Câteva fotografii care artă podeaua distrusă în interiorul containerelor în care Cultura la dubă a dezvăluit că sunt depozitate bunuri de Tezaur ce au aparținut lui George Enescu și familiei Cantacuzino au fost publicate pe facebook de un angajat al Muzeului Național “George Enescu”, conservatoare de hârtie, adică cea care are în gestiune chiar manuscrisele compozitorului.

Aceasta a decis să publice imaginile după ce Ministerul Culturii a lăsat de înțeles într-un comunicat de presă că, la primele verificări, totul este în regulă.

Azi, după publicarea acestor imagini, Ministerul Culturii a transmis un comunicat amplu în care a asigurat, din nou, că obiectele de patrimoniu sunt în siguranță.

Muzeul Enescu a transmis că imaginile sunt din 2021 și problemele cu podeaua au fost remediate.

“În această primă etapă a controlului, membrii comisiei au solicitat documente, date și informații relevante și au realizat chestionări directe și amănunțite ale personalului responsabil de păstrarea, depozitarea și conservarea bunurilor culturale.

Au fost verificate spațiile de depozitare, condițiile de păstrare a bunurilor culturale mobile clasate, precum și existența și funcționarea sistemelor de supraveghere și pază.

Până în acest moment, în cadrul verificărilor efectuate, nu au fost identificate situații de distrugere a bunurilor culturale mobile clasate în categoria Fond sau Tezaur.” – a transmis Ministerul.

Conservatoarea a publicat de asemenea o fotografie din ianuarie 2026 în care temohigrograful indica temeraturi aproape de 0 grade Celsius și umididate de 90.

Reamintim, Cultura la dubă a scris într-o investigație, potrivit mai multor surse cu care am stat de vorbă, că în interiorul containerelor ar fi grave probleme de umiditate, neconforme cu legea care impune condiții stricte pentru depozitarea patrimoniului. Iarna această, când zăpada s-a topit, apa a pătruns în ele.

Așa podea subțire și neizolată există în spațiul unde patrimoniul este depozitat! Încă din prima zi s-a spart sub greutatea rafturilor. – a postat pe facebook conservatoarea Muzeului Enescu.

Specialiștii pe care I-am consultat spun că eventuala deteriorare a manuscriselor sau a altor bunuri de patrimoniu (picturi, țesături, mobilier, fotografii, corespondență) – pot fi stabilite doar de o atentă analiză, ce necesită timp. Ministerul Culturii a transmis că “nu au fost identificate situații de distrugere a bunurilor culturale mobile clasate în categoria Fond sau Tezaur“, după o inspecție de doar câteva ore.

I-am solicitat ministrului Culturii, Andras Demeter, un punct de vedere cu privire la cele arătate în acest material. Nu am primit răspuns până la aceaastă oră.

Muzeul Enescu a transmis ulterior publicării articolului:

– “Imaginile prezentate nu sunt recente. Acestea datează din perioada mutării patrimoniului din depozitele muzeului în containere, respectiv de la sfârșitul anului 2021.

– În acel moment, deoarece nu au fost respectate indicațiile privind amplasarea rafturilor, profilul metalic al picioarelor acestora, neprevăzute cu talpă de susținere, a determinat perforarea podelei sub presiunea greutății materialelor depozitate.

– Conducerea muzeului a fost informată la momentul respectiv și au fost dispuse în urgență măsuri de remediere. Podeaua a fost ranforsată cu dulapi de lemn, care distribuie uniform greutatea materialelor depozitate pe rafturi.

– Reiterăm faptul că orice problemă in legătură cu patrimoniul este întotdeauna remediată în cel mai scurt timp posibil.”

Vă reamintim că o investigație publicată pe Cultura la dubă a arătat în premieră că manuscrisele lui George Enescu și alte bunuri de Tezaur sunt depozitate de Muzeul Enescu în containere cu ferestre, de 4 ani și jumătate, la temperaturi extreme, având doar niște aere condiționate, fără aparate de control al umidității – un aspect foarte important în conservarea bunurilor de patrimoniu.

“Umiditatea este un factor principal care accelerează degradarea în timp a hârtiei, a adezivilor şi a legăturilor. Variaţiile de umiditate provoacă în acest material higroscopic distorsiuni şi modificări dimensionale primejdioase.

La baza acestora stă oscilația U.R. (Umiditate Relativă), care la rândul ei e influențată de variația de Temperatură.”, ne spune un specialist cu peste 30 de ani experiență în conservare și restaurare de hârtie.

Conform normelor de conservare și restaurare a bunurilor culturale mobile, publicate în Hotărârea de Guvern Nr.1546/2003,

Valorificarea expozițională, temporară sau permanentă a bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil se face numai în spații corespunzătoare. Oricare ar fi motivele invocate, nu se admite amplasarea, chiar pentru perioade scurte, a unor bunuri culturale mobile în spații care nu corespund condițiilor prevăzute de prezentele norme. (Cap. II, Art. 3).

Se consideră corespunzător spațiul care îndeplinește următoarele condiții:

a) este salubru;

b) are stabilitate microclimatică:

● umiditatea relativă, denumită în continuare U.R., trebuie să fie cuprinsă în general între 50-65%. Pentru obiecte foarte sensibile, pentru care din anamneză se cunoaște că și-au creat un echilibru la alte valori ale U.R., se vor crea condiții în consecință (eventual locale);

● temperatura nu trebuie să depășească 22°C, urmărindu-se permanent corelarea acesteia cu U.R.;

c) pentru un spațiu nou construit, renovat sau restaurat, trebuie să treacă cel puțin 3-6 luni de la terminarea lucrărilor, timp necesar pentru asigurarea stabilizării microclimatului interior;

d) nivelul iluminării bunurilor de natură organică, reglat în funcție de gradul lor de sensibilitate la degradarea fotochimică, să nu depășească nivelul maxim admis de lucși x ore anual. În general se recomandă următoarele valori ale iluminării: 50-80 lucși pentru cărți, documente, miniaturi, acuarele, grafică, textile, lemn pictat, os, fildeș, specimene de istorie naturală, 150-200 lucși pentru picturi și obiecte din lemn, iar componenta UV emisă de sursele de iluminat nu trebuie să depășească 75 æW/lm (microwatt/lumen);

e) este lipsit de noxe provenite din pulberi sau gaze nocive;

f) instalațiile de iluminat, încălzire, apă și canal sunt în bună stare, au fost temeinic verificate și funcționează în mod corespunzător;

g) asigură securitatea bunurilor expuse;

Totodată, potrivit Legii 182/2000, instituția care gestionează bunuri de patrimoniu este obligată să înștiințeze ordonatorul de credite în maximum 5 zile dacă un bun de patrimoniu este în pericol. Patrimoniul este depozitat astfel de 4 ani și jumătate.

Am întrebat Ministerul Culturii dacă avea cunoștință despre condițiile de depozitare a patrimoniului enescian și dacă a luat vreo măsură anterior publicării investigației noastre. Nu am primit un răspuns nici până acum.

De la publicarea materialului Cultura la dubă, ministerul a trimis Corpul de Control la Muzeul Enescu, iar managerul Cristina Andrei și avocata Lidia Chiran s-au concentrat pe o acțiune de intimidare, hărțuire și amenințare a jurnalistei Alexandra Tănăsescu, care a dezvăluit realitatea de la muzeu.

Mapping Media Freedom, platforma Centrului European pentru Libertatea Presei și a Mass-Media (ECPMF), care documentează încălcări ale libertății presei și mass-media în toată Europa, a emis o alertă pe numele jurnalistei Cultura la dubă, Alexandra Tănăsescu, victimă a unui caz de intimidare și amenințare din partea a conducerii Muzeului Național George Enescu și a avocatei Lidia Chiran. Cazul este marcat drept o violare a libertății presei.

Ministerul nu a anunțat nicio măsură față de managerul Cristina Andrei sau avocata Lidia Chiran, care a pretins în înregistrarea audio că este reprezentantul legal al Ministerului Culturii, iar ministerul a anunțat că aceasta nu avea, de fapt, mandat de reprezentare.

COMUNICATUL MINISTERULUI CULTURII

“Protejarea patrimoniului cultural presupune atenție, rigoare profesională și transparență. În situațiile dificile cu care se confruntă numeroase instituții muzeale din România, orice inițiativă de bună-credință, corect documentată și orientată spre salvgardarea bunurilor de patrimoniu este tratată cu maximă seriozitate și atenție.

În contextul preocupărilor recente apărute în presă cu privire la situația Muzeului Național „George Enescu”, ministrul Culturii Andras Istvan Demeter a considerat necesară o verificare directă a modului în care sunt păstrate bunurile de patrimoniu evacuate temporar din Palatul Cantacuzino, aflat în proces de restaurare. Astfel, vineri, 6 martie, împreună cu fostul director al Muzeului Județean Mureș, arheologul Koppány Bulcsú Ötvös – secretar de stat, a efectuat o vizită inopinată la Muzeul Național „George Enescu”. Inspecția care a avut loc după încheierea programului de lucru al muzeului a fost anunțată cu doar zece minute în avans, tocmai pentru a permite o evaluare directă și obiectivă a situației din teren, obținerea de informații nemijlocite de la reprezentanții instituției și evaluarea situațiilor sensibile, pe baza unei analize a întregului context. Discuțiile cu specialiștii muzeului, precum și cu managementul instituției s-au concentrat pe acele informații apărute recent în spațiul public care au generat îngrijorări legate de calitatea condițiilor de depozitare a patrimoniului muzeal.

„Deciziile serioase nu se iau nici sub presiune, nici sub imperiul unor judecăți de moment. Ele se fac cu calm, cu expertiză competentă, cu examinarea completă a situației și cu evaluări reale. Am dorit să văd personal ce se întâmplă la muzeu; așadar, după analiza din cadrul colegiului director, am decis verificarea în teren a modului în care sunt protejate bunurile de patrimoniu. Putem asigura pe toată lumea că obiectele sunt prezervate în condiții adecvate! M-ar bucura dacă multe alte elemente ale patrimoniului național, aflate în diferite muzee sau în arhive ori fonoteci, ar fi păstrate cu aceeași grijă.

Am inspectat toate depozitele, iar rapoartele privind monitorizarea parametrilor de microclimat din spațiile de depozitare confirmă că bunurile de patrimoniu sunt plasate în condiții propice de umiditate, temperatură și luminozitate; condiții pe care conducerea muzeului le consideră necesare și suficiente!”, a menționat Ministrul Culturii, adăugând că: „sistemele integrate de monitorizare pe care le-am văzut amplasate peste tot în spațiile speciale de depozitare măsoară factorii de mediu în timp real și dau informații despre acești parametri din minut în minut. Trebuie subliniat însă faptul că, în perioada următoare, voi dispune și efectuarea unei expertize de specialitate, în completarea demersurilor de examinare pe care comisia de control le desfășoară în prezent”.

Eforturile de restaurare făcute de către Ministerul Culturii, prin Unitatea de Management a Proiectului (UMP) continuă. După lansarea, în data de 26.12.2025, a procedurii de achiziție lucrări de execuție (rest de executat), servicii de proiectare și servicii de asistență tehnică pentru obiectivul Muzeul Național „George Enescu” – Palatul „Cantacuzino”, Casa Memorială și Anexă, în prezent oferta se află în etapa de evaluare tehnică. Dacă toate cerințele prevăzute în documentația de atribuire sunt îndeplinite, contractul de achiziție publică va permite reluarea lucrărilor de restaurare începând cu trimestrul al doilea al acestui an.

„Împreună cu secretarul de stat cu experiență și atribuții  în materie de patrimoniu, Koppány Bulcsú Ötvös, vom urmări îndeaproape ca acest contract să includă și măsuri suplimentare de protecție, pentru a garanta un grad ridicat de siguranță în ceea ce privește ansamblul depozitelor”, a mai subliniat ministrul Culturii.

Având în vedere interesul extins pentru acest subiect, precum și obligația instituțională de a informa corect, Ministerul Culturii va face cunoscute și concluziile comisiei de control, de îndată  ce acestea vor fi formulate, la încheierea verificărilor.

În contextul regretabilului schimb de replici dintre avocata Lidia Chiran și jurnalista Alexandra Tănăsescu, în cadrul colegiului director din 6 martie a fost discutată atât situația managementului muzeului cât și situația raporturilor contractuale de reprezentare avocațială. Chiar dacă doamna Lidia Chiran nu reprezenta Ministerul Culturii, nu avea mandat și nu putea să vorbească în numele acestei autorități, ministerul are dreptul de a interveni exclusiv în acele raporturi contractuale unde deține calitatea de titular. Pentru analiza contractului cu avocata Lidia Chiran, colegiul ministerului a stabilit un termen de o săptămână.  În cazul altor contracte, încheiate de instituții aflate în subordinea sa – cum este Muzeul Național „George Enescu” – competența acestui tip de analiză și decizia revin ordonatorului de credite al respectivei instituții.

Activitatea managerială a doamnei Cristina Andrei urmează să fi supusă examinării comisiei de evaluare a managementului. Concluziile din raportul comisiei de control, odată acesta încheiat, se vor găsi atașate documentelor pe care le presupune evaluarea anuală.”

Conservatoarea muzeului care a postat fotografiile de mai sus a comentat la comunicatul ministerului: “Domnule ministru, tot ce este în interior frumos aranjat și protejat, este munca specialiștilor din conservare. De spațiul în care sunt depozitate, nu se poate spune că este bun!

Dacă nu ați dorit să aveți alături conservatorii și muzeografii, doar doamnele din conducerea muzeului, vă spun că acestea sunt, ca și dumneavoastră, pentru prima dată în acea zonă! Deși cunosc realitatea, firește că le-au ascuns. Voi posta pe pagina mea imagini cu realitatea!”

Dragoș Neamu, organizatorul Nopții Muzeelor în România, a scris apoi într-o postare pe facebook:

“Dacă tu, dragă Andras, nespecialist fiind, îmi spui că acel container în care sunt îndesate bunurile de patrimoniu, este un spațiu optim de depozitare și de păstrare a unor bunuri cu valoare de tezaur, înseamnă că lucrurile au luat-o razna rău de tot și că trăim într-o realitate paralelă în care tot insiști să ne târâi.

Este un chin teribil tot ce se întâmplă, toate încercările astea caraghioase ale tale de a ne convinge că totul e perfect și făcut cu un înalt nivel de profesionist. Suntem noi nebuni și ignoranți că tot insistăm cu mofturile și cu lamentațiile astea. Este greu de digerat modul cum arunci în aer legitimitatea profesională a unei întregi comunități, cunoașterea de bază, elementară a ce înseamnă muzeu, conservare, microclimat de de păstrare a unor bunuri de patrimoniu.

Ești atât de derutat în poza aia din container, esti înghițit de cutii, nici nu știi la ce te uiți. Ai pus o poză cu aparatul ăla de măsurare a umidității și ai spus că ne-ai închis gurile la toți. Cum crezi că circulă aerul prin crăpăturile alea din podele? Ce agenți externi de risc crezi că au început să colcăie prin containerul ăla de diriginte de șantier. Recunoaște că ai greșit. Acceptă faptul că nu ești perfect. Nu te-ai plictisit să ai mereu dreptate?”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}.

The post Imagini revoltătoare din interiorul containerelor în care este depozitat patrimoniul Muzeului Enescu / Ministerul Culturii: “Obiectele de patrimoniu sunt în siguranță”/ Muzeul Enescu: “Imaginile sunt din 2021” appeared first on Cultura la dubă.

Cine ar fi crezut că la 35 de ani de la căderea comunismului românii încă își vor căuta vindecarea? Cornelia Oncioiu este parte dintr-o generație de copii crescuți în familii de muncitori români care, înăspriți de lipsurile și ororile regimului comunist, n-au știut că afecțiunea oferită propriilor copii ar putea conta mai mult decât ceea ce le așază pe masă.

Născută în comuna Dărmănești din județul Bacău, la insistențele mamei, s-a mutat la Cluj pe când avea doar 13 ani.

Azi este una dintre vocile Operei Naționale din Paris, iar viața sa profesională se împarte între Opera Garnier și Opera Bastille, sălile de spectacol la care visează orice artist sau iubitor de operă. A avut ca parteneri de scenă staruri internaționale precum soprana germană Diana Damrau sau baritonul francez Ludovic Tézier și a lucrat cu regizori importanți ca Robert Wilson și Andrei Șerban.

Dar povestea sa nu e cea a unei dive. Stabilită în capitala Franței de peste 20 de ani, reușita mezzosopranei Cornelia Oncioiu este un exemplu de curaj, perseverență și vindecare prin muzică.

***

Cu Cornelia Oncioiu ne-am întâlnit chiar lângă Opera Garnier din Paris. Am remarcat imediat accentul său ardelenesc, dar ne-a spus că s-a născut, de fapt, la Bacău. Destinul a purtat-o către Ardeal, Banat și mai apoi către Franța, astfel că limba sa română nu are nicio urmă de accent moldovenesc.

“Eu am stat până la 13 ani cu părinții și de la 13 ani mama a zis: te muți la Cluj!, aveam niște rude acolo și era o nuntă în familie. Dacă ea nu a putut să plece, a zis să plec eu. Eu nu voiam să plec, plângeam, detestam ideea. Dar de multe ori viața mi-a arătat că și dacă nu mi-am dorit unul dintre lucruri, s-a făcut ca să ajung unde trebuia să ajung.

Credeți în destin, că vă e scris un anumit traseu?

Eu da, clar, pentru că l-am trăit, am văzut asta de foarte multe ori.

După ce am terminat clasa a 8-a, am intrat la secția Mine, Petrol, Geologie de la Liceul Racoviță din Cluj. Și așa s-a întâmplat că m-am întâlnit în clasa respectivă cu o colegă care era înscrisă la Școală Populară de Arte din Cluj. Ne plăcea amândurora să cântăm și ea mi-a zis că mă pot înscrie și eu.

Am mers cu unchiul meu la înscrieri și data examenului a picat fix când eu eram bolnavă, aveam infecție în gât. Mă tratam cu ceai de coji de nucă și ceai de ceapă.

Eu cântam la vremea aia muzică ușoară, nu cântam deloc muzică clasică, nu știam cu ce să mănâncă. Nu aveam noțiuni legate de muzică. Am avut în Dărmănești un învăţător extraordinar cu care am făcut patru ani de cobză. Și ne cânta și la vioară formidabil, vă dați seama ce înseamnă ca în Dărmănești, deci într-o comună foarte mică, să ai un învățător care să îți cânte la vioară! Dar eu nici nu m-am gândit că aș putea avea o carieră în muzică. Nici nu am visat. Nu știam ce e talent. Îmi plăcea să cânt. Atâta tot.

La examenul de la Școala Populară am cântat Nu-mi lua iubirea dacă pleci, eu fiind mare fan Angela Similea. Și am cântat prima strofă, refrenul și profesorul a zis mulțumesc, e suficient.

Eu, bineînțeles, m-am înhibat, mă gândeam că sigur am dezamăgit, că nu îi place, că nu o să mă ia. Și atunci am trăit unul dintre momentele excepționale din viața mea. A urmat o liniște așa mare încât mi s-a părut că a durat o eternitate. Și apoi a zis: așa o voce o auzi o dată la 25 de ani. Și asta m-a lăsat mască, pentru că nu mă așteptam deloc, m-a șocat.

Cred că pe baza acestor vorbe mi-am construit, de fapt, cariera.

Și cred că m-am agățat de chestia aia. Și fratele meu mai mic, Călin, a fost și este cel mai mare susținător, a fost alături de mine necondiționat, l-am simțit aproape de mine mereu, chiar și la distanță. A trăit și trăiește în continuare la aceeași intensitate cu mine reușitele sau eșecurile mele.”

Puternic emoționată, cu ochii în lacrimi, Cornelia Oncioiu, ne povestește cum un profesor poate salva viața unui copil condamnat, altfel, la o viață fără șanse. “Domnul Valeriu Sorescu era un om extraordinar de interesant, mi-a dat totul, el m-a format, el mi-a deschis ochii, el, cu o statură impozantă ca Pavarotti, a venit să vorbească pentru mine la școală, fiindcă nu mă descurcam la matematică.”

Același profesor de canto a încurajat-o să studieze apoi la Conservator, pe când părinții o chemau acasă, la Dărmănești.

“După terminarea liceului am intrat la corul Operei din Cluj pentru că îmi trebuia un serviciu. Aveam foarte multe dificultăți financiare pentru că nu aveam ajutor, nu aveam pe nimeni.

Mama mi-a zis: n-ai bani, vii acasă. Conceptul cu muzica pentru ea nu există. Și am zis, nu, eu vreau să continui să fac muzică și am rămas. Profesorul de canto mi-a zis la început: tu trebuie să faci muzică clasică, tu ai voce pentru muzică de operă, lasă muzica ușoară. Nu faci mare lucru cu ea. Eu în continuare voiam muzică ușoară, până când, în al treilea an de canto, mi-a dat să cânt o arie din Azucena, din Trovatore (n.r. Trubadurul, de Giuseppe Verdi). 

Această femeie, Azucena, și-a aruncat propriul copil în foc, din greșeală, în loc să-l arunce pe altul, vrând să se răzbune. Toate astea au avut un impact foarte mare asupra mea, pentru că se suprapuneau cu evenimente din viața mea personală, care erau foarte marcante, foarte dureroase, și atunci, imediat, eu am înțeles textul. Și am zis: dacă asta e opera, eu asta vreau să fac!

Nu era complicat pentru cineva care avea trăirile mele. Când vii dintr-o familie cu un tată alcoolic, cu o mama care zbiară de dimineață până seara, încărcătura emoțională e în tine tot timpul.

Maestrul de cor al Operei din Cluj a rămas foarte plăcut impresionat și a zis, da, într-adevăr, asta e o adevărată voce de mezzoprană. Când o să fie concurs, o să vii la concurs și o să faci parte din corul nostru, dacă vrei.

Am lucrat acolo 3 ani, până în 1997.”

În paralel a participat la cele mai importante concursuri de profil din România, pe care le-a și câștigat: Hariclea Darclée, Eugenia Moldoveanu, Sabin Drăgoi sau Ionel Perlea. Și a început să-și construiască o carieră de solistă, bucurându-se de încrederea și sprijinul marei soprane române Mariana Nicolesco. În 1997 s-a mutat la Timișoara, unde a fost admisă la Conservator, și a continuat să facă roluri de solistă la Opera din Cluj sau la Timișoara, să cânte pe scena Ateneului Român de la București.

“În stagiunea 2001-2002, când terminam studiile, eu am aplicat la concurs la operele din București, Cluj și Timișoara și trecusem etapele la toate. Dar, în același timp, în urma unui proiect cu Centrul Cultural Francez din Timișoara, urma să dau o audiție la București, pentru Monique Devaux, care este și acum directoarea Auditoriumului de la Luvru.

Am mers toată noaptea cu trenul de la Timișoara la București, ca să dau audiția dimineața, la Operă, în fața doamnei Devaux. Știam că este pentru o doamnă din Franța, dar nu știam cine e.”

A așteptat toată dimineață pe scările Operei din București pentru a fi lăsată să intre la audiție și așteptarea a meritat, fiindcă aceea avea să fie întâlnirea care să îi marcheze radical cariera.

“I-a plăcut foarte mult și a scris o scrisoare de recomandare pentru mine către Academia de Operă de la Paris, care e un fel de școală, dar persoanele admise sunt ca și niște angajați, de fapt. Aveam profesori, pianiști, formare gratuită, iar datoria noastră era să cântăm pe scenă, dacă ni se cerea, sau să facem dubluri în cazul unor spectacole.

Erau doar 5 locuri și 250 de înscriși. Când am ajuns acolo și am văzut asta, m-a luat tremuratul și am zis, na, acum e pe viață și pe moarte. Când mă pui într-o astfel de situație, eu mă duc și arăt tot ce pot, nimic nu poate să stea în calea mea, nu văd, n-aud, dispar în alt univers.

Am intrat aici și în același timp se finaliza concursul de la Opera din București și am zis da, aleg Parisul!

Nu banii m-au atras, ci studiul, voiam să învăț cât mai mult, să fiu într-un mediu unde să am cât mai multă informație de un nivel înalt, ceea ce trebuie să recunosc că în România nu aveam.

Câți ani ați studiat la Academia de aici?

Doi ani.

Și după aceea ce s-a întâmplat?

Ei, chiar înainte de a fi admisă la Academie, deja mi-au propus să lucrez. Am făcut prima mea producție în calitate de dublură, chiar la Garnier aici, cu rolul Cornelia din Giulio Cesare (n.r. operă de Handel). Opera m-a ajutat și cu cazarea, fiindcă eu găsisem una doar pentru perioada în care începeam Academia. Dar până atunci n-aveam unde să stau. Mi-au găsit un apartament chiar vizavi de Opera Bastille.

Pe atunci era un FNAC chiar în față. Și aveau obiceiul, ca și acum, când este o premieră de operă, să pună în evidență toate discurile cu opera respectivă. Și nu știam cine sunt artiștii aceia, că noi acasă nu aveam YouTube, nu aveam internet, nu aveam nimic. Nu știam nimic despre Mark Minkowski (n.r. dirijor francez) și o grămadă de alte somități de aici. Aveam lista cu distribuția, dar abia când am intrat la FNAC și am văzut peste tot Mark Minkowski, Mark Minkowski, Mark Minkowski, și pe toți cei care erau în spectacol, m-au trecut toate sudorile și am zis: nu se poate, eu cu cu oamenii ăștia o să mă duc mâine să repet.”

Anul acesta, Cornelia Oncioiu împlinește 21 de ani de la debutul său la Opera Bastille, în Dialogues des carmélites. În tot acest timp, CV-ul său a devenit impresionant, fiind o prezență constantă în producțiile operei pariziene – Giulio Cesare, Elektra, Louise, Bărbierul din Sevilla, Madama Butterfly, Parsifal, Lucia di Lammermoor, Traviata, Le Soulier de satin sunt doar câteva dintre ele. A cântat, de asemenea, la Opera Națională din Bordeaux, în Rusalka, la Grand Théâtre d’Avignon, în Rusalka și Peter Grimes sau la Opera din Marsilia în Madama Butterfly. Remarcată de specialiști la Paris, a fost invitată să fie parte din spectacole montate la Amsterdam, Geneva, Monte Carlo, Tokio, Santiago de Chile și Shanghai.

“Nu-i suficient să cânti frumos sau bine, trebuie să fii foarte reactiv. Adică în momentul în care ți se spune ceva, imediat să dai ce ți se cere. Asta e foarte important. Că vine de la un dirijor, că vine de la un regizor. Dacă nu reacționezi imediat să faci ceea ce se spune, în general nu prea ți se mai dă posibilitatea a doua oară. În operă, la nivelul ăsta, nu prea are nimeni răbdare cu tine.”

Deși interpreta un rol episodic, un critic de la New York Times a remarcat-o în Traviata, alături de soliștii principali – “Cornelia Oncioiu aduce tonuri bogate de mezzo celor câteva linii pe care le are de cântat.”, se arată în articolul The New York Times.

A văzut, prin muzică, diferite colțuri ale lumii, însă cel mai puțin a colaborat cu România, fiind mai cunoscută în Franța, țara adoptivă, decât în țara natală. De altfel, acesta este primul interviu pe care-l acordă unei publicații din România după stabilirea în Franța.

Cum ați reușit să vă integrați în tot ceea ce înseamnă lumea operei pariziene, dincolo de aspectul artistic? 

Nu mi-a fost ușor. Dificultatea vine din diferența de cultură. Mediul nu este același. Noi românii suntem mai deschiși, vorbim mai direct la subiect. Ei sunt mai diplomați, altfel discută, nu spun niciodată lucrurile în față.

E greu la început din punct de vedere uman, până îți faci prieteni, până te obișnuiești. Ceea ce m-a determinat cel mai mult să rămân aici a fost nivelul cultural și diversitatea.

Dacă eu rămâneam în România, nu știu cum ar fi arătat viața mea, dar aici am reușit să îmi cumpăr un apartament, am reușit să fac atâtea spectacole extraordinare, să întâlnesc atâția oameni, să cânt sub bagheta atâtor dirijori importanți, să descopăr lumea, să văd artă, să descopăr literatură. Nu-ți vine să te întorci atât timp cât poți să beneficiezi de toate astea. 

Este adevărat că pentru un solist, ca și în cazul meu, este foarte dificil pentru că în permanență trebuie să fii bine pregătit, în permanență trebuie să fii la un nivel înalt. Orice problemă ar apărea, te defavorizează și te poate duce repede jos.

Pe când dacă ești în România într-o trupă, nu ai aceleași probleme. În general, stai până la pensie. E adevărat că aici nu ai aceeași siguranță, stabilitate, dar ai o grămadă de soliști diferiți tot timpul, niște artiști imenși ai lumii, repertoriul e foarte variat, nivelul orchestrei este cu totul altul, dirijori extraordinari invitați.

Care dinamică de lucru vi se pare mai sănătoasă, aceea din România cu toți artiștii angajați sau aceasta în care artiștii sunt independenți și lucrează pe proiect?

Îmi pare rău, nu știu dacă cineva mă va acuza sau nu îi va plăcea răspunsul meu, dar categoric  optez pentru a doua. Ca solist vă dați seama că trebuie să-ți întreții vocea în permanență, să lucrezi, să studiezi. Când concurența e mare, sigur că te determină să studiezi și să fii pregătit, că altfel îți ia cineva locul. E valabil și pentru regie, nu e valabil numai pentru soliști.”

Printre marii regizori cu care a lucrat la Opera Națională din Paris se numără americanul Robert Wilson și românul Andrei Șerban.

“Pentru mine Robert Wilson va rămâne greu de egalat, din multe puncte de vedere. Cu el am făcut Madama Butterfly la Opera Bastille, în 2009 și în 2014, eu având rolul Suzuki. El a insistat pe ideea că în momentul în care interpretezi și te adresezi cuiva, sentimentul pe care vrei să-l  transmiți nu se duce doar spre față. Energia circulă în mai multe sensuri, în sus, în jos, în față, în spate. Dacă e un partener în spatele tău, tu nu-l vezi, dar tu trebuie să-l simți, tu trebuie să simți energia cu el, să faci legătura cu el.

Foarte mulți soliști se duc pe scenă și îi interesează prea puțin de partenerii lor, se focusează doar pe ei, să strălucească, și asta nu este ok.

Cu Andrei Șerban am niște amintiri fabuloase, mi-a plăcut mult de Andrei! Suntem un pic făcuți din același aluat. Avem un fel de simplitate și un stil direct de comunicare amândoi, ne-am înțeles foarte bine.

Am făcut L’italiana in Algerie, la Garnier, în 2010. Și mai demult Lucia di Lammermoor la Bastille. Andrei e spontan, e inteligent, e modest, e creativ, liber, e uman, e foarte uman. E și șarmant, dar mi se pare că șarmul la oamenii de genul ăsta vine și din faptul că și-au păstrat undeva ceva din copilărie, inocența aceea în suflet.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le aveți în munca dumeavoastră?

Cele mai satisfăcătoare momente sunt cele în care ai parteneri cu care ești pe aceeași lungime de undă și există intensitate. Intensitatea în emoții, în dăruire, în răspundere. E plăcut când partenerul îți arată o adevărată privire în ochi și nu este genul care se uită prin tine și cântă partea lui, gândindu-se la ce are el de făcut.

Cu ce parteneri ați trăit așa ceva?

Diana Damrau îmi vine în minte acum, de exemplu, când cântam împreună Traviata, Sonya Yoncheva.

Apoi, mai este și bucuria care vine din autodepășire – când reușești să faci chestii grele, la care nu visai niciodată.”

Plecată dintr-o țară care încă învăța ce este democrația și ajunsă în inima culturii care pune libertatea artistică pe primul loc, Cornelia Oncioiu a reușit să-ți clădească o carieră internațională prin propriile eforturi și eliminând din calea sa orice barieră culturală.

Opera Națională din Paris, un reper al inovației și al modernității, lucrează în continuare la demontarea clișeelor și aduce în fața publicului producții multidisciplinare, în care textele clasice se îmbină uneori cu dansul contemporan, o scenografie minimalistă și o distribuție internațională.

Pe când acolo erau invitați pe scenă dansatori stradali de breakdance, alături de soliștii operei, în producția revoluționară Les Indes Galantes, Opera Națională din București încă încerca să-și revină după numeroase cazuri legate de corupție și celebrul scandal de rasism din 2016, când artiștii români au cerut înlăturarea colaboratorilor străini și au huiduit-o pe marea balerină Alina Cojocaru, alături de partenerul său, coregraful Johan Kobborg.  

Anul acesta, tot Opera Națională din București a gafat cu o campanie prin care încearca să „educe” publicul – “Cum ne îmbrăcăm la operă”, prezentând o imagine hipersexualizată și clișeică cu un fotomodel purtând o ținută de seară. În schimb, la Bastille, dat fiind că pentru ei este o activitate uzuală, mulți dintre francezi merg la operă direct de la serviciu, purtând ținute casual.

“Eu sunt de 20 de ani aici, este o forță uriașă de creație, iar amestecul de clasic cu contemporan a devenit ceva normal. Dar publicul aici este mult mai deschis decât cel din România.

În Germania rolul Elvira din Don Giovanni a fost interpretat anul acesta de un bărbat (n.r. brazilianul Bruno de Sa) și asta a stârnit numeroase comentarii pe internet. Care-i problema? Adică cine suntem noi să judecăm? Și de ce am judeca? Cu ce ne afectează pe noi?

Care credeți că mai este rolul operei azi, când lumea este atât de dependentă de digital, iar atenția acordată unui subiect durează doar câteva secunde?

Rolul operei e să te facă să trăiești alte experiențe decât cele cu care ești obișnuit, te ajută să vezi povești diverse din trecut, multe valabile și-n ziua de azi, vezi cum reacționau oamenii atunci, să cunoști alte culturi, alte comportamente. 

Eu cred că la operă poți trăi sentimente pe care nu știu dacă le poți trăi în alte forme de artă. Sigur că poți să fii emoționat în fața unui tablou, în fața unei sculpturi sau la un spectacol de teatru, dar când se amestecă intensitatea vocală cu muzica, cu scenografia, cu regia, cu dansul, cu textul, cu poezia, e greu ca asta să fie egalat de altceva.

Sunt curioasă dacă părinții au apucat să vă vadă cântând pe scena Operei din Paris.

Da, părinții mei au venit de câteva ori la Paris și tatăl meu, înainte să moară, a venit de câteva ori și m-a văzut și la Paris și la Nantes și la București. Și mama a venit de câteva ori.

Mama încă trăiește la Dărmănești, știe că sunt aici, dar nu au fost niciodată părinți foarte interesați de cariera mea, de ce fac eu profesional, de evoluția mea. Însă, eu sunt recunoscătoare pentru că mi-au oferit o educație și cele necesare în copilărie. Acum, la maturitate, am înțeles și greul prin care au trecut ei.

Ce altceva vă mai leagă de România? vă mai vizitați țara, vă mai interesează ce se întâmplă acolo?

Da, sigur că mă interesează. Am fost foarte afectată și foarte preocupată de alegeri, nu mi-am dorit niciodată în viața mea ca un președinte să fie ales, cât mi-am dorit acum, ca Nicușor Dan să fie ales. Doamne, ce ușurată am respirat când am văzut că e el ales. Cred că aș fi plâns zile în șir dacă nu era așa.

E interesant că vă interesează așa de mult, deși nu mai locuiți acolo.

Păi știți de ce? (cu lacrimi în ochi) Îmi vine să plâng dacă mă gândesc la toți cei care au lucrat și au muncit înainte ca să avem ce avem acum. Parcă unii oameni nu mai apreciază nimic. Nu mai vrem Europa, nu mai vrem libertate, nu mai vrem nimic, vrem numai noi, România? Că ne ia Europa tot. Eu nu înțeleg. Ce ne ia Europa?

Mă gândesc la oamenii care au murit la Revoluție și la progresele care s-au făcut, că s-au făcut progrese. Unii nu vor să le vadă, dar eu zic că s-au făcut.

Suntem liberi să plecăm când vrem, unde vrem. Nu e bine așa?”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post De la Dărmănești la Opera Națională din Paris, vocea mezzosopranei Cornelia Oncioiu este strigătul unei generații appeared first on Cultura la dubă.

Dana Ciocârlie este azi una dintre cele mai apreciate pianiste române la nivel internațional, câștigătoarea unor prestigioase premii și colaboratoare fidelă a unor mari dirijori, precum maestrul american Lawrence Foster sau dirijorul german Christian Zacharias.

A cântat la Carnegie Hall și Lincoln Center din New York, în fața ultimului guvernator englez al Hong Kong-ului sau pe scena Festivalului George Enescu. În 2017 a primit titlul de „Artist Yamaha” din partea celebrului producător de piane.

Iar în 2018 a impresionat lumea muzicii clasice cu înregistrarea integralei de pian de Robert Schumann, albumul său de 13 discuri fiind finalist al premiului „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – acordat în fiecare an excelenței în muzica clasică. Publicația de critică muzicală American Record Guide a descris-o drept “un uragan venit din Romania”.

Născută la București, locuiește în Franța de 35 de ani și este profesoară la cele mai prestigioase două școli de muzică – École normale de musique de Paris “Alfred Cortot” și la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon.

Povestea sa de succes nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut șansa plecării din România, imediat după Revoluția din 1989, și nici dacă în spatele ei nu ar fi existat talent, foarte multă muncă și o imensă iubire pentru muzică.

Dana Ciocârlie ne-a primit în casa sa de la Paris și a acceptat să relateze parcursul său într-un interviu amplu pentru Cultura la dubă.

***

“Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât, măcar vizual, înainte să-i conving pe ai mei să-mi ia o pianină.”

Pe marea pianistă română Dana Ciocârlie am găsit-o într-o superbă curte interioară a ansamblului rezidențial în care locuiește, la marginea Parisului. Tocmai își lua rămas bun de la o tânără vecină care o ajută cu udatul plantelor și îngrijirea pisicii sale, Gaia, în timpul frecventelor sale plecări.

„Aici suntem ca o familie, mai am un vecin care e muzician, ne ajutăm reciproc cu îngrijirea grădinii, luam mese împreună în curte, e foarte frumos”.

Povestea sa începe în 1968, la București.

“Mama este dintr-o familie foarte simplă de țărani din Mureș, iar tata a crescut la Timișoara, într-o familie mai literară. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, este, poate, cel mai cunoscut din familia Ciocârlie (n.r. scriitor, eseist, memorialist, critic literar și profesor universitar de literatură franceză, iar verișoara mea, fata lui Livius, Corina Ciocârlie, este și ea scritoară bilingvă în franceză și română. Matușa mea și dânsa era profesoră de franceză la universitate. Iar tata a fost bacteriolog și cercetător, făcând și un stagiu de perfecționare la Institutul Pasteur. Dar familia nu era deloc înclinată spre muzică.

Și cum ați ajuns să studiați pianul? V-au îndemnat părinții?

Nu, nu, deloc. Tata fusese traumatizat de părinții lui când a fost mic. A fost obligat să facă vioară pe stilul vechi, adică un profesor îl încuia în cameră, trebuia să stea trei ore cu ceasul să studieze, nu-i plăcea deloc, a fost o trauma pentru el și a zis: niciodată muzică clasică!

După care m-am lăsat de balet și ai mei m-au trimis la înot la Dinamo foarte intensiv, chiar trebuia să încep competițiile balcanice.

Dar, în paralel, eu îmi desenasem acasă pianul meu de carton, iar tata a avut un fel de intuiție, a zis că poate, totuși, este ceva ce ratăm. Avea un fost coleg care devenise compozitor. L-a rugat să mă audieze și i-a spus: <într-adevăr are ceva>.

Însă era un pic cam târziu, pe vremea comunistă era stilul sovietic, copiii studiau instrumente de la grădiniță. Iar eu eram în clasa 6-a.

Prietenul lui tata a spus: <este ultima sută de metri, deci ori vă decideți să înceapă acum, dar trebuie să recupereze timpul pierdut, adică să lucreze enorm, ori lăsați muzica fiindcă e deja un pic prea târziu.”

A studiat intensiv alături de doi profesori, câte 12 ore pe zi, a intrat la Liceul de Muzică George Enescu și apoi la Conservatorul din București, într-o promoție în care erau doar două locuri la pian. Dar marele său noroc avea să se numească revoluția – “Ultimul meu an de Conservator a fost 89-90, iar cu asta am spus totul.”

Nu avea în plan să se mute din țară, ci doar să participle la concursuri internaționale. Se pregătise în acest sens de prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova.

“Era singura țară unde puteam să merg fără probleme de viză. Mă pregătisem pentru concurs timp de un an și jumătate, așa că am participat în iunie 1990 și am ajuns în semifinală, ceea ce era enorm pentru că din 200 am rămas 24. Acolo am cunoscut doi membri din juriu, un rus și o doamnă franceză care mi-au propus să vin la un fel de masterclass în Franța, chiar o lună după aceea.

Am mers în Franța, iar acolo am cunoscut o familie de români plecați de multă vreme, care aveau mijloace financiare, erau foarte melomani și mi-au zis: <dacă vă interesează să veniți să continuați studiile de perfecționare în Franța, noi vă primim.> Ei au devenit sponsorii mei, am locuit la ei acasă și mi-au pus un pian la dispoziție.

Am intrat la École Normale de Musique de Paris “Alfred Cortot”, acolo unde sunt și profesoară acum. Acolo fuseseră elevi Lipatti și Clara Haskil, avându-l profesor Alfred Cortot, celebrul pianist francez. Cortot este fondatorul acestei școli, care este o universitate privată, cea mai bună, de altfel.

Această școală, unde predau acum câteva ore pe săptămână, este un fel de Julliard School. Doar că aici studenții plătesc mult mai puțin decât în Anglia sau în America, și o altă diferență este că nu există limită de vârstă. De intrat, se poate intra la orice vârstă, dar diploma este foarte greu de obținut.”

Dana Ciocârlie a obținut diploma de concerist la École Normale, apoi a primit o bursă pentru continuarea studiilor timp de 2 ani.

“Atunci m-am mutat ca să fiu independentă și am început să câștig tot felul de concursuri, l-am cunoscut pe soțul meu și așa a început viața.”

Datorită premiilor câștigate, a fost invitată să cânte în Statele Unite sau la Hong Kong. Iar de la un recital la altul, invitațiile de a susține concerte s-au înmulțit. Însă vremurile s-au schimbat mult, iar nivelul de interpretare la pian a crescut odată cu apariția unui număr imens de pianiști chinezi – spune pianista.

“Asta observ mergând în jurii de concursuri internaționale. Acum este mai greu.

Cum vă explicați acest fenomen, acest interes uriaș al chinezilor pentru pian?

Am cântat de multe ori în China, iar în public am văzut mereu foarte mulți bunici sau părinți cu copiii. Și pentru ei ori este așa un fel de vis, de fantasm, din cauza unor vedete ca Lang Lang sau Yuja Wang și părintii au impresia că există un fel de ascensor social dacă ești pianist sau violonist, dar în special pianist. Este exact opusul de pe vremea lui Mao, unde pianul era un simbol al culturii occidentale. Era absolut interzis. Acum e inversul. Adică este cel mai chic lucru în China să fii pianist.

Lang Lang este pur și simplu peste tot. Este un fel de marcă în China. Când ajungi într-o gară din China, îl vezi pe Lang Lang făcând reclama la un deodorant sau la altceva.

Și atunci pentru un tânăr român poate fi cu atât mai dificil să răzbată pe scena internațională, chiar și dacă avem în istorie pianiști români extraordinari, precum Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu?

Pentru mine, Lang Lang e ca un personaj de film. E ca un actor care cântă la pian. E adevărat că este extrem de talentat.

Dar, după părerea mea, când spun Lipatti și Haskil, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, ei sunt imaginea unei pianistice spirituale, mult mai interiorizate și mai spre artă. Cum spunea și Lipatti, nu vă serviți de muzică, ci serviți voi muzica.

Într-adevăr este mult mai multă sobrietate în interpretarea pianiștilor români, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că în această lume foarte extrovertită și concentrată pe vizual, ar trebui cultivată această specificitate românească.”

Când vine vorba de sfaturi pentru tineri, pianista și profesoara Dana Ciocârlie îi îndeamnă pe aceștia să participe la concursuri, să aplice pentru burse și să încerce toate căile, dacă simt că asta este chemarea lor.

“Există și internet. Cunosc un pianist care a luat diploma aici, la Paris, și care improvizează foarte bine și a început să pună videouri pe YouTube cu el improvizând în gară, de exemplu. În aproape toate gările de TGV din Franța, Yamaha a montat pianine. Și așa s-a făcut cunoscut.”

Cariera Danei Ciocârlie s-a îmbogățit odată cu înregistrarea integralei pentru pian de Schumann la casa La Dolce Vita, un proiect care s-a întins pe parcursul a 6 ani și a culminat cu nominalizarea la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique”, fiind una dintre cei trei finaliști, selectați din peste 400 de înregistrări audio. Albumul său cuprinde 13 discuri.

“Am înregistrat cele 16 concerte de pian tocmai la Ambasada României în Paris, între 2012-2018.

De ce ați ales muzica lui Schumann?

Pentru că am fost câștigătoarea Concursului Schumann și, în al doilea rând ,pentru că de la început, de prima oră când am început să cânt Schumann, simțeam un fel de adecvare, îmi era ușor de înțeles. Parcă vorbeam o limbă cunoscută. Ceea ce nu e același lucru, de exemplu, cu Chopin. Nu am deloc aceeași ușurință.

Mi se părea important să se cânte în public. Pentru că publicul aduce o mult mai multă spontaneitate și un fel de gust al riscului. Microfoanele au tendința de a aplatiza, aseptiza mesajul muzical. Ori publicul este exact invers, te pune să depășești într-un fel, să îndrăznești mult mai multe nebunii, ceea ce este benefic, cel puțin pentru Schumann.”

Între timp, a început să întregistreze integrala de Mozart, tot în concert, alături de Open Chamber Orchestra, din care face parte și românul Teodor Coman, prim solist la violă al Orchestrei Naționale a Franței.

De asemenea, va lansa în curând un album dedicat rădăcinilor muzicale românești, intitulat chiar “Ciocârlia”.

“Sunt vreo 38 de piese, printre care colinde colectate de Béla Bartók în Transilvania, colinde românești, e Ciocârlia interpretată la pian.”

Pe lângă activitatea concertistică, artista româno-franceză iubește să predea și face frecvent drumul de la Paris la Lyon, cele două orașe în care lucrează ca profesoară.

“Eu predau în trei ipostaze diferite, deci nu e aceeași provocare. Dacă ai elevi buni și talentați și motivați, este ușor. Dacă nu sunt motivați e mai greu și dacă nu sunt talentați e și mai greu.

La Conservatorul Național Superior de Muzică de la Lyon sunt profesoară de muzică de cameră, ceea ce este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie.

De altfel, unul dintre sfaturile pe care aș putea să le dau tinerilor ar fi să se îndrepte către muzica muzica de cameră. În primul rând că este o imensă satisfacție de a cânta un repertoriu extraordinar, sonate, triouri, quartete, quintete. Și sunt mult mai multe șanse de concert decât ca solist.

În vest pianul începe să-și piardă din atracție în special din motive economice, pentru că e foarte scump de închiriat pentru organizatori. Apoi e transportul mai dificil. Și atunci preferă să contracteze artiști care vin cu propriul instrument. Sau să înlocuiască pianul cu acordeonul. Sunt mulți acordeoniști clasici care preiau piese de pian.

Muzica de cameră este muzica pură, este bucuria de a împărți repertoriul cu cineva. Iar ca profesor de muzică de cameră este secundar să te ocupi de tehnică, de probleme de postură. Pur și simplu este vorba de cum să dezvolți imaginația, urechea, atenția față de o ambianță sonoră mai mult decât față de meseria pură.

Dar, ca profesoară de pian, pot spune că elevii buni te odihnesc, iar elevii care nu sunt buni te obosesc. Asta e concluzia.

Cum ați defini talentul și cum îl identificați?

Este adevărat că noțiunea de talent e foarte ambiguă. Enescu spunea că talentul este 10% inspirație și 90% sudoare, de exemplu. Antrenorul Nadiei Comăneci spunea că un sportiv talentat este cineva căruia nu trebuie să-i spui de două ori același lucru. Sunt de acord cu asta.

Talentul este un cumul de ureche muzicală, de interes față de arta sunetelor, de sensibilitate, față de combinațiile sonore. În ceea ce privește instrumentul, există o abilitate pe care nu pot să o inventez de la zero. O mică abilitate se poate dezvolta, se poate cultiva, dar zero abilitate nu va duce la mare lucru.

Și acest talent se poate identifica la un copil?

Da, este un tip de sensibilitate intuitivă pentru cineva care este deja în meserie. E foarte rar să existe un copil talentat și să spui că nu e talentat.”

Dincolo de numeroasele concerte susținute la nivel internațional, Dana Ciocârlie poate fi văzută din când în când și pe scenele românești, la Ateneul Român sau Sala Radio. A cântat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu alături de dirijorul Lawrence Foster și speră să revină cât de des posibil în țara natală.

Cum mai este văzut Festivalul Enescu, la nivel internațional, în breasla dumneavoastră?

Unul dintre cele mai importante din Europa, ce puțin. Dacă nu chiar din lume. Și în Franța, cu atât mai mult cu cât Cristian Macelaru este dirijorul Orchestrei Naționale a Franței. În plus, înregistrează integrala Enescu, iar asta are rezonanță și pentru festival.”

Impresarul Danei Ciorcârlie este un tânăr francez de 24 de ani, iar agenda sa este deja încărcată pe următorii doi ani. Este conectată atât cu elita culturală franceză, cât și cu diaspora culturală românească, lucrând îndeaproape cu muzicieni români, la nivel internațional.

A trăit mai mult în Franța decât în România, deține ambele cetățenii și votează cu interes pentru ambele țări, dar se prezintă cu mândrie ca fiind pianistă română.

Cum vă simțiți când cântați la pian?

Lucrul cu pianul se întâmplă acasă, iar momentul de bucurie este cântatul în public, fiindcă atunci ai libertatea de a te exprima fără nicio noțiune de timp, fără nicio încercare de a perfecționa. Pur și simplu te lași în mâinile compozitorului sau în inspirație, dacă e vorba de improvizație.

E un fel de abandona egoul, de a te uita pe tine însuți, în așa fel încât să te lași ghidat de aceste mari genii care au compus muzica de pian. Suntem ghidați de partitură, de o foaie de hârtie imprimată. Așa se face un fel de comunicare aproape post-mortem cu o lume misterioasă. Este un fel de pierdere a noțiunii de existență proprie.

Și prin această comunicare post-mortem practic păstrați muzica vie. Exact asta este măreția muzicii clasice, că, de fapt, nu moare niciodată?

Exact așa este și sper din tot sufletul să își dea cât mai multă lume seama de asta.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Marea pianistă Dana Ciocârlie: “Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât.” appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul este organizat de Fundația Regală Margareta a României, în parteneriat cu Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti și presupune un recital de muzică clasică cu lumina stinsă, susținut de bursierii programului Tinere Talente și pianista Verona Maier, prof. univ. dr. și mentor al proiectului.

Vor fi interpretate lucrări de G. Enescu, P.I. Ceaikovski, C. Debussy, H. Vieuxtemps, F. Tarrega, L. Brouwer, Nuccio D’Angelo.

La finalul concertului, publicul va fi provocat la o discuție liberă prin care să își exprime emoțiile și sentimentele trăite în timpul recitalului cu lumina stinsă.

În public vor fi invitați și tineri artiști vizuali, care ulterior vor realiza o colecție de lucrări inspirate de Concertul Senzorial.

Pe parcursul anului 2022, proiectul Tinere Talente a susținut 30 de artiști vizuali și muzicieni cu sprijin financiar, mentorat și oportunități de manifestare și expunere a operelor în spațiul public.

Tineri muzicieni și artiști vizuali cu vârste între 14 și 24 de ani, elevi sau studenți la instituțiile de învățământ vocațional, care provin din familii cu venituri modeste, sunt invitați să se înscrie în Selecția națională prin trimiterea aplicației până la 30 noiembrie 2022. Detalii pe www.tineretalente.org.

Accesul la concert este liber, în limita locurilor disponibile, pe baza înscrierii în prealabil la adresa de e-mail prieten@principesa.ro.

The post Concert Senzorial cu lumina stinsă, joi, 24 noiembrie, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti appeared first on Cultura la dubă.

Alexei Țurcan este unul dintre cei mai apreciați muzicieni și producători muzicali de pe scena alternativă din România. S-a remarcat ca membru al trupei Travka, dar s-a indentificat și cu alte proiecte, precum Tomma Alistar sau Discoballs. Apoi a început să facă aranjamente muzicale pentru orchestre, să compună muzică de teatru și de film.

Anul acesta semnează unul dintre cele mai importante proiecte muzicale românești create vreodată pentru un film autohton. Alexei Țurcan a compus coloana sonoră pentru documentarul România Sălbatică, iar muzica a fost interpretată de o orchestră, așa cum este normal pentru producțiile mari de afară, dar atât de rar în România.

Alexei este și producător muzical al Mădălinei Pavăl, la Unda Recording Studio, și reinterpretează folclorul autentic românesc.

De altfel, rădăcinile lui Alexei se trag din folclor. La 6 ani, în casa sa din Republica Moldova, chiar dacă abia putea să îl țină în brațe, a început să cânte la acordeon.

***

„Am avut șansa să vin în România în 1999, la liceu. Spun șansa fiindcă pentru orice basarabean, orice posibilitate de a veni în România era mai bună decât continuarea studiilor acolo.”

Așa își începe povestea Alexei Țurcan, stabilit acum la București, unde și-a întemeiat o familie.

Pe când se pregătea de admiterea la Colegiul de Muzică din Chișinău, după ce a făcut 8 ani de acordeon la Școala de Arte, a decis, totuși, să plece la Focșani, un oraș despre care nu știa nimic, dar unde putea să intre pe locurile speciale alocate elevilor din Basarabia.

Și-a pus acordeonul la cutie și a plecat.

„Eram o clasă specială de basarabeni scăpați de acasă. Pentru noi a fost cea mai frumoasă perioadă. Dar nu ne-a lipsit un pic de discriminare „voi luați banii copiilor noștri”. Aveam o bursă de vreo 40 de dolari, care acoperea cartela de cantină.”

“Am avut profesori care se uitau altfel la noi, dar au fost și basarabeni repartizați în clase de români și ei s-au integrat mult mai repede.”

O profesoară de română avea să contribuie decisiv la dezvoltarea sa. Este vorba chiar despre celebra Carmen Ion, profesoara din Focșani care a pus bazele festivalului de trailere de cărți – Boovie și i-a determinat pe copii să citească literatură și să își dezvolte latura artistică.

„Ea ne-a ajutat să gândim altfel, să ne emancipăm, ea ne-a ghidat, a făcut și meditații cu noi înainte de bac, ne-a învățat să înțelegem altfel textele.”

În paralel, a început să învețe de unul singur să cânte la chitară, de la cântece rusești la Nirvana.

„Cântam la duș, că acolo aveam un pic de reverb. Cam toată lumea știa să cânte la chitară sau învăța câteva acorduri. Eu am luat-o mai în serios și foarte ușor mi-am făcut o trupă imaginară, cu doi colegi, dintre care doar unul știa să cânte. Hahaha.”

La Focșani l-a cunoscut și pe George Gâdei, solistul trupei Travka.

„Ne-am întâlnit pe la teatru, nu știu exact ce făcea, a adunat el niște băieți. Era un afiș la Casa de Cultură că se caută chitarist și așa i-am cunoscut.”

Directorul Casei de Cultură i-a condiționat să cânte o dată pe lună, dacă vor să primească sala de repetiții. Au început să participe și la mici evenimente din zonă, apoi s-au mutat la București. Alexei a dat admiterea la Conservator, la Pedagogie, unde era singurul loc disponibil pt basarabeni. A candidat doar el.

Însă nu Conservatorul, ci Travka avea să îl ajute să evolueze în cariera muzicală. În ciuda dificultăților financiare, a continuat alături de trupă și a găsit bucurie în această boemie.

„Să fac bani din muzică n-am reușit mulți ani. A fost foarte greu. Dar ce pot să zic e că job n-am avut niciodată. Trăiam de la un concert la altul, așteptam concertul să pot să îmi plătesc chiria, bineînțeles că de cele mai multe ori nu ajungea.

Improvizam săli de repetiții, improvizam totul, din nimic. Stăteam la cămin în continuare, singura diferență e că eram la București.

Am avut ocazia să împrumut un calculator. A fost prima dată când am descoperit softuri de compus muzică, am văzut că pot să suprapun instrumente. Și am început să compun sute de piese pentru trupe imaginare, nu aveau nicio finalitate.

Eram în perioada Massive Attack, Amon Tobin sau jazz mai acustico-electronic. Îmi plăcea foarte mult să compun pentru pian, saxofon, tobe, chitară bass, deși eu nu știam cum funcționează ele.

Ulterior, aceste exerciții de imaginație ajungeau în Travka.

Așa mi-am dat seama că pot să compun mai mult decât niște acorduri la chitară. A fost perioada educativă pentru mine, de auto-cunoaștere, fără să fi existat atunci tutoriale pe youtube. Învățat din încercări.

Asta recomand tuturor, să lucreze mult în zonele lor de interes, fără să aibă vreun scop, să experimenteze.”

După 15 ani de existență, membrii trupei Travka au decis să pună capăt proiectului.

„Travka e partea importantă a devenirii mele ca artist, m-a format, mi-a dat gusturile. Iar ce scriam și ce compuneam în Travka era o spumă, o esență de compoziție. A fost un exercițiu foarte bun de a mă cizela.”

Am fost tot timpul niște visători și ne-am dorit tot timpul mai mult decât să cântăm în cluburi, mai mult decât să faci totul ca la carte, cu PR și fotograf, artistic știam foarte clar cum vrem și cum nu vrem să fie lucrurile, visam la lucruri foarte mari.

Dar am obosit. Au trecut mulți ani. A trecut entuziasmul de început, atunci era momentul să apară un manager care să ne ajute.

Dar noi, ocupându-ne de toate, nu mai aveam timp de ale noastre.”

“Nimănui din România, ca trupă, nu-i merge excepțional. Toți se chinuie. Sau dacă le merge bine, cântă încontinuu, 3-4 concerte pe săptămână, ceea ce e epuizant, te consumă.”

Pentru Alexei au apărut alte proiecte și s-a dezvoltat și în diverse direcții artistice. A compus muzică pentru spectacole de teatru semnate de Bobi Pricop sau Răzvan Mazilu, a făcut aranjamente muzicale pentru concertele Golan Symphonic sau Goran Bregovic cu orchestra și muzică de film.

Semnează coloana sonoră pentru scurtmetrajul Trouble in the Dark, pentru documentarul Caisă, dar este și co-autor al unei piese aflate pe soundtrack-ul filmului Borat Subsequent Moviefilm, nominalizat la două Premii Oscar.

Iar anul acesta a primit cea mai mare provocare de până acum – să compună muzica pentru documentarul România Sălbatică, realizat de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache.

„Știam că voiam să aducem o valență românească muzicii. Nu e muzică generică de tv series, de natură. E ceva specific zonei.

Eu am folclorul în sânge de mic și când îmi fredonează ceva în cap, îmi sună și folclorul, dar e ceva mai altfel, nu vorbim despre Taraf Tv, hâța-hâța și viorile în priză. E un folclor mai autentic, mai vechi.

Am primit câteva secvențe la început, ca să îmi dau seama ce fel de povești sunt, fiindcă structura filmului cam așa e, treci prin niște zone ale României și vezi niște povești despre animale, cum se comportă ele, ce ritualuri au, cum rivalizează.

Prima secvență pe care am primit-o a fost cea cu prigorii, când un mascul aduce insecte ca să curteze femela, apoi apare un alt mascul, care aduce și el insecte.

Am făcut câteva idei și le-am arătat lor, am discutat cu producătorii și le-am cerut să avem o orchestră, că ar fi fain, potrivit. Se adaugă acel strat de umanitate, acea vibrație, o armonie.

Multe dintre teme sunt compuse de mine la acordeon, apoi au fost mutate pe diverse instrumente – vioară, clarinet, fluier, caval, pe altele le-am fredonat cu vocea.

În alte cazuri, am cântat eu la toate instrumentele pe care le-am avut la îndemână – mandoline, cobze, fluiere, chiar fluiere stricate, din care scoteam doar o notă, dar mă ajutau să obțin niște texturi speciale. Am cântat la tot ce am prins. Iar soția mea Corina Ciuplea, care e editor de partituri, mă ajută și pune pe partitură ceea ce creez eu.”

Lui i s-a alăturat în acest proiect și Mădălina Pavăl, cu care colaborează de peste un an.

„Mădălina, cu vocea ei, i-a cucerit imediat pe toți.”

De altfel, alături de Mădălina Pavăl încearcă să compună muzică inspirată din folclor și să atragă publicul tânăr.

“Cu Mădălina am o chimie specială, visăm aceleași lucruri, am pus pe picioare această mini-orchestră de 13 oameni. Când bugetul e limitat, cheltuim de la noi ca să facem ceva fain.

Când crezi într-un proiect și faci ce îți place, dar nu e strălucitor din punct de vedere financiar, câștigi totuși o libertate de a face lucrurile așa cum le vezi tu, iar dacă perseverezi, vor apărea și proiecte.

Cum am fost noi cu România Sălbatică. Am avut libertatea de a face poezie muzicală.”

Tocmai acest tip de libertate l-a ținut pe Alexei în România. În ciuda birocrației și a neajunsurilor pe care statul român le arată zi de zi, aici se simte liber să își manifeste spiritul.

“Eu cred foarte mult în forțele proprii și în inițiativele independente duse la capăt cu oameni dedicați. Mă resemnez că statul nu face nimic, pentru noi e un chin să ne plătim taxele, vrem să o facem, dar e o luptă cu ghișeele.

Vreau să îmi plătesc sănătatea, e foarte greu. Vreau să virez toate taxele într-un singur cont, e imposibil. La partea asta, mi se pare că în vest te poți ocupa de treaba ta, de ce știi tu. Vrei să îți faci o firmă, îți faci o firmă. Pe când în România toată lumea care mișcă ceva, ba chiar îi angrenează și pe alții, lucrează ca nebunii, mult peste program, sunt curajoși.

În România să fii freelancer eficient înseamnă să te epuizezi. Nu ai zile libere, iar dacă ai, nu se pune problema să pleci fără laptop.

Pe de altă parte, am locuit în Berlin 3 luni și am discutat cu Corina despre ideea de mutare, dar mi se pare că sunt multe lucruri mișto aici, partea de socializare, de prieteni, libertatea de a te hăhăi într-un anumit fel. Acolo era totul mișto, oamenii politicoși, mergeam la o expoziție, la un party techno, dar când m-am întors aici îmi era super dor să spun o glumă în fața unor oameni și ei să o înțeleagă.

Simțeam că acolo nu am putut să mă manifest exploziv. Aici e acest sânge latin, nu suport să zic asta, dar așa e, care se poate manifesta în voie.

Iar vorbind strict despre mediul profesional, aici avem o grămadă de treabă, multe lucruri nu puteam să le facem de la distanță.

Și la cum sunt vremurile acum, îmi place să cred că și noi contribuim într-un fel la potențialul cultural al României.

Când aveam 20 de ani și ne uitam la cei de 30 de ani, aveau ONG-uri, făceau tot felul de lucruri, organizau festivaluri, îi priveam și ziceam că e vremea lor să facă asta. Ei, acum e vremea noastră. Noi suntem acum cei care fac lucruri, generația noastră.”

***

Filmul România Sălbatică este cel mai amplu documentar dedicat naturii din România și poate fi văzut zilele acestea în cinematografele din țară. La TIFF 2021 a primit Premiul Publicului în cadrul Zilelelor Filmului Românesc.

The post Alexei Țurcan, compozitorul muzicii filmului România Sălbatică: „Am avut libertatea de a face poezie muzicală.” appeared first on Cultura la dubă.

Remus Azoiței este unul dintre cei mai apreciați violoniști români peste hotare. A studiat la celebra școală de arte Julliard din New York, unde a ajuns după ce a depășit multe obstacole. Apoi a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din istoria Royal Academy of Music din Londra.

Acolo predă de peste 20 de ani.

În urmă cu câteva zile a urcat pe scena Ateneului Român, în cadrul Festivalului George Enescu, și a redat emoționant bucuria muzicii lui Enescu, dar și pe cea a lui Mozart.

Este unul dintre românii de succes de peste hotare, dar chemarea către acasă a existat constant în viața sa, dorind să ajute cât mai mulți tineri să performeze în muzică.

Chiar și atunci când ajutorul i-a fost refuzat, într-un absurd românesc, „pe motiv că nu sunt săli la Conservator”, nu a renunțat și a găsit alte căi de a ajuta copiii talentați la vioară.

***

„Mă balansează emoțional să ofer ceea ce pot unor tineri care se află în situația în care eu eram cândva.

Aveam 16-17 ani și nu știam nimic, nu aveam niciun viitor, era în comunism, aveam nevoie de un mentor, de un model în care să cred. Nu am avut și am orbecăit.”

Când vorbește despre implicarea sa în educație, Remus Azoiței are un chip luminos. În repetate rânduri s-a oferit să ajute copiii și tinerii români pasionați de vioară, știind că România a rămas în urma standardelor occidentale, atât la nivel liceal cât și universitar.

Astfel că vrea să dea o parte din cunoștințele câștigate peste hotare într-un loc în care e atât de mult nevoie de ele.

„Noi avem foarte mult talent, dar, din păcate, școlile la orice nivel, liceal sau universitar, nu țin pasul cu cerințele actuale ale muzicii.

Noi am rămas într-o programă de anii 50-60, pe tip sovietic, cu niște carențe de stil, mai ales în ideea de rafinament pentru a cânta compozitori clasici precum Mozart, Haydn. La noi se mergea pe ideea de a fi solist și atât, altceva nu mai conta.

Muzica de cameră, de exemplu, lipsea cu desăvârșire. Aceste reflexe au rămas și azi, ceea ce e antagonist felului de a gândi din Vest, unde muzica de cameră este centrul educației, aceea te transformă într-un muzician adevărat. Orice solist de azi trebuie să aibă o valență camerală pronunțată, ca să poată fi un muzician adevărat.”

Sistemul educațional românesc nu este doar învechit, ci și sufocat de dezinteresul oamenilor care îl conduc, de la miniștri, la rectori și profesori universitari. Deseori, aceștia refuză orice șansă la modernizare și se agață de posturile pe care le ocupă zeci de ani, punând pe primul loc propriul interes, nu interesul elevului sau al studentului.

Acest sistem bolnav a dezvoltat o rețea paralelă de educație contra-cost, meditațiile. La Royal Academy of Music, unde predă Remus Azoiței, profesorilor le este interzis că acorde mediații în privat, fiindcă școala oferă deja tot ce trebuie.

După cum povesteau într-un material publicat pe Cultura la dubă, studenții la conservator susțin că de multe ori sălile sunt ținute sub cheie de către profesori și folosite pentru meditații private, în timp ce tinerii care nu plătesc meditații sunt nevoiți să studieze pe holuri.

„Acum mulți ani m-am oferit să țin masterclass-uri gratuit la Conservator și am fost refuzat pe motiv că nu au săli. Se întâmpla acum 20 de ani, eram profesor la Royal Academy, unde sunt și acum.”

“Întâi m-au pus să fac o cerere, apoi mi-au zis că nu au săli.”

În ciuda problemelor românești, Remus Azoiței a continuat să militeze pentru normalitate. Mai mult, în 2018, a pus bazele Fundației Azoiței, prin care sprijină tinerii muzicieni români.

„Societatea română mă pasionează și simt nevoia să dau înapoi ceva din ce am primit eu.

În perioada pandemiei am pornit un program de mentorat cu Colegiul Național George Enescu. Eram la niște concerte în Germania și am citit că liceul s-a închis, din cauza unor cazuri de covid.

Și m-am oferit să dau lecții gratuite online celor mai talentați violoniști din liceu. Am vrut să îi susțin, să îi revigorez moral și a fost superb. Mi s-au alăturat apoi mulți alți artiști care au absolvit liceul și fac acum carieră pe alte continente. S-a pornit un val minunat de a aduce împreună diverse generații.

Și eu am continuat acest program jumătate de an. În fiecare vineri, gratis, aveam curs cu un tânăr talentat. Și am cunoscut mulți tineri, a fost un mare succes.

Apoi m-am implicat și în demersul liceului, de a obține o nouă clădire, i-am scris doamnei primar Clotilde Armand și a fost de succes.”

Până să atingă succesul, la rândul său a cunoscut îndeaproape sistemul românesc, fiind absolvent de Conservator. Mai multe șanse l-au ajutat să își demonstreze valoarea peste hotare și astfel a ajuns la una dintre cele mai importante școli de muzică din lume.

“Aveam 24 de ani, eram în București, terminasem Conservatorul și eram asistent universitar la Conservator. Am fost ajutat de mai multe persoane să obțin o casetă video cu un concert al meu, apoi să ajungă la o persoană care o cunoștea pe celebra profesoară de muzică Dorothy DeLay.

Am trimis caseta ca pe un shot in the dark, pe ideea ce o fi o fi. Jumătate de an nu am mai auzit nimic despre asta. După care am primit o scrisoare acasă cum că Dorothy DeLay vă așteaptă la New York în data de…care era peste două săptămâni.

Era imposibil să mă duc la New York atunci, nu aveam viză, nu aveam bani de avion. Am răspuns printr-o scrisoare că nu am cum să ajung.

Și abia peste un an și jumătate am reușit să merg. Mi-am vândut Dacia și tot ce am avut, am fost ajutat să obțin viza, și m-am dus la New York pentru audiție.

Am ajuns, m-a ascultat și a zis să dau la master la Julliard, iar dacă intru, mă va lua la dânsa la clasă. La o lună după aceea, am primit răspuns prin fax că am fost acceptat și că am luat bursă totală.”

După 3 ani de master la Julliard a obținut titlul de Master of Music și s-a mutat la Londra unde, la vârsta de 29 de ani a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 de ani a Academiei Regale de Muzică.

„Nu mi-a plăcut în SUA, aveam și multe concerte în Europa, îmi era greu să mă deplasez. Și am ales să mă stabilesc la Londra, iar după un an am primit oferta de a fi profesor al Academiei Regale de Muzică, ceea ce e o poziție de mare onoare pentru oricine.

De atunci am rămas acolo și predau.

-Ce vă place la cariera pedagogică?

Îmi place să ajut tinerii fiindcă deși am fost mult ajutat, nu am fost ajutat artistic la început. Am avut profesori buni, dar nu am avut un model. Simțeam că trebuie să știu mai mult.

-Aveți și studenți români?

Am niște copii minunați. Liviu Scripcaru de la Iași, în anul II, Radu Chiș de la Cluj, tot în anul II și Octav Pârlea de la Brașov, tot în anul II.”

De altfel, cei mai mulți talentați muzicieni românii iau calea străinătății și nu se mai întorc. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, dirijorul Gabriel Bebeșelea vorbea despre un adevărat exod al muzicienilor români.

„În România sunt prea puține filarmonici, raportat la populație, ba mai mult, se merge pe ideea de a reduce din ele, ceea ce ar fi dramatic. Deci sunt puține locuri pentru a avea un job aici.

Apoi, tinerii pleacă să studieze în țările mari, Germania, Anglia, Austria, iar ei simt că aici nu pot găsi educația la cel mai înalt nivel, de care ei au nevoie pentru a putea fi competitivi pe alte meleaguri.

Odată plecați, ei intră în ansambluri de peste hotare și nu se mai întorc. Acest exod este, desigur, rău pentru România. Ei nu se mai întorc fiindcă nu au unde.”

La fel ca Remus Azoiței, se mai întorc doar pentru a susține concerte sau masterclass-uri. Deși a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, precum Carnegie Hall din New York sau Concertgebow Amsterdam, violonistul se emoționează de fiecare dată când vine la Festivalul Enescu, fiindcă spune că publicul român este extrem de exigent, iar el trebuie să demonstreze acasă că încă ține ștacheta sus.

La Ateneu a interpretat Balada pentru vioară și orchestră, a lui George Enescu și Concertul de vioară nr. 4 al lui Mozart, alături de Orchestra de Cameră din Viena.

„Balada de Enescu este o piesă de suflet, eu am înregistrat întregul repertoriu enescian pentru vioară și pian, în premieră mondială, cu pianistul Eduard Stan. Balada se află și ea pe disc.

Este o lucrare de care m-am atașat mult. El avea 14 ani când a scris această lucrare și i-a dedicat-o doamnei Eva Rolland, la care stătea în gazdă la Paris. E o lucrare de tip clasic, simplă, devastator de simplă și de complexă în același timp.

Acest festival e o sărbătoare și sunt foarte onorat că sunt și eu parte din el. A reveni pe scena Ateneului este un vis pentru orice muzician și pentru mine, fără discuție.

La Londra, în acest moment, în lumea muzicală se vorbește numai de București și de Festivalul Enescu. Toate marile orchestre din Londra au fost invitate la festival, se întâlneau în aeroport, unii veneau, alții plecau.

Muzicienii vorbesc despre ce minunăție se întâmplă aici. Vă spun de la fața locului, am mulți prieteni muzicieni la Londra, sunt toți încântați de personalitățile aduse aici și de eforturile făcute pentru a organiza acest festival.

E un lucru foarte bun pentru noi, românii, să se propage asta în alte țări.”

Pentru mulți dintre artiștii invitați la festival, dar și pentru public, rămâne regretul că autoritățile române nu au conștientizat încă importanța Festivalului Enescu și nu au construit o sală de concerte, deși au promis asta de 30 de ani încoace.

„Noi, ca națiune, avem încă reflexe sovietice. După atâtea decenii de comunism, în care cultura a fost marginalizată, iar Elena Ceaușescu zicea că nu avem nevoie de greieri, ci avem nevoie de furnici, este foarte greu să repui cultura în sâmburele unei națiuni, cum era înainte de război.”

“Sigur, nouă ne trebuie autostrăzi și spitale înainte de orice, asta e concepția. Dar e greșită, pentru că așa cum simt eu, națiunea română e într-o derivă de identitate și trebuie să ne întoarcem către niște valori fundamentale – muzică, artă de orice fel, artă dramatică. Acestea sunt valorile de la care trebuie să pornim.

Autostrăzile vor veni și ele, dar la artă nu se poate renunța. Din păcate, noi, artiștii, suntem la coada societății, suntem tratați ca niște greieri, nu furnici. Și suferim.

Desigur că ne trebuie o sală de concerte la standarde internaționale. Sala Ateneului e o sală romantică, ne e nouă dragă, dar ea nu răspunde cerințelor moderne de public, de acustică.

Iar Sala Palatului e o sală de congrese și nimic altceva. Avem nevoie de o sală nouă.”

În timp ce marii muzicieni ai lumii pledează pentru această cauză a Festivalului Enescu și vorbesc despre importanța evenimentului și memoria compozitorului român, la noi în țară ies la iveală infomații uluitoare. Manuscrisele lucrărilor lui George Enescu, aflate în custodia Muzeului Național George Enescu, nu au fost clasate în Tezaur și nici în fondul Patrimoniului Național.

O situație și mai hilară este că afișul operei Oedipe se află pe lista pieselor de patrimoniu, dar manuscrisul complet al operei nu.

„Manuscrisele și obiectele lui George Enescu nu se pot pierde, pentru că ele aparțin nouă, tuturor. Statul român are o datorie de a proteja aceste lucruri, de a le asigura protecția pentru totdeauna.”, încheie Remus Azoiței.

Festivalul George Enescu se află anul acesta la cea de-a 25-a ediție și celebrează 140 de ani de la nașterea muzicianului.

The post Remus Azoiței, profesor de vioară la Royal Academy: „M-am oferit să țin masterclass-uri la Conservator, am fost refuzat pe motiv că nu au săli.” appeared first on Cultura la dubă.

Însă, odată intrați la Universitatea Națională de Muzică din București, în loc să descopere o academie profesionistă, menită să le șlefuiască talentul și să contribuie la evoluția lor, studenții găsesc o instituție bolnavă, unde ei înșiși ajung să se trateze cu medicamente, la propriu, pentru a putea supraviețui stresului sau afecțiunilor fizice.

Pastila anti-emoții, Propranolol, a devenit o normalitate printre studenți, la fel și problemele la cartilagii, oase sau mușchi, din cauza lipsei unei încălziri corecte și a suprasolicitării.

“Dacă ai vreodată curiozitatea să mergi în Conservator în preajma examenelor, pun pariu că după 10 minute vei vedea cel puțin un student bandajat la mână. Am trecut și eu pe acolo.

Diagnostic: apă pe un cartilagiu osos și 2 tendoane blocate cu șanse mari de recidivă.

M-a costat câteva mii de lei băgați în tratamente, un an și jumătate în care mai mult am stat decât am cântat, 3 restanțe (450 – valoarea lor în lei) și niște nopți nedormite la gândul că nu o să mai pot cânta niciodată.”

Mărturia îi aparține unui fost student la Conservator, violonist, Nicolae Dobrovicescu, care s-a decis să facă publice aceste probleme, în urmă cu două săptămâni, printr-o postare pe facebook. Nicolae a fost timp de 4 ani și reprezentantul studenților la muzică.

Textul său a strâns sute de comentarii, multe dintre ele de la foști studenți sau muzicieni români celebri, care confirmă problemele. Iar noi am decis să intrăm în profunzimea acestor povești.

Nicolae a intrat la Universitatea de Muzică în urmă cu 5 ani și jumătate, crezând că este cel mai potrivit loc din România pentru a studia vioara.

La doar o lună de la admitere, bobocii au primul lor examen important, un parțial pe care, spune Nicolae, dacă nu îl treci, trebuie să repeți semestrul și să plătești în jur de 2000 de lei. Cei care studiază vioară trebuie să interpreteze două capricii de Paganini, lucrări cu un grad de dificultate ridicat, ce necesită o perioadă lungă de studiu.

Așa ajung să afle pentru prima dată de Propranolol, o pastilă eliberată, teoretic, doar pe bază de rețetă.

“Studenții mai mari sau chiar unii profesori îți vor recomanda să te scutești de emoții cu pastila minune.”

Nicolae Dobrovicescu, violonist

Propranololul este un beta-blocant folosit în principal în tratamentul hipertensiunii arteriale și tulburărilor de ritm cardiac, administrat de cele mai multe ori persoanelor în vârstă.

Studenții la Conservator îl folosesc pentru că îi ajută să nu mai simtă fizic emoțiile din timpul unui examen sau concert. Mai exact, pastila le domolește bătăile inimii.

“Dacă îți tremură mâinile și picioarele, cu siguranță vei primi un sfat sau chiar jumătate de pastiluță de la un student din Conservator. Practica aceasta există în toată lumea, dar, din păcate, cadrele didactice nu încearcă să combată folosirea pastilei. Ba mai mult, profesorii cunosc acest lucru și am auzit chiar un profesor care recomanda pastila.”, ne spune Nicolae.

În schimb, niște sportivi care s-ar afla în fața unui concurs important, nu ar putea să ia o astfel de pastilă pentru a-și stăpâni emoțiile, fiindcă propranololul este cuprins în lista substanţelor dopante.

Iată ce spune și o fostă studentă la master:

“Eu eram în anul 2 de Master când, în ianuarie, am rămas însărcinată. Care era cea mai importantă problemă pentru mine? Nu știam dacă mai am voie să iau Propranolol și urma sesiunea! Am întrebat toți doctorii la care am fost dacă, totuși, o pastiluță măcar înainte de examenele de pian și acompaniament, am voie să iau. Mi s-a spus că nu, categoric. Este un medicament pentru cardiaci, nu ar trebui luat așa.”

Am întrebat și o actuală studentă la vioară daca ea a folosit vreodată Propranolol. Aceasta ne-a rugat să îi protejăm identitatea, așa că vom folosi în continuare un nume fictiv.

Ana: “Da. Am avut nevoie de el. Mi s-a prezentat ca fiind ceva care te poate ajuta să scapi de tremurat, în primul rând. Am fost avertizată de riscuri, trebuie să menționez. Am mulți colegi care n-au luat niciodată.

“Eu am fost emotivă dintotdeauna și m-am adaptat mai greu, iar Propranolol m-a ajutat să scap de tremurat, care provenea din niște emoții destul de destructive și mari.”

Ana, studentă la Conservator

Dacă emoțiile sunt stăpânite cu o pastilă, în schimb, mâinile violoniștilor încep să sufere afecțiuni serioase, care necesită tratamente îndelungate și costisitoare sau care nu vor mai dispărea niciodată.

“Poate, totuși, ai avut un profesor care să te învețe cât de importantă e incălzirea, care nu te pune să cânți direct capricii de Paganini imediat după ce vii de la -10 grade, poate chiar te-a învățat niște exerciții de stretching și ai scăpat de problemele atât de întâlnite printre studenți (nu cunosc un astfel de profesor de vioară în Conservator).”, spune Nicolae.

În acest context, durerile la mâini devin din ce în ce mai puternice, iar ele se reflectă în interpretări și, implicit, în notele de la examene.

Dar mai important decât notele este pericolul care poate umbri o întreagă carieră.

“Eu am făcut tendinită în primul semestru de Conservator. E ceva ce mă va urmări pe tot parcursul vieții.

M-au avertizat medicii să am grijă cum lucrez, cât studiez, pentru că voi rămâne cu o sensibilitate. Nu numai eu, majoritatea colegilor făcuseră crampe sau aveau dureri musculare.”

Ana, studentă la Conservator

“Am colegi care au investit mii de euro în tratamente pentru accidentările suferite. Această problemă vine din licee, unde elevii nu obișnuiesc să se încălzească înainte de a începe studiul. Și aici, universitatea nu se implică în rezolvarea acestei probleme și prin programa extrem de încărcată și dificilă întreține sau poate chiar înrăutățește situația.”, ne explică Nicolae.

Stagiile de orchestră sunt unul dintre motivele suprasolicitării, spun studenții.

În programă există 5 stagii de orchestră pe an, ceea ce înseamnă 5 săptămâni cu cel puțin 7 ore de repetiții pe zi.

“Erau de cele mai multe ori repetiții dintr-o bucată. Rar erau repetiții cu pauză, una dimineața, una seara. Nu exista o pauză prestabilită. Să știi că la ora 9 începi și la ora 11 iei pauză. Veneai și nu știai când va urma pauza. Și stăteai de la ora 9 la ora 16.”, ne mai spune Ana.

“Aveam dureri atât de mari de mână și de spate, încât nu exista opțiunea asta: termin, mă odihnesc puțin și mai studiez. Ajungeam să cânt cu mâna sprijinită de picior.

Am așteptat ca pe o gură de aer proaspăt să fac orchestră la Conservator. Iubesc orchestra, e ceea ce aș vrea să fac toată viața. Dar la Conservator… nu mai e ceva plăcut.”

Ana, studentă la Conservator

În trecut, la Conservator erau sub 10 locuri la o specializare. Intrau doar cei mai buni și nivelul la care se lucra era pe măsură.

Între timp, Universitatea Națională de Muzică din București a devenit, la fel ca cele mai multe universități din țară, o fabrică de șomeri, care încasează, însă, din ce în ce mai mulți bani.

Cu cât are mai mulți studenți, indiferent de pregătirea lor, cu atât o universitate are mai mult de câștigat, atât bani publici, cât și banii pe care îi aduc studenții prin taxele plătite.

Acum, o grupă la Conservator are în jur de 23 de studenți și, în mod natural, asta afectează calitatea studiului. Iar studenții ajung să plătească profesorii pentru meditații private.

Mai grav este că unele cadre didactice folosesc spațiile universității în propriul interes și în detrimentul studenților care nu își permit meditațiile, spun cei cu care am stat de vorbă.

“Profesorii își fac meditațiile în sălile de la Conservator și sunt blocate sălile respective. Sau sunt încuiate pianele.

Cheile de la anumite săli nu există la poartă. De ce? Pentru că profesorii respectivi nu-și pun cheile la poartă. Explicația fiind că ”acelea sunt sălile lor de studiu”. Păi bun, sunt sălile lor personale de studiu? Nu, sunt sălile lor de curs.”

Ana, studentă la Conservator

Studiul instrumentului este o nevoie zilnică pentru orice muzician profesionist. Iar lipsa spațiilor afectează direct evoluția studenților de la Conservator. Dacă violoniștii mai recuperează acasă, pentru pianiști situația e critică, fiindcă depind de pianul facultății.

În timp ce în școlile de prestigiu de peste hotare există aplicații de mobil, pe care studenții le folosesc pentru a rezerva sălile de studiu, în București lucrurile se desfășoară astfel:

“Am aşteptat ore ca să se elibereze o sală şi să am unde să studiez. Noi ca noi. Eu dacă m-am enervat, am scos instrumentul pe hol și am început să studiez acolo. Dar ce te faci cu un pianist? Sunt pianiști care nu aveau efectiv cum să se împartă, unde să mai studieze.

Eu am studiat și cu doi colegi deodată. E greu, acela nu se numește studiu productiv. Dar nu puteam să-i închid ușa în nas colegului meu.”, ne povestește Ana.

Pentru a rezolva această problemă, Ana ne-a spus că studenții s-au mobilizat la un moment dat și au făcut o petiție. Situația a fost discutată cu conducerea, însă demersurile au fost oprite brusc.

Ana:  “Am înțeles că a fost o discuție cu cea care a inițiat petiția și a fost redusă la tăcere. Pur și simplu: ”Nu se poate rezolva.” Și situația a rămas la fel.“

Remus Azoiței, profesor la Royal Academy of Music din Londra povestește cum stau lucrurile acolo.

Mai mult, tot Remus Azoiței spune că la Royal Academy “Sunt intezise lectiile particulare acordate unui student de-ai tăi, desupra lectiilor oficiale de la Academie. Nu ai voie. Nici în vacante, nici în trimestre, pe întreaga perioada de școlarizare a acelui student.“

Dincolo de problemele concrete prezentate mai sus, studenții la Conservator vorbesc și despre atitudinea greșită a profesorilor. De exemplu, este cunoscut faptul că la ansambluri, studenții sunt împărțiți în trei categorii: cei buni, cei medii și cei slabi, porecliți ”scafandrii” pentru că sunt ”sub nivelul mării”.

Există și o a patra, „BAROCKerii”, dar de obicei această orchestră se referă exclusiv la studenții de master sau din ani terminali.

Nicolae ne spune că la ”orchestra de medii” dirijorul obișnuia să își asculte studenții venind în fața lor și filmându-i cu telefonul mobil sub amenințarea că aceștia vor fi postați pe YouTube în cazul în care nu vor cânta bine. Mai exista și amenințarea că va trimite filmările cu studenții care cântă slab conducerii instituției.

Nicolae: Eu am fost repartizat la „orchestra cea bună”. Acolo, marile probleme vin din tratamentul diferențial de care unii dintre membrii ai orchestrei se bucură.

Ana: Mă deranjau tratamentele preferențiale de la orchestră. A fost ceva crunt pentru mine. Noi eram ”scafandrii”, cei mai slabi, cei sub nivelul mării. Și simțeam asta, e descurajant.

“Cei care nu sunt la nivelul corespunzător trebuie încurajați, îndrumați. Nu dați la o parte, cum îi înlătură sistemul ăsta pe oamenii care n-au mai fost pe scenă, care au trac, care au probleme cu mâinile, care n-au fost pregătiți cum trebuie în liceu.”

Ana, studentă la Conservator

Multe comentarii primite de Nicolae la postarea sa inițială susțin aceleași acuzații, ba chiar unii spun că lucrurile sunt mai grave.

• “Nici 5% nu ai spus aici, cred ca 300 postări de genul nu sunt de ajuns pentru realitatea de acolo!”
• “Sistemul de învățământ obosit și expirat omoară muzica din toți: din profesori și studenți deopotrivă.”

O mărturie importantă vine și din partea celebrului violonist român Sherban Lupu, Profesor Emeritus în SUA, reîntors în România. Acesta susține că a propus conducerii Conservatorului să predea niște cursuri gratis, însă a fost refuzat.

O relatare asemănătoare are și Remus Azoiței. “Eu, când am oferit un masterclass de vioară gratis acum vreo 15 ani, mi-au spus că nu sunt săli.

Pe de altă parte, sunt și voci care spun că generalizările despre profesori nu sunt corecte și că unele cadre didactice de la Conservator sunt excepționale. De asemenea, că studiul intens este necesar pentru o carieră de succes. Cât despre folosirea pastilei anti-emoții, iată și o altfel de mărturie:

• “Faptul că unii iau Propanolol este opțiunea lor, nu cred că îi obligă nimeni să ia așa ceva. Pe de altă parte, se practică această tehnică peste tot în lume, nu doar în România. Și eu am luat de multe ori în trecut… Dar stii când? Atunci când nu mă simțeam suficient de pregătit să urc pe scenă.”

Am încercat, bineînțeles, să vorbim despre toate aceste aspecte cu conducerea Conservatorului, respectiv cu rectorul Diana Moș. Aceasta nu a răspuns solicitării noastre, iar prorectorul Nicolae Gheorghiță ne-a transmis că e o perioadă aglomerată, fiind sesiune, și că ar fi mai bine să trimitem întrebările pe mail.

Am făcut acest lucru, însă nici pe mail nu am primit un răspuns. La ultima încercare, prorectorul Gheorghiță ne-a spus că întrebările au fost citite, însă e imposibil să primim răspunsurile până se termină sesiunea.

A precizat, totuși, că problema sălilor de studiu e generată de pandemie, de necesitatea de a dezinfecta după fiecare student și nu ar fi existat înainte. A spus, de asemenea, că își asumă publicarea materialului fără poziția universității.

Problemele invocate de studenții de la Conservator oglindesc, din păcate, un sistem educațional adâncit într-o profundă suferință, atât din lipsa unui buget corespunzător, cât mai ales din lipsa unei dorințe reale de schimbare din partea factorilor decizionali.

Pe de altă parte, însăși cariera de profesor vorbește despre o vocație aparte, menită să schimbe în bine destinele tinerilor. E lesne de înțeles că o școală în care studenții devind dependenți de niște pastile administrate în mod normal în tratamentele cardiacilor, pentru a face față stresului examenelor, este în sine o școală bolnavă, în care frica, nu motivația, este sentimentul predominant.

Iar eșecul unui elev este parțial și eșecul profesorului său.

E drept, școala românească de muzică a dat și continuă să dea lumii muzicieni buni, însă aceștia sunt niște excepții. Dacă reușesc să termine facultatea, cei mai norocoși dintre ei pleacă din țară și nu se mai întorc decât ca membri ai unor mari orchestre, la Festivalul Enescu, sau ca soliști invitați.

Despre un exod al muzicienilor români vorbea și Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

“Sistemul educațional are, îmi pare rău s-o spun, diverse lacune. Și e un punct nevralgic, asupra căruia aș insista, pentru că toți acești muzicieni au plecat din timpul studiilor. Au plecat să-și perfecționeze arta și și-au găsit acolo sensul artistic. Atunci, e dificil să te întorci în România, unde sistemul educațional e subfinanțat, domeniul cultural e subfinanțat.”, spunea Bebeșelea.

Iar pentru tinerii români care își doresc o carieră în muzică, există două variante, după cum spune și violonistul Nicolae Dobrovicescu în încheierea mărturiei sale:

“Dacă ești tânăr instrumentist și nu ai posibilitățile materiale să pleci din țară, vino în Universitatea Națională de Muzică București, altă variantă mai bună nu știu să existe.

Dar dacă, totuși, ai posibilitatea…pleacă departe și nu te uita înapoi decât după ce termini studiile și o să poți să vii și să schimbi ceva aici.”

The post Școala bolnavă și pastila pentru cardiaci folosită de tineri pentru a-i face față appeared first on Cultura la dubă.

Alexandra Dariescu este unul dintre cei mai apreciați artiști români peste hotare. Pianista născută în Iași a cucerit întreaga lume cu stilul său fermecător de a mângâia pianul și a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, printre care Royal Albert Hall sau Carnegie Hall.

Însă, deși are șansa de a călători pe orice continent, inima sa bate cel mai tare atunci când cântă în România, o țară de care nu se dezice în fața colegilor de breaslă, din contră, se mândrește cu ea și cu valorile pe care le-a dat.

A plecat din România la 16 ani, cu o bursă de studiu în Marea Britanie. Britanicii i-au remarcat talentul și au făcut tot posibilul să o păstreze. A urmat o altă bursă, la Conservatorul din Manchester și una la master, iar decizia de a se muta la Londra a venit ulterior natural.

Dincolo de viața dedicată pianului, luptă pentru egalitatea de șanse, pentru promovarea femeilor compozitoare și dirijoare, merge cu bicicleta și face prăjituri delicioase.

Anul pandemiei i-a schimbat perspectiva asupra propriului program și asupra viitorului. A avut 55 de concerte anulate, iar recent a reauzit aplauzele publicului live.

Interviul a fost realizat pe Skype, pe când Alexandra era izolată în camera sa de hotel din Oslo, înainte de a avea primul concert cu public, în pandemie.

Alexandra, cum ai trăit tu anul pandemiei până acum, cum te-a afectat?

Din martie până acum a fost o tăcere adâncă. În martie, eu venisem după un turneu foarte mare, fusesem în Australia, Noua Zeelandă și Canada, a fost un val-vârtej în jurul lumii, iar peste o săptămână ajunsesem acasă, în Marea Britanie, s-au închis granițele și am considerat momentul ca pe un respiro.

Dar asta a durat vreo două-trei săptămâni. Începuse să vină frica aceea în toată lumea, iar pentru mine a durat cam 5-6 săptămâni până când am realizat că treaba asta va fi de foarte mare durată.

Încă am concerte anulate anul viitor, nu se știe nimic. Până la momentul acesta am avut 55 de concerte anulate.

Aveam turneu în China, de 20 de concerte, trebuia să merg în America de două ori, în toată Europa, bineînțeles.

În iulie am reușit să am primul concert, fără public, la Berlin. Mi-a fost frică pe avion, sincer. Dar am ajuns la Berlin și am avut una dintre cele mai frumoase și spirituale experiențe din viața mea. Erau vreo 10 camere și microfoane peste tot. Am terminat de cântat fiecare piesă și era liniște, o liniște din aia care te apasă direct pe inimă.

“Când am intrat la Royal Albert Hall erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.”

Alexandra Dariescu, pianistă

Cum te-a schimbat pandemia?

Mă gândesc că am fost din Australia în Canada înainte și că a devenit prea ușor să călătorim. Și toată plimbarea asta, de pe un continent pe altul, trebuie să se mai oprească, trebuie să ne gândim și la planeta noastră.

Și ți-ai regândit cumva viața, din punctul acesta de vedere?

După debutul meu, la 9 ani, am zis că eu vreau să fac asta toată viața. Și asta e sigur, vreau să cânt toată viața, să am concerte. Nimic nu se compară cu ceea ce simt pe scenă, nici nu am cuvinte să descriu.

Dar, bineînțeles, trebuie să regândesc anumite chestii. Cel puțin călătoritul mă doare, fiindcă mă gândesc la situația planetei și cred că toți avem o responsabilitate socială, să o păstrăm pentru generațiile care vin.

Tu cum ai ajuns să cânți la pian?

Mama mea învățase să cânte la pian după ureche și tot timpul, când eram eu micuță, a economist bani ca să cumpere o pianină. Voia să învăț să cânt la pian, fiindcă era un lucru frumos, deosebit. Încă avem pianina acasă, la Iași.

Apoi am mers la Liceul de Arte, iar acolo am avut o profesoară foarte bună.

Ce le-ai zice unor copii care ar vrea să urmeze o carieră în muzică?

Că este nevoie de multă muncă, perseverență și răbdare. Niciodată nu te oprești din a învăța.

Tănăra generație este foarte preocupată acum de a deveni faimos, e generația insta, youtube. Dar cel mai mult contează calitatea în absolut tot ce faci.

Iar dacă viața ta e muzica, te vei lupta oricât pentru a ajunge acolo unde îți dorești. Însă trebuie foarte multă răbdare, nimic nu vine foarte ușor.

Ai cântat pe cele mai mari scene ale lumii, alături de cele mai importante orcheste. Dar aș vrea să te întreb dacă e un concert anume care ți-a rămas în suflet.

Bineînțeles, e debutul la Royal Albert Hall în 2013, am fost prima pianistă din România care a concertat acolo.

Când am intrat acolo, erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.

Și debutul la Carnegie Hall a fost foarte special. De asemenea, prima dată când am mers în Australia.

Dar fiecare concert e o provocare, mai ales când cânt cu o orchestră, fiindcă fiecare are sunetul ei unic.

Există un concert anume pe care îți place mai mult să îl cânți?

Probabil Spărgătorul de nuci.

A fost prima dată când am fost producătoare la un nou format de recital, pentru prima dată în lume – pian, balerină și animații digitale.

Ceea ce am făcut a fost să comisionez mai multe aranjamente, în loc să fie toată orchestra, a fost doar pian, în loc să fie 70 de balerini, a fost doar o balerină, în rolul Clarei, iar toate celelalte personaje au fost animate, arată ca niște holograme.

Iar când vezi prințul animat, care dansează cu Clara, efectiv nu îți mai dai seama ce e animat și ce e real.

Am mers cu el în toată lumea, am avut peste 75 de concerte în 2 ani, în China, Australia, America, Europa, Emirate. Am vrut să atrag generația tânără în sala de concerte și am reușit să am chiar 3 generații prezente la spectacole.

“Unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.”

Ai încercat să aduci producția și în România?

Da, de 3 ori. Total eșuat.

De ce?

Sincer, nu știu. Am încercat pe absolut fiecare plan, cred că erau oameni de nădejde, am și anunțat un turneu, am avut sponsori, dar la un moment dat pur și simplu echipa a zis că nu se poate face.

Nu ți-au dat niciun argument?

Nu. Și am încercat de 3 ori. Chiar îmi doream ca prima dată să aduc acest concert în România, iar apoi să mergem peste tot.

S-a putut peste tot în lume, dar în România încă nu.

În lumea internațională a muzicii, colegii te știu ca fiind din Marea Britanie sau din România?

Din România. Iar noi avem o cultură extraordinară. Când mă întreabă lumea care sunt pianiștii la care te uiți cu admirație și spun dintr-o suflare: Radu Lupu, Clara Haskil și Dinu Lipatti, iar oameni din China, Japonia, America spun exact la fel.

Deci e minunat cum școala românească pătrunde în atât de multe locuri și e extraordinară.

Ai menționat niște scene foarte importante pe care ai cântat. La noi, cel mai important eveniment de muzică, Festivalul Internațional George Enescu, are loc, în continuare, la Sala Palatului, o sală care nu a fost prevăzută pentru concerte. Cum a fost pentru tine să cânți acolo?

Da, am cântat de două ori la Sala Palatului, o dată cu Royal Philharmonic Orchestra, din Londra și o dată cu Orchestra Națională a Franței.

Pentru mine Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante din lume. Și nu numai pentru mine. Cu oricare coleg internațional cu care vorbesc, spune exact la fel. E în top 3 festivaluri din lume.

Parcă e emblema țării Festivalul Enescu.

Dar diferența dintre prestigiul festivalului, al artiștilor invitați și sala în care au loc marile concerte, cum ți se pare?

Fiecare sală are problemele ei. De exemplu, lumea din Marea Britanie se plânge de Royal Albert Hall, care e o bijuterie, dar acustica este foarte grea.

La Sala Palatului, într-un fel, pentru că sunt atât de multe emoții când mergi acolo și vezi marea de lume, mai ales că e acasă pentru mine, uiți de treaba asta.

Știu, festivalul merită să aibă o altă sală mult mult mai bună, dar într-un fel se compensează cu tot ce face Festivalul Enescu.

Cum au fost procedurile pentru participarea la concertul de la Oslo, în contextul pandemiei?

Eu trebuia să stau 10 zile în izolare, fiindcă Marea Britanie e pe lista roșie pentru Norvegia. Dar pentru că am contract cu Filarmonica, am făcut primul test din aeroport, am mers la hotel, nu am avut voie să ies decât dacă aveam nevoie la farmacie, mesele sunt aduse în cameră, de către un domn cu mănuși, le lasă la ușă.

M-am testat vineri, am primit rezultatul luni și am făcut al doilea test. După ce a ieșit și al doilea negativ, am avut voie să merg la repetiții.

În sală, publicul va fi distanțat, cred că se va ocupa cam 40% din capacitatea sălii.

Ce concert vei cânta?

Cânt un concert în premieră norvegiană, de Nadia Boulanger, una dintre cele mai importante personalități din istoria muzicii. A predat foarte mult, era prietenă cu Dinu Lipatti și cu George Enescu, i-a predat lui Barenboim, lui Piazzolla.

Nadia Boulanger era stâlpul educației, dar a fost și prima femeie dirijoare care dirijat Boston Symphony, care a primit Legiunea de Onoare de la Bruxelles, o femeie extraordinară.

Acum, unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.

Așa că atunci când am descoperit asta, am făcut un pact cu mine însămi și oriunde merg, în recital solo, cânt 50% compozitor și 50% compozitoare și încerc din suflet, mai ales când cânt cu orchestra, să promovez concerte de compozitoare.

E o chestie pe care tu o ceri în contract?

Da.

Și care sunt reacțiile?

Hmm, nu sunt tot timpul bune, îți spun sincer. Chiar s-a făcut un sondaj și lucrările compozitoarelor cântate pe plan mondial sunt în jur de 3,4%. Nu e normal.

Lupt pentru treaba asta, fiindcă trebuie să existe ceva egalitate în muzica clasică. Trebuie să lucrăm împreună. Nu cu forța, dar promotorii trebuie câteodată încurajați să își asume un risc, să accepte ceva nou.

În breasla voastră există ca la Hollywood, diferențe foarte mari între banii încasați de femei și cei încasați de bărbați?

Da, problema e că toți artiștii sunt freelanceri și foarte puțini declară cât câștigă. Dar te uiți pe podium și vezi câte femei sunt. Până acum câțiva ani, Filarmonica din Viena nu a avut niciodată femei în orechestră. Nu se poate în secolul 21 să ajungi la așa ceva.

Dar care crezi că este motivul? Crezi că încă există preconcepția că femeile nu sunt la fel de bune ca bărbații?

Da. Este o preconcepție foarte mare și totul depinde de educație. Eu merg și vorbesc cu copiii în școli, iar odată m-a întrebat o fetiță: dar cum se poate să existe o femeie dirijoare, că eu nu am mai văzut așa ceva?

Totul pornește de la educație. Dacă ei nu văd niște modele, nu vor ști că există așa ceva.

Te gândești să rămâi pentru totdeauna în Marea Britanie?

Niciodată nu poți să spui forever. Nu știu, Brexitul ne-a afectat foarte mult și a afectat cultura din Marea Britanie. Eu sunt pro-europeană, sunt parte din Friends of Europe. EI selectează 40 de tineri sunt 40 de ani, în fiecare an, sub schema Young European Leader, cei mai buni din domeniul lor. Cei mai mulți sunt din politică, jurnalism, sportivi, iar eu sunt prima instrumentistă care face parte din acest grup.

Și ne întâlnim și vorbim despre policy making, egalitate, același drept la plată, e o schemă extraordinară.

Iar eu cred foarte mult în a învăța de la fiecare, nu în naționalismul acesta care promovează egoismul și pune bariere.

Spuneai ceva și despre salvarea planetei. În sensul acesta, faci ceva anume?

Nu avem mașină, e o decizie conștientă, însă avem 5 biciclete acasă, dintre care una e o bicicletă pentru 2, e ca un Ferrari al bicicletelor. Și facem foarte multe călătorii cu bicicleta.

În toată izolarea din timpul verii, cred că asta ne-a ținut sănătoși la minte pe mine și pe soțul meu.

Soțul tău ce naționalitate are?

E german. Ne-am cunoscut la Londra acum 11 ani și ne-am căsătorit în 2014. Amândoi ținem foarte mult la sănătatea mentală, e un subiect care mă pasionează foarte mult și am grijă de asta.

Iar când călătorim cu bicicleta parcă descoperim distanțele în alt fel. E un hobby al meu. Și îmi mai place foarte mult să fac prăjituri, dar nu mănânc mult, că după aia nu mai încap în rochii, hahahaha.

Când te uiți în urmă la România, cum ți se pare că arată?

România e una dintre cele mai frumoase țări. Și toată lumea care o vizitează spune că oamenii sunt atât de generoși și de primitori.

Avem o cultură extraordinară și prin oameni ca tine reușim să o facem mult mai cunoscută.

Dar cred că mai avem mult de lucru, împreună. Să avem Festivalul Enescu, dar să avem și alte lucruri pe care să le promovăm.

De fiecare dată când vin în România, vin acasă, cu cele mai mari emoții, mai ales atunci când cânt.

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Tânăra generație e preocupată de faimă, de Insta, Youtube, dar tot ce contează e calitatea în ceea ce faci.” appeared first on Cultura la dubă.