Andrei Gamarț încearcă să redea pe pânză lumina pe care, în graba de zi cu zi, noi nu prea o mai vedem. Lucrările sale cuprind o frumusețe a lumii pe cale să dispară, nu pentru că ea nu ar mai exista, ci pentru că noi ne pierdem din ce în ce mai mult disponibilitatea de a o privi. Și pe el îl înghite deseori cotidianul. Când se întâmplă asta, se agață de poezie, ca să nu se piardă de tot.

Este un binecunoscut pictor și poet basarabean, stabilit în București de aproape 20 de ani.

Ne-a primit în intimitatea atelierului său, din Piața Universității, de la fereastra căruia vede oamenii urcând sau coborând din troleibuze și autobuze, statuile personalităților care au clădit sistemul educațional românesc, proteste, întâlniri de iubire și lumina care cade peste toți și peste toate.

***

Povestea lui Andrei Gamarț începe în 1980, la Chișinău. Este fiul mijlociu al unei familii cu trei copii, având o soră mai mare și una mai mică. A trăit la bloc, iar părinții i-au clădit o relație cu România încă din copilărie.

“Atunci era complicat cu școlile și grădinițele în limba română, dar ai mei au insistat să găsească grădiniță și apoi școală bilingvă, chiar dacă asta însemna să mergi în celălalt capăt al orașului.”

Tatăl a lucrat ca inginer constructor, iar mama, care nu a apucat să își termine studiile, a lucrat la o tipografie, dar și ca asistentă medicală. În familia sa, înclinații artistice avea un unchi, care scria poezii. Însă imaginile au fost cele care l-au atras către artă.

“Ai mei mă lăsau cu o carte în brațe și puteau să plece liniștiți la muncă, oricum pe atunci nu aveai cu cine să lași copiii.”

În paralel cu gimnaziul, a mers la Școala de Arte, unde a studiat timp de 4 ani pictură, desen și modelaj. Apoi, la liceu, s-a îndreptat către Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.

“Mi-a plăcut foarte mult faptul că ieșeam în natură, la plein-air, era ceva neobișnuit să ieși cu șevaletul. Chișinău e un oraș foarte verde, chiar lângă școală aveam o pădurice unde ieșeam să pictăm. Mi s-a părut esențial să studiez, fiindcă am cunoscut mai mult lumea artei. Am aflat despre artiști, am aflat detalii pe care de unul singur nu le observi, am învățat compoziție și tot atunci ne arătau cum sunt create unele lucrări, că există o mișcare în lucrare. Însuși mediul ăsta artistic m-a fascinat.

Poezia cum a apărut în viața ta? Când ai început să scrii?

Am început să scriu prin clasa a 9-a, am avut o profesoară foarte bună la română și foarte târziu am început să citesc și eu serios. Îmi plăcea să merg în librărie, să îmi aleg o carte, să o răsfoiesc, să o cumpăr.

M-a marcat o lecție a doamnei profesoare despre Bacovia și s-a declanșat ceva în mine. Atunci am început să scriu, i-am citit și a avut o reacție foarte puternică.

Și cum îți faci curaj să reciți în fața unui public?

Sunt atent pe ceea ce am de citit. Bine, am citit deja de multe ori și acum nu mai am tracul ăsta.”

A debutat cu volumul de poezie Roşul comun (Arc, Chişinău, 2001), publicat în urma unui concurs câștigat, a urmat Măsura aproapelui (Museum, Chişinău, 2004), iar în 2007 a publicat samizdat volumul Eu spun dragoste. În tot acest timp, a dus poezia spontan, pe străzile din Chișinău, fiind unul dintre fondatorii grupului literar Humanzone, care milita pentru lectura în spații publice.

“Am tot scris de atunci, am și citit la festivaluri, dar nu am mai publicat.

Cum diferă stările tale, atunci când scrii și atunci când pictezi? Ce te determină să faci una sau alta?

E cam același lucru, pictura e foarte poetică, iar poezia e plină de imagini. De obicei, când îmi vine ceva să scriu, sunt în afara atelierului. Când intru în atelier, sunt cu imaginile din jurul meu.

În afara atelierului, văd ceea ce se întâmplă în jurul meu, lucruri mici, gesturi, frânturi, cum pică lumina. Iar astea cumva se pliază pe ce vrei să zici, ce vrei să arăți. Diferă doar limbajul. Dacă simt că e bine ceea ce scriu și vreau să termin, atunci fac o mică pauză din pictură.

Dar când îți place sau când îți faci timp să citești poezie?

Îmi place să citesc dimineața, înainte să-mi încep ziua, să plec la job, o lectură scurtă, nu neapărat poezie. Poezia se citește într-un fel de deplasare, într-un loc al nimănui, în care trebuie să te agăți de ceva.”

Din 2008 a lăsat Chișinăul și s-a mutat la București, iar schimbarea și-a pus amprenta și asupra artei sale, fie că vorbim despre literatură, fie despre pictură.

“Bucureștiul e un mediu foarte complex, în Chișinău se întâmplă lucruri, dar nu atât de multe și diverse ca aici. Mi s-a deschis un fel de fereastră, prin România, către ce se întâmplă în lume.

Ți-a lipsit verdele din Chișinău, în comparație cu Bucureștiul betonat?

Mi-a lipsit, dar și Bucureștiul e frumos, cu clădirile lui vechi. Există oaze de verdeață și în București, unde mergeam des cu copiii.

Ai simțit o schimbare în tine, ca artist, după ce ai devenit tată?

Poate am început să fiu mai atent la oamenii din jur, să percep o anumită fragilitate în toate, învățam să am grijă de doi copii. Felul în care relaționez cu oamenii sau cu mediul înconjurător lasă o amprentă în lucrare.

Au apărut și teme noi în lucrările tale, odată cu această schimbare?

Tatonările temelor au rămas cam în aceeași zonă, dar sunt la alt nivel, încerc să merg mai în profunzime, să văd lucrurile în timp. Fiindcă asta îți oferă și copiii, îi vezi crescând și ai o percepție a timpului care trece.”

Fiindcă fiicele sale sunt deja adolescente, își permite acum să petreacă aproximativ 8 ore pe zi în atelier. Acum lucrează la o serie de pânze despre transformările pe care le-am suferit cu toții, ca urmare a ultimilor ani, în care am trecut prin schimbări foarte bruște – pandemie, război, haos, alegeri.

“Încerc să privesc lucrurile astea dintr-un punct foarte îndepărtat și să încerc să găsesc, de fapt, ceea ce ne leagă. Sper ca expoziția să fie gata anul ăsta și să transmit o anumită stare, de a îi face pe ceilalți să își pună întrebări. Eu nu sunt atotștiutor, pot să ofer niște indicii, să pun niște întrebări.

Ce crezi că ne mai leagă în lumea asta atât de dezbinată, agresivă, mai ales în mediul online, în lumea asta în care suntem împreună într-un loc, dar fiecare e izolat în telefonul lui?

Eu aveam obiceiul să țin o poză la mine în atelier, acum nu o am aici, dar trebuie neapărat să o printez din nou și să o am aici, la vedere. E o poză cu Pământul văzut din spațiu, de pe Lună. Ca să ne dăm seama că tot ce se întâmplă este, de fapt, foarte mic.

Că nu contează, de fapt?

Contează, dar când faci pasul în spate și vezi în ansamblu, de fapt, unde suntem noi, noi suntem împreună, chiar aici, și ar trebui să ne înțelegem, să empatizăm unii cu alții, să ne ajutăm.

Dar privind planeta, în ansamblu, pare că tocmai binele comun a dispărut. Că tot ceea au construit oamenii a distrus, pe termen lung, pământul.

Da, pare că a dispărut. Nu mai suntem atenți, probabil. De asta e și dezbinare, ură, indiferență, pentru că nu suntem atenți.”

Dacă în București e reprezentat de Galeria Mobius, alături de care a avut mai multe expoziții, la Chișinău a revenit ca artist abia în toamna anului trecut, după o pauză de 16 ani.

“Am ales să duc acolo o serie de lucrări care să reprezinte un parcurs al căutărilor mele.

Cum te-a făcut să te simți întoarcerea acolo ca artist?

M-am simțit foarte bine acasă. De mult timp voiam să fac o expoziție la Chișinău, dar nu prea s-a ivit momentul potrivit. Am reîntâlnit artiști, profesori de-ai mei, toți mi-au zis “te-ai schimbat așa mult!”, ca artist. Te schimbi și ca om, cel mai probabil, dar e un nucleu ce rămâne intact.

Tu ai găsit Chișinăul schimbat?

Da, se schimbă lucrurile în bine. Au apărut niște galerii, ceea ce pe vremea mea nu prea era. Erau două galerii care funcționau în regim de consignație, unde erau multe multe lucrări peste tot, intrai ca într-un magazin. Acum au apărut niște galerii cu program ca în vest, cu expoziție, un concept, un curator și un public care se creează, artiști tineri care vin și comunică.

Ca artist, cum te simți la vernisaje atunci când îți întâlnești publicul? Îți place să stai de vorbă cu oamenii, să le povestești ceva despre munca ta, sau preferi să stai retras?

Dacă mă întreabă, le povestesc. Ce îmi place la vernisaje este că văd reacțiile oamenilor. Și cumva îți confirmă sau nu că ce ai făcut este bine. În atelier eu pot să îmi spun că îmi place mult lucrarea asta, dar nu am un feedback din altă parte.

Te interesează în mod special feedbackul din partea oamenilor din breasla ta sau și reacțiile spontane ale unui public neavizat?

Reacțiile spontane sunt cele mai sigure. Pe asta încerc să mizez. Să trezesc o reacție. Să-i mut dintr-un spațiu și timp comun într-un alt spațiu și alt timp.

Este foarte frumoasă și specială lumina din lucrările tale. Sunt curioasă de unde vine ea, este ceva ce vine din interiorul tău sau este mai degrabă ceva fizic, o imagine pe care o vezi la un moment dat și apoi vrei să o redai?

Cu lumina am o experiență destul de lungă, este o temă de bază cam din 2013 încoace, în jurul căreia se țes alte subiecte. Lumina este, de fapt, cea care leagă lucrurile. În concepția mea, totul este lumină, vizibilul și invizibilul sunt legate prin lumină.

În 2013, când eram în rezidență la Port Cetate, am avut o mică revelație, am avut niște lecturi din Bergson și Merleau-Ponty, mă plimbam singur pe malul Dănării, pictam ceva și atunci mi-am dat seama că, de fapt, materia este lumină, dar o lumină ce cade în uitare. Își pierde cumva memoria și devine fixă, rigidă, nu mai e în mișcare.

Și atunci am încercat să arăt, de fapt, cum lucrurile se luminează din nou și materia redevine lumină, lumina aia de la începuturi. Apoi m-am tot învârtit în jurul ideii de lumină și, de fapt, tot ce vedem noi este datorită luminii. Ea este cumva intermediarul dintre conștiința noastră și lucruri. Se ivesc ocazii oriunde și oricând să vezi lumina și schimbările ei elementare. De exemplu, cum se vede cerul schimbat peste zi.

De fapt, lumina e, pentru mine, mai mult un mediu. Ea intermediază ce noi vedem și ceea ce gândim. Noi gândim în imagini, iar imaginile sunt o reflexie a lucrurilor. Încerc să arăt lumina în lucrări ca să creez un efect, acesta de reflexie, de eclipsă, de lumină care se ascunde și se arată, care învăluie. Pe mine mă mișcă să văd ceva luminat într-un anume fel, neobișnuit, ca și cum lumina nu are o sursă a ei, ci emană dinăuntrul lucrului.

Ce alte teme te frământă și încerci să le abordezi în lucrările tale?

Lumina este ca o cupolă peste toate, în legătură cu materia. Și memoria. Memoria are un parcurs de la un punct final la cel incipient, e un mers înapoi. Ceea ce, fizic, se întâmplă și în atelier. Când lucrez, nu lucrez doar foarte aproape de pânză, trebuie să fac niște pași înapoi ca să o văd întreagă. Cam așa funcționează memoria pentru mine. Trebuie să iau distanță față de lucruri, față de lume, ca să o văd întreagă.

Preocuparea față de memorie vine și de la ce am citit eu mai demult din Bergson (n.r. Henri Bergson, filosof francez, 1859 – 1941), Materie și Memorie – că există o memorie primă, unde toate lucrurile s-au întâmplat în același timp, iar noi accedem la această memorie selectiv, doar în anumite contexte. Dar să ne imaginăm că totul deja s-a întâmplat.

Și există și memoria secundă, memoria noastră personală, domestică.

Este un parcurs spre origine. Încerci să vezi cum s-au întâmplat, de fapt, anumite lucruri care te-au adus aici. Când zici memoria, e vorba despre trecut. Dar suntem prinși între trecut și viitor.

Eroarea este o altă temă recurentă în lucrările tale. Cum se reflectă o eroare în pictura ta?

Era o supoziție fantezistă, cum ar fi evoluat lumea dacă la baza creației s-ar fi strecurat o eroare? Am vrut să arăt cum crește eroarea asta, ca un cancer, cum macină lumea în timp ce este creată.

Mi-a plăcut mult ideea asta și poate fi extrapolată la multe domenii. Adică un lucru bun se poate degrada de la un simplu fleac, de la o scăpare, nu neapărat intenționată.

Cât despre inocență, ce își mai păstrează inocența în lumea de azi, în arta ta?

Hmm…inocența. E greu. E greu cu inocența după o anumită vârstă. Probabil mai rămân momentele acelea de bucurie copilăroasă.

Crezi că inocența reapare din când în când în noi, adulții?

Atunci când ne place ce facem și ne bucurăm, ne jucăm. Ăsta este refugiul – într-un spațiu sau într-o activitate care te bucură și te duce cumva în copilărie și nu mai ții cont de timp.

Ți se întâmplă să trăiești starea asta singur, în atelier?

Foarte rar. Când sunt foarte concentrat pe ce fac și în același timp îmi place și mă bucur. Dar se întâmplă foarte rar.

De ce? Nu mai simți munca ta ca pe o joacă, o iei prea în serios?

Da, o iau prea în serios. Multe lucruri le iau prea în serios și ăsta este un cusur al meu.

Dar momentele în care chiar e o joacă, acelea sunt frumoase. E vorba de proces. Cu cât mai mult timp petrec în atelier, ore legate, și intru într-o stare a ce vreau eu să zic, să creez, când mi se confirmă că ce vreau eu să zic este ok și mă bucur, atunci intru într-un flow bun.

Ce îți place să se întâmple cu lucrările tale? Să ajungă în muzee, să fie cumpărate de colecționari, pe unele le păstrezi pentru tine?

O parte le păstrez eu, ca să le mai văd din când în când. Mi-ar plăcea să le vadă cât mai multă lume, de fapt pentru asta lucrez eu. Nu creez doar pentru mine. Un muzeu ar fi cel mai potrivit loc pentru ca o lucrare să fie văzută de mulți oameni.

Altfel, ajunge la cineva acasă și are acces la ea un grup restrâns. Dar e bine și așa. Pentru mine e o bucurie dacă cineva are o lucrare de-ale mele pe care o vede zi de zi și îi trezește o anumită stare.

Lucrările la care nu vreau să renunț sunt cele care punctează cumva, în traseul meu, o perioadă importantă.

Cum ar fi?

Cum ar fi aceasta, prima din seria Orbirea.

Între 2017-2018 am avut un moment somatic, patologic, cu pierderea vederii la un ochi. Ulterior, după investigații, am aflat că este scleroză multiplă. Și am avut o experiență vizuală neobișnuită, la debutul bolii, care a durat aproximativ două luni.

Vedeam lucrurile, doar luminile puternice se estompau. Am ieșit într-o seară pe balcon și am văzut orașul noaptea, dar fără nicio lumină. Treptat, începeam să văd lumea altfel.

Iar lucrarea asta reprezintă cumva felul în care vedeam eu, doar un contur, care ba apărea, ba dispărea. Era o imagine tremurândă, părea în mișcare, cu un foarte mic punct de claritate.

Apăruse la un moment dat teama că îmi voi pierde vederea pentru totdeauna, la un ochi, dar puteam să lucrez și doar cu un ochi, dacă ar fi fost să fie. Cert e că experiența în sine m-a schimbat. Sunt mult mai atent la ceea ce văd. Îmi dau seama că imaginea e în schimbare, că nu e fixă.

Văd foarte mult verde și albastru în lucrările tale. Verdele are legătură cu perioada de formare, de la Chișinău, când lucrai mult în natură?

E posibil să aibă legătură, nu știu exact de unde vine. Albastru știu, în schimb. Te duce cu gândul la perspectiva aeriană, cu cât ești mai departe, cu atât orizontul devine mai albastru. Albastru ține de distanță.

Mi-a plăcut mult lucrarea The Great Curtain. Poți să ne spui care e povestea din spatele ei?

E făcută tot în tema eclipsei, în spatele ei ar trebui să fie lumină. M-a inspirat o pânză reală, când aveam celălalt atelier, pe Sfinții Apostoli 44, în clădirea cu Unteatru. Era un spațiu foarte luminos, prea luminos. Bătea soarele toată ziua, de dimineață până seara. Și atunci puneam în geam o pânză neagră.

Am stat acolo 2-3 ani, iar pânza aceea neagră s-a decolorat timp și s-au format aceste cute. Era o pânză dreaptă, dar formase cute de lumini.”

În zilele bune, Andrei Gamarț petrece aproximativ 8 ore pe zi în atelierul său. Pictează în intimitate, fără martori, ascultând muzică clasică, rock psihedelic, muzică electronică, muzică suedeză și islandeză, dar și muzică minimală. În rest, își împarte timpul între familie și jobul de grafician la Editura Trei, unde realizează coperți de carte. În trecut a mai lucrat ca grafician la Humanitas și la Litera și tot el a semnat coperțile colecției Anansi. World Fiction, pentru editura Pandora M.  

„Ce presupune lucrul la o copertă de carte?

De obicei le fac pe calcultator. Primesc o descriere a cărții, mai vorbesc cu redactorul și citesc un pic cartea pe diagonală, să îmi dau seama de stare, de anumite cuvinte sau locuri cheie. După aceea caut imagini, mă apuc de treabă. Am avut 7 ani de freelancing, am încercat să subzist, și apoi am zis hai să mă angajez, iar acum sunt angajat. (zâmbește)

Dincolo de lucrul în atelier și de copiii tăi, ce îți aduce bucurie? Ce-ți mai place pe lumea asta?

Îmi place să am timp, să nu mă grăbesc. Din păcate, nu prea îl am. Am un program foarte încărcat. Ajung acasă pe la 10-12 noaptea, după mers la serviciu și apoi la atelier.

Ideal ar fi ca un artist să nu fie angajat să nu aibă grija zilei de mâine, cum să-și întrețină familia. Să vină în atelier și să lucreze, să se bucure de viață, să cunoască oameni, să fie atent la ce se întâmplă în jur.

Aici crezi că ar trebui să vină vreo formă de susținere din partea statului sau să fie el autosustenabil?

E complicat să fii autosustenabil, nu toți artiștii au și calitate de manager. Dar nici statul nu cred că ar trebui să fie prea implicat. Poate nu e suficient ajutorul statului pentru artiști, dar există, totuși, niște fonduri de achiziție la MNAC, e și asta o formă de susținere.

Ai avut și tu lucrări cumpărate de MNAC?

Nu. Am aplicat într-un an, dar nu am fost selectat. Probabil erau prea scumpe lucrările.

Nu-mi dau seama care ar fi soluția. Poate asocierea artiștilor în niște grupuri, niște spații mai vizibile pentru colecționari.

Tu ai putea spune că faci parte dintr-un grup?

Nu, de când am venit la București eu am cam ars-o singur.

Dar ți-ar plăcea?

Nu neapărat. Mai degrabă îmi place să am atelierul așa, singur, să nu interacționez prea mult.

Știu că Uniunea Artiștilor Plastici are câteva ateliere pentru artiști, dar sunt puține…cum poți obține unul?

Sunt puține, în clădiri dezafectate, cu risc seismic. În plus, sunt foarte mulți artiști și e o ordine a primirii acestor ateliere. Deci, poate peste vreo 20 de ani poate îmi vine și mie rândul, dacă mai apuc. (zâmbește)”

Andrei Gamarț are acum 45 de ani. Nu a văzut niciodată Luvrul sau alte mari muzee din lume și ar vrea să apuce în viața asta să vadă lucrările artiștilor care i-au marcat interesul pentru artă. „Trebuie să-mi fac timp, că viața trece.”

Volumele sale de poezii, publicate toate la Chișinău, nu se găsesc pe rafturile librăriilor din România, dar este deseori invitat la evenimente literare unde recită.

„Poate voi publica și aici un volum, dar nu știu când.

Dar, revenind la timp, dacă ai avea timp, ce ai face cu el?

Mi-ar plăcea să ajung în Toledo, să văd cum arată orașul pictat de El Greco.”

***
_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Gamarț, pictor și poet: “Lumina este cea care leagă lucrurile.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

Tatiana Țîbuleac s-a născut în Republica Moldova, este româncă, soția unui cetățean britanic-elvețian și locuiește la Paris de 13 ani. Prin cărțile sale a demonstrat, însă, mai mult decât orice pașaport, că este o autoare complexă, care poate da voce unor personaje din diverse colțuri ale Europei.

În 2019, cariera sa de scriitoare, complet neplanificată, lua o turnură surprinzătoare și pentru ea însăși. Câștiga Premiul Uniunii Europene pentru Literatură cu romanul Grădina de sticlă, iar în dreptul numelui său era trecută “România”.

“Eu sunt româncă. Eu mă prezint scriitor român. Sunt din Moldova, dar peste tot pe unde am fost cu cărțile mele m-am prezentat ca scriitor român. Mi se pare normal așa. Eu nu cred în segregarea asta. Scriitorii din Basarabia au vrut dintotdeauna să facă parte din literatura din România.”

Iar Tatiana Țîbuleac a reușit asta chiar fără să își propună. Nu a locuit niciodată în România, dar scrie în limba română și încearcă să transmită limba și copiilor săi, născuți și crescuți în capitala Franței.  

„Copiii mei vorbesc 4 limbi – engleză, franceză, română și rusă. Îmi place că au descoperit cititul în limba română și cred că asta e deja o cale bună.

M-am ambiționat să nu îmi iau tot felul de cetățenii, aș fi putut să îmi iau cetățenie britanică și elvețiană, fiindcă soțul meu este britanic-elvețian. Dar până la urmă sunt româncă la Paris.

Mulți români încearcă să taie toate legăturile. La mine nu a fost cazul. Probabil că dorința mea de a ajunge în România încă din Basarabia a fost atât de puternică, încât spun cu mândrie că sunt româncă.

E o mică declarație de dragoste din partea mea, cred.”

Tatiana s-a născut în 1978 la Chișinău. Ambii părinți au lucrat în presă, tatăl ca jurnalist, mama pe post de corector la ziar. Iar fiica le-a călcat pe urme, chiar dacă tatăl ar fi dorit pentru ea o cale sigură precum medicina sau avocatura.

„Mie îmi plăcea tot timpul ce făcea tata, însă pe atunci jurnalismul era mult mai greu de făcut decât ce am făcut eu. El îmi spunea că o să îngheț de frig, că o să dorm prin toate podurile. Pe atunci dormeai în podul omului și făceai reportajul la fermă, la școală, la grădiniță.

Și am ales jurnalismul, până la urmă. Au fost niște ani foarte buni, mi-a plăcut enorm. Singura problemă a fost când m-am mutat la tv și a trebuit să prezint știri, asta nu mi-a plăcut.”

A lucrat 3 ani în presa scrisă, apoi a devenit membră a redacției PRO TV Chișinău, primul post comercial și independent din Republica Moldova. Acolo a fost reporter, editor, dar și prezentatoare de știri.

“Am făcut primele reportaje cu migranții moldoveni în Italia. Îmi amintesc întâlnirea cu oamenii care au dormit jumătate de an legați în copac în Italia, fiindcă jos nu puteau să stea, să nu îi prindă poliția.

Au fost momente emoționante pentru mine și cred că acolo am învățat să ascult oamenii.”

“Pentru mine, jurnalismul a fost o școală foarte bună și niciodată nu mi-a părut rău că am avut acești ani. Cred că n-aș fi lăsat jurnalismul dacă nu veneam într-o altă țară.”

După presă, a colaborat cu UNICEF și a descoperit oameni din diverse țări, care i-au deschis orizonturile. L-a cunoscut pe soțul său și alături de el s-a mutat la Paris.

„Dintotdeauna m-am simțit din afara Parisului. E o relație mai dificilă cu Parisul și nu știu de ce, fiindcă este un oraș superb.

Dar sunt locuri în care nu poți sau nu vrei să te integrezi. Pe de altă parte, tocmai acest lucru m-a făcut să mă simt foarte bine la Paris. Niciodată nu mi-am pus problema cum o să mă privească francezii, dacă sunt de-a lor, dacă nu sunt de-a lor.”

“Azi sunt aici, mâine n-o să mai fiu, iau ce-i mai bun azi. Acum mă simt foarte bine în Franța.”

Nu știa că drumurile pe străduțele pariziene aveau să îi deschidă și calea către literatură.

„N-am simțit niciodată nevoia de a scrie literatură. Nu poți să simți necesitatea de a scrie când deja scrii toată ziua. Ziua mea de muncă începea uneori la 6 dimineața și se termina la 11 noaptea. Toată ziua scriam sau editam, nu văd cum aș fi putut începe să scriu acasă o carte, când veneam acasă ca să dorm, să mă uit la un film, să mă odihnesc, să fac orice altceva decât să scriu.

Scrisul a început pe strada asta.”

Pe Rue Montorgueil, chiar în inima Parisului, arondisementul 1, se nășteau primele sale texte diferite față de ceea ce experimentase în presă.

Se întâmpla într-o zonă vie, plină de cafenele și buticuri cu specific parizian, la câțiva pași de non-conformistul Centre Pompidou și Atelierul Brâncuși.

„Am început să vorbesc cu florăreasa de la o florărie de aici și avea o poveste foarte faină. Și m-am gândit să fac ceva cu povestea ei. Și am început să scriu niște chestii foarte scurte pe facebook. Am scris acolo vreo 10 rânduri și am numit asta o fabulă modernă. Era o joacă.

Și atât de multă lume a citit chestia asta, încât am continuat să mai scriu astfel de fabule moderne. Apoi un portal a făcut o rubrică permanentă cu „fabule moderne”, iar cineva de la portal a zis să le punem într-o carte. Și așa am început, de fapt, să scriu.

Atunci s-a produs schimbarea asta de la scris de jurnalism la literatură, deși nu era încă literatură. Le-am numit fabule fiindcă aveau un fel de morală la sfârșit.

Am scris despre multă lume din cartierul ăsta. Acum s-au schimbat lucrurile.”

Florăria s-a închis, iar Tatiana a devenit o autoare apreciată la nivel internațional.

„Cu “Fabule Moderne” am început să primesc mii de mesaje, mai multe decât primesc acum, când am două cărți publicate. Oamenii se identificau cu tema, îmi trimiteau povești, voiau să apară în Fabule Moderne.

M-am simțit cumva ca o impostoare, fiindcă toată lumea îmi spunea “vai, sunteți o femeie atât de bună, blândă, cuminte”, iar eu nu sunt nici bună, nici blândă, nici cuminte. Era o imagine greșită.

Era prea multă bunătate în jurul meu și nu mai făceam față. Parcă voiam să le spun că eu nu sunt așa, nu îmi mai scrieți, că mă enervați.

Și cred că exact așa a apărut “Vara”, prima carte. Pentru că vara este total opusul. Cred că voiam să arăt că eu sunt altfel, de fapt. Scrisul din „Vara” mă reprezintă. Eu sunt „Vara”. Eu sunt femeia de acolo, eu sunt băiatul de acolo, eu sunt așa.

„Vara” a venit după o vară petrecută cu părinții mei. Ei au venit în Franța, copiii erau mici și am mers să le arătăm puțin țara.

Am mers exact în locurile pe care le-am descris în acea carte. Iar eu, având o relație mai complicată cu tatăl meu toată viața, am simțit pentru prima dată că l-am iertat cumva, văzând cum se joacă cu fetița mea. Tata mi s-a părut frumos, interesant, lucru pe care eu nu l-am observat, fiindcă ne certam destul de des.

Începusem să scriu niște povești pe blog pe atunci și am venit acasă și am început să scriu o poveste care a stat la baza personajului mama din carte. Era vorba de o mamă evreică cu care m-am cunoscut la hotel și ea era pe moarte. Am avut câteva zile împreună, am povestit cu ea. Petrecusem ceva timp la hotel, unde ea venise cu copiii, era rasă pe cap.

Când am venit acasă, am început să scriu povestea ei. Dar am văzut că nu se mai termină ceea ce voiam să scriu și că nu mai era o postare, nu mai era o poveste. Am început să scriu în fiecare zi, îmi apăruse vocea asta masculină cu care nu știam ce să fac și am continuat cu ea.

Am scris-o în mai puțin de două luni. Venise la noi în vizită editorul Gheorghe Erizanu din Moldova, cu care suntem prieteni. Și m-a întrebat dacă mai scriu ceva.

Și i-am zis “scriu o chestie, dar e mai bizară, nu știu cine poate să o citească. Nu s-a mai scris așa ceva în Moldova, o poveste în care copilul nu își iubește mama, e multă ură acolo.” Iar el mi-a zis să i-o trimit. Am trimis-o într-o joi și luni mi-a zis că o pregătește de tipar.”

„Vara în care mama a avut ochii verzi” a primit în 2018 Premiul Observator Cultural pentru proză și Premiul FILIT. Apoi a devenit cunoscută la nivel european după prima traducere, cea în limba spaniolă.

„Cu cartea asta am avut o relație complicată. Am urât-o. Mi se părea că nu vrea nimeni să o vadă. Dar apoi m-am împăcat cu ea și acum mă gândesc că parcă îmi lipsește un pic de bunătate.

Acum totul este prea cinic. Toată lumea mă întreabă doar despre crize, rău, moarte, depresie. Acum sunt la cealaltă extremă.

Totuși, în „Vara” eu am fost Tatiana de la Paris cumva. În „Vara” am negat tot ce înseamnă Basarabia, zona noastră, România. În „Vara” sunt tipa cosmopolită, care stă la Paris, care are legături cu Anglia, care cunoaște galerii, picturi, pentru că asta sunt eu.

Am fost întrebată des de ce am ales să scriu despre doi polonezi și nu despre doi români sau doi moldoveni. Mi-am pus și eu întrebările astea. Și cred că așa a apărut Grădina. Acolo mi-am luat revanșa, m-am întors chiar în Chișinău, la Botanica, în cartierul meu.”

Romanul “Grădina de sticlă” a confirmat și întărit succesul Tatianei Țibuleac, atât în România, cât și în restul Europei sau în America de Sud. A fost scrisă, la fel ca „Vara”, în limba română, limba fiind un personaj în sine, atât în carte, cât și în viața Tatianei de la Chișinău.

„Cred că Grădina a fost în capul meu dintotdeauna, a fost în mine. Cu Grădina am avut această dilemă, dacă să scriu în rusă sau nu. Pentru că erau foarte multe lucruri în capul meu care veneau în rusă, rusa fiind cumva limba copilăriei, limba orașului și era o carte despre oraș, despre Chișinău.

Dar am ales să scriu în limba română și mă bucur că am făcut asta pentru că istoria este despre limba română, nu despre limba rusă.

Când am scris cartea asta mi s-a părut un moment de împăcare între aceste două limbi. Acum ar trebui să o recitesc, să văd cum mă raportez la ea, fiindcă lucrurile s-au schimbat.

Tata a fost mult mai rusofob decât am fost eu. Ăsta a fost unul dintre motivele noastre de ceartă. El s-a distanțat total de limba rusă atunci când noi am trecut la grafia latină.

El a simțit românește și a visat unirea cu România. După ce am trecut la grafia latină, el nu s-a mai atins de literatura rusă. A făcut atunci ceea ce fac acum mulți oameni în timpul războiului.

În cazul meu, mi-a fost greu să mă desprind total de limba rusă pentru că am crescut într-o curte rusească, iar el nu a înțeles de ce nu am și eu ura asta arzătoare față de tot ce este rusesc. Sună bizar să te cerți din cauza unei limbi, dar au fost multe cazuri, nu eram noi singura familie.”

Între timp, tatăl s-a stins din viață, iar Tatiana a părăsit demult Chișinăul. Istoria familiei și a regiunii în care s-a născut o urmărește, însă, în continuare, fiindcă războiul din Ucraina are ramificații profunde la nivel emoțional.

„Numele nostru e ucrainean, aveam familie în Ucraina. Mama locuiește la Chișinău. Nu m-am gândit niciodată că voi vedea Rusia omorând copiii în Ucraina, ținând cont de legăturile istorice, dar asta se întâmplă.

În prima lună de război, noi am fost paralizați.

Pentru basarabeni, războiul se simte altfel. Oamenii aud bubuituri, au copiii la studii, au case de vacanță, prieteni care au venit să stea la ei la Chișinău, pentru că nu au unde să se adăpostească.

Pentru noi, acest război e mult mai grav. E cel mai grav. Și încă nu s-a terminat. Mă doare să văd că unii oameni cred că s-a terminat sau că s-a atenuat.

Înțeleg că ne revenim la viețile noastre, fiindcă nu poți să trăiești mereu cu nefericirea altcuiva, dar săptămâna trecută Kievul a fost din nou bombardat, iar știrile nici măcar nu mai sunt printre primele într-un jurnal.

Oamenii sunt în vacanță, Europa e în vacanță. Dar războiul continuă.

Îmi e teamă că vor intra tancurile în Chișinău, unde stă mama, dar nu doar de asta. Îmi e teamă că noi pur și simplu asistăm la un război online și nu facem suficient de mult. Nu pot să înțeleg cum în zilele noastre un astfel de război e permis. Nimeni nu-l oprește.”

La începutul războiului, Tatiana a primit în casa sa din Paris refugiați ucraineni și a înțeles pentru prima dată trecutul propriei familii.  

 „A însemnat o reconectare cu trecutul bunicilor mei, care au fost și ei deportați și, mai mult decât orice călătorie în Siberia, în lunile astea mi-am dat seama ce înseamnă, de fapt, să ieși din casă cu o geantă, cu un copil descălțat și să fugi. Poveștile astea au început să prindă un alt contur pentru mine. Mama s-a născut în gulag, în Siberia.”

Nu a scris nimic în toată această perioadă și nici nu crede că arta ar trebui să răspundă temelor actuale, ci să fie pur și simplu un act intim, pe care simți sau nu să îl faci.

De altfel, nu își propune neapărat să continue cariera de scriitoare, ci așteaptă ca lucrurile să decurgă natural, la fel cum s-a întâmplat până acum.

„Dacă voi mai scrie o carte e ok, dacă nu, tot e ok. Nu vreau să mă leg doar de scris. Vreau să cred că pot să fac și alte lucruri.”

Nu mai locuiește în cartierul din centrul Parisului, ci are o viață liniștită de familie, la marginea orașului, unde grădinărește cu drag și își dedică timpul copiilor.

„Acasă e acolo unde e familia, cred. Dar eu simt că voi mai schimba încă multe locuri.”

Face parte dintr-o comunitate internațională mai degrabă decât dintr-una franceză și are o perspectivă realistă asupra țării în care locuiește.

“Nu toți francezii trăiesc ca bogații de la Paris. Sunt regiuni foarte sărace în Franța.

Mitul ăsta că în Franța toată lumea mănâncă croissante dimineața nu este adevărat.

Sunt familii care câștigă la fel ca cele de clasă medie din România.

Încă nu am simțit adversitatea unor francezi față de imigranți, dar ea există. Aici suntem într-o zonă mai deschisă, unde se simte mai puțin, dar extrema dreaptă a fost pe buzele tuturor la ultimele alegeri. Pe mine mă sperie foarte tare asta. Eu sunt emigrantă și fac parte dintr-o comunitate de emigranți.

Având filiera engleză în familie, am văzut ce s-a întâmplat cu Brexit, când nimeni nu a crezut că se va întâmpla. Când vorbeai cu oamenii, nimeni nu vota Brexit, dar până la urmă Brexitul a avut loc.”

Când nu se dedică familiei, scriitoarea română călătorește mult pentru a-și promova cărțile. Urmărește îndeaproape literatura română contemporană, însă spune: “mai rău stau la capitolul relații cu scriitorii, e un perete parcă.”

Și-ar dori ca românii să aprecieze mai mult performanțele compatrioților și să nu se mai autosaboteze.

Privește cu scepticism lumea în care trăim, mai ales prin prisma cumplitului război, dar reușește să întrevadă raze de speranță în oamenii de rând.

“Eu nu sunt o fire optimistă niciodată, mai degrabă opusul. Dar cred că optimismul poate fi ajutat cu niște gesturi de solidaritate, cu o pâine caldă, cu un palton.”

“Nu cred că putem trăi în afara comunității.

Încă mai văd bunătatea din oameni. Am văzut mulți oameni buni chiar în această perioadă. Chiar nu îmi plac discuțiile care pun la îndoială gesturile bune. Atât timp cât gestul e făcut, din PR sau altceva, e bine că e făcut.

Eu cred că bunătatea oamenilor mai iese la suprafață din când în când.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Tatiana Țîbuleac, scriitoare: “Lumea crede că dacă cineva pleacă, trebuie să aibă un loc pe care să îl numească acasă. În capul meu nu a fost niciodată așa.” appeared first on Cultura la dubă.