Michel Bussi este unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, cărțile sale fiind traduse în 35 de limbi și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Zilele acestea, autorul este unul dintre invitații speciali ai FILIT, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

Cărțile sale, încadrate de criticii literari în genul romanului polițist, au primit numeroase premii în Franța. Cele mai cunoscute titluri au fost traduse și publicate la noi de Editura Polirom: Fetița cu ochi albaștri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (2025) și primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Însă, dincolo de activitatea prolifică de scriitor, Michel Bussi este la origine profesor de geografie și cercetător în geopolitică. Activează la cel mai prestigios centru de cercetare francez – Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS – unde conduse o cercetare pe tema geogragrafie electorală. De altfel, ne-a povestit că a mai fost prezent în România în urmă cu 20 de ani, ca profesor, alături de studenții săi.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, autorul vorbește despre parcursul său în literatură, despre pericolul pe care îl poate reprezenta inteligența artificială pentru lectură și pentru creierul uman și încearcă totodată să explice ascensiunea extremei drepte din Franța și din întreaga Europă.

***

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum s-a născut dorința sau nevoia dumneavoastră de a scrie?

Am scris dintotdeauna, de când îmi pot aminti. Am avut dorința de a scrie, de a inventa povești. Este ceva în mine, aveam impresia că pot prelungi poveștile pe care le citeam. Am avut mereu un fel de certitudine că trebuie să scriu măcar un roman. Apoi asta s-a întâmplat.

De pe la 6 ani inventam povești pe drumul spre școală, le scriam pe bucăți de hârtie. Dar primul meu roman l-am terminat când aveam 30 de ani. În toți acei ani dintre am scris povești, scenarii, poezii.

Cred că pentru a scrie un roman, în special un roman așa cum îl înțeleg eu, trebuie să existe dragoste, istorie, pasiune, ceva care să aibă multă amploare.

Acest tip de roman necesită mult timp, multă muncă, multă cercetare, multă organizare. Și, prin urmare, este foarte greu de făcut când ai o altă meserie sau când urmezi studii.

Aveam multe, multe idei de romane. Dar, într-adevăr, scrierea acestui roman, nu am putut-o face decât când aveam puțin peste 30 de ani și aveam deja o meserie.

De unde a venit curajul de a vă lansa? Mulți tineri care sunt la început și se gândesc să publice ezită, poate se întreabă dacă au cu adevărat talent. Cum ați găsit încrederea necesară pentru a crede că ceea ce scrieți merită să fie publicat?

Da, aveți cu adevărat dreptate, este complicat să ai acest curaj. Această dilema există. Eu, când scriam primele mele romane și nu le publicasem încă, eram împărțit între două sentimente. Unul era să-mi spun că nu voi fi niciodată publicat, cartea mea nu este mai interesantă decât multe alte cărți care vor fi publicate. Deci, ceva care este în cele din urmă, cum să spun, un pic trist, dar și realist.

Este puțin ca atunci când jucăm la loto. Oamenii se forțează să-și spună: joc, dar nu voi câștiga niciodată. Nu o să încep să-mi imaginez că devin milionar pentru că joc la loto.  Apoi, există totuși o altă senzație, să spun că vreau să cred în asta, există ceva care mă împinge să cred în asta, să sper că ceea ce am scris este extraordinar și va întâlni cu siguranță cititori. Visăm exact cum jucăm la loto, ne spunem că nu sunt șanse, dar cum ar fi, totuși, dacă aș deveni milionar și voi putea face lucruri extraordinare. Așa e și cu cărțile, cum ar fi ca romanul meu să fie tradus în 40 de țări?

E la fel, ne spunem că va deveni o carte tradusă în 40 de țări, etc. Și asta este ceea ce mi s-a întâmplat, ceea ce este extraordinar. Dar iată, și eu eram împărțit între cele două sentimente.

Nu aș putea să explic ce am făcut să ajung la acest succes. Cred că există o parte magică, de fapt, a succesului.

Cum s-a impus genul romanului polițist în opera dumneavoastră și de ce v-ați dedicat acestui gen în mod special?

Știu că se spune asta despre romanele mele, dar eu nu sunt sigur că fac cu adevărat roman polițist. Nu reușesc să caracterizez cărțile mele ca aparținând cu adevărat genului polițist. În romanele mele, de altfel, nu sunt adesea polițiști, jandarmi. Adesea sunt eroine, eroi care caută adevărul.

Astăzi, literatura a evoluat și avem o întreagă parte a literaturii care este autoficțiune. Dar pentru mine literatura este foarte legată de faptul că spunem o poveste. Și această poveste în mod necesar ține de suspans, are legătură cu moartea, cu răzbunarea, cu gelozia, cu banii. Deci, pentru mine, toate poveștile conțin această dimensiune pe care am putea-o numi polițistă.

Mizerabilii este o poveste polițistă. Shakespeare, din acest punct de vedere, nu spune decât povești polițiste. Tragediile grecești nu sunt decât povești polițiste în sensul că sunt povești de minciuni, trădare, crime, amenințări, vise, putere. Suntem în ceea ce am putea numi miezul unei povești polițiste.

Și cred că, de fapt, am început să vorbim despre romanul polițist în același timp, desigur, pentru că existau romane de investigație cu anchetatori, detectivi privați, dar și pentru că o parte din literatură a început să nu mai povestească de unde provine. A ajuns să spună în cele din urmă că cea mai importantă nu este povestea, ci altceva.

Cred că o mare mare parte din ceea ce este scris ar putea să se încadreze, în sensul unui termen puțin mai larg, în literatura de suspans, în orice caz în ceva care menține cititorul în alertă, pentru că nu știe cu adevărat ce se va întâmpla cu personajele.

Ați spus mai devreme că acum mulți scriu literatură autobiografică. De ce credeți că se întâmplă asta?

Literatura s-a democratizat foarte mult, mult mai mulți oameni scriu azi decât scriau acum un secol. Este mai ușor să scrii, oamenii sunt mai bine pregătiți. Înainte literatura era rezervată unei mici elite care ar fi trebuit să fi făcut suficiente studii pentru a se putea pretinde scriitori. Astăzi, o mare parte dintre oameni pot pretinde că sunt scriitori, sau, în orice caz, pot încerca să scrie. Este foarte bine, asta se întâmplă acum în toată arta, în general. Arta s-a democratizat, deci avem potențial mult mai mult talent.

Dar cineva care visează să scrie și care nu are neapărat talentul de a inventa o poveste, de a povesti o poveste, ei bine, se va gândi ce aș putea scrie? Voi scrie despre tatăl meu, voi scrie despre mama mea, voi scrie despre ceea ce eu am trăit, iubirea mea, etc.

Și trebuie să fim cinstiți că, destul de des, astfel de literatură nu are un impact foarte mare, în afară de persoana în sine sau de cei apropiați care se pot simți afectați. De ce ar deveni această poveste o poveste universală? Trebuie ca această poveste de autoficțiune să prezinte un interes universal.

Este adevărat, eu adesea consider că aceste narațiuni de autoficțiune pot fi într-o anumită banalitate, dar uneori ceea ce le salvează este talentul autorului. Însă cred că, totuși, în istoria literaturii, marile opere clasice pe care le știm sunt relativ rar narațiuni de autoficțiune și că abia foarte recent în istoria literaturii.

Timp de secole întregi marile opere au fost romanești. Luați literatura rusă, spaniolă, franceză, avem opere romanești, nu avem oameni care să povestească doar o mică poveste de familie. Asta a apărut destul de recent.

Eu rămân destul de convins că pentru un roman trebuie să inventezi personaje, să existe un cadru imaginar, romanesc.

Totodată cred că uneori confundăm literatura cu scriitorul. Unii pot considera că a fi scriitor înseamnă neapărat a avea o lipsă de pudoare pentru a pune totul în scris. Scriitorii înșiși vor avea impresia că este ceva puțin terapeutic să vadă că iese din ei înșiși ceva care ar da naștere unei literaturi foarte puternice, pentru că oamenii vor fi interesați. Dar nu sunt deloc sigur.

Cred că cei mai mulți scriitorii foarte mari care au realizat opere considerabile au avut o viață absolut neinteresantă.

Nu au avut neapărat o viață amoroasă plină de pasiune, nu au avut o viață politică intensă.  Erau oameni care își petreceau timpul scriind. Balzac, Zolά sunt oameni care aveau o singură nebunie în viață – să scrie. Altfel, viața lor era absolut neinteresantă. Singurul lucru care îi transforma în genii era că petreceau zile și nopți scriind și producând pagini și pagini și pagini. De fapt, cred că destul de rar cineva are capacitatea de a scrie povești extraordinare și de a și a trăi extraordinar de intens. De exemplu, oameni ca Saint-Exupéry, dar, totuși nu era cazul obișnuit al scriitorilor.

Și cred că nu este nicio condiție necesară pentru a fi un mare scriitor să ai tu însuți o viață extraordinară.

Ce v-ar plăcea să scrieți și nu ați reușit încă să o faceți?

Interesantă întrebare. Nu știu dacă mai am cu adevărat chef să încep ceva cu totul nou. Poate o piesă de teatru. Îmi place să merg la teatru. Ador teatrul, ador să dialoghez. De altfel, întreaga mea operă a fost adaptată pentru teatru. Dar este adevărat că nu am scris direct pentru teatru și este ceva, da, care mi-ar plăcea foarte mult.

Sunteți familiarizat cu opera lui Eugène Ionesco?

Da, cu siguranță. În Franța, se cunoaște cu siguranță mult Ionesco. L-am studiat la școală, l-am citit, i-am văzut piesele jucate în teatru. În Franța cred că Ionesco este foarte asociat cu liceul, atunci este momentul în care învățăm teatrul absurd – Cântăreața Cheală, Rinocerii.

Așa se întâmplă și în liceele din România.

Ionesco place foarte mult adolescenților pentru că e ceva diferit față de literatura clasică, de poezie, de poveștile de dragoste, are acea nebunie care atrage.

Când vine vorba de procesul dumneavoastră de scris, scrieți doar atunci când vă simțiți inspirat sau urmați o rutină zilnică menită să provoace sau să stimuleze această inspirație?

Scriu tot timpul. Am mereu o poveste la care lucrez, o fac să progreseze. Uneori există inspirație, alteori există mai puțin. Dar am nevoie să continui mereu. Clar nu trebuie să ne oprim din scris. De altfel, nu cred prea mult în această idee a inspirației în care vom putea scrie un prim draft perfect. Cred că trebuie să forțăm lucrurile. Uneori vom lucra timp de trei ore și, în final, a doua zi, vom reciti și vom păstra doar 10% din ceea ce am făcut.

Dar a fost necesar să treacă aceste trei ore pentru a obține o idee, o frază despre care să spunem: “Ah, asta nu e rău.”

Nu cred deloc că lucrurile vor cădea din cer prin miracol. Nu, este muncă. Da, ideea romanului poate apărea în niște flash-uri, dar asta este teoria. Este ceva care este virtual, este romanul ideal spre care vrem să mergem. Pentru ca asta să existe trebuie să ne cufundăm în cuvinte și în detalii. Și asta caracterizează, de altfel, un roman. Este ceva în care timpul aproape se oprește.

Timpul de scriere este mult mai lung decât timpul de citire, așa că vom petrece o săptămână scriind un capitol care, de fapt, va putea fi citit în treizeci de minute.

Peste tot în lume, există această lamentare legată de faptul că oamenii nu mai citesc la fel de mult ca înainte. Credeți că este adevărat? Și dacă da, care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivele?

Da, este adevărat, desigur, chiar dacă în Franța, din fericire, cartea are încă o mare importanță, cititul scade vertiginos în special în rândul tinerilor.  Motivele sunt foarte cunoscute: este concurența. Eu aparțin unei generații în care cititul era singura distracție care îți permitea să evadezi, să descoperi lumea, să treci peste interdicții.

Nu aveam acces la filme în afara cinematografului, nu erau seriale, nu era internet.

Și atunci timpul dedicat, teoretic, cărții este mâncat de o mulțime de alte lucruri, de jocurile video. Nu mai există timp pentru intimitatea de a citi o poveste.

Și nu spun că tinerii au mai puțin chef de citit, cred că vedem regulat fenomene literare care apar și care fac ca tinerii să revină la citit. Dar acest timp este concurat de multe alte lucruri.

Cred că în special pentru băieți dezvoltarea jocurilor video foarte imersive intră direct în concurență cu experiența de lectură, pentru că avem impresia că pătrundem într-o lume, că suntem actori, că putem acționa, că putem face să evolueze lumi paralele. Este, într-un fel, ceea ce simțeam eu citind. Poate că dacă m-aș fi născut astăzi, aș fi căzut în aceste jocuri video care permit construirea de universuri paralele.

Apoi, serialele, seriile lungi cu mai multe sezoane, cum ar fi Stranger Things, intră în concurență cu saga literară. A citi presupune o altă concentrare, o muncă a creierului diferită, un efort suplimentar. Serialul tv este ceva facilitat.

Astăzi universurile imaginare sunt, totuși, limitate de costurile de producție. Deci, literatura are încă acest avantaj. Dacă scrieți literatură fantastică nu costă nimic, în schimb a produce un serial fantastic costă extrem de mult.

Mâine, cu AI, putem reduce aceste costuri și inventa universuri vizuale extraordinare. Tinerii vor putea produce aceste universuri de acasă, așa că în loc să se așeze la tastatură să-și scrie povestea, pot să se așeze în fața ecranului și să producă filme pur și simplu, cu ajutorul unei inteligențe artificiale.

Poate că acesta este cel mai mare pericol pentru carte.

Cum să salvăm literatura din asta? E complicat. În Franța se vorbește despre Paranteza Gutenberg, care ridică întrebarea: este oare cartea doar o perioadă, o paranteză din istorie? Nu știu.

Poate că literatura va rămâne, dar va trece sub alte forme: cartea audio deja există. Dar, totuși, sunt actori care interpretează. Deci, de fapt, ascultăm, nu mai citim. Creierul lucrează puțin diferit. Poate că mâine va trece prin alte forme hibride, de cărți cu imagini video în spate. Toate astea vor exista, sub o formă sau alta.

Sunteți de profesie geograf, sunteți de asemenea profesor și cercetător în geopolitică. Studiați comportamentele electorale în funcție de apartenența geografică a electorilor. Cum explicați ascensiunea extremei drepte în Franța în ultimii ani?

Extrema dreaptă crește peste tot, în special în Europa, dar Franța este, fără îndoială, țara din Europa în care extrema dreaptă a fost puternică dinainte, deja de 40 de ani. În anii ’90 sau începutul anilor 2000 extrema dreaptă era deja puternică în Franța, în timp ce nu exista, în orice caz foarte puțin, în Anglia sau în Germania, de exemplu.

Deci, undeva, țările Europei au ajuns Franța din urmă în ceea ce privește asta. Eu, de exemplu, am votat prima dată acum 40 de ani, iar atunci Frontul Național a obținut un scor mare. Cred că Jean-Marie Le Pen avea 12% sau 13%, dar se întâmpla acum 40 de ani.

Apoi a existat mereu un reflex republican cetățenesc pentru ca, în cele din urmă, să nu obțină puterea. Dar de fiecare dată ne spunem că nu va funcționa data viitoare, că vor prelua puterea, pentru că de fiecare dată progresează în sondaje.

Dar cum să explicați acest progres?

Într-o primă etapă există ideea că ei nu au avut niciodată puterea și, prin urmare, joacă mult pe ideea că în Franța există alternanțe între dreapta și stânga, că ei propuneau ceva diferit, nou și, prin urmare, o mare parte din oameni care ar fi putut fi dezamăgiți își spun: nu am încercat niciodată asta.

De fapt, e ceea ce s-a întâmplat  cu Meloni în Italia, chiar și cu Trump în Statele Unite, adică nu am încercat, chiar dacă este parțial fals, că politica pe care o duce este o politică care poate semăna cu altele.

Dar totuși, există acest aspect, este o ofertă politică nouă, sunt oameni noi care nu au fost deja la putere.

Apoi, în Franța există Rassemblement National, au început să poarte cravate, costume, să vorbească foarte calm, au devenit politicieni care nu mai au discursuri atât de extremiste ca înainte. În orice caz, care apăreau ca fiind oameni responsabili. Acum e un fel de normalizare în raport cu afirmațiile anterioare, ceea ce face destul de dificil să distingi un ales al Rassemblement National de un alt ales de dreapta clasică.

Suntem, totuși, destul de departe de discursurile lui Trump sau de discursurile populiste. Franța, astăzi, încă nu funcționează așa din punct de vedere politic. Politicienii au încă nevoie să arate că sunt responsabili.

Și ne întoarcem la carte. De exemplu, oamenii din Rassemblement National, cum ar fi Jordan Bardella, au avut nevoie să scrie. El este foarte tânăr, sub 30 de ani, dar a avut nevoie să scrie o carte, o a doua carte pentru a arăta că nu este doar un populist. Că face parte din elită, că dacă scrie o carte are cultură. Este ceva foarte înrădăcinat în viața politică franceză. Și, prin urmare, face ca granițele să fie mult mai neclare.

În Franța, mult timp din cauza faptului că Jean-Marie Le Pen, la început, avea declarații cu adevărat antisemite, a existat un baraj foarte puternic, asta era acum 40 de ani. Azi toate astea au fost puțin uitate și, în cele din urmă, dreapta clasică și extrema dreaptă din Franța sunt practic deja aliați.

Și apoi, pentru a încheia, bineînțeles cred că mass-media joacă un rol important.

Cetățenii sunt astăzi mai puțin rasisti, mai deschiși la condiția femeii, la gen, la multe subiecte, sunt mult mai deschiși decât erau acum 50 de ani. Dar, cu toate acestea, asta se traduce printr-un vot mult mai la dreapta, mult mai extremist decât era cazul înainte.

Este un fel de paradox care, fără îndoială, se explică prin conținutul mediatic, prin faptul că înainte exista o presă de opinie, iar astăzi presa, fie că sunt ziare, televiziuni, radiouri, este în mâinile unor mari grupuri, adesea ale unor mari moguli, care livrează un discurs ce va viza țapi ispășitori, va viza străini, va viza militanții ecologiști, etc. Și astfel creează condițiile care le permit să se mențină la putere.

Asta este ceea ce s-a schimbat fundamental, modul în care oamenii se informează sau că discursul mediatic este compus astăzi de o parte a puterii. Asta se întâmplă în Statele Unite, evident, prin rețelele sociale, prin canalele de știri 24 de ore din 24, etc. Este ceea ce formează opinia oamenilor.

După aceea, eu am o teorie. Cred că umanitatea, în general, este mai empatică, este mai sensibilă. Adică nu mai mergem astăzi să asistăm la execuții publice. Suntem mult mai emoționați de o viață umană astăzi decât eram acum 50 sau 100 de ani. Adică, iată, umanitatea a progresat și ceea ce ne face mai sensibili, în cele din urmă, ne determină să dorim o societate mai sigură și mai autoritară.

De exemplu, dacă iau exemplul feminicidelor, care reprezintă o problemă peste tot, este și în Franța. Acum 50 de ani și 100 de ani nu ne interesa așa tare de o femeie care era bătută de soțul ei sau chiar care murea sub lovituri. Soțul ei era în natura lucrurilor.

Astăzi suntem foarte emoționați când un bărbat își ucide soția. Paradoxal, asta trimite la ideea că este nevoie de mai multă autoritate, că lumea merge mai rău.

În sfârșit, iată, acesta este paradoxul: că, de fapt, cu cât suntem mai sensibili în cele din urmă la umanitate și la moartea altora și la mizeria altora, cu atât mai mult avem sentimentul că lumea merge prost. Astfel, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în valori sau în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Michel Bussi, scriitor și cercetător în geopolitică: “Paradoxul epocii noastre: cu cât suntem mai sensibili la umanitate, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.” appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Presură și-a dedicat viața de adult pasiunii pentru fizică. Este fizician, inventator, scriitor și cercetător român. Lucrează în Olanda, în cadrul diviziei de cercetare a companiei Philips, pentru care a dezvoltat primul senzor optic capabil să măsoare pulsul într-un ceas, ceea ce a dus la apariția în 2014 a primelor ceasuri care măsoară pulsul sportivilor.

A scris cartea “Fizica povestită”, un bestseller care a adus mai aproape oamenii de rând de fizică. Și pe youtube are peste 100.000 de urmăritori pe un canal pe care explică diverse fenomene sau noțiuni din punct de vedere științific, dar cu un limbaj prietenos.

Viața sa a luat o turnură dureroasă din punct de vedere emoțional la sfârșitul lui 2018, când o declarație dată publicației Hotnews a fost răstălmăcită de membri ai guvernului PSD și viralizată în mediul online. Fake news-ul respectiv s-a răspândit cu informația că fizicianul Cristian Presură susține că nu este nicio diferență între un copil și un laptop.

2 ani mai târziu, Cristian Presură a lansat cartea “Care e diferența dintre un copil și un laptop?” ca răspuns la fake news, dar nu numai. Cristian Presură abordează în carte existența divinității și subiecte precum apariția vieții pe pământ. Cartea este, așa cum spune chiar autorul, o călătorie personală prin religie, fizică și neuroștiințe.

Despre toate acestea, dar și despre întrebările existențiale, legătura cu România, despre educație sau despre importanța laserului de la Măgurele, am stat de vorbă cu Cristian Presură.

Să pornim de la cartea apărută la Humanitas. Care este, până la urmă, diferența dintre un copil și un laptop și cum s-a născut această carte?

S-a născut dintr-o întâmplare politică, să spunem așa, în mijlocul unei campanii electorale pentru europarlamentare, anul trecut, în 2019.

Cineva a extras dintr-un interviu cu mine un lucru pe care eu l-am spus în acel interviu, care fusese făcut cu o jumătate de an înainte. A extras acea parte din interviu pentru că se potrivea foarte bine cu o narativă pe care partidul de la guvernare de atunci o avea împotriva noilor partide și anume că aceste partide noi ar fi marxiste.

În interviu, am fost întrebat de ce cred unii oameni în Dumnezeu. În răspuns, am explicat că eu prin definiție sunt un om de știință și mulți oameni de știință se confruntă cu materialismul naturii. Adică, ar fi natura asta numai și numai materie? Și atunci, dacă îți pui întrebarea asta și gândești din punct de vedere materialist, atunci conform materialismului ajungi la concluzia că nu e niciun fel de diferență între un copil și un laptop și în momentul ăla te sperii, am adăugat eu.

Te sperii pentru că nu poți să accepți, ca om, așa ceva, trebuie să fie ceva mai mult. După care, cei care au urmărit interviul respectiv au scos din context fraza asta “nu există nicio diferență între un copil și un laptop” apoi au făcut un video editat în care au tăiat părți din video-ul original. Eu spuneam așa: “Dacă ești un materialist atunci ajungi la concluzia că nu este nicio diferență între un copil și un laptop și te sperii.” Ori ei au tăiat acel “Dacă”, se vede în video că a fost tăiat acel “Dacă”, în așa fel încât lumea se uită la mine în video-ul contrafăcut și spune “ăsta e nebun”.

Video-ul a fost aruncat ca un atac politic, cu scopul de a face această legătură cu marxiștii, adică, cum ar veni, “noile partide nu fac nicio diferență între un copil și un laptop”. După care s-au folosit și poze, pentru că eu, într-adevăr, m-am întâlnit cu unii dintre oamenii deosebiți din aceste partide și au fost puse poze cu mine și ei astfel încât să facă legătura între mine și aceste partide.

Pe cine ați supărat, de fapt? De ce au ajuns să vă răstălmăcească declarațiile și să fiți ținta unui fake news ? Trebuie să fi supărat cu ceva anume.

Da, la început am supărat persoane din ministerul cercetarii  pentru că, cu câteva săptămâni înainte de întâmplarea respectivă, guvernul a premiat inventatorii care au venit de la Geneva cu premii.  Ce se întâmplă? La Geneva există un concurs de inovații și, într-adevăr, se dau și premii. Nu este nimic negativ, nici ceva pozitiv, pur și simplu se dau premii acolo. Dar este un concurs pentru amatori. Deci nu vin cei mai mari inventatori din lume, ci este un concurs pentru amatori. Oricine se poate duce acolo să primească premii.

Însă, la un moment dat, guvernul, în lipsă de altceva, ca să demonstreze că investițiile în cercetare aduc premii, i-au adus pe premianți la Palatul Victoria și au invitat-o pe doamna prim-ministru, la vremea respectivă, Viorica Dăncilă, să le înmâneze diplome din partea guvernului.

Și eu am zis că e ok, n-am nimic împotriva lor, a celor care au primit premii, sunt niște oameni deosebiți, au muncit, s-au dus acolo. Însă, dacă doamna prim-ministru vrea să premieze cu adevărat cercetarea românească, trebuie să se uite în altă parte. Sau să se uite la problemele din cercetarea românească.

“Ei, și atunci l-am supărat pe ministrul cercetării de la vremea respectivă. Acest video contrafăcut a apărut prima dată pe pagina dumnealui de facebook.”

Nu știu dacă l-a făcut cineva la ordinul lui, nu cred. Cred însă că a fost făcut la comandă pentru că, după aceea, asta e foarte interesant, imediat după ce a apărut, a fost urcat pe paginile multor senatori de la putere, erau atunci PSD și ALDE.

Mai mulți senatori nu doar că au dat share la video, pentru că una este să dai share la video, și alta este să-l pui dintr-o dată acolo. Deci acești senatori au primit video-ul separat și l-au urcat la ei pe pagina de Facebook copiind toți același text.

Iar lucrurile au explodat în final, când, pe pagina domnului senator PSD Claudiu Manda, video-ul respectiv a fost vizualizat de 3 milioane de oameni și am primit, bineînțeles, zeci de mii de înjurături de la oameni care au avut o reacție din asta impulsivă.

Cum v-a afectat tot ce s-a întâmplat după? Ați fost o victimă a unui fake-news. Înțeleg că, practic, cartea pe care ați lansat-o acum este răspunsul dumneavoastră la ceea ce s-a întâmplat. Doar că din păcate, din cele 3 milioane de persoane care au urmărit videoclipul, probabil foarte puțini vor ajunge să citească și adevărul.

Da, am fost afectat, trebuie să spun că două sau trei zile nu îmi venea să cred. În special când vedeam pe pagina domnului Manda pur și simplu zeci, sute, mii de înjurături.

Era imposibil să citesc și să înțeleg cum pot scrie oamenii ăia “tu, să n-ai niciun copil, că nu meriți să ai copii”.  

Nu m-a întrebat nimeni dacă eu am copii. Să le explic că eu am trei copii și că-i iubesc. Nimeni nu m-a întrebat. Imediat au fost atacurile respective și m-a afectat. M-a afectat și când am văzut astfel de atacuri pe paginile ortodoxe. Era în plin post al Paștelui și oameni de pe paginile ortodoxe spuneau să mi se taie nu-știu-ce cu cuțitul.  

Măi, numai puțin, suntem în postul Paștelui și trebuie să avem înțelegere pentru celălalt. Nici ei nu văzuseră adevărul respectiv.

“Și atunci am avut un moment în care mi s-a făcut frică, nu atât la modul personal cât la modul : putem oare noi să trăim într-o Românie în care lucrurile se discută civilizat?” 

Sau am ajuns la un punct în care suntem atât de polarizați încât nu mai putem să discutăm civilizat și ne atacăm, pur și simplu, fără să mai ascultăm argumente, fără să vedem, de fapt, că este vorba despre un fake-news? Când am ajuns la gândul respectiv am zis “Hai să scriu ceva despre asta.”

Și, de fapt, după aceea, am stat și m-am gândit “Hai să scriu, de fapt, și despre problema inițială.” Că întrebarea inițială a fost în felul următor:

“De ce cred oamenii în Dumnezeu?” Până la urmă, care este diferența între un copil și un laptop? Unde este diferența? Ce spune știința modernă? Este o diferență? Unde este? Deci, hai să abordăm și aceste probleme fundamentale ale filosofiei.

Atunci am adunat gânduri pe care le scrisesem cu mulți ani în urmă.

A ieșit această carte care este mai mult decât un răspuns la un atac fake-news, este o călătorie personală prin religie, fizică și neuroștiințe. O călătorie personală aceste mari întrebări ale tuturor: Unde suntem pe lumea asta? Ce e lumea asta în care trăim? Unde mergem? Cine suntem? Ce putem să răspundem și, în primul rând, ce ne spune știința despre asta?

Dumneavoastră cum vă explicați existența vieții pe Pământ? Până la urmă, credeți în teoria creaționistă și în Dumnezeu?

Am crezut. Pentru o perioada am crezut în Dumnezeu, am în carte povestea, dar acum nu mai cred.  Acum am rămas, oarecum, îndepărtat.

Aș vrea, dacă se poate, vă rog să ne explicați ca și cum am fi niște copii, cum a apărut lumea în care trăim?

Sunt aici două lucruri: oamenii sunt interesați, atunci când vorbesc de teoria creaționistă, de cum a apărut omul în lume, iar apoi suntem cu toții interesați de cum a apărut universul.

Bineînțeles că avem răspunsul teoriilor creaționiste, care de multe ori sunt biblice, care au răspunsul lor clar, din punctul lor de vedere. Universul a fost creat de Dumnezeu și apoi Dumnezeu a pus omul în centrul creației. Așa încep aceste povești și dau un răspuns cât se poate de clar în cadrul acestor ipoteze.

Ceea ce știm, însă, din știință, este în felul următor: mai bine spus, ar trebui să încep cu ce nu știm. Noi știm că universul a apărut printr-un Big-Bang, printr-o mare explozie. Numai că știința nu ne spune ce a fost înainte de Big-Bang. În modelul cel mai simplu de creație al oferit de știință la Big Bang a fost creat atât spațiul cât și timpul. Deci nu ar avea sens întrebarea “ce a fost înainte de Big Bang?” pentru că atunci a fost creat și timpul.

E ca și cum ne-am întreba ce este mai la sud de polul sud. Păi nu, polul sud, este, prin definiție, cel mai sudic punct de pe suprafața Pământului. La fel și aici: nu putem să ne întrebăm ce a fost înainte de Big Bang dacă la Big Bang a fost creat timpul. Dar asta e în modelul simplu al Big Bang-ului, conform teoriei lui Einstein. Există și alte modele.

Unele modele spun că înainte de Big Bang a fost un alt univers. Nenumărate modele. Adevărul este, însă, că nu știm. Tot ce știm noi în fzică este ce s-a întâmplat după Big Bang. Adică, după Big Bang a avut loc expansiunea universului și odată cu expansiunea universului s-a răcit materia și odată cu răcirea materiei s-au format galaxiile și stelele și după stele s-au format planetele. Pe una din astfel de planete am ajuns să trăim noi.

Știința spune mai puțin decât ne-am dori noi. Iar referitor la crearea omului, aici avem legea evoluției a lui Darwin care, atenție, nu ne spune cum a apărut viața pe Pământ. Ea ne spune cum a evoluat viața.

La ora actuală, teoria cel mai des întâlnită este că undeva, pe Pământ, au existat niște condiții foarte speciale, un loc cald, sub Soare, cum spunea odată Darwin, în care, poate, au apărut primele organisme.

Însă, odată ce acele organisme au apărut, ele au început să se reproducă și au început să se lupte între ele pentru resurse. Unele au câștigat, altele au pierdut. Mediul ambiant s-a schimbat și el. Unele s-au potrivit la mediul ambiant, altele nu s-au potrivit și au dispărut.

Și aici apare teoria evoluției, a selecției naturale a lui Darwin, care spune că dintre organismele care sunt, cele care se potrivesc cel mai bine mediului ambiant sunt selectate. Și ele continuă mai departe, mai târziu chiar ca specii diferite. Deci știința dă, și aici, numai un răspuns parțial. Știința nu ne spune cum a apărut viața pe Pământ, dar ne spune cum a evoluat viața după ce a apărut.

Credeți că tocmai din cauza lipsei de explicații complete din partea științei persistă credința oamenilor în divinitate?

Credința a apărut cu mult înainte să apară știința. Cu zeci de mii de ani înainte. Avem dovezi că oamenii se rugau și credeau în zei, în divinități, înainte să apară știința. Întrebarea ar putea fi: de ce mai există credință astăzi, când avem atâta știință?

Unii ar putea să spună “de nevoie”. Eu, în carte, argumentez un alt punct de vedere. Și argumentez punctul de vedere al focului. Atunci când te uiți la un foc vezi lumina și ți se pare natural să vezi acea lumină. Lumina este o dovadă a existenței focului.

Pe de altă parte, însă, de ce ar fi natural să iasă lumină în momentul când ceva arde? Trebuie să existe un mecanism adițional. Trebuie să ai acolo niște atomi care au nivele de energie, care se dezexcită, deci care transformă căldura focului în lumină. Trebuie să mai fie ceva în plus. Eu argumentez în carte că există ceva în plus pentru a întelege nevoia de divinitate și pentru a înțelege suferința.

Deci, dacă o să citim cartea, vom afla un răspuns mai aproape de realitate, la întrebarea cum s-a născut universul în care trăim și cum a apărut omul? O să aflăm aceste răspunsuri?

O să aflați niște păreri, ale mele, personale. Nu o să găsiți niște răspunsuri absolute, foarte bune și gata de premiul Nobel. Nu, sunt niște răspunsuri personale și niște puncte de vedere. Adică poți să privești situația dintr-un alt punct de vedere. Și asta te ajută. Te ajută adeseori, chiar atunci când nu ai răspunsuri.

Unul dintre argumentele pe care le aduc în carte este că noi ne-am așteptat ca știința să ne dea toate răspunsurile și noi să fim foarte siguri de ceea ce cunoaștem.

În schimb, știința nu are, de multe ori, răspunsuri, știința aduce cu ea și incertitudine. Ca să trăiești cu această incertitudine, trebuie să te și raportezi corect față de ce spune știința.

Ce vă motivează să păstrați această legătură cu România? Prin cărți, prin canalul dumneavoastră de youtube, să continuați această luptă de a explica fizica și știința românilor?

Cred că este vorba, pur și simplu, de o pasiune interioară. E o chemare pe care eu am avut-o și probabil că nu i-am dat curs. Nu i-am dat curs pentru că viața m-a dus într-o altă direcție, într-o altă carieră, care îmi place.

Dar am avut și această chemare de a da înapoi, o chemare pedagogică. În special în limba română.

Prima carte pe care am scris-o e în limba română, puteam să o scriu în limba engleză, dar am scris-o în limba română, pentru că am simțit că trebuie să dau înapoi în România, tinerilor, ceea ce eu am învățat de acolo.

Ce feedback aveți de la tinerii care vă urmăresc pe canalul de youtube?

O, feedback-ul este diferit, în general pozitiv, de multe ori se poate și mai bine. Sunt interesați de ceea ce se întâmplă în știință, în lume. Este adevărat că tinerii din ziua de astăzi vorbesc, aproape toți, limba engleză și oricum ei își caută informații pe canalele de internet în limba engleză.

Mă bucur că pot să afle informațiile respective și în limba română și să aibă, în felul ăsta un sentiment că și noi în România putem să vorbim despre lucrurile astea, putem să facem. Adică, până la urmă, și în România putem să descoperim. Nu numai în Anglia și în America se întâmplă lucruri de genul acesta.

Vorbind puțin despre sistemul educațional din România, de-a lungul ultimilor 20 de ani, liceele și-au schimbat foarte mult profilul către științe, către matematică și informatică, au dispărut multe clase de uman. Pe de altă parte, în facultăți există în continuare o lipsă a locurilor care să acopere nevoia de mate-info-fizică și sunt foarte multe locuri la facultăți cu profil uman. Cumva, fiind în contradicție cu nevoia de pe piața muncii. Aș vrea să vă întreb pe dumneavoastră, cum credeți că ar trebui organizat sistemul educațional, din acest punct de vedere?

Din punctul meu de vedere, trebuie să fim pragmatici. Trebuie să îmbinăm două lucruri: nevoia de pe piața de muncă cu dorința personală a oricăruia dintre elevi. Dar trebuie să pornim de la nevoia de pe piața de muncă.

Ceea ce trebuie să avem sunt instituții care ne dau oamenii de care avem nevoie în societate, pentru că cineva trebuie să construiască autostrăzi, cineva trebuie să programeze.

Apropo, trăim într-o lume globalistă. Dacă la ora actuală putem să programăm și pentru alte țări, da, de ce nu? Să avem în România companii de programatori care fac programe pentru toata Uniunea Europeană. De ce nu? Este o activitate economică profitabilă. Deci, trebuie să pornești de la realitatea economică.

După ce ai contruit școlile ce acoperă nevoile societății, trebuie să te întorci la elevi să vezi cum faci în așa fel încât elevii să ajungă în școlile respective. Iar eu văd călătoria asta, tot timpul, ca o pădure. Deci, între elev și locul de muncă, îmi imaginez că este o pădure cu o grămadă de cărări. Și elevii nu pot să vadă finalul, pentru că e foarte greu pentru un elev să știe de fapt ce îi place, să știe unde se duce. Numai că el trebuie să facă acele alegeri cât se poate de bine în viață în așa fel încât, în sfârșit, să ajungă într-un loc de muncă ce îi face plăcere.

Dumneavoastră, ca să ajungeți în acest punct, profesional și să vă dezvoltați ca om de știință, ați avut deschidere și către alte zone de interes? Mă refer la zone umaniste.

Am început destul de prost, pentru că în liceu am fost certat oarecum cu limba română, până în punctul în care doamna dirigintă a venit și s-a certat cu tatăl meu, pentru că tatăl meu era fericit că eu luam note mari la matematică și spunea “băiatul meu trebuie să devină un inginer”. Și doamna dirigintă spunea “nu se poate. Ce, să devină un inginer incult? Orice inginer are nevoie de cultură.”

Ce am făcut, în schimb, am citit foarte mult. Deci, într-adevăr, am descoperit lumea prin citit, prin cărți. Și citeam nu numai cărți de popularizarea științei dar și romane, beletristică, cărți de călătorie, cărți polițiste, cam ce prindeam pe vremea aceea în mână.

Acest exercițiu al cititului m-a ajutat după aceea foarte mult. Pentru că exercițiul cititului este exercițiul gânditului. Când mă uit la la televizor am adesea senzația că ceilalți gândesc pentru mine. În momentul în care citesc, trebuie să trec prin reflecția minții mele ceea ce am citit. Cred că acesta a fost elementul decisiv care cred că m-a dus în direcția asta.

Și asta v-a ajutat și să scrieți cărți?

N-aș zice imediat, pentru că prima dată am scris o carte de fizică, care a avut câteva probleme de limba română. Și acum, la ultima carte, mai sunt cititori care mi-au atras atenția că unele lucruri nu le-am exprimat așa de bine. Poate că m-a ajutat, dar se poate și mai bine.

Revenind puțin la educație, acum toți copiii din România fac cursuri în online și mă întreb cum ar putea un profesor de științe sau de fizică, concret, să ducă aceste ore online, astfel încât să păstreze interesul copiilor? Cum ați vedea dumneavoastră predarea fizicii online în zilele acestea?

Cred că nu sunt în măsură să răspund la întrebarea aceasta pentru că nu sunt profesor. A fi profesor înseamnă, în primul rând, a avea o relație directă cu elevul.

Bineînțeles că aș putea să spun că poți să te mai folosești câteodată de instrumente online. Adică, dacă vorbești despre fizică, poți să accesezi un website și, nu numai să arăți un video, ci poți să ai și sisteme fizice pe care să le modelezi. Și să dai exercițiu elevilor să intre pe acel website și să modeleze ce-i acolo de modelat, după care să vină cu răspunsurile.

Întrebări pe care vi le-ar putea adresa un copil:

Este posibil să călătorim în timp?

Putem călători în timp înainte. Eu nu cred, însă, că putem călători înapoi în timp. Dacă acea călătorie înapoi în timp s-ar fi inventat, cineva ar fi folosit-o ca să câștige, de exemplu, la loto. Și am fi descoperit prea mulți câștigători la loto. Din cauza asta, nu cred că este posibil.

Deși, unii spun că atunci când vorbim de fizică microscopică, deci de fizica mecanicii cuantice, de fizica electronilor, acolo se poate călători pentru puțin timp, înapoi în timp. Dar, obiectele acelea sunt atât de mici încât nu ne ajută pe noi.

Ce este un atom?

Un atom este o parte foarte mică din ceea ce suntem făcuți, pentru că toți suntem făcuți din atomi. În univers există numai câteva sute de atomi și toți atomii sunt la fel.

Iar partea aceea care este de un milion de ori mai mică decât un milimetru, partea aceea este formată dintr-un nucleu și electroni care se învârt în jurul lui.

Dacă vrem să ne gândim la un atom, trebuie să ne imaginăm un milimetru și să îl împărțim într-o mie de bucăți. După care iau o bucată și o mai împart într-o mie de bucăți. Ceea ce am la sfârșit este un atom.

Ce a fost primul, oul sau găina?

Se pare că a fost altceva, nici oul, nici găina. Trebuie să fi fost un organism care s-a putut reproduce, probabil, aș zice, prin pui. Și la un moment dat, mă gândesc eu, că printr-o mutație genetică, puiul respectiv a devenit ou. Sau altfel spus, sigur a existat găina, doar că la început nu făcea ouă. Cred că ăsta e cel mai bun răspuns.

Cum ați ajuns să iubiți fizica și să o înțelegeți?

Eu prima oară am descoperit matematica, am fost foarte bun la matematică în generală, am avut un profesor foarte bun, Dragoș Constantinescu la Râmnicu Vâlcea. Însă, la liceu, am dat de un profesor cu care m-am certat, pentru că voia să fac lucrurile numai din manual.

Și eu le făceam altfel. Am fost încăpățânat și profesorul respectiv m-a lăsat de două ori corigent. Chiar a vrut să mă lase repetent în ultimul an ca să nu pot da la facultate.

De aceea, prima dată am făcut facultatea de electrotehnică. Abia în anul 3, când aveam un curs de câmp electromagnetic, am întâlnit un profesor special, Alexandru Nicolae.  Dânsul a văzut că îmi place foarte mult câmpul electromagnetic și mi-a dat o carte care se numește “Fizica Modernă” a lui Richard Feynman.

În momentul în care am citit cartea respectivă, mi-am redescoperit cărțile de popularizare și matematica pe care o făceam în generală  și am zis “Asta e, eu trebuie să fac fizică!”. După aceea am terminat facultatea de electrotehnică, m-am căsătorit și am început facultatea de fizică la zi, fiind în același timp angajat. M-am angajat la Institutul de Fizică Atomică ca inginer și așa am putut să continui pe calea fizicii.

Că tot a venit vorba despre Măgurele, ce așteptări aveți de la laserul de la Măgurele?

Eu mă aștept, în primul rând, ca el să fie pus în funcțiune în totalitate, pentru că la ora actuală avem numai laserul, nu avem, de exemplu, sursa de raze Gamma. Deci sunt acolo câteva componente care trebuie puse împreună.

În câțiva ani, mă aștept să avem primele experimente cu adevărat complete și în urma acestor experimente, bineînțeles, vom avea articole de cercetare, vom avea publicații științifice și vom intra în ritmul normal al cercetării.

Dar, efectiv, un efect pe care să-l putem vedea în viața noastră de zi cu zi, când credeți că va fi produs?

Nu cred că așa de curând și din cauza asta nu împărtășesc opinia celor care se așteaptă ca laserul de la Măgurele să rezolve imediat niște probleme practice ale umanității pe termen scurt.

Laserul de la Măgurele este cel mai puternic laser din lume. El are un câmp electric foarte ridicat, care interacționează cu atomii, sparge atomii, pune electronii în mișcare. Deci, pentru prima dată, noi putem să studiem interacțiunea dintre lumină, adică lumina laserului, și materie, adică atomii, în niște intensități foarte ridicate ale laserului, niște câmpuri electrice foarte puternice.

Acesta este, de fapt, un studiu fundamental, care îmbină teoria cu experimentul, pentru a descoperi legile fundamentale ale naturii. Ăsta este primul lucru pe care îl face laserul de la Măgurele, el investighează o zonă încă neinvestigată a naturii. El descoperă niște legi pe care le bănuim dar pe care nu le-am verificat.

După ce aceste investigații vor fi făcute, și asta poate să dureze 5 ani, 10 ani, 20 de ani, poate și mai mult, odată ce vom înțelege mai bine lucrurile respective, abia apoi vor putea să apară și rezultate tehnologice. Din cauza aceasta eu nu aș pune prea multă presiune pe laserul de la Măgurele de a veni imediat cu aplicații practice.

Cercetarea nu face ceva imediat pentru noi. Primul lucru pe care trebuie să-l facă cercetarea este să înțeleagă. Și apoi, după ce a înțeles, vin inginerii și fac lucruri pentru noi. Așa a fost întotdeauna în știință.

The post Fizicianul Cristian Presură și viața de după un fake news: “Am primit zeci de mii de înjurături. La un moment dat mi s-a făcut frică.” appeared first on Cultura la dubă.

Andrei Terian-Dan, cercetător la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, a câștigat primul grant universitar la categoria Consolidator acordat de Consiliul European pentru Cercetare (ERC) unui proiect din România.

Finanțarea este destinată lucrării „A Transnational History of Romanian Literature” (O istorie transnațională a literaturii române), care își propune să recompună istoria de cinci secole a literaturii române și să o plaseze într-un context transnațional.

Proiectul inițiat de Terian-Dan va primi nu mai puțin de 1.450.000 de euro pe o durată de cinci ani. El va reuni un set de orientări inovatoare în materie de studii literare, precum și aspecte interdisciplinare care variază de la sociologie și imagologie la studii digitale și cantitative. Ipoteza de lucru constă în redefinirea noțiunii de „literatură națională” drept o rețea bazată pe comunități transnaționale.

Lucrarea este doar a noua din România care reușește să atragă finanțare din partea ERC și prima care se înscrie la categoria Consolidator. Aceasta se adresează cercetătorilor care au deja o experiență consistentă și doresc să coordoneze o echipă independentă. Celelalte 8 inițiative românești care au câștigat în anii anteriori au făcut parte din categoria Starting.

De asemenea, „A Transnational History of Romanian Literature” se numără printre cele 8 proiecte prezentate pe pagina oficială a CEC drept modele de bune practici. Astfel, sunt subliniate profesionalismul echipei și potențialul cercetării de a crea un impact real.

De-a lungul timpului, în calitate de expert în literatură mondială și în istoria criticii literare românești și europene, Andrei Terian-Dan a ținut prelegeri în Germania, Spania și Slovacia, a câștigat o serie de premii pentru volumul  „G. Călinescu. A cincea esență” și a publicat volumul „Romanian Literature as World Literature” la editura britanică Bloomsbury, alături de Mircea Martin și Christian Moraru.

În anul 2009, el a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler pentru activitatea depusă în cadrul proiectului „Dicționarul general al literaturii române”.

Grantul acordat de Consiliul European pentru Cercetare reprezintă o componentă importantă a Horizon 2020, programul-cadru de cercetare și inovare al Uniunii Europene pentru perioada 2014-2020.

Criteriul care stă la baza selecției este excelența științifică, astfel că scopul programului este acela de a identifica cele mai bune idei din toate domeniile de cercetare și de a conferi vizibilitate celor mai inovatoare minți. Cele trei categorii de granturi sunt Starting, Consolidator și Advanced.  

The post Cercetătorul Andrei Terian-Dan a câștigat un grant european în valoare de 1,5 milioane de euro pentru un proiect dedicat istoriei literaturii române appeared first on Cultura la dubă.