Mihail Coșulețu, unul dintre cei mai relevanți artiști vizuali ai generației sale, totodată director creativ și autor de copertă la Editura Humanitas, expune o serie amplă de lucrări, unele arătate pentru prima dată publicului, la Cetate Arts Danube, spațiul idilic creat de Galeria 418 în mijlocul naturii, pe domeniul Barbu Drugă din județul Dolj.

Expoziția intitulată Lisez l’histoire et le tableu este curatoriată de Ruxandra Demetrescu și cuprinde picturi, desene, sculpturi, instalații și cărți ilustrate de Coșulețu în 12 ani, conturând astfel cel mai complet univers artistic al său și trecând prin cele mai importante etape ale carierei, de la arhitectura sentimentală a orașelor sufocate de beton, la frumusețea și inocența copilăriei.

Printre exponate se numără și pictura care a inspirat coperta cărții Solenoid, de Mircea Cărtărescu. Despre toate acestea, Mihail Coșulețu vorbește într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă.

***

Mihail, povestește-ne, te rog, ce ai cuprins aici, în expoziția aceasta? Sunt lucrări care ies pentru prima dată din atelierul tău?

Sunt lucrări care ies prima dată din atelierul meu, sunt și lucrări care n-au ieșit niciodată din atelier, dar au văzut lumina tiparului, cum sunt ilustrațiile. Aici sunt mai multe, la prima vedere ar fi un fel de retrospectivă, să zicem așa, dar nu e o retrospectivă, nu e o comemorare, nu în sensul ăla.

Cred că aici sunt peste un deceniu și jumătate de preocupări.

Care sunt principalele teme care te preocupă?

Eu o înglobez în, i-am zis eu, arhitectură sentimentală. Fragmente, să spunem, urbane, edificii –  o temă recurentă, care a început cumva de la sine, de foarte mult timp.

Pentru că eu eram în mijlocul unei serii extrem de descriptive, chiar narative, dacă vrei, ilustram un fel de poveste. Era vorba despre o civilizație imaginară care se dezvoltă pe moaștele, dacă vrei, unei civilizații anterioare dispărute. Statui gigantice, statui abandonate și așa mai departe.

Seria s-a numit The Greater Good, din care am două picturi de mici dimensiuni aici, pentru că aia este borna, pentru că de la expoziția aia au plecat mult mai multe serii. Și pe măsură ce dezvoltam seria asta, am atins masă critică cu ea, am făcut o expoziție care s-a numit The Greater Good, am continuat cu toată povestea asta și, în timp ce pictam, au început să apară ca o dictare automată.

Nu știam exact de unde și am reușit să dobândesc înțelepciunea, nici să nu mă gândesc foarte tare de unde vin chestiile astea, pentru că dacă vin înseamnă că sunt importante și trebuie să le las efectiv, să mă fac că plouă, să le las să-și vadă de treabă, că vin ele de undeva și sigur înseamnă ceva.

Și e un lucru care m-a marcat foarte tare și pe care nu cred că am apucat să-l spun. Ideea asta a venit de la o replică pe care mi-a dat-o fratele meu, acum nepermis de mulți ani, eram încă în liceu și am fost într-o primă ieșire din țară în Paris, unde am reușit să fac câteva poze cu acoperișurile.

Eram undeva către Sacre Coeur și am făcut o poză cu acoperișurile și fratele meu s-a uitat și a zis din poza asta ai senzația că așa e toată lumea. Și a rămas chestia asta cu mine. Și, cu două excepții care sunt aici în expoziție, oricât de mare ar fi suportul, oricât de mare ar fi pânza, tot doar un fragment va fi, un fragment urban.

Și de-aia am zis la un moment dat că, conceptual vorbind, o pictură din seria asta care ar ilustra cel mai bine ce vreau eu să fac, ar trebui cumva construită și pictată pe un șasiu cilindric, să nu aibă nici început, nici sfârșit, să nu zici că de aici începe. Să fie infinită. Asta ar ilustra ce vreau eu să fac.

Au fost și multe contradicții aici, pentru că atunci când am văzut că sunt invadat de povestea asta, m-am jucat venind din proiectul cu civilizația și am zis, ok, facem o lume mai bună, un oraș ideal, cu care a fost o preocupare artistică, cel puțin europeană, de milenii.

Și mi-am dat seama, în timp ce făceam, că aia nu e o lume mai bună, este, de fapt, un infern, pentru că eu sunt aproape demiurg, eu trasez asta așa, ăla sta acolo, ăstea-s clădirile, nu e nimic flexibil acolo. E un coșmar.

Și pe măsură ce mi-am dat seama de chestia asta, a venit ceea ce ar fi putut fi finalul seriei, care a început cu pictura The Nero Effect, în care pentru prima dată apare o figură umană în arealul ăsta urban, înconjurat de câteva edificii care sunt în flăcări.

Așa mi-am imaginat că a dat foc orașului, a început să dea foc orașului, s-a așezat în tihnă, o să zicem că și-a prins poate o țigară, dar e postura încă semi- gânditoare, adică o fi bine, nu o fi bine, parcă e și un pic obosit. Nu e clar ce urmează să se întâmple.

Următoarea pictură era tot un fragment urban total în flăcări. Aici avem un centru de interes, să-i spunem, unde arde așa.

Apoi am încercat să văd unde pot să ajung dacă nu mă dedau estetizării ca pictor, mai ales cum sunt eu format. E irezistibil să nu te fure sau să nu vrei să vibrezi culoarea, să ai grijă de suprafețe, să-ți placă, să arate bine, să fie frumos – concepte vechi, care poate nu neapărat mai sunt la modă sau nu în anumite cercuri, dar mie îmi fac o reală plăcere.

Dar trebuie să fii foarte atent, pentru că e o capcană aici, că te fură spoiala, vopsitul gardului și uiți, de fapt, de ce te-ai înhămat și atunci ai ca un fel de reset. Ok, bun, rămâne tema, dar trebuie tratată cartezian. Picturile erau făcute și a fost făcută expoziția Situri, de la Aiurart, cu toate aceste picturi, inclusiv, cum să zicem, ultima, care a fost cea în flăcări.

Acolo, la Aiurart, cu în destul de puțin timp înainte de vernisaj, mi s-a propus, totuși, poate o instalație, pentru că toate geometriile astea urbane poate puteau fi, din punctul lor de vedere, transpuse tridimensional cumva.

Și nu știu de ce, dar eu nu mă gândisem la chestia asta. Zis și făcut, am ales experimental, am făcut o instalație din polistiren, înconjurată pe trei laturi cu oglinzi care să-și capteze propria reflexie astfel încât așa să pară toată lumea, cum a zis fratele meu Iuliu. Și iată că nu s-a terminat seria, pentru că toate aceste instalații au venit după.

Ceea ce pentru mine a deschis alte orizonturi, curate, carteziene, de care ziceam, fără estetizări.

Dar dincolo de acel moment, poate cheie, de la Paris, când ați privit acopelișurile de sus, pentru tine e importantă și propria experiență urbană? Ești un om care a crescut în oraș și te-a influențat asta?

Am crescut în oraș, bineînțeles că m-a influențat. Eu sunt născut în Brașov și am copilărit preponderent în cartierul Tractorului, care, estetic vorbind, nu e o sursă de inspirație. Dar când vine vorba de mai mici sau mai mari coșmaruri urbane, sau a imprima o greutate, o apăsare, o tiranie a betonului, dacă vrei, ăla e un loc foarte bun, foarte bun pentru așa ceva.

Iar povestea cu arhitectura sentimentală, de unde părea că se termină în pictură, a explodat în această nouă direcție cu tridimensională, care a sfârșit aici la Cetate, turnată în 21 de tone de beton, unde nu m-am putut abține și anume am făcut mulajele din OSB, astfel încât toate modulele au imprimată o textură, hai să zicem picturală.

N- am putut să renunț la caracterul ăsta, pentru că și așa erau niște monoliți grei din beton sec. Era arhisuficient.

Au fost turnați chiar aici?

Au fost turnați aici, totul a fost făcut aici. Și din acest tridimensional m-am reîntors în pictură, m-am reîntors în desen și asta este una dintre seriile care oscilează dintr-o dimensiune în alta, revin întotdeauna altfel.

Sunt cred că, la fel de curios ca oricine, care o să fie următoarea etapă a seriei, pentru că nu știu și nici nu vreau să mă gândesc în felul ăsta, că am senzația că așa omorî-o, dacă pun problema așa.

În acest ansamblu al arhitecturii sentimentale am remarcat acea inserție din perioada copilăriei, Inventarul de jucării, care aduce o notă foarte intimă expoziției. Poți să ne spui puțin care e povestea ultimei camere?

Sigur că da.

Convenția de limbaj nu zice că mi s-au schimbat prioritățile, dar totul s-a schimbat. Nu numai prioritățile, s-a schimbat tot. Punctul meu de focalizare era cu totul altfel, raportarea mea la producție era cu totul alta, plus că mi-am dat seama că am la îndemână un mijloc de comunicare și, mai mult decât comunicare, un mijloc de stocare a acelor momente prețioase și foarte frumoase, extrem de precis, dacă vrei.

E o pictură care se numește Safe acolo, care e singura din acrilic, pentru că e non-toxic, pe care am făcut-o cu fiul meu în ham, în brațe. După aceea copiii cresc, gusturile se schimbă și am rămas cu o tonă de jucării care nu mai corespundeau nevoilor. Și înainte să le donăm sau să le facem cadou altor copii, în acord cu fiul meu, am făcut o selecție și am vrut să facem un inventar. Un inventar de jucării. Tot așa, o pânză de 2 metri cu 3 metri pentru, repet, o tonă de jucării.

Și una câte una, date la mână, au fost pictate în aceeași perspectivă, diseminate frumos pe toată suprafața. Mi-am dat seama că am o posibilitate de arhivare a acestor amintiri cu mult peste orice poză. Pentru că stând și pictând fiecare obiect în parte, fiul meu vorbea, povestea ca ăsta așa, evoca tot felul de amintiri. Și asta este doar pictura.

Anumite jucării nu au supraviețuit primei copilării, ca să zic așa, și au rămas fragmente pe care am avut inspirația să nu le arunc. Și le-am montat cu niște casete, iar ce lipsea din jucăria respectivă a fost completat cu text și cu desen, fie în logica obiectului în sine, a jucării în sine, fie fantasmagoric, fie alegoric, fie metaforic, a fost locul meu de joacă de data asta.

Și am salvat și jucările aia, că nu s-au mai dus să moară, rămân și ele așa, e foarte bine.

Iar în centru acestei ultime camere se află o instalație care se numește Loc de joacă, care a debutat în pandemie. Jucându-mă cu fiul meu cu trenulețe pe niște șine de lemn, am zis că ne trebuie edificii, ne trebuie gara. Iar asta s-a transformat și într-o lecție de civizație până la urmă, pentru că după ce am făcut gara, am făcut o primărie, după aia am făcut un parlament bicameral, am avut o fermă, etc.

Și a tot crescut, a tot crescut. Și el e piesa centrală de la sol. Șinele de tren au dispărut pentru că fiul meu nu se mai joacă cu trenulețe.

În universal tău artistic, pictura se împletește deseori cu literatura. A fost o surpriză foarte frumoasă să văd lucrarea original lângă coperta Solenoid și m-am întrebat, evident, ce a fost prima dată, coperta sau pictura? Care este procesul tău de lucru în ceea ce privește coperta de carte?

Depinde de la carte la carte. Și aici sunt două, hai să le zicem, școli de gândire. În cazul copertei de la Solenoid, a lui Mircea Cărtărescu, prima oară a fost pictura. Era deja expoziția Situri, de care am pomenit. Am ales să propun o variantă de copertă cu un fragment din pictura respectivă. I-a plăcut, s-a folosit, a apărut cartea ca atare.

Dar în rest sunt, spre exemplu, mai ales la cărțile ilustrate, cum ar fi Dialoguri Secrete a Ioanei Pârvulescu. Acolo a fost o discuție de început. Mihai, uite, scot o carte așa, e vorba despre asta, practic 2000 de ani de cum și la ce se rugau oamenii. Mi-a dat niște fragmente să-mi fac o idee.

Noi avem o colaborare foarte bună, nu am arătat probe sau chestii de genul ăsta, am ținut-o un pic pe ace. Până când am desenat tot ce era de desenat și i-am prezentat: uite, asta este. Și a fost ce-și imagina ea, ce simțea ea, aerul, maniera și factura desenului erau ce-și dorea ea.

Alte, spre exemplu, la Micul Prinț, Marieva Ionescu a hotărât să facă o traducere nouă, altfel, și a considerat că ar merita și o altă ilustrație, nu cea a autorului. Și atunci am stat împreună, am încercat pe cât posibil să identificăm alte momente ilustrabile decât cele consacrate și a fost altă ordine de idei cu totul. S-a întâmplat altfel. Acolo nu a fost desen, a fost pictură.

La fel la Divina Comedie rescrisă, repovestită pentru copii, la fel s-a întâmplat și acolo. Editorul mi-a punctat așa, ăstea ar fi de ilustrat și ăsta a fost parcursul.

La alte cărți, pur și simplu, e așa, doar o idee și, spre exemplu, la Sun Tzu, Arta Războiului. Mi s-au cerut ilustrații, dar ceva de acompaniament, să fie un semn grafic, cum se zice ceva minimalist.

Dar mie nu mi-a dat așa. Am citit și am făcut niște montaje, digitale adevărat, dar niște montaje în alb-negru cu texturi, cu tot felul de stampe, nu știu, cu mult mai ample. Nu mi se ceruse asta. Am făcut ceva peste, mai mult, pentru că așa am simțit. În alte dăți, poate fi și pe dos, să mi se ceară așa, să spună: nu. mi se pare prea mult.

Iar, cred că, de departe, cel mai spectaculos proiect, a fost cartea Bilete de sinucigaș, de T.O. Bobe, 102 de texte scurte. Și am ales să expun ștraifuri de hârtie care variază între 4-6 metri. A fost foarte greu de digerat.

Era o încărcătură foarte puternică, pe mine efectiv m-a terminat povestea respectivă și am așteptat efectiv până în ultima clipă să fac ceva.

A durat foarte mult să încep pentru că nu îmi permiteam să stau atât de mult timp încărcat cu genul ăla de transmisie. Și atunci, cu o zi sau două înainte de deadline, mi-am întins sulurile astea de hârtie în atelier, am umplut podeaua și m-am apucat de la biletul 1.

Cum scrie Mircea Cărtărescu, se apucă și scrie, nu șterge, nu corectează, nu revine, nu se mai oprește până în termină. Așa am desenat până la 102. Eram atât de obosit ca atleții ăia care își depășesc de fapt limitele, și am zis, nu, hai să fac 112, să avem de rezervă, că mai bine ai mai multe decât mai puține.

Și a ieșit una dintre cele mai proaspete și limpezi ilustrații de carte. De fapt, nici măcar ilustrație de carte nu vreau să-i zic, fiindcă nu este, sunt desene. Sunt desene și picturi. Aici am desenat pentru texte, încercând să nu fiu pleonastic, să nu desenez la fel cu ce scrie acolo, adică de două ori același lucru, să fie altceva, să fie un acompaniament din care toată lumea să câștige, atât scriitura, cât și semnul grafic.”

Expoziția Lisez l’histoire et le tableu, cu lucrările lui Mihai Coșulețu, poate fi văzută la Cetate Arts Danube până pe 19 octombrie, cu rezervare în prealabil la adresa joanagrevers@418gallery.com.

Cetate Arts Danube – Istoric

Cetatea Arts Danube cuprinde un parc privat de sculptură, organizează anual rezidențe artistice și expoziții de artă contemporană în spațiul fostului hambar de cereale al moșiei. Fondatoarea centrului cultural este Ioana Grevers, urmașa boierului Barbu Drugă.

Moșia Barbu Drugă este situată în județul Dolj, pe un drum rar circulat, chiar lângă Dunăre. Domeniul de la Cetate cuprindea în secolul 19 conacul, cu o grădină splendidă, un hambar uriaș pentru cereale, moară, grajduri, potcovărie, distilerie, livezi și păduri. Iar lângă el, Barbu Drugă a construit și un port, cunoscut azi sub numele de Port Cetate, pentru a înlesni comerțul cu cereale, afacerea sa principală.

Ioana Grevers, membru al boardul Muzeului Peggy Guggenheim din Veneția, unul dintre cele mai importante muzee private de artă modernă din lume, a început în 2007 să găzduiască aici rezidențe artistice. A fondat 418 Contemporary Art Gallery la București, apoi a mutat sediile la Cetate și la Munchen.

Numeroși artiști români și străini au creat lucrări la Cetate, în ultimii 15 ani. Aici vin deseori în vizită și colecționari privați sau reprezentanți ai marilor muzee din străinătate.

„Viața la țară devine din ce în ce mai atrăgătoare și ideea unei kunsthalle (nr. spațiu expozițional pentru artă) la țară e foarte interesantă, e ceva nou și are un aspect mai puțin fugitiv. Omul care vine până aici chiar vede lucrările, le alege. Nu e un vernisaj la oraș, hai să mergem la cutare, cutare, intrăm și ieșim.

Aici e o experiență complexă. Am avut aici și oameni din boardurile muzeelor din vest, colecționari. Toți au fost la New York, Paris, Roma, dar așa ceva, ca la Cetate, nici nu știau unde e asta, nu au mai văzut.” – spune Ioana Grevers într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Printre artiștii reprezentați de Galeria 418 se numără Miki Velciov, Diet Sayler, Petrică Ștefan, Adina Mocanu, Ștefan Radu Crețu, Albert Kaan sau Romul Nuțiu.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Arhitectura sentimentală în arta lui Mihail Coșulețu, de la o lume mai bună la un adevărat infern appeared first on Cultura la dubă.

Expoziția e găzduită de Cetate Arts Danube în fostul hambar de pe domeniul Barbu Drugă și este primul eveniment după renovarea acestei construcții. Hambarul din 1874 a fost supus anul trecut unor ample lucrări de reparații, susținute financiar de Fundația Joana Grevers și realizate de echipa Ambulanței pentru Monumente.

Artiștii care expun aici sunt: Ioana Beju-Miller, Diana Butucariu, Megan Dominescu, Darie Dup, Vincentiu Grigorescu, Gloria Grati, Dorina Horatau, Nicolae Moldovan, Alexandru Pasat, Cristina Popescu Russu, Liviu Russu, Thórdís Alda Sigurdardóttir, Iris Stoff, Dan Vezentan, Marian Zidaru și Victoria Zidaru.

“Ideea expoziției s-a născut anul trecut, după expoziția Romul Nuțiu, Dynamic universe. Dându-mi seama de discrepanța dintre finețea lucrărilor lui Nuțiu și spațiul acesta brut, am simțit nevoia să expun aici materiale elementare: lemn, ceramică și textil.

Ruxandra a invitat 9 artiști, eu apoi am invitat de la Munchen pe Iris Stoff, cu lucrări de ceramică și porțelan, care special pentru ideea Dunării a studiat fauna, flora din zona noastră și a creat niște motive speciale pe platouri mari, pline de viață și mișcare, o instalație de 36 de elemente, plus o lucrare a ei cu șopârle, foarte frumoasă.

Din Islanda am colaborat cu Thórdís Alda Sigurdardóttir, care lucrează cu textil și participă aici cu lucrări foarte frumoase, vesele, de țesătură.”, povestește Ioana Grevers pentru Cultura la dubă.

Cei interesați pot vedea expoziția de la Cetate până pe 26 octombrie, iar intrarea este liberă, cu programare în prealabil AICI. În același timp, sunt invitați să vadă expoziția parcul de sculptură, dezvoltat de artiștii care s-au aflat în rezidență la Cetate Arts Danube în ultimii ani.

Domeniul Barbu Drugă este deținut de nepoata acestuia, Ioana Grevers și este un spațiu privat. De profesie medic și istoric al artei, Ioana Grevers este o cunoscută susținătoare a artiștilor contemporani români și străini. Ea este și membru în boardul Muzeului Peggy Guggenheim din Veneția. Cultura la dubă v-a spus povestea ei, pe larg, AICI.

Anul acesta, Galeria 418, pe care o deține, a organizat una dintre cele mai importante expoziții din cadrul programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii 2023, “Jocul cu hazardul. Romul Nuțiu. O retrospectivă”, la Muzeul Național de Artă Timișoara.

The post Cetate Arts Danube, locul unde arta contemporană e integrată în spațiul rural, găzduiește expoziția “Provocările materialității” până pe 26 octombrie appeared first on Cultura la dubă.

La 5 ore distanță de București, într-un sat de la malul Dunării, urmașa celebrului boier Barbu Drugă și nepoata prin alianță a filosofului Constantin Noica, Ioana Grevers, readuce la viață un domeniu uriaș, prin artă contemporană și o cultură de lavandă.

Se întâmplă la Cetate Arts Danube, un centru cultural dedicat artei contemporane. Acolo, chiar la conacul familiei Drugă, în fiecare vară are loc o rezidență pentru artiști, sunt organizate expoziții, dar este dezvoltat și cel mai important proiect al proprietarei – un parc de sculptură pe care intenționează să-l deschidă publicului.  

Elita de altădată a României și urmașii ei, îndepărtați de comuniști, locuiesc acum, în mare parte, în țările din Vest. Ioana Grevers s-a întors în România și ne face să ne imaginăm cum ar fi putut arăta țara noastră dacă mai mulți intelectuali ar fi revenit acasă după 1990.

***

Moșia Barbu Drugă este situată în județul Dolj, pe un drum rar circulat, chiar lângă Dunăre. După numeroși ani de luptă în instanță, Dr. Ioana Grevers, medic generalist și doctor în Istoria Artei, a recăpătat o bună parte din averea familiei sale, confiscată de comuniști.

Știa conacul de la Cetate doar din fotografiile bunicii sale, care locuia pe Strada I.L. Caragiale din București, vizavi de casa Regelui Mihai I.

“Bunica mea avea acasă un bol de argint plin cu fotografii, eu mă uitam mereu la ele și tot timpul m-a atras castelul de la Cetate. Prin aceste fotografii am reușit să îmi imaginez cum era viața lor înainte de comunism.

Era un loc în care familia se întâlnea vara, aici erau petreceri, mergeau la vânătoare. Barbu Drugă era din Craiova și este fratele străbunicii mele, Paula Druga. El nu a avut copii și și-a adorat surorile.

Toți aveau câte o moșie în zonă, în Craiova erau casele principale, de iarnă, iar aici veneau vara. Se vizitau, făceau mese, vorbeau.”

Domeniul de la Cetate cuprindea conacul, cu o grădină splendidă, un hambar uriaș pentru cereale, moară, grajduri, potcovărie, distilerie, livezi și păduri. Iar lângă el, Barbu Drugă a construit și un port, cunoscut azi sub numele de Port Cetate, pentru a înlesni comerțul cu cereale, afacerea sa principală.

Ioana Grevers a recuperat doar parțial moștenirea familiei, iar azi deține conacul și 30 de hectare în jurul lui.

Copilăria și-a petrecut-o în zona Grădina Icoanei din București, printre figuri importante ale familiei, având acces la artă și la educație înaltă.

“Pe Strada Caragiale 35, unde era fosta casă a familiei, care fusese naționalizată, duminica erau niște mese mari, de familie.

Printre musafiri era și Dinu Noica, el i-a dat mamei mele meditații la matematică.

Era un om drăguț, liniștit. Abia când am venit în România, prin 2004, am început să înțeleg cine era el. Iar elevul lui, Victor Stoichiță, a fost profesorul meu la Istoria Artei, la Munchen.”

Ioana Grevers a plecat din România pe când avea doar 17 ani și a început o nouă viață la Paris, alături de părinții săi.

“Tata era vicepreședintele Colegiului Avocaților din București, avea contacte, am reușit să avem toți trei pașapoarte, am plecat la Paris și nu ne-am mai întors.”

De la Paris a ajuns la Frankfurt, apoi la Munchen, unde locuiește azi și a deschis unul dintre sediile Galeriei 418. Numele său se scrie în acte Joana, după ce un ofițer de la serviciu de imigrări din Germania i-a modificat numele, însă ea a purtat dintotdeauna numele românesc Ioana.

Arta a fost de la bun început parte din educația sa, dar tatăl a îndrumat-o către medicină, pentru a avea garanția unei profesii bune.

„Întotdeauna m-a interesat arta, de când eram mică.

Familia mea era foarte interesată de artă, colecționa artă înainte de comunism, aveam cărți de artă în casă, bunica mea călătorise mult și îmi povestea despre Egipt, Roma. Când eram bolnavă, îmi dădeau în casă cărți de artă.”

A absolvit Medicina în Germania, dar a studiat apoi și Istoria Artei.

“S-au născut și fetele mele, eu am continuat și cu Istoria Artei până am terminat doctoratul, iar în paralel eram doctor cu jumătate de normă. Cam 10 ani a durat povestea asta.”

A trăit cu dorul de casă, iar din 2004 a început un capitol complet nou, care însemna în același timp și un vis împlinit – viața la țară și artă contemporană în același loc.

„Când ești de origine latină, cum sunt eu, și ajungi să trăiești în Germania, apar diferențe mari de mentalitate, de climă, arhitectură.

Aveam dor de România și de latinitate. Aici sunt rădăcinile mele și ceva trebuie să fac aici. Nu am realizat cât de greu o să fie și cât de mult o să dureze.

Tot pentru România am renunțat la medicină. Nu mai făceam față drumurilor, începând cu 2004, și să lucrez și la cabinet. După aia, în 2007 am decis să încep cu rezidențele de vară aici, am deschis galeria, s-a schimbat totul. În 2008 am deschis galeria în București, iar în vară am avut prima rezidență la Cetate.”

Între timp, Ioana Grevers intrase la sfârșitul lui 2007 și în boardul Muzeului Peggy Guggenheim din Veneția, unul dintre cele mai importante muzee private de artă modernă din lume. Deține aceeași poziție și în prezent.

„Suntem 40 și ceva de membri și susținem muzeul din Veneția, dar suntem în legătură cu muzeul de la New York.

Membrii sunt oameni din toată lumea, colecționari, oameni care într-o formă sau altă au avut de-a face cu Peggy Guggenheim. Cei mai mulți sunt din New York și din Italia.”

“Oamenii susțin muzeul, ne întâlnim acolo, discutăm, hotărâm ce se întâmplă, există boarduri de lucru pe finanțare, achiziții, iar toți ne gândim ce să facem ca să îi meargă muzeului bine.

Unii dintre ei, care mor, lasă muzeului lucrări fantastice.

La noi, la MNAC, nu există așa ceva. E un fel de board, dar sunt 2-3 oameni care hotărăsc. Nu am avut vreodată senzația că cineva e cu adevărat interesat să ajute muzeul ăsta.

MNAC ar trebui să aibă o identitate a lui, ca sediu, clădire. E mult potențial acolo, spațiile sunt enorme, dar locul e ingrat și greu accesibil, nimeni nu îl găsește.

Sunt 4 intrări, niciodată nu nimerești ușor, iar străinii nu se descurcă, nu sunt indicatoare. În plus, e plin de gropi, câinii latră, tipul de la poartă se uită la tine de parcă cine știe ce vrei să faci acolo.”

În ciuda acestui mediu, Ioana Grevers a decis, totuși, să se implice în lumea artei contemporane din România. Inițial a deschis 418 Contemporary Art Gallery la București, apoi a mutat sediile la Cetate și la Munchen.

Publicul său țintă nu sunt, însă, românii, ci colecționarii străini pe care îi aduce în vizite private la Cetate.

„E o realitate tristă că românii înstăriți nu cumpără artă contemporană. De când am deschis galeria la București, în 2008, nu am văzut schimbări mari.”

“Cred că setea de artă ține de un rafinament pe care îl capeți în timp. Ca să înțelegi arta contemporană, trebuie să fi văzut mult, să te intereseze, să te pasioneze. Astfel de oameni sunt puțini aici.”

“Poate sunt unii care zic că ar merge un tablou deasupra canapelei și cumpără artă. Dar a cumpăra artă nu e același lucru cu a colecționa artă. Colecționarea are cu totul altă dimensiune.”

Ioana Grevers a făcut parte și din Comitetul de Achiziții pentru Europa de Est al Tate Modern. Însă cel mai mult o interesează dezvoltarea centrului cultural de la Cetate. Așa că încearcă să aducă aici oameni importanți, în speranța că va găsi și posibili parteneri, interesați cu adevărat de artă.

„Viața la țară devine din ce în ce mai atrăgătoare și ideea unei kunsthalle (nr. spațiu expozițional pentru artă) la țară e foarte interesantă, e ceva nou și are un aspect mai puțin fugitiv. Omul care vine până aici chiar vede lucrările, le alege. Nu e un vernisaj la oraș, hai să mergem la cutare, cutare, intrăm și ieșim.

Aici e o experiență complexă. Am avut aici și oameni din boardurile muzeelor din vest, colecționari. Toți au fost la New York, Paris, Roma, dar așa ceva, ca la Cetate, nici nu știau unde e asta, nu au mai văzut.

Mai mult, combinăm vizita aici cu vizita parcului de sculptură monumentală de la Târgu Jiu, care e la o oră jumătate de noi.

Sunt oameni care vin din vest pentru câteva zile, iau avionul Munchen – Sibiu, vedem niște lucruri în Sibiu, Horezu, Târgu Jiu și aici. Asta se poate face foarte bine în 2-3 zile.

Toți cei care vin aici sunt încântați. Le organizăm cine în hambar, artiștii vin și vorbesc cu ei, e un șarm general care îi cucerește.

E ceva personal, interactiv, autentic și, îndrăznesc să spun, unic. Pentru că e și foarte legat de biografia mea, de istoria locului și a familiei, e o îmbinare de foarte multe elemente.”

De altfel, nu oricine are acces în acest loc. Persoanele invitate aici, fie că sunt artiști, fie că sunt curatori sau colecționari, cu toții trec prin filtrul proprietarei fiindcă, așa cum spune ea însăși, „vin la mine acasă”.

Însă odată invitați acolo, musafirii sunt primiți într-o astmosferă caldă, ce păstrează initimitatea unei familii, în ciuda suprafeței uriașe pe care se întinde moșia.

Ioana Grevers, o femeie frumoasă cu o eleganță specifică nobilimii de altădată, pregătește cafeaua, platouri cu gustări, aranjamente cu flori culese din grădină și se asigură constant ca oaspeții să se simtă confortabil. La Cetate, în mijlocul naturii, totul capătă gusturi și mirosuri puternice.

Ioana rupe câteva fire de mentă proaspătă și le pune într-o carafă cu apă minerală rece, arătând cum ceva simplu poate deveni sofisticat. Pe lângă cele două fiice care vin din când în când vara la Cetate, de multe ori cei care o ajută la pregătirea meselor sunt chiar artiștii aflați în rezidență.

„Dat fiind că aici e totul foarte personal, individual, sunt importante și întâlnirile cu artiștii. Niciodată nu am făcut și nu o să fac un open call. Vreau să văd omul și arta lui. Întotdeauna au venit aici oameni care m-au interest ca artiști, în primul rând, apoi i-am cunoscut, m-am gândit dacă se potrivesc sau nu.

Toți au vrut să vină.”

Pe Johanes Vogl, un artist sosit din Germania la Cetate după o excursie cu caiacul, pe Dunăre, l-am găsit lucrând la noua sa lucrare, Sfera, o sculptură metalică gândită pentru a se mișca odată cu vântul și inspirată de un apus văzut chiar la Cetate.

Se află la conac de aproape trei săptămâni și este la a doua participare la rezidență. Copleșit de aglomerația de la Berlin și limitat de spațiile pe care le vede acolo, Johanes spune că a regăsit în acest loc o conectare specială cu natura, care îl ajută să creeze.

Doarme într-una dintre camerele conacului, iar serile e responsabil cu grătarul.

„În unele nopți dormim pe terasa de sus, cu luna și stelele deasupra noastră, e superb.”

Tot în rezidență se află pentru a doua oară și Adina Mocanu, o tânără artistă din București.

„De fiecare dată când vin aici, experimentez mult, în București nu prea poți face asta, nu te inspiră atât de mult. Natura are un farmec special.

Locul îmi amintește de taberele de vară în care mergeam când eram mică, intram într-o lume și exista un micro-univers care rămânea acolo.

Sunt multe momente de așteptare, care mie îmi plac la nebunie. Aștept mai mult să fie gata cafeaua, ai distanțe mai lungi, dacă ai uitat ceva în bucătărie, faci un drum până acolo, în tot contextul ăsta apar alte gânduri. Iar seara ne strângem la foc.”

Unii dintre artiști care s-au aflat în rezidența de la Cetate, au lăsat acolo sculpturile lor, pentru parcul pe care Ioana Grevers vrea să îl construiască.

Până acum s-au adunat 35 de lucrări în aer liber.

„Mi-am dat seama că o rezidență de vară aici ar fi minunată pentru artiști. Discută, beau, socializează și creează artă.

Prin 2009 am hotărât să creez aici un parc de sculptură fiindcă ar fi ceva sustenabil, vizibil, clar. Și așa am ajuta domeniul, prin sculptură. M-am gândit că e un mod prin care eu pot să ajut menținerea acestui spațiu și să completez locul cu artă care să rămână.

Cred că la un moment dat o să închei aici, la 40-43 de lucrări, ar fi suficient. Apoi vreau să le arăt publicului, să deschid aici vara pentru public.”

Pe lângă artă contemporană, vizitatorii se bucură vara și de lanul de lavandă. Dacă la început a apărut doar din dorința proprietarei de a înfrumuseța locul, lavanda reprezintă acum principalul plan de afacere, pentru a putea susține spațiul artistic, care nu aduce momentan un profit substanțial.

„Va fi un loc de artă și lavandă, asta e viziunea mea.”

“Aici unde e acum lavanda erau niște gropi, fuseseră niște pomi pe vremuri. Într-o zi, în 2013, am început să cumpăr semințe de lavandă. Le-am adus aici, le-am dat oamenilor mei, nu s-a prins nimic.

După aceea, în 2014 am găsit pe cineva de la Timișoara care vindea butași. Am zis să încerc așa. Am plantat pe 0,3 hectare și s-a prins foarte bine. Deocamdată am făcut săculețe de lavandă, anul acesta și ulei, pentru prima dată.

Între timp, am rezolvat problema cu pământul, un unchi foarte drăgut mi-a cedat cele 25 de hectare ale lui. Și vreau să fac o cultură mare de lavandă, pe aceste 25 de hectare, plus 5 ale mele, pe 30 de hectare.

Cred că uleiul de lavandă produs aici va fi de calitate, am făcut probe. Îl voi vinde pe piața din Franța.

Ideea e să fac din Cetate un loc sustenabil, nu un loc în care să dai, să dai bani, chiar dacă dai cu multă plăcere, trebuie să și câștigi de undeva, să existe o balanță.

Am făcut un business plan și cred că uleiul va fi o reușită. Uleiul de lavandă va fi sursa de menținere a locului.”

Hambarul, unde au loc expoziile de la Cetate, precum și multe anexe ale conacului, au nevoie de reabilitare, iar în plan este și refacerea grădinii din spatele casei, alături de un peisagist francez. Așadar, investiția în acest loc trebuie să fie consistentă și de lungă durată.

Deocamdată, domeniul de la Cetate este o insulă într-un județ sufocat în ultimii 30 de ani de baroni locali și nu primește niciun sprijin de la autorități.De altfel, casa principală deținută de boierul Drugă la Craiova, a ajuns pe mâinile controversatului om de afaceri Dinel Staicu și nu a mai putut fi recuperată de moștenitorii de drept.

„Vreau să dezvolt regiunea, să creez și forță de muncă la lavanda, țin la regiunea asta, mă simt cumva olteancă, vreau să ajut, dar nu sunt privită cu foarte multă simpatie de primărie. Aici era înainte casa Consiliului Județean, făceau petreceri aici, era a lor.

Și am venit eu și am terminat timpurile alea. Iar ei au un regret că a venit nepoata lui Drugă le-a stricat jocurile aici.”

În timp ce autoritățile române rămân surde la potențialul cultural al țării, speranța vine dinspre domeniul privat, atât pentru acest loc cât și pentru alte inițiative artistice. Însă lipsesc oamenii care să se priceapă atât la artă, cât și la vânzări și marketing, spune Ioana.

Situația este similară și la muzeele românești, care nu reușesc să atrag sponsori și investitori privați.

„Eu cred că e nevoie de oameni care să facă legături între artă și industrie, un fel de management al artei aprofundat.

Altfel, muzeul rămâne pe insula lui. Trebuie să se întâmple niște dialoguri între muzee și mediul privat.”

“Și mie îmi lipsește o persoană care să facă legătura între artă și companii. Și la fel au nevoie muzeele. Dar aici trebuie să intervină și Ministerul Culturii. E obligația lui să găsească oameni care să se contecteze cu industria și să ajute.”

Începând cu vara lui 2022, Cetate Arts Danube ar putea fi pentru prima dată deschisă publicului, în weekenduri, cu rezervare. Ioana Grevers vrea ca oamenii să se bucure de parcul de sculptură, dar și să păstreze respectul față de artă, de natură și față de caracterul intim al locului.

„Deja mulți întreabă dacă pot să facă poze de nuntă aici. Dar dacă începi cu unul, vin toți. Iar asta nu vreau.

Eu nu vreau să fac aici hotel cu mititei, cu grătar și oameni cu pantaloni scurți. Mai bine rămân forever cu ruinele decât să fac asta.”

Galeria 418 reprezintă artiști precum Mili Velciov, Diet Sayler, Petrică Ștefan, Adina Mocanu, Ștefan Radu Crețu, Albert Kaan sau Romul Nuțiu, căruia anul viitor îi va dedica o expoziție retrospectivă, la 10 ani de la dispariția artistului.

The post O moștenire culturală o naște pe alta. appeared first on Cultura la dubă.