și ne punem întrebări, are răbdarea să stea lângă tine, să îți răspundă la întrebări până ai înțeles ce ai de făcut acolo.

Cum l-ați integrat pe Ciprian Chiujdea în această echipă în care voi aveați experiență, iar el era la debut?

Ciprian a venit către noi cu candoare și onestitate și atunci l-am îmbrățișat ușor.

Una dintre probleme e că actorii tineri se tem și atunci își fac o carapace, presupun că încearcă să se apere, nu neapărat să fie aroganți sau dificili. Dar, din teamă, unii actori tineri se apără mai mult decât ar fi cazul și devin dificili la lucru.

Ciprian nu a fost așa. A fost un actor tânăr corect, dedicat, iar asta e important. Dacă vii la filmare și o arzi în ciungă cu glume, te îmbeți noaptea și apoi te văd că ești chiaun și nu știi textul, avem o problemă. La Ciprian nu e cazul. E un actor extrem de disciplinat, a ales să stea toată perioada de filmare acolo, deși nu avea în fiecare zi filmare, putea să își viziteze familia, dar a ales să stea.

A fost ușor de colaborat cu el, în plus mai e și talentat și atunci nu a fost atât de dificil.

Cu siguranță a avut și el stângăcii, căutări, e firesc la primul film. Dar mie mi-a plăcut în primul rând pentru că era foarte serios.

Cum a fost experiența de la Cannes, unde tu ai mai fost? (n.r. în 2005, cu scurtmetrajul Trafic, regia Cătălin Mitulescu) Cum te-ai simțit acum?

Prima oară, în 2005, am plecat de acolo, m-a copleșit. Am rezistat o zi și ceva, urma să avem proiecție seara, dar toată atmosfera de acolo, tot posh-ul, toată industria care te copleșește. M-a intimidat și am fugit. Aveam și pretextul că aveam filmări în Austria și atunci copilul din mine s-a cocoșit, am zis “eu mă duc la filmări, nu stau eu aici să îmi arătați că sunteți mai tari decât mine.”

Acum a fost diferit.

Cannes în continuare este copleșitor din unele puncte de vedere, unele părți ale lui nu mă reprezintă în mod direct, tot acest glamour. Dar cred că sunt niște instrumente foarte utile pentru a vinde artă.

Arta trebuie ajutată ca să ajungă la cât mai mulți oameni, iar Cannes e cea mai mare piață de film, locul în care filmul are cele mai mari șanse.

Când mergeam de la Nisa la Cannes, în taxi, taximetrista a pus o întrebare: “mergeți la Cannes? Păi și cum, voi mergeți să mâncați icre negre și oamenii mor în lume?”

Și am spus: “Nu, noi mergem acolo fiindcă am făcut artă și toată această fațadă glamour este un ajutor mare pentru artă, pentru ca ea să ajungă la oameni.”

S-a schimbat ceva pentru tine, ca actor, după participările la Cannes? Au venit mai multe propuneri de casting?

Nu, nu neapărat. Cannes este foarte bun pentru producție, regie, cred că și pentru actorii tineri. Dar eu nu mai am această miză. Nu mai vreau să plec afară, nu mai vreau să fiu internațional.

De ce?

Pentru că nu mai vreau. Dacă voi fi chemat să joc un rol principal pentru că am fost văzut în alte roluri și am confirmat, mă voi duce. Dar să mă duc să o iau de la capăt cu roluri de teroriști est-europeni, în condițiile în care am doi copii acasă, nu mai sunt dispus să fac asta.

Cred că fac artă cu A mare și gloria internațională e secundară. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.

Apropo de copii, sunt curioasă dacă ai adus ceva din experiața ta ca tată în acest rol.

Bineințeles, orice rol pe care îl fac, mai întâi îl filtrez prin propria mea personalitate. Prima întrebare a unui scenariu e simplă:  eu în situația dată. Dacă aș fi eu, aș putea reacționa așa? Uneori da, alteori nu. Dar faptul că eu nu aș reacționa așa, nu înseamnă că eu nu îl pot înțelege pe cel din scenariu că reacționează într-un anumit mod.

Atunci, dacă lucrurile sunt clare, e primul semn că e un scenariu valoros, prin care pot să trec fără să simt nicio fractură de logică sau emoțională majoră.

Pentru că suntem la TIFF, cum e pentru tine toată experiența de aici?

În primul rând, aici este locul în care vorbitorii de limbă română văd filmul. Ceea ce e foarte diferit de Cannes, pentru că acolo ei ajung la poveste prin intermediul unei subtitrări.

Aici, oamenii ăștia îmi simt fiecare răsuflare și nuanță dintr-o replică. Noi ne gândim la fiecare virgulă. Nu există nimic care să apară întâmplător în film.

Poate unii cred că e similar cu viața și doar am imitat un pic. Dar totul este gândit cu atenție, cu substraturi, cu nuanțe, pe care cred că doar publicul vorbitor de limbă română poate să le perceapă 100% și atunci eu am emoții în fața lui.

Un tânăr din public a spus la Q&A că noi aici, la festival, suntem într-o bulă de privilegiați. Și a întrebat ce putem face pentru a ajunge la ceilalți, care chiar gândesc ca personajele din film?

Nu știu, eu sunt un actor. Ce pot să fac e să mă transform pe mine, să fiu un om mai tolerant, să îmi educ copiii. Noi putem adresa niște întrebări societății și societatea decide singură ce vrea să facă. Sunt convins că există posibilitatea de a ajuta sistematic, instituționalizat, dar noi asta putem face – să aducem în atenție. Și apoi, cu puțin noroc, putem face un subiect mai vizibil.

În ultimul interviu pe care l-am făcut împreună spuneai că ai mulți prieteni care nu merg la filme românești fiincă nu vor să vadă la cinema aceeași realitate românească dură, de care sunt sătui din viața de zi cu zi. Acesta e un film pe care l-ai recomanda prietenilor tăi?

Eu aș recomanda prietenilor mei toate filmele mele, dar în același timp încerc și să-i înțeleg că sunt obosiți, stresați, iar ei privesc cinema-ul drept o evadare, o cutie către o lume mai bună, care îi face să viseze la o viață mai bună.

Există mai multe moduri prin care poți schimba starea ta în bine, cel mai greu fiind acela în care începi să schimbi în tine lucruri, să te confrunți cu propria ta realitate, cu propriile alegeri, să încerci să devii mai flexibil, mai tolerant.

Dar acesta e drumul lung, greu, iar când ești acasă, după o săptămână de muncă, nu pot să judec, nu pot să nu înțeleg de ce alegi calea ușoară, a visării.

O înțeleg, doar că ea nu va aduce schimbarea.

Ai subliniat mai devreme că tu ești actor, dar aș vrea să te întreb dacă te gândești să faci și altceva, să scrii, să regizezi?

Nu m-am gândit niciodată la asta până acum. Cred că am o frică teribilă de impostură și de aceea nu pot să mă bag în lucruri fără să le stăpânesc.

Dintotdeauna mi-a plăcut să cresc plante, sunt fascinat de asta, aș vrea să dezvolt un business în zona asta, dar nu pot până nu voi da la Agronomie, până nu voi face acea facultate, ca să știu despre ce vorbesc.

Ca să crești un busuioc, nu e nevoie de o facultate, totuși, nu pot eu astfel.

Și te gândești serios să faci asta?

Da, chiar voi da în toamnă la Agronomie.

Te pregătești în acest sens? Faci meditații sau cum?

Nu, că oricum intru pe locurile cu plată. Hahahaha.

Acum am terminat Biologia de clasa a V-a cu fiica mea, trec la clasa a VI-a. Hahaha. Dar o să mai învăț, nu o să mă duc chiar fără să știu nimic.

Am această problemă, poate e exagerată, poate vine din copilărie, nu am fost vreun copil strălucit la școală, dar am nevoie să știu că știu.

Pe termen lung care ar fi planul tău, după ce termini această facultate?

Pe termen lung mi-ar plăcea să trăiesc de luni până joi la oraș și de joi până duminică la margine de oraș, într-un mediu natural, unde să pot dezvolta agricultură, un business în direcția asta. Sau pur și simplu să o fac pentru mine, de plăcere.

Apollo rămâne parte din acest plan?

Da, Apollo rămâne în picioare. Ne gândim destul de serios dacă mai dezvoltăm încă unul, suntem în căutare de locație. Dar da, și Apollo e un mediu în care se întâlnesc mai multe tipuri de cunoștințe care mă provoacă și mă face să mă simt bine atunci când reușesc ceva acolo, la fel ca la cinema.

***

Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”  va putea fi văzut și la Festivalul Internațional de Film Anonimul, între 12-18 august 2024, la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării, chiar unde a fost filmat. Din toamnă va intra în cinematografele din țară.

The post Bogdan Dumitrache, actor: “Nu mai vreau să fiu internațional. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.” appeared first on Cultura la dubă.

Lângă Brașov, unul dintre cele mai frumoase și importante orașe ale României, există 6000 de suflete, dintre care peste 3000 sunt minori.

Se întâmplă în Gârcini, un cartier din orașul Săcele unde, potrivit recensământului, trăiește cea mai mare comunitate de romi din România.

Acolo, copilăria își păstrează inocența și speranța. Acolo, școala este șansa la o viață mai bună.  

***

Plecați din București la 4 și jumătate dimineața, ajungem la Gârcini odată cu primele raze de soare. Este 8 dimineața și pe șoseaua principală vedem părinți zgribuliți care îi duc de mână pe cei mici, către școală. Afară sunt -7 grade celsius, dar copiii par deja obișnuiți și căliți în fața frigului.

La două dintre clasele pregătitoare ne întâmpină Diana Bâscă și Ramona Crețu, învățătoare în școala din Gârcini și profesoare Teach for Romania.

Activitatea lor se desfășoară în două containere ridicate în curtea școlii. Este o soluție găsită de mai multe unități școlare din România, care nu mai fac față numărului mare de elevi. Containerele sunt încălzite cu aer condiționat și înveselite cu desenele realizate de cei mici.

„La școală e foarte frumos, scriem, facem litere, facem cifre. Cel mai mult mie îmi place de doamna, este foarte bună. Îmi vorbește frumos, mă cheamă la ea la catedră să îmi arate litere.”, ne spune Casian, în vârstă de 7 ani. „E foarte fain la școală, mă joc cu colegii, îmi place să învăț litere, să scriu. Uneori lipsesc, dacă sunt răcit, că stau noaptea pe afară.”, povestește și Luca, un alt elev al Dianei.

Din punct de vedere legislativ, România interzice segregarea copiilor romi în școli. Însă comunitatea din Gârcini este complet izolată din punct de vedere geografic. Astfel că în școală învață doar elevi romi.

Anca Mezei, cunoscuta educatoare de etnie romă, ne povestește că cei care s-au așezat aici, cu sute de ani în urmă, au ajuns să locuiască la marginea pădurii fiindcă românii nu i-au primit în satele lor.

Straturile pe care se desfășoară Gârcini se observă ușor chiar din curtea școlii. Pădurea e la doar câțiva pași, iar unele mame culeg de acolo plante pentru ceaiuri sau fructe.

Astfel de povești, precum și alte informații despre istoria romilor sunt prezentate de Anca în fața celor două clase pregătitoare. Anca este invitat special în această zi, dar copiii o cunosc deja și o îmbrățișează, fiindcă unii au avut-o educatoare la grădiniță. Ea însăși a crescut într-o casă din pădure, într-o familie de romi, într-un sat alăturat.

Cu zâmbetul pe buze și cu căldură, Anca vorbește în fața clasei despre experiența sa. La începutul întâlnirii, întrebați câți romi cunosc, elevii de pregătitoare se tem să ridice mâna. După ce află povestea Ancăi, mai mulți își fac curaj și își recunosc etnia.

„Când eram mică, la școală, mi-a fost rușine să spun că sunt romă. Dar după ce am trecut printr-o grămadă de situații în care copiii au râs de mine, după ce am plâns mult la liceu, în prima zi de facultate m-am dus în fața colegilor și am spus direct: Bună ziua, pe mine mă cheamă Anca Mezei și sunt de etnie romă.

-Și eu sunt rom, doamna!

-Și eu!

-Și eu!”

În cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, profesorii Teach for Romania au urmat un curs de formare și au învățat cum să introducă la ore noțiuni despre istoria romilor sau să desfășoare activități menite să le crească elevilor romi stima de sine. Astfel că cei mici știu acum că „țigan” este un apelativ cu conotație negativă, că romii au o limbă oficială, propriul lor imn sau steag, dar și că provin, istoric, din India.

„Prin simplul fapt că ei nu recunosc că sunt de etnie romă, e clar că își neagă originile de rușine, simt undeva că sunt priviți altfel. Iar eu am intrat în proiect pentru a-i pregăti să nu mai aibă rețineri atunci când intră în contact cu românii, e important să cunoască părțile bune ale culturii lor și să preia doar ce e bun pentru ei.

Tu nu poți să fii complet ca om, atât timp cât negi o parte din tine. Nu ai cum să ascunzi o viață întreagă că ești rom, de teama de a fi judecat.

Eu am ales comunitatea de aici. Mi-a plăcut școala, mi-au plăcut copiii, am simțit că aici trebuie să fiu. Pe mine mă încarcă pozitiv școala aceasta. Aici vezi foarte clar transformarea copiilor, vezi rezultatele muncii tale. Pornești de la un nivel de educație foarte scăzut și vezi imediat evoluția. Se vede foarte mult influența profesorului.”, povestește Diana Bâscă, fost economist care și-a lăsat cariera pentru a devenit cadru didactic în urmă cu 5 ani.

„Scopul acestor întâlniri este de a-i familiariza pe copii cu ceea ce înseamnă istoria romilor, să afle cine sunt romii. Ca să supraviețuiască, romii au fost nevoiți să se adapteze, să fie acceptați de către români. Așa am ajuns în situația în care, deși suntem într-o comunitate exclusiv de romi, ei nu își asumă identitatea, le e rușine. Și mie mi-a fost rușine, vedeam că ceilalți copii râdeau de mine când îmi spuneau „țiganca”.

În primii ani de liceu, mă jigneau atât de tare! În clasa a XII-a am fost încurajată de o doamnă profesoară de liceu, care a spus colegilor <<da, e țigancă, dar de ce trebuie să faceți voi deosebire? Nu vedeți cât e de deșteaptă, de îngrijită? E mai bună decât foarte mulți dintre voi>>. Atunci am prins curaj, dacă doamna mea dirigintă spune asta, eu de ce să mă ascund?”, ne spune Anca Mezei.

Dincolo de problemele din comunitate, blândețea copiilor de aici este molipsitoare. Ei sunt motivul pentru care Ramona Crețu, fostă angajată în publicitate și la un ONG care luptă pentru drepturile copiilor, s-a mutat de la București la Brașov și face naveta în Gârcini de luni până vineri.

La clasa sa pregătitoare, vârstele copiilor variază de la 6 la 10 ani. Unii dintre elevi sunt frați și între ei e o diferență de câțiva ani.

„Aici copiii sunt mai copii, au un spirit ludic, deși mediul din care vin e uneori abuziv, iar când ies din el se lovesc de discriminare.

E, însă, un nivel de sărăcie greu de descris. Unele familii au situații rezonabile, în care ambii părinți muncesc. Însă altele nu au nici măcar bursele sociale fiindcă nu au acte, nu depun dosare. Sunt dependenți de bunăvoința celorlalți. Gârcini e o comunitate știută ca fiind vulnerabilă. Și nu asta e calea spre succes. Ai nevoie să împuternicești comunitatea respectivă.

E același lucru și cu cadrele didactice. Sunt mulți profesori care vin cu entuziasm la început, dar pleacă destul de repede, din diverse motive. E greu să ai continuitate din partea unui nucleu mai mare.”

Datorită proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, Ramona a învățat cum să îmbunătățească relațiile cu părinții și să înțeleagă mai bine problemele cu care se confruntă aceștia. Așa se face că în prezent, la o ședință participă 16-17 părinți, dintr-un total de 39 de copii înscriși la clasa sa. „E o cifră bună”, spune învățătoarea.

„E important să înțelegem că există o reticență din partea unor părinți față de figuri instituționale. Relația romilor cu autoritățile, timp de 500 de ani, nu a fost ceea ce trebuia să fie. Atunci, e dificil să câștigi încrederea omului. Dar ține de noi să înțelegem de ce e greu, noi avem contextul mai larg, ei în continuare nu îl au. Ei nu știu istoria propriei etnii. Datorită proiectului, am învățat să nu judec părinții.” – Ramona Crețu, învățătoare.

„Educația e șansa lor, singura șansă la o schimbare vizibilă, majoră. Dar asta trebuie combinată cu toate măsurile instituționale. E foarte greu să faci educație cu ei, fără niște măsuri mai bune. Am o problemă și cu toate proiectele care sunt făcute formal. Sunt fonduri direcționate către romi, dar proiectele se fac doar pe hârtie. Eu vreau să se vadă rezultatele în copii. E foarte greu, trebuie să înțelegem mai mulți lucrurile astea, ca să facem cu adevărat ceva pentru ei. După ce îi duci la școală, trebuie să te intereseze să îi duci și pe piața muncii.”, completează și Anca Mezei.

Cele câteva ore petrecute la clasele pregătitoare trec repede. Vizibil dornici de afecțiune, unii dintre elevi împart îmbrățișări profesoarelor și nouă, doi străini pe care i-au văzut pentru prima dată.

În timp ce colorează steagul romilor, copiii primesc suc de mere și covrigei, iar ziua specială se încheie cu pizza caldă. Trei eleve privesc cu jind, din afară, pe geamul containerului, către cutiile de pizza. Ramona le invită și pe ele la o felie de pizza și le reamintește elevilor săi cât de important este să împartă.

La poarta școlii, părinții, bunicii sau frații mai mari așteaptă să îi ia pe copii acasă. Este vineri, iar ei abia așteaptă să vină, din nou, luni.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Școala de la marginea pădurii appeared first on Cultura la dubă.

La doar o oră distanță de București, câțiva profesori, psihologi și reprezentanți ai ONG-urilor vin să susțină educația și să ofere șanse copiilor. 

Suntem în comuna Gălbinași, județul Călărași.

Ioana Cordoș Pană este de profesie psiholog, iar de 4 ani, datorită Teach for Romania, a devenit cadru didactic și predă engleza în localități vulnerabile.

„Aici sunt puține lucruri de făcut pentru părinți. Mulți dintre ei sunt nevoiți să facă naveta, iar asta e o provocare, fiindcă au mai puțin timp de stat cu copilul. Asta încercăm noi să mai suplinim la școală.”

Gălbinași are aproximativ 3000 de locuitori, majoritatea de etnie romă. Însă numărul lor nu este cunoscut cu certitudine, fiindcă unii fie nu sunt declarați, fie nu își recunosc etnia. Ioana, alături de colega sa Camelia Brișan, luptă pentru combaterea discriminării romilor în școală și pentru creșterea stimei lor de sine.

“Trăind în atâtea lipsuri, părinții nu mai au speranța că o să fie bine și că cei mici vor reuși. Neavând ei speranță, transmit asta și copiilor. De multe ori ziceau <<doamna, dar de ce să învățăm, că noi tot la fier o să ajungem>>.”, povestește Camelia Brișan.

Camelia predă matematică în școala de la Gălbinași de 32 de ani. 16 ani a fost și director, iar de 5 ani a devenit și profesor Teach for Romania. Unul dintre foștii ei elevi este acum student în anul ll la Medicină, la buget, și reprezintă unul dintre modelele pe care vrea să le aducă în fața copiilor.

„Am căutat să invit persoane de etnie romă care au reușit. Alina Șerban a venit de două ori, mama ei fiind de aici, apoi am fost cu copiii mei, de clasa a VII-a, la spectacolul ei Cel mai bun copil din lume. A fost pentru prima dată când ei au mers la teatru. A fost impresionant. Au văzut și ei că cineva ca ei a reușit.”

Cu adulții încearcă să lucreze Asociația pentru Sprijinirea Integrării Sociale, oferindu-le gratuit cursuri de parenting și sprijin pentru accesarea serviciilor de bază – sănătate și educație.

Mentalitatea unor părinți afectează chiar viitorul propriilor copii. Profesorii încă se luptă să convingă adulții din familiile rome tradiționaliste să își lase fiicele să continue studiile de gimnaziu sau de liceu.

„Am avut un caz, o fetiță de clasa a VIII-a. A trebuit să sun părinții și să îi conving să o lase pe fată să urmeze o profesională, fiindcă ea își dorea. Le-am explicat, pe înțelesul lor, că ele au nevoie de o șansă în viitor, un statut financiar, o profesie, că pot face orice, nu neapărat o facultate, dar o meserie.

Iar mama mi-a zis că în București e un mediu despre care credea că o să îi facă fetei rău, că o să se ia golanii de ea. Până la urmă, am convins-o și a lăsat-o.”, povestește Daniela Pascale, profesoară de Limba și Literatura Română.

„Am avut familii cu mentalitate închisă, în special tații. Erau fete cu șansă chiar de liceu, dar nu am reușit să îi conving nici eu, nici doamna directoare, să le lase să meargă la București.”, spune și Camelia Brișan.

„Îi văd pe unii copii triști, abătuți. Caut să comunic cu ei, aflu povești din familie și îmi dau seama care e cauza tristeții lor. Iar opusul celor care își arată tristețea sunt cei care se manifestă agresiv, care vor să iasă în evidență, sunt vocali, se iau de alți copii. Am încercat să vorbesc cu ei, să îi apropii. Un copil are niște probleme, nu degeaba se manifestă așa. Mi-am dat seama că dacă sunt dură, nu e ok, nu rezolv nimic. Ei chiar au nevoie de cineva care să le spună o vorbă caldă.” – Daniela Pascale.

De aproape 3 ani, Ioana Cordoș Pană și Camelia Brișan au făcut parte din proiectul derulat de Teach for Romania, Segregare pe minus, Diversitate pe plus, au cercetat cultura romilor și au integrat în activitățile de la școală noi metode de lucru prin care au adus laolaltă copiii romi și români, celebrând diversitatea.

“Am integrat informații și tot felul de experiențe, pornind de la tema anti-discriminare, în activitățile noastre de la clasă. Am avut niște mentori care au conceput aceste suporturi de curs, apoi le aduceam către copii. Combaterea discriminării trebuie să se regăsească în activități uzuale. Și trebuie să sărbătorim diversitatea fiind împreună. Suntem diferiți, fiecare avem particularități, iar aduse împreună putem face lucruri mai bune.”, spune Ioana.

Pe 25 ianuarie, după Ziua Micii Uniri, elevii de aici au pregătit mici scenete cu ocaua lui Cuza, au recitat poezii și au dansat în Hora Unirii. Păreau mândri că au avut un rol important. La finalul serbării, au celebrat impreuna reușita.

„Satisfacția mea e când îi văd că au înțeles sau că au curiozitate, că folosesc lucrurile pe care le învață în viața de zi cu zi, acesta este scopul, de fapt.” – Ioana Cordoș Pană

„Energia mi-o iau de la ei. În învățământ, nu ai putea altfel.” Camelia Brișan, profesoară

Unii dintre tinerii din Gălbinași își continuă studiile la București și iau zilnic trenul de navetiști, către un drum posibil mai bun în viață.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Trenul speranței, de la Gălbinași la București appeared first on Cultura la dubă.

Odată intrați în curtea școlii aflate într-un proces de renovare, în spate, descoperim un cerc în totalitate feminin, format din 7 eleve, profesoara lor, doamna Coca, și cele două tinere de la Asociația Antonia pentru Educație și Inovare Socială – Elena și Andra.

Elena și Andra împart elevelor câte o agendă colorată și un pix, apoi se prezintă și încep activitățile într-o atmosferă relaxată, sub semnul zâmbetelor și al încurajării reciproce. 

Fundalul sonor al activităților este un mix între cântecul cocoșilor, lătratul îndepărtat al unui câine, nechezatul unui cal și o slujbă de la biserica din apropiere. 

Într-una dintre pauze, Elena și Andra servesc fetele cu apă, suc și fursecuri. Întâlnirea cu elevele din zonă este organizată de asociația lor.

“Asociația Antonia Pentru Educație și Inovare Socială s-a înființat la Iași în 2016, iar puțin mai târziu, în 2019, și-a deschis un punct de lucru, care a devenit ulterior al doilea sediu, la București. Obiectul principal de activitate este educația, sprijinim copiii din medii vulnerabile să continue școala, în special cei care sunt la risc de abandon școlar, care nu au condiții financiare sau sociale. Majoritatea activităților noastre au o natură non-formală, adică vrem să completăm ceea ce ei fac în școală, prin diferite activități. “, spune Elena Cojan.

Din 2016, de la înființare, Asociația sprijină copiii cu risc mare de abandon școlar pentru a-și continua studiile și în același timp susține elevii olimpici să facă performanță. La început, funcționa pe bază de voluntariat.

“Până prin 2021 ne-am axat pe activități mai punctuale, mai sociale, de pachete, voluntariat la alte centre. Și din 2021 am început cu activități mai complexe, când ne-am angajat întâi eu, apoi colega mea.”, povestește Andra Proca.

Sunt reluate activitățile, însă o ploaie de vară mută grupul la interior, într-un corp separat al școlii, într-o sală de clasă. Aici are loc o mică scenetă, în care fiecare joacă un rol – elevele, doamna profesoară, Elena, Andra.

La finalul activităților, elevele primesc câte o pereche de ochelari de soare și o borsetă. Completează fișe de activitate, ajutate pe alocuri de doamna profesoară Coca.

Este doar o zi ca oricare alta pentru Elena și Andra, care mărturisesc că lucrul cu copiii le oferă satisfacții, mai ales atunci când văd că eforturile lor dau rezultate. Unii copii descoperă o pasiune pentru lectură, alții reușesc doar să se țină de școală, ceea ce reprezintă în sine un motiv de satisfacție.

În 2022, au participat peste 1000 de copii la activitățile asociației. Acum sunt aproape 500 de copii înscriși la Antonia Citește, un program al ONG-ului.

“Anul trecut, de exemplu, am avut copii care au zis că a fost prima carte pe care au avut-o la ei acasă, în bibliotecă.
Ne-au și mulțumit, ne-au transmis fișe de lectură.”, spune Elena.

Antonia Citește este o componentă a Asociației Antonia pentru Educație și Inovare Socială, dar nu este unica. Artă pentru Educație este o altă componentă importantă, aflată deja la a treia ediție.

Artă pentru Educație este un concurs de pictură pentru copii și tineri, ce își propune să crească interesul pentru pictură, să promoveze pictura ca metodă de dezvoltare personală și să stimuleze dezvoltarea abilităților de viață și implicarea în comunitate în rândul copiilor și tinerilor din medii defavorizate.

Aceștia provin din familii vulnerabile, numeroase, care se confruntă cu lipsa unui venit stabil, condiții precare de locuit și un mediu de viață nesănătos. De cele mai multe ori sunt afectați de fenomenul violenței în familie, izolare și marginalizare socială și riscă să părăsească timpuriu școala, educația nefiind o prioritate.

Câștigătorii primesc, pe lângă premiile propriu-zise, granturi în bani.

Activitățile lor sunt diverse, de la programe non-formale de lectură, la strângerea de donații sau concursuri de pictură. Vă încurajăm să urmăriți pagina de facebook a asociației pentru a afla mai multe despre programele și campaniile curente pe care le desfășoară.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Uneori succesul în educație înseamnă să aduci un copil la școală appeared first on Cultura la dubă.

În curtea școlii, exact așa e: plin de copii de toate vârstele, împărțiți în grupuri care fie se joacă, fie iau parte la diferite activități interesante.

Alături de cei mici se află un grup de șase cercetași adolescenți, veniți din Franța, iar în curtea școlii o serie de haine tradiționale rome sunt expuse pe un gard. Ne aflăm, mai exact, la finalul unei tabere de vară organizate de Ionuț Stan, președintele Asociației Gipsy Eye, pentru copiii romi din Cozmești și satele adiacente. Purtând o vestă reflectorizantă și o pălărie de paie pe cap, Ionuț se remarcă printre participanți, fiind parcă pretutindeni, când e nevoie de el.

Asociația Gipsy Eye a fost înființată în 2007 în Iași, de către câțiva studenți. Pe atunci, activitățile lor se rezumau la organizarea unor dansuri cu specific popular. Astăzi, scopul asociației este de a promova cultura romă și de a ajuta copiii din această comunitate. Activitățile asociației se concentrează acum pe educație non-formală.

“Ne-am dat seama că romii au o mare problemă materială, dar dincolo de această problemă, ei nu sunt discriminați pentru că nu se spală, sau lucruri din astea. Ei sunt discriminați pentru ce vine din spate. Imaginea aceea pe care ți-o formează părinții când ești mic, când îți spun “te dau la țigani dacă faci probleme.” Odată ce ai rezolvat problemele materiale, de exemplu, aici în sat este asfalt, majoritatea au apă, și asta e cea mai simplu de făcut – trebuie doar să găsești bani, și oameni care să le pună în practică. Ce e mai complicat este să găsești și să atragi voluntari, profesorii să-și schimbe atitudinea, copiii între ei să fie drăguți.”, ne povestește Ionuț Stan, președintele Asociației Gipsy Eye.

“În prezent, avem grupe de maximum 50 de copii, și minimum 10. La noi e intrarea liberă, vine cine vrea. În prima zi erau 24, dar când i-am dus la ștrand, în Pașcani, au fost 42.”

“Am reușit să aducem copii de liceu din Pașcani, voluntari aici. Ne-au dat din timpul lor. Așa se cheamă proiectul acesta, Inimi pentru Inimi – este clubul copiilor care vor să învețe și al celor care vor să îi ajute pe ceilalți să învețe. A mers foarte bine, mai ales când aveam parteneriate cu școlile, care erau de acord să-și rupă din orele lor.”

Ionuț a lucrat timp de 10 ani ca mediator-traducător în Franța, la asociație Secours Catholique. Acolo, cercetașii reprezintă, la origini, o mișcare catolică. Încă de pe atunci, Ionuț organiza alături de asociație tabere de romi în diferite orașe din Franța, iar cercetașii veneau să facă activități cu copiii.

Acum 3 ani s-a întors în România și a vrut să transfere acest model de tabere pentru copiii din apropierea Iașiului, prin Asociația Gipsy Eye.

“Am zis că ar fi interesant șă îi aduc și aici, pentru că ei au niște trepte de urcat, iar ultima necesită un proiect internațional. Și atunci le-am spus, uite, noi avem aici o activitate, puteți veni să faceți în România.

Ei sunt foarte bucuroși, e al treilea an când vin. Prima dată au făcut o inițiere în arta cercetașilor, în care prezentau ce înseamnă valorile cercetașilor, activități de bricolaj, activități de supraviețuire în pădure, cursuri de înot, cursuri de limba franceză. Acum ne-au ajutat efectiv să organizăm activitățile cu copiii în timpul zilei.”

La finalul taberei, Ionuț și partenerii săi de la Gipsy Eye organizează un Festival al Fericirii. Cu totul special este că la festival se implică și părinții copiilor participanți în tabără.

“Festivalul este la a treia ediție, l-am făcut în mai multe locații, iar anul acesta îl facem aici, la școala din Cozmești. Noi îl numim Festivalul Fericirii deoarece este o stradă aici în Cozmești, pe care vrem să o numim Strada Fericirii. Vrem și să deschidem un centru care s-ar numi Casa Fericirii.

După tabăra de vară pe care am avut-o, am vrut să avem și o zi în care să vină părinții, prietenii și să le arătăm niște ateliere pe care le-am făcut cu copiii în tabără. Și atunci ne bucurăm împreună de ce s-a întâmplat până acum.“

Evelina, unul dintre beneficiarii taberei, tocmai a început clasa a 9-a, la liceul Miron Costin și își dorește să urmeze o facultate cu profil pedagogic, sau la Litere. La întrebarea “Ce ar trebui să fie important în viața unui om”, Evelina a răspuns ca un om matur: ”înțelegerea și să te accepți așa cum ești.” Ne povestește cu entuziasm ce stă în spatele expoziției de haine.

“Acestea sunt costume țigănești, de mulți ani cumpărate de Gipsy Eye. Mă mândresc cu etnia mea. Eu, alături de prietenele mele, am decis să expunem costumele astăzi.

Cusătura este specifică, fustele sunt lungi, la noi femeile trebuie să poarte fuste lungi, ca să nu li se vadă picioarele. De mult, țiganii umblau cu cortul și iubeau natura, de aceea avem flori pe fuste.”

Asociația Gipsy Eye se bucură de implicarea a aproximativ 40 de voluntari, ceea ce face esențială continuarea activității. Din punct de vedere financiar, tinerii de la Gipsy Eye au reușit să obțină finanțare europeană, Erasmus Plus, diverse sponsorizări pe proiecte punctuale, precum și donații.

“Avem și o bază materială, ne-au rămas multe lucruri, avem laptop-uri, video-proiector, suntem acoperiți aici. Ne-ar trebui stabilitate.

Când ai stabilitate, poți să lucrezi mult mai în profunzime cu copiii, poți să faci lucrurile pe termen lung. Din păcate, noi, asociațiile mici, pierdem mult timp cu găsitul banilor. Și atunci nu te poți concentra pe partea cealaltă, în care să oferi copilului calitate.

Un voluntar poate să ofere puțin timp, o oră – două pe săptămână. În schimb, unii copii au nevoie de cineva specializat uneori. De exemplu, copiii care au rămas în urmă la școală, care are o dificultate, au nevoie de un profesor care să stea cu ei mult timp. Îți trebuie o resursă umană permanentă care poate să facă asta.

Cred foarte mult în ideea aceasta, de a avea oameni pregătiți, oameni care dincolo de română, matematică, se interesează dacă copilul ăla a mâncat, dacă are haine, dacă știm care e situația acasă, e foarte important lucrul acesta. Teach for Romania asta face, se duce într-o zonă mai de profunzime a copilului, a copilului în totalitatea lui. M-am inspirat din felul lor de a face, am învățat cum să îmi cresc asociația, am făcut un curs prin care am învățat să reușesc să găsesc bani, să scriu proiecte.”

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Cum arată fericirea pentru copiii romi din mediul rural și cine sunt cei care se dedică acestei cauze appeared first on Cultura la dubă.

Biblioteca Județeană #ASTRA Sibiu își lansează pe 1 martie 2023 contul de TikTok Astra Sibiu.

„Vrem să fim mai aproape de Generația Z! De aceea am decis să îi însoțim pe tineri și pe platforma de TikTok pe care aceștia o accesează frecvent. Cunoaștem, desigur, și nu putem ignora faptul că tinerele generații sunt intens conectate la mediul digital și rețelele de socializare.

Pe lângă conținut de divertisment și relaxare, aceste platforme pot oferi și informație utilă, adesea din sfera cultural-educațională. Iar noi, cei de la Biblioteca ASTRA, instituție culturală care promovează și susține educația formală și non-formală, încercăm să facilităm, și pe acest canal, interacțiunea tinerilor cu resursele, activitățile și spațiile bibliotecii.”, a spus dl. Răzvan C. Pop, managerul Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu.

Lansarea contului va avea loc miercuri, 1 martie 2023, de la ora 13:00, în spațiul American Corner Sibiu (etajul 5). Dezbaterea care prilejuiește lansarea contului  va aduce în atenția publică subiecte precum: provocările mediului online pentru copii și adolescenți, siguranța cibernetică, educație digitală, combaterea dezinformării, importanța publicării unui conținut digital creativ de bună calitate, crearea și menținerea unui public fidel.

Invitați vor fi Daniela Chrzanovski, organizator evenimente securitate cibernetică, Cristina Bălău, jurnalist, Oana Vasiu, psiholog, Ștefana Peev, vlogger și antreprenor.

The post Biblioteca Astra Sibiu își lansează cont de TikTok pentru a fi mai aproape de tineri și copii appeared first on Cultura la dubă.