ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

“This is your responsibility – to look at all the parts of yourself, even the ones you don’t like, the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made, and then ask yourself: okay, now what do you want to do with that?”

Departure. For an 8-year-old child, departure can be a concept absorbed far too early, especially when it leads into the unknown. It becomes, however, bearable when accompanied by a mother determined to offer a new life.

Departure is deeply rooted in Sebastian Stan’s life story. He left Constanța as a child, leaving behind his beloved grandparents and his friends from the apartment building stairwell. He arrived with his mother in Austria, then in America, in New York. And later, his acting career would also involve countless other departures.

But today we won’t talk about leaving – we’ll talk about returning.

With an extraordinary ability to transform, choosing vastly different scripts, Sebastian Stan is now one of the most acclaimed actors in Hollywood, a Golden Globe winner and an Academy Award nominee. He holds dual citizenship – American and Romanian.

And in just a few weeks, he will be seen for the first time in a Romanian film, Fjord, directed by Cristian Mungiu – exactly where any cinema artist belongs: at the Cannes Film Festival, in the official competition.

To get close to a celebrity like Sebastian Stan, you would normally have to pass through an army of agents, managers, publicists, or quite literally, security personnel.

On the Fjord set in Norway, however, things were different. For over a month, Stan set aside his invisible superstar cloak and integrated himself into the various layers of the film crew, made up of Romanians, Norwegians, Swedes, and Finns.

Typically, such a celebrity gives interviews rarely and only to major, internationally known publications.

The fact that Sebastian Stan chose to give his first interview in Romania after his Oscar nomination to a small publication like Cultura la dubăsays much more about him than about us. It is just one of the ways in which he uses his notoriety in service of others – to support causes he believes in, causes that otherwise do not receive much attention. With the same reasoning, he supported, as a producer and financier, the debut feature film of a Romanian director – A River’s Gaze, by Andreea Borțun.

The conversation with Sebastian Stan flowed as naturally as possible and touched on personal subjects that help us discover him beyond his acting career. From the search of a child suddenly awakened in a completely different world, to the 42-year-old adult trying to find his true identity and his role on earth. All of this, in the context of the painful loss of his father – “I only spoke Romanian with my father, which created a very special intimacy between us, like an invisible thread that belonged only to us.”

What role does film play in all of this? It is the art form through which Stan can bring his most authentic contribution to a world torn by conflict. And it is also part of his own personal search.

The interview took place in Norway, in April 2025, during a filming break. Sebastian chose to speak in Romanian, though at times some ideas were expressed in English.The material also features the first images of Sebastian Stan on the Fjord film set, captured by photographer Adi Bulboacă for Cultura la dubă.

***

“Sebastian, we’re in Norway, close to the end of filming on Fjord. First of all, how are you, how do you feel here?

I can’t even believe we only have two weeks left and we’re done. It’s a bit strange here, you’re in a different state. After so much time spent here, in isolation, among these wild mountains, it’s like you no longer know whether the thoughts that pass through your mind truly belong to you or to the character.

Probably this very austerity of the landscape was perfect for me, it helped me disconnect from anything else and sink into a completely different world, one that feels almost timeless.

Being in this location helped us a lot to understand what life would be like here for this family in the film, what each character’s world would look like. It really is a space where the boundaries between you and the role gradually blur, which is wonderful, right?

Before I left, I didn’t really have time to think about what it would be like here from an objective perspective, being a totally new experience, after all, it’s my first film with a crew made up of so many Romanians.

What made you accept this project and work with Cristian Mungiu?

I’ve wanted for a long time to collaborate with Cristian. If I look at the last few years, I can say I’ve become more and more dependent on directors and on stories that allow me to go into the character’s depth.

I like to discover in myself and in the character something unexpected, maybe even frightening, that kind of fear that pushes you to dig deeper.
That inner fear, of not being fully prepared or of failing in front of a new nuance, of a character foreign to me, is what I’m looking for, I think it’s what makes me grow as an actor.

I have admired Cristian since I saw his first film. We met a few years ago and kept trying to find a project to work on together. In the end, we found this one and I’m grateful it came together.

You have lived most of your life outside Romania and you’ve already had extraordinary film projects in your career. How can you explain this desire of yours, to have not only a personal connection to the country where you were born, but also a professional, artistic one? How and when did this desire or need appear and what lies, in its depth?

Romania is the place where I was born and where part of what I am today was formed. And yes, for a long time I wanted to get involved in a Romanian cinematic project.

My first project with the Romanian film industry isn’t this one, Fjord, but the film directed by Andreea Borțun, “Malul Vânăt” (A River’s Gaze), where I got involved as a producer and financier. It made me very happy that I had this opportunity to be part of, to support a project by a young director, at the beginning of her journey, on her first feature film.

I think it’s very important, if we can, to support such new voices. Often great careers are born from these first steps. Think of Martin Scorsese, who debuted with Who’s That Knocking at My Door (1967) thanks to the support of producer Roger Corman, opening the road toward masterpieces like Taxi Driver later. I won’t say that my support was just as decisive, just as important, but I tried to be there for her in this effort as much as I could.

My roots are there, even if I left at only 8, and my first return was only at 21. That long break made the return not just physical, but much more revealing, I could even call it spiritual.

I needed to mature, to gather experiences and, most of all, to cultivate my curiosity and my desire to better understand where I come from. This rediscovery influenced me a lot from the start of my career, realizing that my place of origin and the traits that set me apart are, in fact, parts that define me and support me in life – after a large part of childhood I only wanted to fit in and be like the others.

Being different societies I had to adapt to (n.r. Austria, USA), it’s probably natural to want to belong.

With age, you realize that uniqueness doesn’t come from what you share with others, but precisely from those qualities and experiences that shape your own identity and challenge you to build a path of your own. Our differences and particularities are, in the end, what give us an original perspective on the world and allow us to live detached from norms, in accord with who we truly are.
This matters enormously, especially in the film industry, where, as an actor, everything starts from how you find your voice.

I think success also depends on the power to express yourself honestly, which often comes from your own roots, feelings, and life experiences. That is exactly what stands behind the ability to understand the depth of characters and stories I was talking about earlier, but also of the people you work with, each with their unique history. That richness makes the performance alive, relevant.

These thoughts have always followed me and made me want more and more to return to the place I left, a place that appears to me in some bizarre memories from the Revolution of 1989, but especially in those with my grandparents, family, friends from back then, with how “the grown-ups” related to each other and to the social and political situation of those times.

All of that took shape around 2003, when I met a Romanian woman, Alexandra Tînjală, who later became my friend.

I was in England with my acting classmates from America, from Rutgers – where I was going to college. She was friends with someone in my class and that friend said: hey, you’re Romanian, she’s Romanian, talk. I, until then, had no contact in Romania anymore. I hadn’t kept in touch with the kids I played with in childhood. My grandparents, poor souls, had died. I had nobody anymore. We were all gone.

And because of Alexandra I began to rediscover Romania, Romanian cinema, Romanian directors. She introduced me to the Romanian new wave – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, then to Radu Jude’s films and other Romanian directors. She sent me films: “The Death of Mr. Lăzărescu”, “4 months, 3 weeks and 2 days”, “12:08 East of Bucharest” – which remains one of my favorite films, and many others.

I remember that around 2008 she brought me a DVD with Cristian’s film “4 Months, 3 Weeks and 2 Days”, which she had gotten his autograph on. I’m really curious if I can still find it at home. That would be something!

Then I started to get involved in Alexandra’s volunteer program, Our Big Day Out, as a volunteer, which targets children in placement institutions and disadvantaged people. Alexandra is also a volunteer of the NGO The Alex Fund, founded by Leslie Hawke (n.r. Ethan Hawke’s mother).

They, this NGO, The Alex Fund, had an event at Lincoln Center, in New York – the screening of Cristian Mungiu’s film, Graduation. And Alexandra invited me to this screening, a perfect occasion to meet Cristian Mungiu, especially since I lived in New York.

So I took my mom with me, and at this event I met Cristian for the first time. I don’t think he knew anything about me then. It was happening around 2016, I think.

How did your relationship develop after that moment? Did you keep in touch?

Until 2018 I didn’t hear anything from him, but in 2018 Alexandra suggested that he invite me to the American Independent Film Festival, in Bucharest. There I was invited with the film “I, Tonya”, in which I had just acted. In that same week I also met Corneliu Porumboiu, whose fan I already was for a good few years. And only from then on can I say I kept in touch more often both with Cristian and with Corneliu.

You said earlier that you had several attempts to work together, but only now you matched. Do you feel this collaboration with a Romanian director came at exactly the right moment in your career?

Yes, now, after more than 20-something years in this business (it’s very interesting to hear myself saying that), I realized much more that, surprisingly, you can’t control everything, no matter how much you want to.

You always want to work with certain directors, to get specific roles, but for me all the important films, from “The Apprentice” and “I, Tonya”, “A different man” and now, “Fjord”, came exactly when I wasn’t expecting it.

It was as if I let myself be carried by the wave, as if I raised my hands in the air and said: you know what? If it’s meant to be, it’s going to happen, if not, not. And right then, letting things flow naturally, everything came together.

And I feel extremely lucky that ‘Fjord’ came together. We were talking about it back in the summer of 2024 and I still wasn’t sure if we would do it in December or January, but in the end, here we are, it happened now, in spring. And yes, it feels like it was meant to be that way.

I had also talked with Cristian about R.M.N. We tried then too to see if that film could suit me, but we didn’t synchronize.

And I think, in the end, Fjord is much more suitable for us.

What is it like to work with him? Did you get used quickly to his style on set, with long takes, with many takes?

It’s fascinating to work with a director who has such a personal and meticulous style. What I like most in this job is that every director comes with their own methods.

It’s somehow a moment that never stops exciting me. As an actor you have to always be open to absorb something new from each project – what worked in one film doesn’t necessarily mean it will work in the next.

Also, I don’t like to play the same thing all the time, it becomes boring.

This very instability makes a creative career feel alive. Somehow it forces you to reinvent yourself constantly, to discover all kinds of unsuspected resources in you, especially with a director who reconstructs reality down to the millimeter. I admit (laughs), I need someone to guide me. I think trust in directors is crucial.

Since I saw his first films I noticed his unmistakable style: each scene is kept as a long sequence, sometimes 20 minutes, and sometimes with a hundred people involved. And you watch those sequences and you feel like you’re watching a documentary – the actors don’t seem to act a role, they seem to live the story. I think that’s how the situation becomes very real, believable.

But I didn’t know how much he works on what we see, how attentive he is to every detail.

For example, he worries down to the millimeter how a child sits in a corner or how a flag flutters, everything is thought through meticulously to create impeccable visual authenticity.

After seeing all these things, I look at him now more as a complex artist, almost like a painter. You can stop his films on any frame and look at it like a work of art. And I don’t think that’s accidental. He has an extraordinary eye for detail, which gives his films a rare aesthetic level. It seems to me it’s very difficult to achieve something like that and that’s why it amazes me, I keep asking myself “how did he manage to think up this whole universe?”

For me, all these things were very motivating and pushed me daily to want to rise to the level of the universe he creates in his films.

The big difference between American films and European ones is that in many American films you often feel you’re being told how to feel, like someone is spoon-feeding you. Whereas in European films, you’re shown a situation, and you, as a viewer, are the one who draws conclusions, you decide how to feel, how to interpret the characters and the story.

It’s a much more creative and artistic approach and, in my view, that’s the impact film should have on the public. That’s life, after all, there isn’t only black or white, nobody is only good or only bad, we all try every day to live and make peace with our decisions, aware that we are subject to mistakes and nobody is perfect.

Coming back to working with Cristian, shooting a sequence 20–30 times is a huge challenge, something happens. It’s also a very heavy subject, it contains some very emotional scenes. To try to hold those emotions, as an actor, for that long time, every time, 20–30 times, is not easy at all.

You can feel you entered that state perfectly at take five, but maybe the other actors didn’t hit it. Everything has to be synchronized impeccably.

In a way, this style of filming resembles staging a theater play: you do daily rehearsals, you have shows a few times a week, you have to keep the rhythm and intensity, but still find new nuances in the same structure, even if you repeat the same text or scene.

It’s fascinating to go again and again toward that emotional state trying to improve it each time, not to repeat it, but to outdo yourself.

For this role, you needed to radically change your look. How did you reach an agreement about that? Was it hard for you to do?

I don’t think it was hard, especially after the experiences with the series Pam & Tommy, where I lost over 9 kilograms, or for the role in The Apprentice, where I gained about the same.

I think adapting the look helps enormously and brings authenticity to the character. Not only in what the public sees, but in how I relate, as an actor, to the character: you behave differently, you move differently, mannerisms change, certain instincts seem to adapt automatically. The closer you are to the character’s physicality, the closer you get to him.

I don’t see changing the look as something hard, but rather necessary if the character demands it. If you go to work knowing exactly how it will be, you have nowhere to move forward, and in the long run you only lose.

As I said, to me, discomfort, fear and the unknown are crucial in the projects I get involved in. To me, they are the basis of creative freedom and evolution.

Do you feel this collaboration gave you a new perspective on Romania, not only with Cristian, but with the whole Romanian crew? You spent a lot of time with them, I don’t know if you’ve ever spent so much time with so many Romanians in one place.

Yes, I spoke with my mom on the phone a few days ago and she told me my Romanian is much better since I came here.

To be able to speak Romanian for so long has been nice and very good. Still, for me, the relationship with Romania is a process that is still developing and it will take some time until I reach all the layers I want. There are still many directors and people in the Romanian industry I want to work with. (n.r. Radu Jude told Cultura la Dubă in an interview that he will make a film with Sebastian Stan).

Romanians have an expansive way of speaking, full of gestures, on one side they’re very warm-hearted, on the other, very stubborn. I laughed a lot with them and I liked feeling that energy, which, yes, feels very familiar to me.

For example, when I filmed a sequence with Alin Panc, I could barely stop myself from laughing – he had a way of being that made me collapse laughing with just a look! And Adrian Titieni, whom I had seen in the film Graduation, where he was outstanding, is an incredible actor. I was deeply impressed by his presence and professionalism and I’m very grateful to work with him, but also with the rest of the Romanian team.

Honestly, I was a bit scared to be with them on set, I had to find my Romanian again, I still have the accent I have, I wanted to speak as well as possible, to be as authentic as someone who left Romania after much less time than I left.

Well, they are 100% Romanian actors, with deep roots in the culture and the subtleties of expression, which, yes, intimidated me a bit at first. But precisely these differences created a special chemistry both on set and between us. It was and remains a tremendous experience for me!

But do you think that, beyond professional collaboration, our tendency to reconnect with our roots as we get older, to rediscover the stories lived by our grandparents, is actually about a personal need to truly know our identity? It’s like we see these things differently close to 40. How is it for you?

It’s exactly as you said. When you reach 42 (laughs), as I am, you think very differently. Especially when you lose people in your life.

When my father died, in 2021, a lot changed for me. Such an event completely changes how you see life, where you come from, what happened, what the history is, what the roots are, what made you, how it made you, etc.

And I go back again to what we discussed earlier: it’s not just about getting close to the roots or knowing them, but also understanding them and the compassion you must show so you don’t alienate yourself from them, no matter how shaky they may seem at times.

My father died, unfortunately, in a hospital in Romania.

Those days when he struggled for life, in his native country, in a place he had left long ago and only returned to visit, are still very hard for me to describe.

The states I went through then, the anger I felt toward this system that seemed torn from old stories about Romania, the helplessness in front of illness, but especially in front of the way this system works, the lack of transparency, communication barriers and the lack of empathy of the doctors for the patients or their relatives, I admit, all of that marked me.

I kept trying to understand how you cope with such a mechanism, especially since we’re talking about the medical system.

And when I read this script, I felt this parallel: losing my father in the twists of Romanian medical bureaucracy, the helplessness probably shared by many Romanians who lose their parents like this, resembles strikingly the tensions in Mungiu’s Fjord – the family broken by distance, the cultural values in conflict, and the mute fight to keep what remains of humanity in front of a cold, impersonal mechanism.

America had a big influence on me, because I grew up there. I feel very lucky that I had the opportunity to leave when I could, that I had my mom, who fought very hard so we could leave after the Revolution, to have other chances.

But I also feel this leaving as a kind of guilt. You sit and think that not many had these opportunities.

And you keep thinking what it would have been like if we hadn’t left, if we had stayed there. Or if we left and never returned, if I had lost Romanian completely. At this age you think about all that, you can’t help it.

In the end, you have to accept. This was your road. The only way. But you have to acknowledge all of it: the luck and the guilt and where you headed, but also where you came from.

And the work.

Yes! And the work. I tried to do something with this opportunity and sometimes I can’t even believe we are here and talking about this now.

Still, when you lose a parent, when you think about children, about how fast this life passes, you look beyond yourself. You sit and ask: what can you still say and do? What do you do with this platform you built, that you have?

This is my journey. Through the films I make and the profession I chose I want to contribute in a way that is beyond me, that surpasses personal ego.

That’s why I got involved in Alexandra’s volunteer project, Our Big Day Out, and in Andreea Borțun’s film (n.r. “Malul Vânăt / A River’s Gaze), because there are many women directors in Romania who have something to say.

And she had a story somewhat similar to my story with my mother, there are some small parallels there. And not only that drew me to this project, but also the way it was made: the preparation meant six years of research in rural areas, the filming stretched across four seasons, something quite rare for a fiction feature.

Over 60% of the cast are non-professionals from the regions where filming took place, ordinary people who were given a real chance to play what they live day by day and not just anyhow, but in a feature film. Including one of the main actors, the boy, which I think was a brave bet for a debut director, not many take that on.

So yes, I try to find more ways to contribute, but at the same time remain who I am, not pretend anything other than what I am.

I’ll end with something I should have started with: congratulations on the Golden Globe and on the Oscar nomination! I don’t know if you realized it, but the moment of your speech caused strong emotions in Romania. Maybe some said: why do we claim him, Romania has no merit. But the truth is that for Romanians the success of a Romanian athlete or artist abroad brings a kind of joy they can’t get from anything else.

Thank you so much! I said on stage exactly what I felt. And regarding Romania, what I can say now is that in those years when I left, there was a lot of chaos for me.

When you’re a child, you keep trying to find your home. You live here, then you go there, then to another country. As I said, when you’re a child, you want to be like everyone else. But, in the end, those years made me. Without all that chaos, childhood in Romania, leaving for Austria, then America, all that built me and otherwise I wouldn’t be here.

Maybe there are people who have an ok life, they have a whole family, nothing bad happened to them and they become geniuses, I don’t know, it’s possible. But every director I attached myself to, every writer, screenwriter, absolutely all have family stories, a childhood, situations that made them ask who they are, to discover what they are capable of.

Some traumas…

Exactly. Traumas either destroy you, or they give birth to you, or rebirth you.

And that’s your responsibility, to look at all parts of you, even the ones you don’t like, at the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made and then to ask: ok, now what do you want to do with that?

I understand maybe some look and say “he left, what the hell does he still have to say?”. But still, if I hadn’t had that moment there (n.r. at winning the Golden Globe), if I hadn’t said what I said…

I could have been on stage for an hour and still I wouldn’t have finished thanking everyone. You always dream of these moments, you think: if I get there, what will I say? In the end, that moment has to be “thank you!”. You don’t get there alone. You get there because hundreds of situations happened, for the people you met along the way and because you worked very hard.

That moment when you said, at the end, Romania, I love you, was it spontaneous or did you have it prepared? And why did you want to make that declaration toward Romania?

It was and it wasn’t spontaneous. It was first of all a message for my mother, or rather, from my mother, who always repeated to me: “You have to remember where you came from.” On the one hand, it represented her strength to leave with me, alone, our shared journey.

On the other hand, about the support of my stepfather, which was unconditional, and, equally, about my father and the relationship I had with him, about the moments spent together, where he brought to life dozens of stories from and about Romania, about Romanian music we listened to together, about the fact that I spoke with him only in Romanian – which created a very special intimacy between us, like an invisible thread only ours – and up to his own road, which wasn’t easy at all, but also about the stories about him discovered later from his friends, after I lost him.

From my point of view, it would have been inauthentic and unjustified not to say what I said.

Of course throughout my career I thought about this moment, to be on stage and reflect on my path, on my origin, to thank everyone who contributed to this life. So, in a way, it wasn’t spontaneous – in reality, I wouldn’t have been there if I hadn’t had this road and this past, which begins and will always begin with Romania.

It was my way of recognizing where I come from, of showing my pride in my past, of fully accepting it, for my identity and for all the people who were with me and shaped me, from there, from the country where I was born.

The post INTERVIEW Sebastian Stan: “Trauma either destroys you, or it gives birth to you, or rebirths you.” appeared first on Cultura la dubă.

România s-a bucurat de-a lungul istoriei de mari pianiști, precum Clara Haskil, Dinu Lipatti sau Radu Lupu. Și în prezent, mai mulți pianiști români sunt o prezență constantă pe scenele importante ale muzicii clasice – Alexandra Dariescu, Florian Mitrea, Dana Ciocârlie, Daniel Ciobanu, Alexandra Silocea sunt câțiva dintre ei.

Ceea ce face Andrei Irimia nu se înscrie în normele interpreților de muzică clasică. Cu muzica pe care o compune, pianistul Andrei Irimia creează un univers aparte, în care pianul se îmbină cu muzica electronică, violoncelul sau vioara, poezia și artele vizuale.

Născut la Constanța în urmă cu 38 de ani, Andrei s-a familiarizat cu pianul din copilărie. S-a afirmat ca artist independent și a reușit să își construiască o carieră făcând doar ceea ce îi place. Pe 20 septembrie va începe un nou turneu european, urmând să concerteze la Berlin, Bruxelles, Paris, Barcelona, Madrid și București. Iar în 2026, pe 25 septembrie, va concerta în celebra Chamber Music Hall a Filarmonicii din Berlin.

Tot anul viitor va susține un nou turneu național. Alături de el, pe scenele din România, urcă deseori și actorul Marius Manole.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Andrei Irima vorbește despre parcursul său în lumea muzicii, încărcat de obstacole, dar și de reușite.

***

Andrei, de-a lungul timpului, ai reușit să-ți conturezi un discurs muzical personal și să te afirmi în cadrul unor importante evenimente și săli din Romania și Europa. Cum a luat naștere pasiunea ta pentru pian și ce te-a determinat să îți creezi propriul univers sonor?

Pianul a intrat în viața mea încă din copilărie, fără să-mi dau seama cât de mult avea să mă influențeze. Era un obiect familiar, mereu la îndemână, iar eu îl foloseam mai mult din instinct, fără un scop clar. Am început să iau lecții la vârsta de 7 ani, într-un moment în care curiozitatea pentru muzică se transformase deja într-o nevoie de a mă exprima.

Pe măsură ce petreceam tot mai mult timp alături de el, am început să observ că fiecare atingere a clapelor deschide o lume în care pot să mă concentrez și să las gândurile să prindă formă, chiar dacă nu întotdeauna știam exact încotro mă îndrept. Am avut norocul ca pe parcursul formării mele să beneficiez de îndrumarea și mentoratul unor oameni valoroși din industria muzicală, printre care și compozitorul Max Richter. Întâlnirile și conversațiile cu acești mentori mi-au deschis orizonturile și m-au ajutat să îmi găsesc propriul drum artistic.

Cu timpul, pianul a devenit o prezență vie și o ancoră pentru mine, un instrument pe care îl pot controla, dar care, în același timp, mă provoacă să caut mereu ceva nou, să fiu creativ.

Nu trebuie să fie ceva complicat sau grandios; pentru mine, este un mod simplu prin care îmi adun ideile, îmi găsesc direcția și mă conectez cu ceea ce simt în fiecare moment. E o prezență constantă în viața mea, ceva stabil, dar mereu deschis la schimbare.

Compozițiile mele au apărut din nevoia de a spune povești pe care nu le puteam exprima în alt fel.

Interpretarea muzicii altor compozitori mi-a oferit satisfacții, dar în același timp simțeam o limitare, pentru că era mereu vorba despre vocea altcuiva. Când am început să compun propria muzică, am descoperit o libertate totală și am înțeles că acesta este drumul pe care vreau să merg.

Care este procesul tău creativ? Lucrezi mai întâi pe partitură și apoi la pian sau îți construiești ideile direct prin improvizație?

Procesul meu creativ nu urmează o rețetă fixă, el se modelează după starea mea și energia momentului. Atunci mă așez la pian și las mâinile să caute singure drumul, iar pianul devine un fel de fereastră deschisă către interiorul meu, prin care las să iasă la lumină ceea ce simt, fără niciun filtru.

Alteori, simt nevoia unei structuri, așa că încep direct pe partitură, lucrând atent la forme, armonii și detalii până când totul exprimă mesajul pe care îl am în minte.

Îmi place să cred că muzica mea se naște din această combinație între libertate și control, instinct și rațiune.

Cum ai defini stilul tău muzical?

Stilul meu muzical se situează într-un spațiu neoclasic contemporan, caracterizat prin simplitate și emoție subtilă. Îmi place să combin pasaje delicate și aproape minimaliste cu momente încărcate de intensitate controlată, creând o atmosferă intimă și profundă.

Pentru mine, muzica este un spațiu de reflecție și conexiune, un loc în care fiecare sunet are rolul să spună o poveste. Evit artificiile, preferând să las fiecare notă să aibă spațiu să respire, astfel încât ascultătorul să poată descoperi în ea propriile emoții și amintiri.

Stilul meu este un echilibru între liniște și tensiune, fragilitate și forță, o invitație la introspecție și la explorarea unor teritorii emoționale mai puțin accesibile.

Ai depășit granițele României și anul acesta vei susține al doilea turneu european, în săli prestigioase precum Palatul Muzicii Catalane din Barcelona. Cum a ajuns numele tău cunoscut la nivel internațional și ce va include acest turneu?

A fost rezultatul unui drum construit pas cu pas, de-a lungul anilor, prin concerte, colaborări și multă consecvență. Am lucrat cu artiști talentați din muzică, teatru și arte vizuale, iar aceste întâlniri au adus o energie nouă și originalitate proiectului meu, iar publicul străin a rezonat cu sinceritatea muzicii, ceea ce a deschis porți către festivaluri și scene de prestigiu.

Turneul european va debuta la Berlin pe data de 20 septembrie și va continua cu concerte în Bruxelles, Paris, Barcelona și Madrid.

Întregul parcurs se va încheia la București, pe 8 noiembrie, cu un concert special la Sala Radio. Va fi o experiență completă, care va îmbina momente intense de muzică live cu surprize vizuale și invitați speciali.

Cine ți-a fost alături în drumul artistic de până acum? Ai beneficiat vreodată de sprijin instituțional sau de burse din partea statului român?

Un aspect dificil a fost lipsa unei reprezentări instituționale puternice și coerente care să susțină artiștii în demersurile lor de a se afirma pe scena internațională. România încă nu dispune de o platformă adecvată care să faciliteze exportul cultural, capabilă să promoveze creativitatea noastră peste granițe, iar acest vid afectează mulți artiști talentați care au nevoie nu doar de finanțare, ci și de consiliere strategică, networking și vizibilitate la nivel global.

Parcursul meu artistic s-a construit aproape în întregime independent, ceea ce a însemnat numeroase provocări, dar și o libertate creativă pe care am prețuit-o.

Totuși, în acest proces, am avut norocul unor colaboratori din zona privată care au crezut în proiectele mele și s-au implicat în diferite etape. Astfel, drumul meu a fost, pe de o parte, o luptă cu aceste lipsuri instituționale, dar, pe de altă parte, și o dovadă că pasiunea, perseverența și conexiunile autentice pot deschide, uneori, uși spre o extindere internațională.

Ai creat, alături de Marius Manole, proiectul „Lumini și umbre”. Ne poți povesti despre conceptul acestui spectacol și dacă există planuri de a-l readuce pe scenă?â

„Lumini și umbre” este un spectacol care creează o experiență emoțională intensă, combinând muzica cu intervenții poetice care adaugă profunzime și sens fiecărui moment. Alături de Marius Manole, am explorat teme precum fragilitatea, speranța și transformarea interioară, aducând la viață un univers de trăiri complexe și reflecții profunde care ne definesc ca oameni. Este un proiect foarte drag mie, care reușește să atingă publicul prin sinceritate și sensibilitate.

În această toamnă, pe lângă spectacolul pe care îl vom susține în București, Marius ne va fi alături și în alte orașe importante: vom ajunge la Filarmonica din Sibiu, la Teatrul Național din Târgu Mureș și la noua sală de spectacole a Cazinoului din Constanța. În 2026 intenționez un nou turneu național cu acest proiect, odată cu lansarea celui de-al treilea album, Lights and Shadows.

Cum este să fii muzician independent în România, cu provocările și satisfacțiile pe care le presupune acest statut?

Este un drum plin de provocări, dar libertatea de a decide asupra fiecărui pas artistic și de a construi proiecte fără compromisuri este neprețuită.

Satisfacțiile apar în momentele în care munca mea ajunge în contexte importante cum a fost deschiderea oficială a sezonului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, unde am urcat pe scenă alături de dirijorul Cristian Măcelaru și pianistul Joep Beving.

De asemenea, faptul că am fost singura prezență românească la festivalul Sziget din Budapesta în același an m-a făcut să simt cu tărie că sunt pe drumul cel bun, indiferent de obstacolele întâlnite. Astfel de experiențe îmi dau energie să continui și să cred în autenticitatea și valoarea a ceea ce creez.

Privind spre viitor, care sunt obiectivele și visurile tale pe termen lung?

Privind înainte, îmi doresc să continui să compun și să cânt, lăsând muzica mea să-și găsească drumul către locuri și oameni pe care încă nu i-am întâlnit.

Un alt vis este să contribui la formarea unei rețele culturale românești mai unite, în care artiștii să colaboreze firesc, să își împărtășească ideile și să se susțină reciproc. Cred că din astfel de întâlniri se pot naște momente artistice capabile să schimbe percepții și să apropie oamenii într-un mod autentic și profund.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Pianistul român Andrei Irimia va susține un nou turneu european. “Muzica mea este o invitație la introspecție.” appeared first on Cultura la dubă.

Același proiect i-a adus tânărului scenograf Theodor Cristian Niculae premiul pentru cel mai bun debut.

Juriul a decis ca premiul pentru cea mai bună regie să îi fie atribuit lui Silviu Purcărete, pentru spectacolul „Antonin Artaud. Familia Cenci”, după Shelley și Stendhal, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, chiar dacă regizorul anunțase într-o scrisoare publică decizia de a se retrage de pe lista nominalizărilor.

Victorul Rebengiuc a fost desemnat cel mai bun actor în rol principal pentru rolul din spectacolul „Tatăl” de Florian Zeller, regia Cristi Juncu, Teatrul Bulandra București, un spectacol care se joacă la fiecare reprezentație cu casa închisă. Despre acest rol, actorul a declarat că ar fi ultimul rol nou pe care l-a mai acceptat în cariera sa.

Costinela Ungureanu, de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, a primit premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul Ellida Wangel din spectacolul „Femeia mării” de Henrik Ibsen, regia Andri Zholdak.

Iată care au fost și ceilalți câștigători:

• cel mai bun actor în rol secundar: Dan Pughineanu, pentru rolul Marlene, amfitrion din spectacolul „Opera de trei parale”, regia, coregrafia, costumele Răzvan Mazilu, Teatrul Excelsior București
• cea mai bună actriţă în rol secundar: Cendana Trifan, pentru rolul Fiica din spectacolul „Mamă” de Marta Barceló, regia Mariana Cămărășan, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
• cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută: “Iarbar”, scenariul și regia Radu Afrim, după texte de Simona Popescu, Teatrul Naţional Târgu Mureș –Compania  „Liviu Rebreanu”
• cea mai bună scenografie: Oana Micu, pentru scenografia spectacolului „Blasted” de Sarah Kane, regia Bobi Pricop, Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfântu Gheorghe
• cel mai bun critic de teatru: Alina Epîngeac
• cel mai bun spectacol de teatru radiofonic: „Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor” de Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, dramatizarea radiofonică şi regia artistică Diana Mihailopol, Societatea Română de Radiodifuziune
• premiul special pentru creativitate și rezistență în teatrul independent: Auăleu.

Evenimentul a avut loc la Sala Mare a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara a avut loc ediția cu numărul 31 a Galei Premiilor UNITER. Regia spectacolului a fost semnată de Răzvan Mazilu, iar scenografia de Dragoș Buhagiar.      

The post “Seaside Stories”, regizat de Radu Afrim, a fost desemnat cel mai bun spectacol la Premiile UNITER appeared first on Cultura la dubă.

De la începutul campaniei au fost salvate peste 60.000 de vieți, cu ajutorul a peste 18.000 de donatori din întreaga țară.

Fanii Untold și Neversea pot dona anul acesta în 12 orașe din țară: Cluj-Napoca, Timișoara, Zalāu, Piatra-Neamț, Craiova, Sibiu, Ploiești, București, Târgu Mureș, Constanța, Alexandria și Galați.

Cei care donează sânge la caravana mobilă, între orele 8:00 și 14:00, și se înscriu în baza de date ,,Și Eu Donez” (reteaua.sieudonez.ro) primesc un bilet de o zi pentru prima zi de festival la Untold sau Neversea 2023 și tichete de cumpărături în valoare de 50 de RON din partea Kaufland România.

Calendarul caravanelor mobile BLOOD NETWORK 2023

13 – 14 mai – Cluj-Napoca, Kaufland – Strada Fabricii 12
20 – 21 mai – Târgu Mureș, Kaufland – Strada Gheorghe Doja 66
20 – 21 mai – Timișoara, Kaufland – Strada Chimiștilor 5-9, Vidrighin
27 – 28 mai – Craiova, Kaufland – Calea București 72
27 – 28 mai – Alexandria, Kaufland – Calea București 168
3 – 4 iunie – Sibiu – Kaufland – Strada Sibiului, DN 1A
3 – 4 iunie – Piatra Neamț – Kaufland – Strada Obor 2A
10 – 11 iunie – Zalău, Kaufland – Bulevardul Mihai Viteazul 49
17 – 18 iunie – Ploiești, Kaufland – Strada Predeluș 1A, Piața 1 Decembrie 1918
17 – 18 iunie – Galați, Kaufland – Bulevardul Henri Coandă 7
24 – 25 iunie – București, Kaufland – Strada Mihail Sebastian 88C
24 – 25 iunie – Constanța, Kaufland – Bulevardul Tomis 437

Cei care vor dona sânge în Centrele de Transfuzii din țară trebuie să acceseze site-ul untold.com sau neversea.com, secțiunea BLOOD NETWORK, pentru a completa formularul de înscriere, vor atașa o poză cu adeverința de donator, după care vor primi pe adresa de e-mail un voucher, cu care vor putea achiziționa abonamente la prețuri speciale la Untold sau Neversea.

Doritorii se pot înscrie prin formular, pentru a dona în Centrele de Transfuzii, accesând următoarele link-uri: 

• Pentru UNTOLD AICI
• Pentru Neversea AICI

The post Începe campania Blood Network – donezi sânge și mergi la Untold sau Neversea appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul îi va avea ca invitați speciali pe Françoise Lebrun, pentru prezentarea inedită a capodoperei lui Jean Eustache, La Maman et la Putain, Clément Cogitore, regizorul filmului Goutte d’or, Jean-Paul Salomé, regizorul filmului La Syndicaliste, precum și scriitoarea Marie NDiaye, laureată a premiului Goncourt în 2009.

32 de filme de lungmetraj și scurtmetraj vor fi proiectate în cadrul acestei ediții ale festivalului. Printre titlurile notabile, enumerăm filmul L’Innocent de Louis Garrel, prezentată în cadrul secțiunii Panorama, La Nuit du 12 de Dominik Moll, recent recompensat cu premiul César pentru cel mai bun film, Revoir Paris de Alice Winocour, un film despre traumele victimelor atentatelor din Paris din noiembrie 2015 și Les Enfants des Autres de Rebecca Zlotowski.

O secțiune specială intitulată Pépites francophones va prezenta filme premiate la festivaluri internaționale: Dalva, al regizoarei belgiene Emmanuelle Nicot, care a obținut premiul Fipresci la Semaine de la Critique de la Cannes în 2022, Ashkal, un thriller de Youssef Chebbi, prezentat la Quinzaine des Cineastes în 2022, Au revoir le bonheur, a regizorului canadian Ken Scott.

Două dintre capodoperele regizorului Jean Eustache, La Maman et la Putain și Mes Petites Amoureuses, vor fi prezentate pentru prima dată publicului din România în copii restaurate.

Programul complet al Festivalului Filmului Francez în România poate fi consultat aici.

The post Festivalul Filmului Francez în România va avea loc în 13 orașe din țară, între 15-26 martie appeared first on Cultura la dubă.

Blood Network, cea mai longevivă campanie de donare de sânge din România, inițiată de organizatorii Untold și Neversea, îi cheamă din nou pe români la donare de sânge.

Ajunsă la cea de-a 8-a ediție, campania se desfășoară în perioada 14 mai – 3 iulie 2022 în toate centrele de transfuzii din țară și în caravanele mobile. Nevoia de sânge pentru salvarea de vieți persistă în spitalele din țară. În România e nevoie anual de peste 500.000 de unități de sânge.

Anul acesta și orașul Zalău se alătură rețelei Blood Network, iar numărul de orașe unde fanii UNTOLD sau Neversea pot dona sânge crește la 12 (Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov, Iași, Craiova, Sibiu, Zalău, Ploiești, București, Târgu Mureș, Oradea, Constanța).

Calendarul caravanelor mobile Blood Network 2022

• Cluj-Napoca, 14-15 mai, Monumentul Memorandiștilor, Str. Eroilor
  • Timișoara, 21-22 mai, Parcare Politehnică
  • Brașov, 21-22 mai, Bulevardul Republicii
  • Iași, 28-29 mai, Iulius Mall
  • Craiova, 28-29 mai, Mall Electroputere
  • Sibiu, 4-5 iunie, Pietonal Magazin Dumbrava / Piața Mare
  • Zalău, 4-5 iunie, Prefectura Zalău
  • Ploiești, 11-12 iunie, Primăria Ploiești
  • București, 18-19 iunie, Parcul Herăstrău
  • Târgu Mureș, 25-26 iunie, Piața Tineretului
  • Oradea, 25-26 iunie, Piața Unirii
  • Constanța, 2-3 iulie, Piața Ovidiu

Cei care donează sânge la caravana mobilă, între orele 8:00 și 14:00, și se înscriu în baza de date ,,Și Eu Donez” (reteaua.sieudonez.ro) primesc un abonament la Untold sau Neversea 2022 și tichete de cumpărături în valoare de 100 de RON din partea Kaufland România. Donarea la caravana mobilă se face în limita locurilor disponibile.

Cei care donează în unul dintre Centrele de Transfuzii din țară trebuie să acceseze site-ul untold.com sau neversea.com, secțiunea BLOOD NETWORK. Acolo vor completa formularul solicitat, vor atașa o poză cu adeverința de donator, iar mai apoi vor primi pe adresa de mail un voucher cu care vor putea achiziționa abonamente UNTOLD, la prețul special de 645 de lei + Taxe (reducere de la 995 lei + Taxe) sau Neversea, la prețul special de 520 de lei + Taxe (reducere de la 920 lei + Taxe).

EDY CHEREJI, director de comunicare UNTOLD: “Alături de partenerii noștri de tradiție, alături de medici și, nu în ultimul rând, alături de oamenii frumoși care donează sânge, salvăm vieți! Și pentru că anul acesta ne bucurăm și de întoarcerea la normalitate, la festivaluri fără restricții, mărim și noi miza campaniei: toți cei care donează sânge la caravana mobilă vor primi în acest an câte un abonament la UNTOLD sau la Neversea. Le mulțumim de pe acum tuturor celor care vor face un efort să-și rupă din timpul lor ca să doneze sânge. Un mic efort, dar cu o importanță imensă!”

În cele 7 ediții de până acum, Blood Network a mobilizat peste 18.000 de oameni să doneze la caravanele mobile de donare de sânge și la centrele de transfuzii din întreaga țară. Doar în 2021, în cadrul campaniei BLOOD NETWORK, s-au recoltat peste 1.200 de litri de sânge de la aproape 2.700 de donatori, iar 3.627 de bolnavi au fost salvați.

Neversea are loc între 7-10 iulie la Constanța, iar Untold are loc în perioada 4-7 august la Cluj-Napoca.

The post Începe campania Blood Network. Donatorii de sânge primesc intrare gratuită la Untold sau Neversea appeared first on Cultura la dubă.

Organizatorii Neversea au anunțat azi că sunt nevoiți să reprogrameze festivalul din cauza ultimelor reglementări impuse de autorități. Cea de-a patra ediție Neversea urma să se desfășoare în perioada 8-11 iulie. Deocamdată nu a fost anunțată o nouă dată, dar organizatorii speră să aibă loc în 2021.

Conform unui comunicat transmis de Neversea, “setul de norme publicat nu oferă niciun fel de predictibilitate și claritate privind reluarea activităților culturale. Găsirea unei noi date, reconfirmarea artiștilor, recalibrarea resurselor umane și a celor logistice, sunt eforturile pe care organizatorii sunt dispuși să le facă, în speranța că autoritățile vor regândi normele propuse, în cel mai scurt timp.”

Reprezentanții festivalului Neversea susțin ca evenimentele să fie permise doar cu accesul celor vaccinați, testați sau cu anticorpi și speră ca acest lucru să fie reglementat măcar de la 1 august 2021.

În prezent, conform normelor publicate de autorități, în luna iulie evenimentele se pot desfășura cu un număr limitat de 2500 de persoane, cu distanțare de 2 mp între participanți. Organizatorii Neversea spun că nu își doresc o astfel de variantă de compromis a festivalului.

“Am luat decizia de a-l reprograma la o nouă dată în 2021, până la care sperăm că vom avea norme care să ne permită să ne desfășurăm activitatea. Cele de acum ne fac imposibilă munca și desfășurarea activității! Este cea mai bună decizie pe care o puteam lua astfel încât să îi acordăm festivalului o șansă reală în 2021.

Îi asigurăm pe toți cei care așteaptă festivalul că vom face tot ceea ce depinde de noi, vom căuta cele mai bune soluții. În același timp, solicităm încă o dată autorităților să vină în sprijinul industriei culturale prin stabilirea și comunicarea cât mai clară și mai rapidă a unor norme care să ajute cu adevărat la reluarea activității culturale în România”, a declarat Edy Chereji, director de comunicare Neversea.

Conform reprezentanților festivalului, pe lângă public, evenimentul implica în mod normal 9000 de colaboratori peste 500 de furnizori, cu angajații lor, astfel că efectele crizei sunt multiple.

Biletele și abonamentele deja cele achiziționate rămân valabile pentru ediția actualizată Neversea 2021. În perioada următoare, reprezentanții festivalului vor reveni cu informații despre noua dată de desfășurare.

The post Neversea va fi reprogramat la o nouă dată în 2021 appeared first on Cultura la dubă.

Neversea, cel mai mare festival de muzică de la malul Mării Negre, care ar urma să aibă loc între 8 și 11 iulie 2021, în Constanța, anunță primele nume confirmate sau reconfirmate, după anularea festivalului de anul trecut.

Tyga, Dimitri Vegas & Like Mike, Black Eyed Peas, Don Diablo, Nicky Romero,Tchami și Ummet Ozcan B2B Brennan Heart se numără printre cei care vor urca pe mainstage.

Pe scenele underground vor urca artiști de muzică techno, deep house, dubstep și drum&bass. Printre aceștia se află Arapu, Cezar B2B Praslea, Kozo B2B Dan Andrei, Priku, Raresh, Sit, Sublee B2B Cap, Borgore, Dirtyphonics, Dub FX și Malaa.

Organizatorii anunță că vor respecta toate deciziile și recomandările autorităților pentru desfășurarea festivalului “Sănătatea și siguranța fanilor, artiștilor, locuitorilor orașului Constanța și a oamenilor implicați în organizarea evenimentului sunt principala datorie și responsabilitate a creatorilor Neversea, alături de distracția garantată a
festivalului.“, au spus aceștia.

Fanii pot achiziționa FREEDOM Passports, care le oferă acces la ediția din 2021. Peste 90% dintre fanii care au cumpărat abonamente și bilete pentru ediția din 2020 afestivalului Neversea le-au transformat în varianta ANYTIME Pass, care le asigură accesul, la alegere, la una dintre următoarele 3 ediții Neversea.

Cei care nu au încă asigurată intrarea își pot achiziționa FREEDOM Passports. Categoriile și prețurile pentru acestea sunt următoarele:
– General Access Basic, Freedom Passport 4 zile – 134 euro + taxe
– General Access Flexi, Freedom Passport 4 zile – 149 euro + taxe
– VIP, Freedom Passport – 210 euro + taxe

The post Black Eyed Peas, printre primele nume anunțate de Neversea appeared first on Cultura la dubă.

Doina Păuleanu avea 72 de ani și contactase virusul în urmă cu câteva săptămâni. Anul trecut primise titlul de cetățean de onoare al orașului Constanța.

“De astăzi, viața culturală constănțeană este mai săracă! Unul dintre cei mai reprezentativi oameni de cultură din județul nostru și din țară, s-a stins din viață! De acum, Doina Păuleanu va avea în custodie operele de artă ale marilor artiști aflați Acolo Sus! Cuvintele sunt prea puține pentru a putea descrie un om minunat, un om deosebit, un om integru, un om de cultură, așa cum a fost doamna Doina Păuleanu! Cu profundă durere, transmit atât familiei cât și celor apropiați doamnei Doina Păuleanu, sincere condoleanțe! Dumnezeu să o odihnească în pace!” – a transmis Mihai Lupu, Președintele Consiliului Județean Constanța.

Doina Păuleanu era doctor în Istoria Artei al Universității București, director al Muzeului de Artă Constanța, curator, critic de artă.

A publicat numeroase volume de artă, de istoria artei, de management cultural sau de antropologie urbană. Constanța a ocupat un loc special în lucrările sale. ‘Constanța. Aventura unui proiect european’, ‘Pictori romani la Balcic’, ‘Moscheea regala Carol I’, ‘Cazinoul din Constanta. Boema, loisir si patrimoniu european la Marea Neagra’, ‘Tonitza’, ‘Regalitatea și marea’ sau ‘Viața tăcută a naturii” sunt doar câteva dintre titlurile publicate.

A devenit directorul Muzeului de Artă din Constanța în anul 1990, unde era angajată încă din anii ‘70.

A primit Premiul Academiei Române “George Oprescu” în domeniul istoriei artei, Premiul pentru Patrimoniul Cultural Național din partea Ministerul Culturii, Premiul pentru Critică din partea Uniunii Artiștilor Plastici, dar a fost și medaliată cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofițer sau ridicată la rang de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres de către autoritățile din Franța.

The post Istoricul de artă Doina Păuleanu s-a stins din viață după ce a pierdut lupta cu COVID 19 appeared first on Cultura la dubă.