Aceștia lansează astfel, ca un simbol al rezilienței în fața suferințelor provocate de corupție, The Memento Project, un proiect caritabil dedicat omagierii victimelor tragediilor care au marcat România în ultimul deceniu. Este vorba despre înregistrarea în formă acustică și reorchestrată a două dintre melodiile emblematice ale Goodbye to Gravity, The Day We Die și The Cage, prezentate sub forma unui videoclip cu filmări din studio.

Componența proiectului reunește nume celebre din undergroundul românesc și este următoarea:

The Day We Die: Cristian Răducanu (Bucium) la tobe, Vlad Bușcă (L.O.S.T.) la bas, Cosmin Lupu la chitară și voce, Mircea Becherescu la chitară, Mihai Grecea la chitară, Alex Penescu la pian, Costin Dumitrache la mellotron, Mihai Balabaș (Bucium) la vioară și Andrei Găluț (Goodbye to Gravity) la voce & chitară.

The Cage: Pavlos Popovici (The Longest Heartbreak) la tobe, Andrei Zamfir la bas, Cosmin Lupu la chitară & voce, Mircea Becherescu la chitară, Mihai Grecea la chitară, Costin Dumitrache la chitară și Andrei Găluț (Goodbye to Gravity) la voce & chitară.

Melodiile au fost înregistrate la studioul lui Mihai Grecea, El Studió, unde a fost filmat și videoclipul. De mixingul cântecelor s-a ocupat Dan Georgescu, iar masteringul a fost realizat de Costin Dumitrache la Constantine Mastering.

The Memento Project reprezintă prima apariție publică a solistului Andrei Găluț după 10 ani de absența de pe scena muzicală, din cauza tratamentelor medicale, traumelor suferite și a operațiilor de reconstrucție, la care este nevoit în continuare să se supună. Artistul explică motivația demersului comemorativ într-un mesaj cuprinzător:

„Cele două piese reprezintă ambele albume ale formației. The Cage a fost single-ul pentru care am realizat, în 2012, primul nostru videoclip artistic, iar The Day We Die este piesa care a devenit emblematică în mișcările civice anti-corupție din țară. Am văzut versurile ei scrise pe pancarte și pe mașini, brodate pe haine și purtate în sufletele oamenilor care își doresc schimbarea în bine a României.

Am început să lucrez la aceste variante ale melodiilor ca parte a procesului meu de recuperare, încă de pe patul de spital.

Proiectul pieselor Goodbye to Gravity reorchestrate în manieră acustică a debutat cu Back to Life – Acoustic Reprise, lansată în 2014 printr-un videoclip pe Youtube. Ulterior, am observat că oamenii au transformat-o într-un un simbol dulce-amar al bucuriei descoperirii laturii mai melodioase a muzicii noastre, dar și al regretului că nu au făcut asta mai devreme, înainte de tragedie.

Această perspectivă m-a inspirat și m-a determinat să pun în acțiune mesajul de reziliență al versurilor pe care le-am scris pentru Goodbye to Gravity. Mereu i-am încurajat pe ascultători să nu se dea bătuți. Mi-am asumat acest îndemn și am decis să fac tot ce ține de mine ca muzica noastră să meargă înainte.

Așa că, în vara acestui an, când Mihai Grecea m-a invitat să văd noul lui studio, am luat chitara cu mine. Încă de la prima vizită am început să înregistrăm ideile care se regăsesc în acest proiect. Ele au fost îmbogățite și orchestrate alături de ceilalți 10 supraviețuitori muzicieni, cărora țin să le mulțumesc și pe această cale pentru curajul de-a accepta o astfel e colaborare.

Știu că a fost un proiect aproape imposibil, având în vedere că nu suntem o trupă închegată și nici nu mai lucrasem împreună. Însă, în ciuda tuturor provocărilor, am reușit să dăm pieselor această formă unică. Sunt sigur că pasiunea pe care am pus-o în demers și însemnătatea uriașă pe care o are pentru noi vor ajunge la ascultători și vor rezona cu ei, indiferent că ne cunosc povestea sau abia acum o află.

Ideea numelui de Memento mi s-a părut potrivită pentru acest proiect muzical, care vine să marcheze punctul comemorativ de 10 ani.”

Toate fondurile strânse ca urmare a exploatării videoclipului și a pieselor vor fi donate Asociației „În numele lui Alexandru”, înființată de Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru Hogea, tânărul de 19 ani care a murit din cauza infecțiilor nosocomiale contractate în spitalele românești. „În numele lui Alexandru” oferă sprijin persoanelor care au suferit arsuri și familiilor acestora. Cei care doresc să facă donații directe către asociație, o pot face în IBAN-ul acesteia, direcționând 3,5% din impozitul pe venit sau 20% din impozitul pe profit al companiei.

Dincolo de-a fi un demers muzical, The Memento Project este o mărturie a rezilienței oamenilor, dar și a creației artistice, în fața celor mai cumplite circumstanțe pe care le poate crea corupția. 10 ani mai târziu, 10 muzicieni supraviețuitori, alături de solistul Goodbye to Gravity, Andrei Găluț, omagiază memoria victimelor incendiului, dar și pe cea a tuturor celor care au murit sau au fost răniți în tragediile care n-au încetat să se petreacă în România, ca un semn sfâșietor că suntem departe de-a fi învățat ceva din Colectiv.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de la Colectiv. Prima apariție publică a lui Andrei Găluț, solistul și singurul supraviețuitor al trupei Goodbye to Gravity appeared first on Cultura la dubă.

S-a schimbat ceva? Este întrebarea care ne-a urmărit an de an, pe 30 octombrie, de 10 ani încoace. Tragedia de la Colectiv a produs apariția primelor forme puternice de revolte în stradă, la nivel național, de la Revoluția din ’89 încoace. Însă autoritățile și medicii care au refuzat dreptul la viață al pacienților uciși de bacteriile nosocomiale nu doar că nu au plătit nici până azi, dar au primit noi funcții. Victor Ponta, premierul demisionar de după Colectiv, a primit un nou mandat de parlamentar și a candidat la președinția României. Nicolae Băniciou, ministrul Sănătății pe atunci, cel care a declarat că avem de toate și că spitalele noastre sunt la fel ca în Germania, a redevenit și el parlamentar între 2016 – 2020, iar zilele acestea Înalta Curte l-a achitat într-un dosar major, de trafic de influență. România în continuare nu are capacitatea de a trata marii arși în condiții decente.

În septembrie 2019, documentarul Colectiv avea premiera mondială de la Festivalul de la Veneția și arăta lumii modul revoltător în care autoritățile au încercat să măsluiască problema bacteriilor din spitale și cum jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor au scos la iveală dezinfectanții diluați ai Hexi Pharma. Filmul era aplaudat minute în șir, în fața unui tată înlăcrimat – Narcis Hogea, care și-a pierdut fiul din cauza bacteriilor din spital.

Era doar începutul pentru filmul Colectiv, regizat de Alexander Nanau, care avea să scrie istorie pentru România, cu două nominalizări la Premiile Oscar, pentru cel mai bun film străin și cel mai bun documentar, nominalizare la premiile BAFTA și Premiul Academiei Europene de Film.

În ciuda performanței filmului, nimic nu s-a schimbat în industria cinematografică de la noi – o spune chiar Alexander Nanau. CNC rămâne aceeași structură învechită, care organizează sesiuni de finanțare când vrea, capitala nu are vreo sală de cinema restaurată, iar în orașele mici nu există aproape deloc.

Totuși, societatea românească se dovedește a fi puternică în momentele esențiale, iar asta ne dă în continuare speranță. “Când văd că cineva ca Oana Gheorghiu este numită vicepremier, asta îmi dă speranța că, totuși, România se schimbă în bine.”, spune regizorul.

În primul interviu acordat în ultimii ani, după participarea la Oscaruri, Alexander Nanau vorbește acum, pentru Cultura la dubă, despre toată această perioadă, cu bune și cu rele, atât în industria filmului, cât și la nivel național.

Pe 5 noiembrie el va fi prezent pentru o discuție cu publicul după proiecția filmului Colectiv, de la 18.00, la Cinema Elvire Popesco din București, în cadrul Urban Eye Festival. Alături de el va fi și Mihai Grecea, care în seara de 30 octombrie filma concertul trupei Goodbye to Gravity.

***

Alex, ce ai mai făcut de la Colectiv încoace, de la Premiile Oscar încoace? Atunci erai în absolut toate publicațiile din România, cu două nominalizări la Oscar. Ce s-a întâmplat apoi?

A fost un timp foarte lung de promovare a filmului. A durat doi ani de zile, apoi am tot început să dezvolt proiecte, am lucrat ca producător pentru producții internaționale, am filmat ca si cameraman producții de afară.

Acum sunt în dezvoltare atât cu un scenariu de lungmetraj, cu o poveste care are loc la București, cât și cu un proiect care nu are legătură cu România. 

Ce înseamnă schimbarea din lumea filmului la care te referi?

S-au schimbat multe după pandemie, se schimbase foarte mult totul din cauza streamerilor și a faptului că lumea nu mai mergea la cinematograf. Lumea vorbea doar despre ce content vor streamerii, cât de vandabile sunt filmele pentru publicul lor. Iar în ceea ce privește documentarul, totul se redusese la cele două mari teme care sunt finanțabile: viața unor celebrități sau true crime.

Era un timp în care cumva nu era clar nici cât de mult mai supraviețuiește cinemaul, nici dacă oamenii, după atâta Netflix, mai sunt dispuși să vadă altfel de filme. Abia acum, de un an-doi, își revine cumva ușor publicul, revine în cinematografe.

Oricum, filmele sau poveștile pe care le spuneam noi, dintr-un colț destul de marginal al lumii, și acum găsesc foarte puțină distribuție față de cum era înainte de pandemie. Colectiv a făcut chiar parte dintr-un ultim petic de filme care au putut avea o astfel de viață. Adică, un film precum Colectiv, ca și alte titluri internaționale, circula luni de zile sau chiar ani de zile și deveneau parte din discursul social în multe părți ale lumii.

Acum, de obicei, filmele apar, se scriu recenzii timp de o săptămână, în cele mai bune cazuri, dispar pe platformă și aproape nu se mai vorbește despre ele, cu câteva excepții, cum e Adolescence, care e un serial. În sensul ăsta s-a schimbat lumea foarte puternic.

Acum pare că cel mai discutat aspect a cinematografiei care ajunge la publicul larg este câte zeci și sute de milioane a făcut sau nu un film american în primele trei zile.

Cum a schimbat asta perspectiva ta, ca regizor, ca autor de film? Ai pus pe hold anumite idei tocmai din aceste motive, că nu considerai că o să fie văzute de mulți oameni? Te gândești acum, ținând cont de toate aceste lucruri, să scrii proiecte pe placul unui public mai larg? Sau să nu mai faci deloc?

Nu, eu niciodată n-am gândit în termeni de public când am început un proiect. Ar fi și absurd la povești care vin din România. Pentru mine, partea artistică și partea de storytelling au fost mereu importante. Da, storytelling într-o notă uman universală, în care se pot regăsi cât mai mulți oameni și peste hotare, a fost mereu modul în care am gândit in termen de film poveștile și personajele pe care am decis sa le urmaresc. Adică filmele mele, și Toto și surorile lui și Colectiv, până și Lumea văzută de Ion B., au o notă universală a felului în care descriu și privesc personajele și de aceea au și au circulat în lume. Tot așa gândesc și mai departe.

Adică nu mi s-a schimbat cu mult perspectiva și cred că oricum se dezvoltă lumea mediatică, cumva jobul nostru este să ne spunem poveștile din partea noastră a lumii. Și ele să fie spuse bine și autentic și vor ajunge unde ajung.

Ca producător la ce filme ai lucrat?

Un film a fost legat de natură, Patrick and the Whale, o producție despre un diver care, în diferite locuri ale lumii, atrage atenția asupra vieții balenelor. Altul a fost un documentar despre Beate si Serge Klarsfeld.

Am început și lucrul ca director de Imagine la un proiect care încă e în finanțare, dar am filmat deja o parte pentru dezvoltarea filmului care este despre Susan Sontag, cu Kristen Stewart și regizat de Kirsten Johnson.

Vorbeam recent cu Radu Jude într-un interviu despre obsesia românilor față de premii foarte mari, că tot timpul noi ne dorim să câștige un român un Oscar, să atingem acest highlight în istoria cinematografiei. De asemenea, că în fiecare an sperăm să ia Mircea Cărtărescu Premiul Nobel pentru Literatură, dar spunea Jude că, de fapt, toate astea nu schimbă cu nimic situația României, că nu schimbă cu nimic felul în care sunt finanțate filmele în România și dă exemplu cazul Colectiv, că ai avut două nominalizări la Oscaruri. Ești de acord cu ideea asta că, de fapt, toate aceste mari premii așa mult dorite nu schimbă cu nimic situația culturii din România?

Absolut! Mi se pare că Radu aici clar pune punctul pe i. Asta e situația, pentru că suntem o țară cu instituții ocupate de oameni care nu au nimic de-a face cu cultura și fac politica vieții culturale fără să aibă un know how profund al managementului industriei culturale sau să fie deschiși să învete de la alte țări cum se gestionează sectorul cultural pentru a fi performant și să servească dezvoltarii unei societății.

În anul 2025 n-a avut nicio sesiune de finanțare, cu toate că două sunt legal impuse. Asta e un fel de management profund defectuos, la care, în orice țară civilizată, orice guvern, orice prim-ministru s-ar uita foarte atent și s-ar întreba de ce instituția responsabilă pentru funcționarea și creșterea acestei industrii este atât de neperformantă?

Toate aceste premii și recunoașteri internaționale ale culturii românești nu au ce impact să aibă în țară pentru că numărul de oameni cu care pot rezona devine din ce în ce mai mic. Politicul și instituțiile responsabile își neglijează mandatul lor de a dezvolta cu viziune și pricepere atât industria, cât și educația culturală.

În cinematografie asta ar însemna, pe lângă creșterea producțiilor de film, atât românești, cât și internaționale, și crestearea numărului de săli de cinema, dar și educația cinematografică în școli.

Altfel, la nivel individual, ai simțit niște avantaje după nominalizările la Oscaruri? Ai primit mai multe propuneri de colaborări importante? Ai primit finanțări mai ușor?

Sigur, pentru mine, la nivel internațional, s-a schimbat mult. Lumea te cunoaște. A fost un film cunoscut și este văzut ca un landmark de cinematografie și lumea, evident, altfel se raportează la tine, altfel primești oferte, altfel te așezi la masă pentru a discuta proiecte.

Dar, până la urmă, tot de tine depinde cum generezi proiecte, care sunt ideile, cum le împingi și cum le conduci.

Când ești foarte tânăr, ai impresia că succesul va face totul mai ușor. Nu este chiar așa, pentru că, evident, facerea unui film rămâne la fel de solicitantă și grea pentru toată lumea, iar în aceste timpuri incerte a devenit mai greu să finanțezi proiecte. Ceea ce nu înseamnă că vreau să mă plâng, căci e superb să ai succes în sensul în care lumea îți vede și apreciază munca, iar mai mulți producători vor să lucreze cu tine. Dar nu înseamnă, cum își imaginează lumea, că ai avut succes cu un film și acum totul e super. Nu. Efortul continuă și fiecare film nou pare să fie primul pe care îl faci.

Adică, ok, e frumos, dar succesul e fructul unei munci, al unei echipe și al unor oameni care au avut o viziune și au reușit s-o materializeze, dar e o etapă peste care trebuie trecut repede.

Ceea ce nu este tot timpul posibil. Pentru succesul internațional al filmului Colectiv a fost nevoie ca eu să fiu acolo și să construim o campanie de promovare care a durat doi ani de zile din viața mea, de la lansare până la Oscar. Pentru că vorbeam de un documentar din România și nu de un film de ficțiune internațional cu staruri, vizibilitatea lui trebuia crescută cu multă muncă.

A fost un proces foarte intens și solicitant, în care nu îți mai aparții cu adevărat, dar care m-a învățat că poate alte lucruri sunt mai importante pentru mine în viață.

Văzând, la vremea respectivă, cât de vizibil a devenit filmul Colectiv la nivel internațional, ai avut în vreun moment așteptarea ca asta să pună mai multă presiune asupra autorităților din România, în ceea ce privește niște schimbări absolut necesare după tragedia din Colectiv? Mă refer la bacteriile din spitale, secțiile pentru mari arși. Ai avut vreodată impresia că filmul efectiv o să schimbe ceva din acest punct de vedere?

Evident, a existat o speranță, ar fi ipocrit să zic că nu a existat speranța că atenția internațională va schimba, nu doar prin presiunea asupra autorităților, ci prin reflexia oamenilor care sunt acolo. Văzând filmul, văzând ecoul lui și citind și ce zic alți oameni, speranța a fost mai degrabă că oamenii de acolo or să reflecteze diferit. Și am avut multe voci, atunci am auzit și din partea doctorilor, am auzit de inițiative ale doctorilor de a se schimba, de a schimba ceva în sistem.

Dar, din păcate, cred că turnul de fildeș în care trăiește o mică pătură privilegiată e mult prea departe de pământ ca să se materializeze această diferență de percepție la care am sperat.

Adică, un dosar Colectiv cumva s-a mișcat ok, au fost despăgubite victimele, chiar dacă este clar că nu exista nicio despăgubire care ar putea compensa traumele produse sau uciderea lor, din cauza minciunilor și a refuzului de a-i transfera. Dar al doilea dosar, care privea crima care s-a produs în spitale, managerii și doctorii care au refuzat transferul și au mințit că au condițiile potrivite de a trata arși, a fost îngropat de un judecător care a omis intenționat mărturii și dovezi și a clasat dosarul, care după aceea a fost redeschis de un alt judecător care descoperise aceste omiteri.

Iar în cazul Hexi Pharma eu nu știu în ce țară normală la cap pe acest pământ o companie care, cu bună știință, a omorât atâția oameni, diluând dezinfectanți, toată lumea pleacă acasă nevinovată și dosarul se prescrie. Adică este ceva de noaptea minții pur și simplu, peste care s-a trecut mult prea repede.

Deja aici putem cu bun drept să întrebăm, de fapt, unde exact există democrație în sistemul în care trăim? Pentru că democrația poate să existe doar dacă există și un sistem de justiție funcțional, în care toată lumea este egală în fața legii.

Azi se împlinesc 10 ani de la tragedia din Colectiv. În tot acest timp, an de an, așa cum spui și tu, doar am constatat că nu s-a schimbat mare lucru. În fiecare an, pe 30 octombrie, întrebam supraviețuitorii: ți se pare că s-a schimbat ceva? Dar, din păcate, vedem aceleași știri cu mari arși trimiși în străinătate. Poate singura chestie care s-a schimbat e că acum sunt trimiși imediat afară și nu mai spune nimeni că avem de toate. Dar în continuare nu există un centru de mari arși unde să poată fi tratați în condiții normale. În continuare colcăie gândacii pe pacienți.

Vreau să te întreb cum reziști tu ca cetățean, dincolo de activitatea de artist, în această țară în care vezi că instituțiile sunt conduse de niște oameni care nu au pregătirea necesară?

Asta e o întrebare bună, nu-mi dau seama dacă rezist sau dacă nu, încerc să-mi zic eu mie că, de fapt, lucrurile se mișcă, dar cu altă viteză.

Iar societatea românească tot timpul ne surprinde. De exemplu, alegerile prezidențiale ne-au ținut în priză șase luni de zile, pericolul a fost foarte aproape, dar totuși, a putut fi evitat. Asta e societatea românească.

Sigur, spun asta cu toate rezervele, pentru că am mai spus acest lucru cu toții cândva și s-a dovedit că președintele ales a fost orice, numai ce am sperat cu toții nu.

Cu cât înaintezi în vârstă îți dai seama că lucrurile au ritmul lor. Și da, de multe ori nu se întâmplă cum vrei și de multe ori nu știi ce e bine și ce e rău. Încercăm să zicem, băi, asta-i bine că se întâmplă, asta-i rău că se întâmplă, dar îți dai seama mai târziu ce a fost bine, ce a fost rău.

Dar când văd că cineva ca Oana Gheorghiu este numită vicepremier, asta îmi dă speranța că, totuși, România se schimbă în bine. O astfel de propunere ar fi fost ceva imposibil cu doar câteva luni în urmă.

Așa cum ai spus și tu, au fost acele șase luni de alegeri prezidențiale în care practic toți eram conectați la ce se întâmpla și am văzut foarte mulți artiști, chiar artiști care în mod normal nu luau o poziție publică, acum au ieșit și, fiind acest pericol imminent, și-au spus punctul de vedere. Și cred foarte tare că au făcut o mare diferență în rezultatele finale.

Crezi că artiștii au această responsabilitate în societate să fie mai activi în viața publică, dincolo de ceea ce produc ei în domeniul lor? Să fie niște modele?

Asta e o discuție pe care cred că într-un fel o ai când nu exista social media și altfel într-o lume în care există social media.

Când ai o lume paralelă în social media, în care există influenceri, evident că există automat un rol pe care oamenii îl au în societate. Aici mă refer și la influenceri.

Tot așa și la artiști. Când ești cunoscut și ești acolo, automat vocea ta are o greutate. Acum responsabilitatea aparține fiecăruia. Dacă întrebarea e dacă au o responsabilitate să-și afișeze înclinările, pot să-ți spun că la unii mi aș dori să o aibă, la alții mi-aș dori să nu resimtă această responsabilitate. Pentru că există celebre personaje și din cinematografie care au luat-o complet pe ulei. E o întrebare grea. Ce înseamnă responsabilitate în cazul ăsta?

Recent m-am întors de la FILIT, festivalul de literatură de la Iași, unde au fost invitați mai mulți poeți ucraineni, unii dintre ei venind direct de pe front. Vorbeam poetul Pavlo Matiușa despre ce mai înseamnă astăzi să-ți iubești țara, fiindcă valul acesta de extremă dreapta și în România și în alte țări se folosește foarte mult de ideea naționalistă de a-ți iubi țara și a pune interesele țării tale mai presus de orice, de exemplu, cum e discursul AUR, mai presus de sprijinul acordat ucrainenilor. Și acest poet, Pavlo Matiușa, spunea că, de fapt, în zilele noastre, să-ți iubești țara înseamnă foarte mult și să o ții conectată la alte state, că nu mai putem fi izolaționiști, nu mai putem exista de unii singuri ca entități statale. Și voiam să te întreb pe tine, pornind de la această idee: ce crezi tu că mai înseamnă astăzi să-ți iubești țara?

E o temă foarte largă, mai ales în contextul ăsta naționalist și de dreapta, care se naște peste tot cu viteza pe care o vedem. Îți pot spune cumva din perspectiva mea privată. Sunt și eu mult pe afară și am mult contact cu oameni din industrie de afară și există o mândrie, evident, când lumea mă întreabă, dar cum e în România?

Sunt oameni care zic n-am mai fost sau zic am fost, dar am fost acum 15 ani și atunci tot timpul mă surprind și eu pe mine zicând: a, să vezi, s-a schimbat foarte mult, foarte mult în bine. O vei găsi foarte diferită! Vino, suntem aici, hai să stai la București să vezi.

Eu îmi doresc dezvoltarea ei. Și dezvoltarea tot timpul are de-a face cu o conectare a ei la spațiul internațional, la părțile bune ale lui, să fie conectată la o dorință de a consuma cultură, de exemplu.

Și în sensul ăsta aș putea spune că iubesc țara, da eu sunt poate cel mai prost exemplu de întrebat pentru că mi-am trăit o viață întreagă ca un emigrant. Și niciodată nu m-am simțit nici acolo, nici aici, acasă. Sunt mai mult în aer, între lumi. Dar cum ziceam, am o mândrie când sunt întrebat de România și mă surprind că țin să le spun cât de mișto se dezvoltă sau cât de mișto sunt oamenii. Și foarte multe lume îmi spune că e foarte curioasă, că au auzit numai de bine sau că au fost la Bucureșt și au spus cât de mișto e, ori au fost la Cluj și le-a plăcut.

Oamenii sunt foarte curioși față de România. Se schimbă la nivel internațional percepția asupra României.

Aș vrea să încheiem discuția cu Colectiv. Ai rămas conectat emoțional la unele dintre personajele pe care le-ai arătat în film, poate la unii dintre jurnaliști sau poate la Narcis Hogea, tatăl care și-a pierdut fiul acolo?

100%. Proiectul ăsta a fost mult mai mult decât un film. A fost ceva care nu doar artistic a mâncat din mine foarte mult, ci, evident, emoțional și uman. Oameni ca familia Hogea, Tedy Ursuleanu, Andrei Găluț, dar și cei morți, au lăsat urme în mine. Totuși, niște ani de zile eu le-am interiorizat poveștile într-un fel, pentru a putea distila din ele filmul.

Și asta e ceva care nu te părăsește niciodată. Asta e, cumva, valabil pentru orice film, dar în cazul Colectiv poate și mai mult, având în vedere că a existat această nedreptate care tot n-a fost îndreptată.

Ca părinte în continuare îmi e imposibil să mă pun în această poziție, să știi că cineva îți omoară copilul cu bună știință, iar el este decorat și toți sunt puși pe un piedestal și lăudați că sunt superbi sau pleacă acasă nevinovați. Nu-mi pot imagina cum poți face pace vreodată cu acest lucru.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de la Colectiv. Alexander Nanau, regizor: “Unde exact există democrație în sistemul în care trăim? Pentru că democrația poate să existe doar dacă există și un sistem de justiție funcțional, în care toată lumea este egală în fața legii.” appeared first on Cultura la dubă.

Din copilăria mea există niște povești memorabile despre unul dintre concertele Michael Jackson la București. Sora mai mare era adolescentă și a mers la concertul din 1996 alături de o vecină care avea tatăl polițist și le-a ajutat să intre pe stadion.

La televizor erau difuzate imagini cu isteria din jurul lui Michael, iar eu vedeam pentru prima dată o mulțime uriașă și un entuziasm pe care nu știam exact cum să mi-l explic, dar știu că îmi doream să fiu și eu acolo.

Ea s-a întors acasă fără ghiozdan, pe care îl pierduse în mulțime. Dar era cel mai fericit om pentru că fusese la concert. Ceva timp mai încolo a primit o scrisoare de la un soldat, care îi găsise ghiozdanul și se oferise să i-l returneze.

Deși au trecut aproape 30 de ani de atunci, îmi amintesc participarea ei la concertul lui Michael ca fiind unul dintre cele mai tari lucruri pe care le-a făcut, ceva ce mi-aș fi dorit și eu să trăiesc, dar eram prea mică.

Mi-am amintit povestea asta aseară, când mergeam spre stadion cu prietena mea și vorbeam despre scandalul cu Babasha, ce reacții ni s-au părut memorabile, încercam să ne explicăm de ce s-au întâmplat lucrurile așa, cum ar fi fost altfel sau cum va fi la concertul nostru.

Și am realizat atunci: “tu îți dai seama că noi mergem la un concert pe care îl așteptăm de la 20 de ani și, în loc să vorbim despre melodiile preferate, vorbim despre Babasha? Doamne, cât de tare ne-a transformat social media!”

Cum ar fi arătat concertul Coldplay din 12 iunie în mass-media dacă nu existau telefoane mobile sau social media, dacă nu ar fi existat această rostogolire de opinii și comentarii, dacă noi, ca indivizi, nu am fi acumulat atât de multă tensiune și încordare de câțiva ani încoace?

Cam toți oamenii care au mers la aceste concerte au așteptat ore în șir online să prindă bilete, au plătit pentru ele sute de lei. Dintr-un spectacol de două ore, momentul cu maneaua a durat 3 minute. Totuși, a fost singurul lucru despre care s-a vorbit a doua zi. Nu atât despre manea, cât despre reacția agresivă a publicului.

De ce a deranjat, de fapt, atât de tare acel moment?

Oamenii nu au fost agresivi doar prin reacția de moment, ci au vrut să arate clar și răspicat, pe facebook, că au fost indignați, oripilați. Au vrut să fie văzuți indignați. Să nu se asocieze cu o manea, ci să se distanțeze public de ea. Aceștia sunt noii oameni, creați de social media. Ura din online pe care o vedem zilnic în comentarii, crescută pe valul pandemiei, s-a revărsat în viața reală asupra unui tânăr de 22 de ani care nu a făcut niciun rău nimănui.

Și invers. Ce s-a întâmplat în viața reală a provocat un alt val de ură în online, din partea unor oameni care nici măcar nu au participat la eveniment. Dar voiau, într-un fel sau altul, să fie parte din acest scandal.

Cred că subiectul nu este, de fapt, despre rasism, ci despre nevoia de a vărsa frustrările acumulate în viața de zi cu zi. Exact aceeași agresivitate se manifestă și în trafic și în îmbulzeala de la cozi și la locul de muncă și în spitale. Și toate ajung, într-o formă sau alta, postate pe facebook.

În definitiv, și pe 12 și pe 13 iunie am fost aceiași oameni, la același concert. Niște oameni care nu mai au capacitatea de a se detașa de telefoanele mobile și de a se bucura de un moment, fără să își dorească să posteze asta sau fără să zgândăre motive de nemulțumire.

Iar trupa care ne-a adunat pe toți acolo este modificată în egală măsură de social media. E cumva ironic cât de mult vorbește prin marketing despre salvarea planetei și egalitatea dintre oameni și cât de puțin cuprinde mesajele astea din punct de vedere artistic, în profunzimea versurilor.

E la fel de ironic că au implementat un sistem cu pahare reutilizabile, dar pe care ți le schimbau la fiecare băutură nouă cumpărată, fără să știm ce se întâmplă cu cele deja folosite, fără să ni se explice de ce nu putem reumple paharul nostru și ni se dă altul de fiecare dată. Oare erau spălate între folosiri? Dacă da, nu implica asta un consum mai mare de apă?

Ni s-au livrat pe ecrane niște mesaje simpliste și directe – be human, spread love, be kind, we are all human, etc. Ne fac ele mai buni după aceste concerte? Nu.

Totuși, trebuie să admitem că noi toți am ales să fim acolo și știam că mergem la un spectacol cu de toate, nu doar la un concert. Coldplay livrează o muzică frumoasă, emoționantă, animată pe alocuri, simplă. Ne face superficiali muzica Coldplay? Nu. Dacă ești superficial, ești superficial oricum în viața ta, acasă, la muncă, în autobuz. Nu muzica pe care o asculți te definește. Cu siguranță oamenii care au mers la aceste concerte ascultă și Coldplay și Nina Simone și Metallica și Inna și Adi Minune și Radiohead.

Suntem un cumul de muzici și de trăiri, problema e că social media ne-a apropiat, mai mult decât era cazul, de extreme.

Acum câțiva ani am mers la un concert Morrissey la Sala Palatului. Era unul dintre artiștii mei preferați în liceu și mă bucuram că îl pot vedea la București, chiar dacă la mulți ani distanță. În timpul concertului a proiectat imagini cu animale măcelărite, încercând să ne transmită cât de greșit este să mâncăm carne și la ce suferință sunt supuse animalele. Am mers la Morrisey pentru asta? Nu. Mi-aș fi dorit să nu văd acele imagini și să mă bucur de muzică și atât. Dar am înțeles că unii artiști nu livrează doar muzică, ci și politică, mesaje civice sau marketing.

Ei nu urcă pe scenă să facă ce vrem noi, ci ce vor ei. Ține de noi dacă după aia vrem să le mai ascultăm muzica, dacă mesajele umbresc arta sau dacă arta rămâne indiferent ce ar face artistul.

Chris Martin a avut aseară un discurs fake, asumat ca fiind fake. Pe fiecare stadion spune “sunteți cel mai bun public pe care l-am văzut vreodată, vă iubim!”. Nimic nu a sunat mai fals decât “orice ați face, noi vă vom iubi. Noi iubim toți oamenii”. Îl iubește Chris Martin pe Putin? Nu. Ar fi ținut același discurs în Rusia? Nu, e firesc.

Dar același Chris Martin a avut inteligența de a se interesa un pic de contextul românesc, iar când a invitat trei fani pe scenă, a spus „asta e pentru prietenii voștri, cei 65 care au murit în incendiul din clubul Colectiv. Hai să facem asta pentru ei.”

Momentul m-a emoționat teribil. Nici nu mă interesează că scopul a fost intenționat de a ne atinge o coardă vulnerabilă. Mă interesează că din acel moment eu am văzut lucrurile așa: în memoria noastră, Colectiv, un loc un oamenii s-au adunat pentru muzică, este despre moarte.

Concertul ăsta Coldplay, unde ne-am adunat azi tot pentru muzică, trebuie să fie despre viață. Și e ok că oamenii au sărit să atingă baloanele ca niște copii, e ok că ne-am bucurat la luminițe și la melodiile vechi, Fix You, Yellow sau The Scientist.

De aceea am mers la concert. Să ne bucurăm. De aceea mergem la fiecare concert. Să ne reamintim să fim vulnerabili, umani, să lăsăm garda jos.

Hai să ridicăm garda când este cazul. Și avem suficiente motive să o facem în societatea românească.

Nu muzica este bătălia pe care trebuie să o ducem. Muzica ne ajută să supraviețuim.

Spre finalul concertului, a fost un moment în care pe ecrane erau surprinși oameni din public, iar Chris Martin, la chitară, improviza versuri despre ei. Printre aceștia, au apărut câțiva copii fericiți, având acea inocență care ne lipsește nouă. Versul despre ei a fost “Romania, you will get better.”

The post Nu muzica este bătălia pe care trebuie să o ducem. Muzica ne ajută să supraviețuim. appeared first on Cultura la dubă.

Chris Martin a folosit întâmplarea pentru a întări un mesaj de toleranță și acceptare a tuturor oamenilor și, cu umorul specific britanicilor, a cerut publicului să huiduie cât poate de tare, detensionând atmosfera și primind aplauzele întregului stadion.

“În primă fază, am fost șocat. M-am simțit trist și vinovat că poate am făcut ceva greșit. Apoi m-am pus în pat și am încercat să dorm și am realizat că voi sunteți fanii noștri și că nu e ceva ce ați putea face care să ne facă nefericiți. Călătorim prin toată lumea și poate nu înțelegem prin ce a trecut fiecare dintre voi sau prin ce a trecut cultura voastră, dar știm că iubim toți oamenii în mod egal, iar asta înseamnă inclusiv pe toți românii.

Ieri a fost frumos pentru că am realizat că orice ar fi, noi tot vă iubim și tot ne vom întoarce în România pentru că ne place aici. Apoi s-a întâmplat că am cântat azi, iar voi sunteți cel mai bun public pe care l-am văzut vreodată. Dar aș vrea să schimb ceva. Ieri au huiduit niște oameni, dar huiduielile nu au fost așa puternice. Așa că aș vrea ca voi să huiduiți mai tare pentru 5 secunde…așa, ăsta e cel mai bun huiduit pe care l-am avut până acum.

Acum, având în minte că sunteți cel mai bun public din lume, voi alege pe câțiva dintre voi care vor urca pe scenă, alături de mine.”

Solistul a invitat pe scenă trei fani și a dedicat momentul victimelor de la Colectiv. “Asta e pentru cei 65 de prieteni ai voștri. Au pierit în incendiul din clubul Colectiv. Vom cânta asta pentru ei.”, a spus acesta înainte de a interpreta melodia “Everglow”.

Momentul intrării lui Babasha pe scenă a fost pregătit din nou cu apel la toleranță. Tânărul de 22 de ani a fost chemat pe scenă cu apelativul “fratele nostru” și a fost îmbrățișat de Chris Martin. De această dată, Babasha a fost aplaudat de tot stadionul.

Intrarea lui Babasha pe scenă a coincis și cu începutul ploii pe Arena Națională.

La concert au participat peste 80.000 de oameni.

The post Al doilea concert Coldplay la București, lecție de toleranță în aplauzele publicului. Babasha a urcat din nou pe scenă appeared first on Cultura la dubă.

În noaptea de 30 octombrie 2015, Alexandra Furnea, pe atunci redactor la Maximum Rock Magazine, a mers la lansarea noului album al trupei Goodbye to Gravity, dar nu ca jurnalistă, ci ca iubitoare a muzicii underground – un gen al celor care „își trăiesc visurile în exil, într-un subteran creativ care nu le este cu adevărat acasă”, după cum avea să scrie mai târziu.

Avea 27 de ani.

A mers în Colectiv pentru un act cultural, dar a ajuns printre cei 186 de răniți ai incendiului. Accidentul în urma căruia 65 de tineri și-au pierdut viața a fost pentru ea începutul unei povești de durere și curaj, pe care a transformat-o apoi într-o serie de postări online. Pentru ca lumea să știe ce a trăit, dar și să înțeleagă cum corupția și neglijența nasc tragedii.

Luna aceasta, postările care i-au alcătuit jurnalul virtual au fost lansate la Editura Humanitas sub forma cărții „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”. Ne-am oprit să vorbim despre acest traseu, despre scrisul ca refulare, despre pasiuni (re)descoperite, dreptate și normalitate.

***

Cum s-au născut acele prime postări care au devenit apoi „Jurnalul lui 66”?

Primul text pe tema Colectiv l-am scris în 2016, la câteva luni după ce fusesem externată din Spitalul de Arși. A fost prima încercare de a traduce ceea ce simțeam, toate frământările mele, toată suferința mea. Dar mi-am dat repede seama că era cam devreme să sintetizez. Știam că trecusem prin ceva oribil și că lumea trebuie să afle, dar nu știam cum să mă exprim ca să înțeleagă.

Așa că am lăsat lucrurile în pace vreun an. Până în 2017, când, înainte de comemorare, au început să apară reportaje la diferite posturi de televiziune în care se încerca, sau așa am simțit eu, un fel de răscumpărare a greșelilor sistemului medical. Nu neapărat o mușamalizare, dar o îndulcire a ceea ce se petrecuse.

În momentul respectiv am simțit cum se strânge din nou toată revolta, pentru că deja avusesem experiența tratamentului în altă țară și am putut să fac niște comparații care m-au durut.

M-am așezat în noaptea aia, în toamna lui 2017, și am scris textul pe care l-am intitulat „Avem tot ce ne trebuie”. A fost primul text apărut online. L-am scris ca pe o refulare, ca pe o dorință de răscumpărare a suferinței noastre în fața dorinței nedrepte de răscumpărare a sistemului medical care greșise în halul în care greșise.

Nu am stat prea mult pe gânduri, l-am postat. Și am fost foarte surprinsă când am văzut feedback-ul. Zecile, sutele de mesaje pe care le-am primit de la oameni care-mi spuneau că nu și-au imaginat că a fost atât de rău mi-au confirmat că demersul era bun și că trebuia să mă țin de el.

La un moment dat m-am oprit, pentru că era greu să gestionez toate amintirile, dar, până la urmă, și la sfatul psihoterapeutei mele, am hotărât să transform totul într-un text mare, care să fie povestea unitară. Așa s-a născut Jurnalul lui 66.

Cum s-a transformat apoi în carte? Care a fost procesul?

Aveam aspirația să devină și o carte tipărită, dar nu am avut încredere multă vreme în abilitățile mele de a transmite o poveste și m-am mulțumit cu rezultatul din 2020, care a fost o încercare de o carte virtuală. Numai că, după ce am terminat de scris „Jurnalul lui 66”, am trăit constant cu sentimentul că ar putea să dispară – din online, de pe Facebook, ar putea într-o zi să nu mai fie decât la mine pe calculator și calculatorul meu s-ar putea strica.

După ce coborâsem așa de adânc în suferință și reușisem să explic ce trăisem, aveam senzația că lumea va uita.

Apoi au început să apară din partea Facebook-ului tot felul de raportări: prima dată mi-a fost raportat contul pentru că încălcam normele comunității. Era vorba despre niște imagini cu cicatricile mele. La un moment dat mi-a fost suspendat contul pe o perioadă scurtă de timp și anumite postări au dispărut și au rămas dispărute.

Iar punctul culminant a venit când, în urmă cu câteva luni, am primit un raport masiv pentru spam, pentru postările din 2020, din Jurnalul lui 66. Asta deși erau aerisite, nu vindeam nimic, nu promovam nimic, erau pur și simplu texte însoțite de fotografii decente.

Atunci mi-am dat seama că temerile mele cu privire la dispariția jurnalului nu erau chiar nejustificate, că ar fi cazul să ies din nesiguranțele mele și să încerc să obțin o formă tipărită.

Cu timiditate, cu rușine, cu modestie, am apelat la editură și am întrebat dacă jurnalul ar putea deveni carte. Răspunsul a fost pozitiv și de acolo până azi s-au succedat lucrurile așa, ca într-un vis, aproape nevenindu-mi să cred că pot în sfârșit să țin în mână munca și suferința mea. Dar și să mă și distanțez într-un fel de ea. Simt că mi s-a ridicat o piatră de pe suflet.

Cine e acel 66 pe care încă riscăm să îl pierdem?

Cred că poate să fie oricare dintre noi. Oricare dintre supraviețuitori. Și este, într-un fel, pentru că toți am pierdut ceva ce nu vom mai primi niciodată înapoi. Deși fizic suntem aici și facem tot posibilul să trăim o normalitate a noastră, nu vom mai fi oamenii aceia de dinainte. Suntem un 66 cu toții, mai mult sau mai puțin.

Și riscăm să fim și concret, dincolo de nivelul metaforic, pentru că operațiile de reconstrucție au riscurile lor, problemele sufletești cu care rămâi pot să își continue lucrarea în tine și să devină la un moment dat prea mult.

Oricum, am avut de ales între „Jurnalul lui 66”, primul titlu la care m-am gândit, și „Jurnal de supraviețuitor”. Dar „Jurnalul lui 66” mi s-a părut mai real.

Apropo de supraviețuitor, scrii chiar la începutul jurnalului că nu te simți confortabil cu „titulatura” asta, că e nedreaptă față de cei care nu mai sunt. Care crezi că ar fi un termen mai potrivit care să-ți descrie experiența?

Mie mi se pare mai relevant să îmi spun că sunt „veșnic pacient, câteodată om”. Se potrivește un pic mai bine cu stilul meu de viață de acum, cu sacrificiile pe care trebuie să le fac pentru tratamentele de care am nevoie și în jurul cărora îmi planific, mai mult sau mai puțin, viața.

Îmi gândesc mișcările, călătoriile în funcție de următoarea operație. Asta are o greutate aparte. E dificil să ai o viață personală și să fii cu totul prezent când trebuie să pleci constant ca să ai o stare de sănătate satisfăcătoare.

Spuneai totuși și în alte interviuri că încerci să îți construiești un nou traseu, inclusiv profesional. Cum arată el acum? Care sunt sursele de normalitate din viața ta de azi?

Momentan mi-am îndeplinit un vis pe care îl aveam din facultate și lucrez la editura Humanitas ca redactor de carte. În paralel, studiez Psihologia la o universitate din București. E o pasiune mai veche, din adolescență chiar. După dorința de a fi jurnalist la o revistă de muzică rock, a fost important pentru mine a fost să studiez Psihologia, pentru că voiam să lucrez cu copiii cu autism. Mi se par niște oameni excepționali, ale căror talente și însușiri sufletești nu sunt îndeajuns observate și fructificate.

Când am luat decizia de a studia, totuși, Literele, a fost și o lașitate. Mi-a fost teamă de suferința pe care aș fi întâlnit-o într-un mediu solicitant din punct de vedere emoțional. Mi-a fost teamă că nu voi avea resursele necesare să ajut atât cât aș fi vrut.

Între timp, mi-am dat seama că suferința nu se poate evita, nu te poți ascunde într-un colț înconjurat de cărțile preferate și muzica preferată. Suferința vine peste tine.

Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am înscris. Momentan, sunt în anul II. Sper să reușesc să termin, pentru că poate fi dificil cu programul de tratamente, cu un job și cu tot ce înseamnă responsabilitățile unei persoane de 34 de ani.

Dar este momentul meu de bucurie când pun mâna pe o carte de neuroștiințe sau una de psihologie și pot să intru în lumea aia, să înțeleg mai bine ce ne face să fim oameni și cum putem să ne ajutăm între noi.

Cochetez și cu biologia. M-am apucat să citesc din nou manualele din clasa a XI-a, mi-am luat niște atlase și cărți de medicină ca să aprofundez un pic. Cred că in my 20s am fost axată pe latura boemă, pe artă, iar acum, la peste 30 de ani, am început să cultiv și pasiunea pentru științele naturii.

Mai scrii?

Da, scriu constant, dar, la fel ca în cazul jurnalului, am nevoie și de un impuls ca să public ceea ce scriu, toate sunt procese începute care așteaptă să fie finalizate, pe care tot timpul le schimb și îmbunătățesc.

Chiar am început o poveste – nu știu dacă va ieși o nuvelă, un roman sau altceva, momentan nu m-am hotărât –, dar multă lume m-a întrebat dacă bătrânica din primul capitol [al Jurnalului lui 66], cea de la trecerea de pietoni, e adevărată sau o invenție de dragul stilului. Și chiar e adevărată. E o persoană reală cu care m-am întâlnit și la care m-am tot gândit. Iar pentru că așa de multă lume m-a întrebat de doamna respectivă, am decis să-i fac un backstory. Dar încă e în schele.

În rest, mai scriu poezie în limba engleză. Nu știu de ce în engleză, câteodată îmi găsesc mai ușor cuvintele și poate îmi ascund și anumite emoții. E mai ușor să te ascunzi într-o altă limbă decât a ta.

Apropo de pasiunea descoperită pentru medicină, despre care vorbeai mai devreme, mă întreb cum se simte acum relația ta cu sistemul medical, cu spitalele pe care le-ai numit „ale nevindecării”.

Nu vreau să se înțeleagă din jurnal că nu înțeleg meritele cadrelor medicale din România și demonizez pe toată lumea. Pentru că am probleme cronice de sănătate și am avut parte de medici foarte buni, care m-au ajutat mult și cărora le datorez faptul că sunt un om cât de cât funcțional în ziua de azi.

Dar consider, pe undeva, că oamenii aceștia au fost excepția și că am avut noroc că am ajuns la ei. Pentru că și ei se luptă cu acest sistem dezumanizat. Mulți se împart între practica privată și practica la stat, sunt suprasolicitați, managerii pun presiune pe ei.

Și avem cu siguranță în România medici excepționali. Dar, din păcate, există pe lângă ei și unii care nu au motivația corectă. Care sunt în fruntea unor instituții și nu urmăresc altceva decât să prăbușească sistemul de stat ca să-și aducă lor beneficii. Iar oamenii ăștia au tendința de a-i forma greșit pe cei care le intră sub mână.

Așa ajungem în situația în care niște medici tineri, cum a fost unul dintre medicii mei curanți, doamna doctor [Silvia] din carte, medici care au avut rezultate școlare foarte bune și au intrat în sistem dornici să facă bine, ajung să facă lucruri de a căror monstruozitate nu mai sunt conștienți.

Prefer să cred că cei mai mulți dintre cei care greșesc nu sunt malefici. Dar cred că sunt așa de deformați de corupție, de lipsuri, încât ajung într-un punct în care nu mai fac diferența dintre bine și rău.

Și pentru ca sistemul să se însănătoșească, nu ne trebuie doar spitale noi, centre de recuperare noi, ne trebuie în primul și în primul rând oameni cu o mentalitate sănătoasă. Oameni care au sufletul întreg.

Altfel, relația mea cu sistemul e una de frică. Frică să nu am nevoie de ajutor și să mi se greșească așa cum mi s-a greșit de atâtea ori.

Justiția a răspuns greoi la ce s-a întâmplat la Colectiv, printr-o sentință definitivă venită abia anul ăsta, într-unul dintre dosare. Mă întreb, însă, dincolo de detaliile dosarelor, cum ar arăta pentru tine dreptatea.

Imposibilă. Pentru mine, dreptatea ar fi însemnat ca, în momentul în care s-a dat decizia finală, să pun mâna pe telefon, să-l sun pe Claudiu Petre, de exemplu, și să-i spun că ne putem întoarce la viețile noastre. Dreptatea ar fi însemnat ca cei care nu mai sunt să se întoarcă și să fim OK.

Altfel, ce s-a făcut în cazul primului dosar e un act de justiție care trebuia să se înfăptuiască. Târziu, după 7 ani, în care au existat multă suferință, îndoieli și părinți care din păcate n-au trăit să vadă actul încheiat.

Iar partea cu adevărat tragică e că toate ar fi putut fi evitate. Dacă cineva din tot lanțul acela al actorilor ar fi spus adevărul. Dacă autorizația [de funcționare a clubului] nu ar fi fost dată cum a fost dată, dacă patronii ar fi recunoscut că sunt probleme, dacă pirotehniștii ar fi adus pirotehnicele corecte, dacă cei din spitale ar fi recunoscut că există nosocomiale și că pacienții trebuie să plece.

Oricine din lanț ar fi putut să evite tragedia. Dar nimeni nu a făcut nimic. E foarte greu să mai ai încredere în vreun sistem în condițiile astea.

Te-ai gândit vreodată să pleci din țară?

În fiecare zi.

Și ce face din România un spațiu în care merită totuși să rămâi?

Orice iubire are o componentă de iraționalitate. Dar, dincolo de asta, chiar cred că merităm o șansă. Pentru că au existat în anii aceștia grei persoane, asociații, care mi-au fost alături și au încercat, în felul lor, să lupte împotriva sistemului, să construiască ceva mai bun în loc.

Nu am reușit singură să ajung unde sunt aici. Însuși faptul că așa de mulți îmi scriu și îmi vorbesc despre carte mă face să simt că merităm o șansă la mai bine.

Și eu cred că, dacă ne deșteptăm și facem lucrurile mici pe care orice cetățean le poate face – nu mai dăm șpagă, nu mai acceptăm să ni se vorbească urât, când mergem la o consultație, de exemplu, nu mai aruncăm pe jos ambalaje, nu ne mai uităm câș la cineva care are un copil cu o problemă și poate se manifestă zgomotos pe stradă, ci întrebăm cum putem să ajutăm, dacă facem voluntariat, dacă donăm și, cel mai și cel mai important, dacă atunci când trebuie să mergem la urne, mergem, chiar cred că putem să construim o țară de care să fim mândri. Pentru că potențialul îl avem.

Crezi că e ceva ce trecem cu vederea când vorbim despre Colectiv, chiar și după atâta timp? Ceva ce ai fi vrut să înțelegem sau să facem și încă nu am făcut-o?

Cred că mi-ar fi plăcut ca lumea să mă întrebe ce ne-a strâns pe toți în seara aia la concert. Ce căutam în clubul Colectiv. Noi nu am mers la concert la Goodbye to Gravity ca să ne distrăm în club și apoi să mergem în alt club. Am mers ca să participăm la un act cultural. Să luăm parte la o lansare a unui album al unor prieteni. Făceam parte din aceeași comunitate, cei mai mulți ne cunoșteam și voiam să încurajăm un produs cultural în care credeam.

Mi-ar fi plăcut să mai fiu întrebată și ce e undergroundul, ce e așa special la povestea asta. Și le-aș fi spus că, în primul rând, când ești nevoit să mergi să savurezi un act cultural într-un club care e OK în aparență, dar în realitate, nu, o faci și pentru că mișcarea culturală în care te regăsești nu e promovată la adevărata valoare.

Toți artiștii din România care nu se încadrează în tipare sunt, într-un fel sau altul, underground. Și au cântat în locuri precum Colectiv. Oamenii ăștia ar merita să aibă parte de spații în regulă. Ar merita să aibă promovare. Ar merita respect.

Sper din suflet că oamenii vor înțelege.

În „Jurnalul lui 66” ne îndemni să lăsăm muzica celor de la Goodbye to Gravity să răzbată printre rânduri și să dea sens lucrurilor pe care le citim. Propun să facem asta și aici: care crezi că ar trebui să fie coloana sonoră a discuției noastre, melodiile care să dea sens întregului?

I Won’t Wait îmi place foarte mult. Cred că e melodia mea preferată de la Goodbye to Gravity.

Atonement iarăși mi se pare foarte bună.

Și The Cage. Are mai puțin distors, cred că e mai potrivită pentru fundal. 

The post Alexandra Furnea scrie pentru ca noi să nu uităm appeared first on Cultura la dubă.

Altă mențiune importantă: Nu a fost nevoie de ieșirea de sub jugul comunismului ca filmele românești să iasă din țară.

Ce urmează este o listă de performanțe ale filmelor românești pe plan internațional. Nu este o listă completă, ci una a momentelor cheie pentru filmul românesc, în ceea ce privește aprecierea pe plan internațional.

Prima ediție oficială a festivalului de film de la Cannes a avut loc în 1946. Paul Călinescu, cu filmul “Floarea Reginei“ a fost selecționat în competiția Palme d’Or.

Jean Mihail a fost și el în competiție cu scurtmetrajul “Rapsodia Rustică”, într-o categorie la care mai era nominalizat și Walt Disney.

“Afacerea Protar”, regizat de Haralambie Boroș a fost nominalizat la Palme d’Or în 1956. În același an, Ion Popescu Gopo, cu filmul “Marinică” și Ion Bostan cu “Nicolae Grigorescu” au fost selecționați în competiția de scurtmetraje.

“La Moara cu noroc”, filmul lui Victor Iliu a fost prezent la Cannes în 1957, în aceeași competiție cu Bergman, Fellini și Wajda. Tot în 1957, Ion Popescu Gopo a câștigat Palme d’Or pentru scurtmetrajul “Scurta Istorie”.

“Pădurea Spânzuraților”, regizat de Liviu Ciulei, a fost selecționat la Festivalul de la Cannes în 1965. Un an mai târziu, “Răscoala”, în regia lui Mircea Mureșan, a fost selecționat la același festival.

Lucian Pintilie a fost prezent la categoria Un Certain Regard din cadrul Festivalului de la Cannes cu filmul “Pavilion VI” în 1979.

A urmat o pauză de selecții la Festivalul de la Cannes până în 1992, când tot un film regizat de Lucian Pintilie a avut o proiecție specială – “Balanța”.

Putem înțelege efectele cenzurii asupra cineaștilor și a filmelor lor în anii 80. Pe când alte țări socialiste aveau anual selecții la Cannes, în cazul cinematografiei românești, prezența la festivaluri internaționale era rară. 

Următorul an, 1993, a marcat debutul lui Nae Caranfil în secțiunea “Quinzaine des realisateurs” la Cannes, cu filmul “E Pericoloso Sporgersi“.

“O vară de neuitat”, regizat de Lucian Pintilie, a fost selectat în competiția oficială pentru Palme d’Or în 1994. Pintilie concura la aceeași categorie cu Tornatore, Kieslowski, Joel Coen, Mikhalkov și mai tânărul Tarantino.

Următorul an, “Senatorul Melcilor”, de Mircea Daneliuc a fost nominalizat la Palme d’Or.

Începutul mileniului III a fost dominat de Cristi Puiu. “Marfa și Banii” a fost selecționat la Cannes, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs și a câștigat mai multe premii în festivaluri internaționale de film.

În 2004, “Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” a fost scurtmetrajul care l-a propulsat pe Cristi Puiu în două poziții: prima, de cineast recunoscut internațional, filmul câștigând numeroase premii la festivaluri de film și a doua, de cineast-reper pentru colegii lui de breaslă români.

2005 și 2006 sunt anii în care “Moartea Domnului Lăzărescu” a câștigat numeroase premii: Un Certain Regard la Cannes, festivaluri de la Bratislava, Chicago, Copenhaga, Lisabona, Palm Springs, Reykjavik, Talin, Trieste sunt doar o parte din palmaresul filmului, considerat responsabil pentru multe elemente din stilistica noului val românesc, de exemplu: cadrele lungi, filmate din mână, accentul pus pe realism, subiecte alese din pătura de jos a societății.

Acest moment reprezintă, de fapt, recăpătarea recunoașterii internaționale a cinematografiei românești.

Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu se bucură de succes internațional cu filmele lor “A Fost sau n-a fost?”, “Hârtia va fi albastră”, respectiv “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, toate trei lansate în 2006.

Corneliu Porumboiu a câștigat, cu filmul menționat mai sus, premiul Camera d’Or la Cannes.

A urmat punctul culminant – premiul Palme d’Or câștigat de filmul “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Cristian Mungiu în 2007. Această premieră pentru filmul românesc a fost însoțită de o alta: Academia Europeană de Film a premiat “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” cu premiul pentru cel mai bun film european al anului. Încă un film cu numeroase premii la festivaluri din toată lumea.

În 2009, Corneliu Porumboiu câștigă, în cadrul competiției “Un Certain Regard” la Festivalul de la Cannes, premiul FIPRESCI și Premiul Juriului cu filmul “Polițist, adjectiv”.

În 2010, “Eu când vreau să fluier, fluier”, în regia lui Florin Șerban, câștigă Ursul de Argint la Berlinale, urmând zeci de alte selecții și premii. Noul val românesc era “pe val”.

Cristian Mungiu uimește din nou, cu “După Dealuri”, film ce îi are co-producători pe Jean-Pierre și Luc Dardenne. Filmul câștigă premii la Cannes în 2012, pentru actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur și pentru scenariul scris de Cristian Mungiu. Cineastul român își solidifică astfel poziția pe plan internațional.

“Poziția Copilului” a câștigat, în 2013, Ursul de Aur la Berlinale și anunța o ieșire din stilistica noului val cu mișcări de cameră ce ies din normele realismului. 

Filmul s-a bucurat de apreciere internațională, dar, din păcate, foarte puțini oameni l-au văzut în sala de cinematograf, la fel cum s-a întâmplat în cazul celor mai multe filme românești, în ciuda prestigioaselor premii câștigate.

În 2015, “Arferim!” al lui Radu Jude câștigă Ursul de Argint pentru regie. Încă un film românesc special, imposibil, de data aceasta, de încadrat în vreun curent contemporan. Stilistica lui Radu Jude, este, de fapt, originalitatea. Filmul câștigă numeroase premii la festivaluri de film din toată lumea. 

În același an, Corneliu Porumboiu câștigă premiul “Un Certain Regard” la Cannes cu filmul “Comoara”.

2016 este anul în care Cristian Mungiu câștigă la Cannes premiul pentru regia filmului “Bacalaureat”. Filmul lui Cristi Puiu “Sieranevada” este nominalizat și el la competiția Palme d’Or. De altfel, e pentru prima dată în istorie când România are două filme în competiția pentru Palme d’Or.

Este un an excepțional pentru cinematografia română, traseul festivalier al celor două filme semnate de cei mai importanți cineaști români în viață fiind impresionant.

În 2018, Adina Pintilie câștigă Ursul de Aur la Berlin cu filmul ei de debut “Touch me Not”, stârnind controversă în rândul criticilor și deschizând ochii cineaștilor și cinefililor români pentru un fel neconvențional de narațiune, îndrăzneț și original.

În 2021, “Babardeala cu bucluc sau porno balamuc” al lui Radu Jude câștigă Ursul de Aur la Berlin, alături de numeroase alte premii și selecții, iar România devine singura țară câștigătoare a 3 Urși de Aur în ultimii 20 de ani.

2021 reprezintă anul unei premiere pentru cinematografia românească: prima nominalizare la Premiile Oscar. Documentarul “Colectiv”, regizat de Alexander Nanau, este nominalizat la două categorii: Cel mai bun film documentar și cel mai bun film internațional. 

Deși nu câștigă vreunul dintre cele două trofee, se bucură de o apreciere imensă în toată lumea.

“Colectiv” câștigă Premiul Academiei Europene de Film și este primul film românesc nominalizat la categoria “Cel mai bun documentar” la Premiile BAFTA.

Cinematografia românească se zbate între apreciere internațională, cu tot ce vine la pachet (premii, selecții, nominalizări, prezențe în jurii, etc.) și absenteismul din sălile de cinema din țară. 

Putem să punem lipsa de interes a românilor pentru filmul românesc pe seama infrastructurii defectuoase, bugetelor de promovare mici, stilisticii sau subiectelor greu de digerat. 

În același timp, putem să tragem linie din când în când și să ne bucurăm de toate aceste filme și succesul pe care ele l-au avut.

Cei care nu au apucat să le vadă la vremea lor în cinematografe, pot găsi multe dintre ele pe platformele online de streaming.

The post Filmele care au dus România în rândul elitei cinematografiei internaționale appeared first on Cultura la dubă.

Dacă aveți obiceiul să mergeți la concerte în București, sunt șanse foarte mari să apăreți măcar într-o fotografie surprinsă de Miluță Flueraș. Este unul dintre cei mai apreciați fotografi de eveniment de la noi, un om care își pune în aplicare pasiunea cu profesionalism și rigurozitate.

Nu a lăsat camera din mână nici măcar la teribilul incendiu din Colectiv, celebrele imagini cu focul de artificii declanșat fiind surprinse chiar de el.

Fotografia de concert e cea cu care a început și de la care a ajuns apoi la portret. A experimentat și fotografia de arhitectură sau de evenimente sportive. După o experiență de mai bine de zece ani, spune că a încercat cam toate tipurile de fotografie, măcar la un nivel începător. 

Pentru interviu, ne-am întâlnit într-o zi de luni, la o terasă liniștită din București. Când am ajuns, el era deja la masă, cu un zâmbet prietenos pe față. Am început să discutăm ca doi prieteni care nu s-au mai văzut de ceva vreme, deși abia ne cunoșteam. Dincolo de atitudinea deschisă, era parcă o urmă de timiditate, specifică celor obișnuiți să stea în spatele camerei. 

„Din pasiune am început și din pasiune o fac în continuare.”

Miluță a început să facă fotografie când avea 22 de ani. Cum a prins un loc de muncă stabil, a făcut un credit și și-a luat prima cameră. Nu era chiar necunoscător, așa că a investit într-o cameră bună și a început ca orice fotograf:

„Fotografiam chestii din pasiune, banale. Momentul zero al fotografiei: flori, peisaje. ”

Și-a dorit rapid să îmbine noua pasiune cu una mai veche, mersul la concerte. Îi plăcea să stea în față, de unde îi observa pe fotografii de după gard. Îi trecuse prin minte că ar putea face ce fac ei, ba chiar s-o facă mai bine. În 2008 și-a făcut un site, o revistă online alături de câțiva prieteni. Ei scriau materiale, iar Miluță se ocupa de imagini – așa a început să facă fotografie de concert. 

„La început, când nu ești fotograf oficial al unui eveniment, ai foarte puțin timp. Ai acele 3 piese în care trebuie să prinzi totul. Mi-am dat seama destul de timpuriu că sunt foarte importanți și oamenii de la concerte, așa că am început să fac și portrete.

Uneori galeriile sunt mai bogate în stări decât artiștii de pe scenă. Îmi place că este un tip de fotografie destul de solicitant, nu ai cum să te plictisești. Și îmi place că există interacțiunea asta între fotograf și artist, atunci când există, nu există mereu. Și între public și fotograf.“

“Practic, unii dintre noi am crescut împreună. Sunt oameni cu care mă văd de mulți ani la evenimente și suntem aproape ca o familie.”

Dacă pentru majoritate un concert înseamnă o ocazie de relaxare, de a se bucura de o trupă dragă live, pentru Miluță înseamnă câteva ore de muncă, de concentrare totală. Ca să nu permită rutinei să intervină, el rămâne exigent cu propria persoană și dedicat. 

„Eu, dacă am ocazia să fotografiez un concert în totalitate, sunt 100% conectat până la final. Nu iau pauze lungi. Sigur, îmi iau niște timp pentru mine. Dar vreau să fotografiez tot ce se poate fotografia pentru că sunt și foarte critic și prefer să am o bază foarte mare din care să aleg la final. Încerc să fac chestii cât mai diverse.

Uneori ajută să gândești puțin în afara tiparelor. Chiar când vine vorba de fotografie de concert. Poți să faci lucrurile atât de diferit încât cineva care privește să poată vedea întreaga dimensiune a evenimentului: de la cadre super largi în care se vede tot publicul până la detalii pe mâna cuiva. E destul de provocator să faci asta. Ține de un mindset al tău pe care îl formezi în timp.”

Totuși, fotografia nu este principala ocupație a lui Miluță. De 16 ani lucrează la Centrul Național de Cartografie, unde administrează un serviciu național de poziționare. Tot timpul liber și concediile de la job se duc în fotografie, așa că cele două coexistă. Anul trecut, cum evenimentele au fost mult mai puține, s-a concentrat pe dezvoltarea personală:

„Mi-am făcut ordine în arhive, am multe cursuri pe care am reușit să le parcurg. Am reușit să-mi scriu teza de disertație, pe care ar fi trebui s-o termin acum șase ani.”

Un moment de cotitură în cariera și viața lui a fost incendiul din Colectiv. Deși Miluță a fost foarte deschis până în acel punct al discuției, în continuare îmi era teamă să deschid acest subiect. Totuși, mi-am făcut curaj să-l întreb cum a reușit să se întoarcă la activitatea de fotograf după acel moment:

„Am reușit foarte ușor să mă întorc. Nici nu mă recuperasem, practic. M-am întors la vreo 3 săptămâni după ce am ieșit din spital.”, mi-a spus pe un ton calm, la fel de senin ca până atunci. 

Prima ieșire ca fotograf după colectiv a fost la o galerie de artă, unde mulți s-au mirat că îl văd înapoi la muncă atât de rapid. Trecuse prin 42 de zile de spitalizare, câteva operații și terapie intensivă. Nu era complet recuperat: nu-și putea mișca prea bine mâna stângă iar pielea lui era încă sensibilă. Însă la puțin timp după, a revenit chiar într-un club, pentru a fotografia un concert:

„Îmi doream asta din momentul în care eram în spital. Nu mi-am pus niciodată problema că mi-ar fi frică, că nu m-aș mai întoarce.”

Când eram în spital toată comunitatea, mai ales din zona de rock și metal mi-a fost alături. Au organizat evenimente caritabile, m-au vizitat, nici nu se punea problema să nu mă întorc. Era greu pentru că încă nu eram complet recuperat.”

La mai puțin de două luni de la tragedia din Colectiv, Miluță Flueraș a publicat pentru prima dată fotografiile suprinse în acea noapte, imagini cu un puternic impact emoțional. Mulți dintre tinerii suprinși în instantaneele lui Miluță în prima parte a concertului, nu mai erau în viață.

Colectiv a lovit brutal și diferit zeci de familii și sute de apropiați ai lor. Ca victimă a incendiului, Miluță a aplicat propria terapie pentru a depăși trauma – întoarcerea la viața pe care o cunoștea înainte de Colectiv.

A încercat să se bucure de atenția și sprijinul prietenilor și să aprecieze faptul că e în viață. E un om care încearcă să găsească niște aspecte pozitive, să se agațe de ele și, astfel, să nu rămână blocat. Totuși,  realitatea românească se încăpățânează să îl dezamăgească și la 6 ani distanță de la Colectiv. 

„Niște schimbări au fost, cel puțin pe termen scurt. Dar s-au cam diluat în timp. Dau un exemplu foarte recent, deși nu vreau să fac remarci legate de politică. Am văzut o postare a lui Piedone care avea câteva sute de mii de like-uri în mai puțin de o zi, pentru că a protejat o bătrână care vindea zarzavaturi sau ceva similar. Știi, genul de cheap PR. Acum nu zic că e unul din principalii vinovați. 

Totuși, dacă judecăm acțiunile recente când nu s-a prezentat la tribunal, sau cele mai timpurii când spunea că nu se mai întoarce în politică niciodată și apoi a candidat… Nu e o senzație prea plăcută. 

Lumea încet, încet, a uitat.”

The post Miluță Flueraș, fotograf și supraviețuitor Colectiv: „Nu mi-am pus niciodată problema că mi-ar fi frică.” appeared first on Cultura la dubă.

Aseară au fost decernate Premiile Gopo, în cadrul Galei care a avut loc la Amfiteatrul Mihai Eminescu din București. După un an al pandemiei, în care prea puține filme românești au avut premierele în cinematografe, ediția de anul acesta a avut o selecție restrânsă de filme nominalizate.

Așa cum era de așteptat, după un parcurs internațional excelent, “Colectiv” și-a adjudecat premiul pentru cel mai bun film de lungmetraj și cea mai bună regie. De asemenea, a primit trofeul pentru cel mai bun montaj. Straniu este că filmul nu a fost nominalizat și la categoria “cel mai bun documentar”.

În acest context, Premiul Gopo pentru cel mai bun documentar a mers către filmul “Acasă”, regizat de Radu Ciorniciu, de asemenea cu un parcurs internațional impresionant anul trecut. “Acasă” a mai primit și premiile pentru cel mai bun debut și cel mai bun sunet.

Dintre filmele de ficțiune, cele mai multe premii au mers către filmul lui Dan Chișu, “5 minute”. Mai exact, către actorii din film, care au câștigat toate categoriile dedicate actorilor: cel mai bun actor în rol principal – Mihai Călin, cea mai bună actriță în rol principal – Diana Cavallioti, cel mai bun actor în rol secundar – Emanuel Pârvu și cea mai bună actriță în rol secundar – Elvira Deatcu.

Filmul de debut al lui Dorian Boguță, “Urma”, a primit Premiile pentru cel mai bun scenariu (Dorian Boguță și Loredana Novak), cea mai bună muzică originală (Marius Leftărache, Matei Stratan și Cristina Chiosea) și cele mai bune costume (Mălina Ionescu).

„Tipografic majuscul”, al lui Radu Jude, a câștigat două premii – cele mai bune decoruri (Irina Moscu) și cel mai bun machiaj și cea mai bună coafură (Bianca Boeroiu și Domnica Bodogan), iar „Dragoste 2. America”, regizat de Florin Șerban, premiul pentru Cea mai bună imagine (Oleg Mutu).

Ana Pasti a primit premiul pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – „În noapte”, în timp ce „Moartea și cavalerul”, regizat de Radu Gaciu, a câștigat la categoria cel mai bun scurtmetraj de animație.

 „Cerbul a trecut prin fața mea”, regia Vlad Petri, a fost desemnat cel mai bun scurtmetraj documentar, iar Alma Buhagiar a câștigat premiul Tânără speranță pentru regia scurtmetrajului „Împreună”.

La categoria Cel mai bun film european, voturile profesioniștilor din cinematografie și ale criticilor de film au mers către „Sorry We Missed You”/ „În absența dvs.” (r. Ken Loach), distribuit de Independența Film, iar Premiul Publicului pentru filmul cu cel mai mare succes de box-office a fost acordat anul acesta lungmetrajului „Miami Bici”, regizat de Jesus del Cerro (553.941 spectatori și încasări de 11.610.679 lei).

Actorul Costel Constantin a fost omagiat cu Premiul Gopo pentru Întreaga Carieră, iar scenografei și realizatoarei de costume Doina Levintza i-a fost acordat Premiul pentru Întreaga Activitate. Două premii speciale pentru carierele lor au fost acordate criticului de film Magda Mihăilescu și sculptorului machetist Enache Hărăbor, tatăl actriței Manuela Hărăbor.

Instituția Ministerului Culturii a fost ironizată cu un clip care arată viziunea ministerului în ceea ce privește filmele românești și cultura noastră, în general, după un an al crizei, în care autoritățile au avut alte priorități: declararea Anului Tudor Vladimirescu, Legea Colindului sau Anul Serbării de la Putna.

De asemenea, guvernul a fost criticat pentru datoriile pe care le are față de producătorii străini, după ce nu a respectat legea de cash rebate pentru cinematografie, care prevede ca statul român să returneze o parte din bani producătorilor care au filmat pe teritoriul României.

Gala a oferit și câteva momente muzicale: Om la lună, muzicianul și culegătorul de folclor Bogdan M. Simion și violoncelistul Andrei Cavassi.

La Amfiteatrul Mihai Eminescu au fost prezenți peste 500 de invitați, iar accesul a fost permis doar celor vaccinați sau testați.

Înregistrarea Galei Premiilor Gopo 2021 va fi difuzată pe 1 iulie, de la ora 20.30 pe PRO Cinema.

The post “Colectiv”, “Acasă”, “5 minute” și “Urma”, filmele care au primit aseară cele mai multe Premii Gopo. Vedeți lista completă a câștigătorilor. appeared first on Cultura la dubă.

În finală, „Colectiv” a concurat cu alte două filme apreciate la nivel internațional. Astfel, „Another Round” (Danemarca, r: Thomas Vinterberg), proaspăt distins cu Oscar pentru cel mai bun film, a ocupat locul al III-lea, iar „Corpus Christi” (Polonia, r: Jan Komasa) și-a adjudecat locul al II-lea.

„Cele trei filme au în comun faptul că celebrează viața”, a declarat David Sassoli la ceremonia de decernare a premiilor.

Marele câștigător a fost ales prin votul publicului și cel al europarlamentarilor, fiecărui grup revenindu-i o pondere de 50%.

De la pupitrul Parlamentului European, Alexander Nanau a pecizat că distincția le revine în primul rând „victimelor și familiilor acestora, pentru care, 5 ani mai târziu, încă nu s-a făcut dreptate.“

Mai mult, regizorul a subliniat rolul important al cetățenilor de rând, care au luptat pentru valorile europene după tragedia de la Colectiv, precum și cel al jurnaliștilor care „și-au făcut treaba” și au adus la lumină problemele din sistemul medical.

Nu în ultimul rând, Nanau a atras atenția asupra faptului că „societățile nu evoluează dacă nu au cultură, educație și presă liberă”, condamnând subfinanțarea acută a acestor domenii și atacurile îndreptate în ultima perioadă asupra jurnaliștilor independenți.

Premiul Publicului LUX a fost fondat în 2007 și își propune să întărească legăturile dintre cetățeni și viața politică, susținând distribuirea filmelor europene. El „și-a câștigat renumele selectând coproducții europene pe teme politice și sociale de actualitate, care încurajează dezbaterile în jurul valorilor europene”.

The post Colectiv este câștigătorul Premiului LUX 2021, acordat de Parlamentul European appeared first on Cultura la dubă.

Vineri, 7 mai, ora 19.00 – Colectiv (România, R: Alexander Nanau)
Filmul spune povestea primului an de după incendiul din clubul cu același nume și urmărește cu egal interes autorități și jurnaliști, într-o interacțiune permanentă de căutare și expunere a adevărului. Este un film despre sistem versus oameni, despre adevăr versus manipulare, despre interes personal versus interes public, despre curaj și responsabilitate individuală.

Sâmbătă, 8 mai, ora 19.00 – Corpus Christi (Polonia, r: Jan Komasa)
Urmărește fascinanta transformare a unui tânăr care vrea să devină preot, în ciuda cazierului său, și preia accidental o parohie. Daniel are 20 de ani și tocmai a ieșit dintr-un centru de reeducare pentru minori. Ajuns într-un mic orășel din Polonia, Daniel se îmbracă în haine preoțești și pretinde că este trimisul Bisericii. Apariția unui preot carismatic cu viziuni moderne este o oportunitate pentru comunitatea locală care începe un proces de vindecare după o tragedie recentă.

Duminică, 9 mai, ora 19.00 – Another Round (Danemarca, r: Thomas Vinterberg),
Proaspăt premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin, spune poveste a patru prieteni, toți profesori la liceu, care decid să pună în practică teoria unui psiholog norvegian conform căreia oamenii s-ar fi născut cu un deficit de alcool în sânge și că un consum moderat ne deschide mințile, ne face mai creativi și mai relaxați. Fiecare dintre ei acceptă provocarea cu o rigoare aproape științifică, sperând că le va face viața mai bună. Deși, la început, rezultatele sunt încurajatoare, situația scapă rapid de sub control.

Cele trei filme sunt distribuite în România de Bad Unicorn. După vizionare, publicul poate vota filmul favorit aici.

Pe 9 mai se sărbătorește și Ziua Europei. LUX Prize a fost creat acum 13 de către Parlamentul European pentru a susține difuzarea filmelor europene. Cele 3 filme finaliste sunt subtitrate în cele 24 de limbi oficiale ale UE, astfel încât spectatorii din întreaga Europă să poată viziona filmele nominalizate.

Până pe 23 mai publicul și deputații din Parlamentul European pot vor vota online, ambele voturi contând 50%. LUX Audience Film Award este susținut de Academia Europeană de Film, în parteneriat cu Comisia Europeană, Creative Europe și Europa Cinemas.

Premiul LUX al Parlamentului European, care anul acesta vine într-un nou format, va fi decernat în luna iunie. Ceremonia va fi un eveniment offline, pe 9 iunie, în timpul unei sesiune plenare a Parlamentului European, în Strasbourg.

The post Filmele finaliste la LUX Award vor fi proiectate weekendul acesta la MȚR appeared first on Cultura la dubă.