Invitat la Academia Română pe 31 martie 2026, regizorul Cristi Puiu, unul dintre pionierii noului val românesc, a susținut o conferință de aproximativ două ore, pe tema “De ce filmez? Cineastul – un alt administrator, un alt Jonas pironit între Scila și Caribda”. Evenimentul a avut loc în Aula Academiei Române și face parte din seria de conferințe „Ora de știință. Invitații Academiei Române”, un proiect inițiat în urmă cu patru ani și care a reunit nume sonore ale culturii și științei românești. Coordonator și moderator: acad. Marius Andruh, vicepreședinte al Academiei Române.

Cristi Puiu a povestit în fața academicienilor și a studenților UNATC prezenți la eveniment parcursul său profesional, a vorbit despre eșecuri și frica cu care se confruntă un regizor, dar și cum este lucrul cu actorii și cum încearcă să transpună în filme cele mai intime gânduri ale sale.

Redăm aici câteva dintre ideile prezentate în conferință:

• “Nu m-am socotit niciodată cineast. Nu mi-am găsit niciodată locul. Am ajuns să fac liceul în 7 ani, am fost și repetent și exmatriculat. Am avut un parcurs foarte accidentat și asta cred că din pricina faptului că nu mi-am găsit locul.

• Relația mea cu filmul s-a născut din poziția de spectator. Nu am visat să mă fac regizor. Am dorit toată viața mea să fac pictură. S-a întâmplat un accident. Am picat la admiterea la Tonița la treapta I. Lucrul ăla m-a modificat destul de zdravăn. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Matei Șerban Sandu, prietenul meu, nu m-aș fi întors la pictură niciodată și poate că n-aș fi ajuns niciodată aici, la cinema.
• Drumul către cinema a trecut, în cazul meu, prin pictură.

• De ce filmez? Iată o întrebare care pare a rezolva, în mod paradoxal, dilema lui André Bazin, conținută în celebra interogație «Qu’est-ce que le cinéma?». Cu adevărat, dacă înțeleg de ce filmez e posibil să înțeleg și ce este cinemaul.

Parafrazându-l pe Camus, voi spune că nu există decât o singură problemă fiozofică cu adevărat importantă atunci când vorbim despre cinema, iar aceasta este filmarea propriu-zisă, alegerea pe care eu o fac între a filma și a nu filma. Sau, și mai precis, cum spune David Perlov în Yoman/Diary: «The warm soup is tempting, but I know I must choose from now on: to eat the soup or to film the soup.»

• Eram student în anul 1, la Geneva, studiam pictura la Ecole Supériore des Arts Visuels, iar facultatea avea o secțiune de cinema. Și după anul 1 am zis că o să dau examen la cinema, fiindcă aș vrea să învăț ceva. Să rămân la secția de pictură nu mai aveam mare lucru de învățat. Să nu mă înțelegeți greșit, învățăm tot timpul, dar la un moment dat trebuie să ieși din școală și să înveți tu, de unul singur, în atelier, de capul tău, să-ți cauți vocea.

• Curiozitatea m-a împins să fac cinema și din curiozitate am ajuns să fac și pași ulterior. După ce m-am întors din Elveția, nu am crezut că voi putea face film în România, din cauza felului în care era administrat acel domeniu, cum ai fi putut ajunge să obții fonduri. Și am rămas cumva în atelier. Am pictat.

Iar la un moment dat s-a întâmplat o întâlnire cu oameni activi în lumea filmului. Găsindu-mă la Timișoara, preluând un documentar de televiziune, pentru Atomic TV, am ajuns să întâlnesc niște oameni care să intre apoi în proiectul de film pe care-l pregăteam cu Răzvan Rădulescu, care a devenit ulterior Marfa și banii.

• Întâlnirea cu cinemaul a fost destul de violentă. Era o epocă destul de tulbure, nici acum nu este mai luminoasă, dar anul 1999 a fost un an cât se poate de tulbure. Iar această dorință de a face film vine la pachet cu compromisuri de tot felul. Dar lucrul cel mai greu n-a fost legat de chestiunile administrativ-financiare.
• Lucrul cel mai greu a fost și este în continuare cel mai greu – să articulez, să traduc într-o limbă comună, să găsesc tonul potrivit, vorbele potrivite, pentru a putea ajunge la colaboratorii mei atunci când le vorbesc despre intențiile mele de regizor. Trebuie să pui în cuvinte lucrurile cele mai importante, iar lucrurile cele mai importante, evident, nu poți să le pui în cuvinte.

• Actorii mă întreabă, cum să fiu, așa ca-n viață?  Nu, tocmai. Nu. Pentru că în viață mințim. În viața reală purtăm măști, fără să vrem să mințim, fără să vrem să ascundem adevărul, dar nici nu ne grăbim să-l spunem.

• Nu există adevăr dacă nu există dragoste.

• În momentul în care am făcut Marfa și banii îmi doream foarte mult să fiu onest față de mine însumi, pentru că în viața reală nu sunt.

• Acum am scris un text îngrijit, dar sunt mai importante crochiurile, ciornele, cum am ajuns să pun cuvintele alea împreună.

• Lucrul la film este o luptă pe care o duci permanent cu frica. E o frică permanentă, iar asta-i afectează și pe actori și pe oamenii din celelalte departamente, care-și pun semnătura pe film.
• Vei fi pus în situația de a da afară actori, scenografi, operatori, de a lua niște decizii care nu te așază tocmai în poziția artistului, ci mai degrabă în poziția vătafului pe moșie, lucru pe care, în mod real, nu și-l dorește niciun regizor. Dar trebuie să faci lucrurile astea pentru a trage barca la mal.
• Și ca să faci ce, în final? Să faci un film despre care apoi publicul să spună: nu mă interesează filmele astea care-mi arată fața asta tristă a României, pentru că o văd în fiecare zi. Și asta e o minciună. Nu e adevărat. N-o vezi în fiecare zi. Pentru că în momentul în care apare în fața ochilor tăi, întorci privirea. Iar oamenii care se duc să vadă filmele astea își asumă condiția și se uită la fața asta întunecată a României, a lumii.”

Conferința poate fi văzută aici:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Cristi Puiu: “Nu există adevăr dacă nu există dragoste. Când am făcut Marfa și banii îmi doream foarte mult să fiu onest față de mine însumi, pentru că în viața reală nu sunt.” appeared first on Cultura la dubă.

“Cea mai mare bucurie a vieții mele este să scriu ficțiune”, spune cu zâmbetul pe buze Orhan Pamuk în fața audienței strânse în Aula Universității de Vest din Timișoara.

Deși vorbim despre unul dintre cei mai populari romancieri contemporani în întreaga lume, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, prezența scriitorului turc la Timișoara Capitala Culturală Europeană a trecut aproape neobservată de presa mainstream din România.

Într-un dialog cu scriitorul Radu Paraschivescu, autorul celebrelor romane Mă numesc Roșu sau Istanbul a impresionat prin spontaneitatea plină de umor și, pe alocuri, tăioasă, precum și prin declarațiile curajoase despre abuzurile regimului Erdogan.

În seara de 3 aprilie, după o zi încărcată în care a făcut un drum Istanbul – Budapesta – Timișoara, Orhan Pamuk a ajuns la Universitatea de Vest, care a invitat anul acesta trei câștigători ai Premiului Nobel în cadrul programului Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023.

Sala nu a fost plină de studenți, așa cum ne-am fi așteptat la o conferință susținută într-o universitate, ci ocupată predominant de reprezentanți ai instituțiilor publice, profesori, scriitori sau jurnaliști.

Păcat. Ideile expuse de Pamuk ar fi fost, cu siguranță, inspiraționale pentru cei care reprezintă viitorul.

Autorul turc scrie de peste 40 de ani, iar cărțile sale au fost traduse în 63 de limbi. Până la 22 de ani și-a dorit să devină pictor, apoi, la insistența familiei, a studiat Arhitectura, la care a renunțat pentru scris.

“Când am decis să renunț la arhitectură, toată familia a fost supărată. E drept, m-am bazat pe faptul că familia mea avea ceva bani și puteam să supraviețuiesc chiar dacă romanele mele nu vor avea succes. 8 ani am încercat să public o carte, am reușit abia când aveam 30 de ani.”

A crescut printre ruinele Imperiului Otoman, bunicul său fiind dezvoltator imobiliar. Așa se face că  locuiește într-un bloc construit de acesta, numit blocul Pamuk. Până la urmă, a absolvit Facultatea de Jurnalism doar pentru a avea o diplomă universitară și și-a dedicat viața ficțiunii pe care o transpune în mii de pagini.

“Secretul scrierii e perseverența. Apoi vine inspirația, îngerul inspirației, îmi spune ce să scriu și eu scriu romane de 600 de pagini.”, răspunde glumind.

Viața și-o împarte între timpul dedicat lecturii și scrisului, drumurile către SUA, unde predă la Universitatea Columbia, și țări din toată lumea în care ține prelegeri precum cea de la Timișoara.

Distanța de orașul natal i-a oferit o altă perspectivă asupra Istanbulului și l-a ajutat în scrierile sale. “Un oraș privit de departe capătă o oarecare dulcegărie.”, explică romancierul.

Nu se vede drept un reprezentant al Estului sau al Vestului, dar își arată dezamăgirea atunci când vine vorba despre “vestificarea” tradițiilor popoarelor până la dispariția unor culturi. De aceea, privește mai degrabă cu nostalgie Istanbulul copilăriei sale, un oraș sărac pe care și-l amintește în alb și negru, nu colorat de sediile băncilor și ale farmaciilor, cum e în prezent.

“Îmi place Istanbul iarna, este alb-negru și pare mai introvertit, mai sărac și, probabil, îmi amintește de copilăria mea.(…) Vestificarea națiunilor face viața puțin artificială.”

Mărturisește că este o persoană vizuală, însă nu atribuie culorilor semnificații profunde și o simbolistică. De altfel, evită să răspundă atunci când este întrebat de mesajele pe care le transmite dincolo de rânduri.

“Dacă un scriitor se gândește la simbolurile cu care lucrează, simbolurile nu mai sunt simboluri. Fie că e sau nu conștient de ele, în orice caz nu ar trebui să le explice publicului. Dacă aș spune totul, nu aș mai lăsa loc de interpretări.”

Explică, însă, că la baza construcției personajelor sale stă compasiunea, fără de care, spune el, nici civilizația nu ar fi posibilă.

“Intelectul uman are o capacitate de care rar suntem conștienți că este un lucru unic. De exemplu, eu am o pisică și ea are foarte multe calități umane, dar este o calitate pe care cu siguranță pisica mea nu o are, iar noi, oamenii, o avem. Nu doar că avem imaginație, sunt sigur că și pisica are imaginație. Dar noi ne folosim imaginația pentru a ne pune în locul altora.

Noi avem capacitatea de a vedea lumea prin ochii altor persoane și acesta este punctul de început al sentimentului de milă, al înțelegerii sau a ceea ce numim generic “compasiune”.

Arta romanului este bazată pe compasiune, pe încercarea de a ne pune în locul altora și a-i înțelege. Și arta scrierii și lectura unui roman sunt ambele bazate pe compasiune.

Citim romane pentru că vrem să vedem lumea prin ochii altora. Poate suntem plictisiți de viziunea noastră limitată și vrem să experimentăm ceea ce trăiesc alții, ce gândesc, ce le place, ce simt, ce se întâmplă cu ei când sunt furioși, când sunt îndrăgostiți. Și dorința de a-i înțelege pe ceilalți este o formă de compasiune.”

Într-o lume în care femeile sunt în continuare oprimate, iar diferențele de clasă sau rasiale fac încă victime, Pamuk subliniază nevoia de corectitudine politică, mai presus de exagerările pe care le naște uneori.

“În orice mișcare politică apar clișee și oameni care o exagerează. Dar doar pentru că unii oameni o exagerează, nu înseamnă că mișcarea e greșită.

Femeile sunt oprimate, negrii în America sunt oprimați, sunt diferențe rasiale în toată lumea, aceste mișcări sunt corecte. Dar da, sunt gesturi de reprezentare folosite mult prea mult sau noi, oamenii academici, simțim că liberatea academică e afectată de corectitudinea politică.

Dar nu vreau să spun că e greșit. E complex. Simplificarea acestui subiect, a ceea ce se întâmplă în lume, este, de asemenea, greșită.”

Militant pentru drepturile omului, în special pentru libertatea de exprimare, Pamuk a fost în 2005 subiectul unui controversat proces în Turcia, fiind condamnat în primă fază pentru “insultarea forțelor armate turcești” și a conceptului social de „turkishness” după ce a declarat că “30.000 de kurzi și un million de armeni au fost uciși aici. Și aproape nimeni nu îndrăznește să menționeze asta. Așa că o fac eu.”

Reacțiile internaționale la procesul său au fost impresionante. Celebrii autori José Saramago, Gabriel García Márquez, Günter Grass, Umberto Eco, Carlos Fuentes, Juan Goytisolo, John Updike și  Mario Vargas Llosa au semnat o scrisoare publică prin care au susținut că procesul lui Pamuk încalcă drepurile omului. În 2006, la presiunea internațională, Turcia a renunțat la acuzații.

Azi, Pamuk nu vorbește despre propriul curaj, pe care îl minimizează cu modestie, ci scoate în evidență jurnaliștii turci care confruntă regimul de la Ankara.

“În Turcia nu există libertate de exprimare. Adevărații oameni curajoși din Turcia sunt jurnaliștii, nu scriitorii.

Mergeam pe stradă în Istanbul, păzit de bodyguardul meu, și m-am întâlnit cu un amic jurnalist. I-am spus: îmi pare rău că ai fost în închisoare.

Iar el zice: ți-am citit romanele.

Sper ca Erdogan să piardă puterea la următoarele alegeri, iar Turcia să fie o țară liberă.”

Întrebat dacă a fost vreodată interesat să intre în politică, romancierul se declară fericit cu viața pe care o are și pe care nu ar vrea să o schimbe.

“Sunt extrem de recunoscător că mi-am petrecut 45 de ani scriind. De ce aș intra în politică? Îmi transmit deja ideile în întreaga lume. Politica necesită anumite caractere, nu vreau să spun lucruri rele, dar eu nu sunt unul dintre acele caractere.”

Se declară o persoană solitară, așa cum crede că e orice scriitor. Își petrece cel puțin 12 ore pe zi citind și scriind și are acasă o bibliotecă de 200.000 de volume. „Cărțile sunt parte importantă din viața mea. Nu mi-aș putea imagina viața fără cărți.”

Totuși, toate cele declarate pălesc atunci când vine vorba despre cutremurul catastrofal care a devastat țara sa. În Turcia peste 50.000 de oameni și-a pierdut viața, iar alți 8000 au murit în Siria.

Vizibil emoționat, își stăpânește cu greu lacrimile când este întrebat cum a perceput această tragedie.

„Conform statisticilor oferite de guvernul turc, au murit 48.000 de oameni, dar tot restul lumii spune de peste 100.000 de morți. S-a întâmplat în mare parte din cauza construcțiilor proaste.

Eu am realizat că aparțin profund unei națiuni pentru că împărtășesc tristețea ei.

Am fost devastat, în depresie, că nu puteam face nimic. Este cu atât mai trist cu cât experții ne-a avertizat că asta se va întâmpla și nu s-a schimbat nimic. Chiar s-a întâmplat. Acum aceiași experți ne spun că se va întâmpla și în Istanbul și probabil mult mai mulți oameni vor muri.

Sunt profund devastat de ce s-a întâmplat și port această tristețe cu mine. Mulțumesc că mi-ați dat ocazia să îmi exprim tristețea față de această tragedie.”

A doua zi, Pamuk a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest. De această dată, în fața sa au fost prezenți numeroși studenți.

“Dacă mergi la o universitate, definiția unei națiuni e că împărtășești limba, istoria, geografia comună și așa mai departe. Și poate definiția unei națiuni ar trebui să includă și tragedia comună. Vin din această tragedie comună și va dura ceva timp să îmi revin.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Compasiunea face posibilă civilizația” – Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, la Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Grupul Humanitas organizează joi, 7 aprilie, la ora 13.00, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu, o conferință de presă privitoare la cazul jurnalistei Emilia Șercan, care a fost supusă în ultimele luni unei campanii de intimidare și discreditare.

Emilia Șercan va participa la o discuție moderată de Radu Paraschivescu, iar gazdă va fi Gabriel Liiceanu.

La eveniment a fost invitat inclusiv premierul Nicolae Ciucă, cel care a fost subiectul unei investigații realizate de Emilia Șercan, care a demonstrat că acesta a plagiat în lucrarea sa de doctorat.

Redăm, mai jos, scrisoarea trimisă de Gabriel Liiceanu lui Nicolae Ciucă:

“Stimate Domnule Prim-Ministru,

Știți, desigur, că meseria de jurnalist e una sacră în orice democrație și că orice atentat la profesiunea sau la integritatea lui ne trimite cu gândul la cele mai negre autoritarisme ale istoriei.

Pentru intelectualii care cred în menirea lor de voci ale societății, orice adiere de agresare a unui jurnalist ne duce automat cu gândul la soarta pe care au avut-o în anii din urmă în Rusia jurnaliștii care și-au ridicat glasul în numele adevărului. Ei au plătit fidelitatea față de mandatul lor cu viața: de pildă, au fost împușcați, precum Anna Politovskaia în 2006 în casa scării unui bloc din Moscova.

Am avut prilejul să pășesc într-o bună zi, ca invitat la o dezbatere în jurul statului de drept în România, în sala Parlamentului Europei care poartă numele acestei eroine. Și vă rog să nu vă mire faptul că pentru noi, intelectualii umaniști, orice agresare a unui ziarist ne trimite cu gândul la aceste orori la care poate ajunge un stat în derivă.

Despre un jurnalist, de astă-dată român, este vorba în rândurile mele acum: despre doamna Emilia Șercan. În 2019, în urma „crimei” de a fi denunțat plagiatele doctorale în serie care aveau loc la Academia de Poliție, Emilia Șercan a fost amenințată cu moartea – iar Poliția și DNA au făcut lumină în acest caz în două luni – de rectorul Academiei de Poliție, Adrian Iacob, și de prorectorul acestei instituții, Mihai Marcoci.

Acest comportament mafiotic nu s-a terminat aici. Începând cu data de 19 ianuarie a acestui an, doamna Emilia Șercan a fost supusă unei campanii susținute de amenințări, intimidări și denigrări, în urma căreia a făcut repetate plângeri penale.

La acestea, autoritățile statale, a căror menire este să apere pe orice cetățean amenințat sau pus sub presiune de infractori, au răspuns prin derobări și tăcere și au ales practic să blocheze ancheta ce ar urma să ducă la depistarea și pedepsirea făptașilor.În punctul de vedere pe care l-a transmis ieri, guvernul a afirmat că susține libertatea de exprimare (deși, în treacăt fie spus, rolul unui guvern nu e să susțină, ci să garanteze libertatea de exprimare).

Am dedus, așadar, că v-a intrigat, ca pe noi toți, acest straniu și îngrijorător comportament al autorităților statului nostru.Stimate Domnule Prim-Ministru,Grupul Humanitas organizează joi, 7 aprilie, la ora 13.00 o conferință de presă privitoare la cazul jurnalistei Emilia Șercan.

Mi s-a părut firesc să vă adresez invitația de a participa la această conferință de presă, socotind că un punct de vedere al dumneavoastră în legătură cu atacurile la care a fost supusă Emilia Șercan și, deopotrivă, cu ceea ce are aerul unei tergiversări a rezolvării pe cale instituțională a obstrucționării statului de drept, ar duce la o clarificare a unei situații care ne îngrijorează pe toți cei care credem că rolul dumneavoastră este și acela de garant al democrației în România și de funcționare imparțială a instituțiilor statului.

Vă așteptăm, așadar, cu speranța că veți găsi timp pentru noi.

Gabriel Liiceanu, Președinte al Grupului Humanitas”

The post Emilia Șercan susține joi o conferință de presă, alături de Gabriel Liiceanu și Radu Paraschivescu appeared first on Cultura la dubă.