Cea mai mare retrospectivă Brâncuși din Germania și prima organizată după 50 de ani, a fost deschisă aseară pentru oficialități. Realizată de Neue Nationalgalerie în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, expoziția cuprinde peste 150 de sculpturi, fotografii și materiale de arhivă de la Centrul Pompidou, precum și atelierul lui Brâncuși, reconstruit pentru prima dată în afara Parisului.

Expoziția se află sub patronajul comun al președintelui federal Frank-Walter Steinmeier, al lui Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze, și al lui Nicușor Dan, președintele României.

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026.

România celebrează în 2026 Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea sculptorului. Țara noastră nu organizează, însă, nicio retrospectivă Brâncuși.

***

Similară cu retrospectiva Brâncuși organizată de Centrul Pompidou la Paris în 2024, expoziția de la Berlin aduce în fața publicului german și internațional o perspectivă amplă asupra sculptorului român.

Potrivit site-ului oficial al Neue Nationalgalerie, “Brâncuși (1876-1957) este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. După începuturi academice tradiționale în România, și-a dezvoltat propriul stil la Paris începând cu 1907. Sculpturile sale organice, reduse la elementele lor esențiale, îl fac un pionier al abstracției sculpturale la începutul secolului XX. Căutarea constantă a lui Brâncuși pentru un ideal artistic se manifestă în variațiile formale ale câtorva motive și în interacțiunea dintre diferite materiale și suprafețe. A folosit cu măiestrie piedestaluri specifice, lumina, mișcarea, precum și fotografia și filmul pentru a-și pune în valoare sculpturile.

În colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, Neue Nationalgalerie prezintă prima retrospectivă a operei acestui artist excepțional în Germania în peste 50 de ani. Cu peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă inedite de la Centrul Pompidou, precum și din alte colecții internaționale private și publice, expoziția oferă cea mai cuprinzătoare prezentare generală de până acum a operei multiple a lui Brâncuși. Alături de lucrări majore precum „Sărutul”, „Pasărea în spațiu”, „Muza adormită” și „Coloana fără sfârșit”, expoziția prezintă o reconstituire parțială a celebrului studio al lui Brâncuși, care este astfel expus în afara Parisului pentru prima dată de la predarea sa către statul francez în 1957.

Deși opera lui Constantin Brâncuși este foarte populară în Franța, sculptorul este mai puțin cunoscut publicului larg din Germania. Expoziția își propune să-i ofere artistului recunoașterea pe care o merită și în Germania.”

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026. Prețul unui bilet pentru adult costă 16 euro, iar pentru categoriile care beneficiază de reducere biletul de acces este de 8 euro. 6 euro costă un tur ghidat, iar muzeul oferă tururi speciale și pentru persoane cu deficiențe de auz sau de vedere.

Curatori sunt Klaus Biesenbach și Maike Steinkamp de la N​eue Nationalgalerie și Ariane Coulondre și Valérie Loth de la Centrul Pompidou, Paris.

Valérie Loth a acordat un amplu interviu pentru Cultura la dubă în 2024, la retrospectiva de la Paris.

“Am vrut să transmitem multe lucruri. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.

Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Centrul Pompidou din Paris a fost închis pentru un amplu proiect de renovare și modernizare. Amplasat până acum într-o clădire anexă, Atelierul Brâncuși va fi mutat în clădirea principală a centrului, după renovare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Prima retrospectivă Brâncuși din Germania, după 50 de ani, a fost vernisată aseară la Berlin appeared first on Cultura la dubă.

Peste 320 de piese, provenind din patrimoniul MNAR și din diverse muzee naționale și internaționale, din colecții private și de la artiști contemporani vor oferi publicului cel mai bogat material de reflecție și bucurie vizuală pe acest subiect, prezentat vreodată într-un muzeu.

Expoziția va putea fi vizitată începând cu 21 noiembrie 2025 și până pe 8 februarie 2026.

***

La Blouse Roumaine, capodoperă iconică a modernității universale, parte a colecției permanente a Centre Pompidou din Paris va părăsi Franța pentru prima oară, în cadrul unui împrumut excepțional acordat de Pompidou pentru expoziția de la București. Matisse a devenit interesat de ia românească datorită prietenului său, pictorul român Theodor Pallady, care i-a oferit cadou mai multe bluze românești. Lucrarea realizată în 1940 încununează o serie de încercări ale pictorului francez și este cu totul specială fiindcă aduce în centrul atenției frumusețea bluzei, nu modelul.     

“Încă din secolul al XVI-lea, continuând cu secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu realismul socialist și până în contemporaneitatea imediată, ia românească a constituit un subiect artistic major. Prin amploare, diversitate și prin cercetarea critică interdisciplinară, inovatoare, România constituie o platformă fără precedent de accesare de către publicul larg a reprezentărilor iei și portului popular în creațiile artistice.

„România– reprezentarea identitară a portului popular în artă” este o expoziție, nu o luare de poziție în favoarea unor ideologii asociate iei. Selecția relevă felul în care s-a articulat de-a lungul secolelor un limbaj formal, simbolic, decorativ și totodată ideologic în care ia și costumul folcloric au jucat rolul pivotal de agregare, de promovare politică și uneori de impunere vizuală a românității. 

Larga acoperire istorică și geografică a expoziției contextualizează reprezentările portului popular românesc, nu doar prin raportarea la ilustrarea în artă a portului popular al altor minorități din România (maghiară, germană), ci și prin raportarea la reprezentările artistice ale costumelor populare din regiuni limitrofe – din Ucraina, Moldova și Bulgaria, pentru a pune în evidență asemănările și deosebirile, influențele și constantele.

Faimoasa lucrare La Blouse Roumaine va funcționa în expoziție drept oglinda răsturnată care reflectă efortul consecvent de promovare și propagandă națională românescă prin ie, mutat de Matisse într-un plan pur estetic, cu un impact major asupra dezvoltării artei postbelice, contribuind decisiv la apariția strategiilor artistice Pop Art.

Ia românească, în versiunea ei matisseană, se află la originea succesului comercial al iei în industria de modă franceză și internațională. Punctual, aceste utilizări – uneori abuzive, ca apropriere culturală –  sunt  prezentate în expoziție, pentru a releva cele două planuri majore și corelate ale jocului iei în imaginarul actual: acela identitar-ideologic și cel decorativ-comercial. 

Expoziția și catalogul care o însoțește reliefează utilizarea în artă a costumului popular și mai ales a iei în formarea, transmiterea și impunerea unor veritabile discursuri de constituire a identității naționale, din cele mai vechi timpuri pînă la ora actuală.

Reprezentările iei în arta românească din secolul XVI vor fi urmate de primele reprezentări decis ideologice și propagandistice, din secolul XIX, precum reprezentarea Mariei Bibescu de către Constantin Lecca și Carol Popp de Szathmari și a Mariei Rosetti – ca simbol al Patriei române – de către Constantin Daniel Rosenthal și apoi de Nicolae Grigorescu și epigonii săi, de campania fotografică și picturală de legitimare națională a familiei regale prin ie și costum popular (de la Regina Elisabeta la Regina Maria), de re-conceperea iei în reprezentările artei specificului național din perioada interbelică, dar și în avangarda românească.

Revenirea la ie ca factor vizual identitar social și național în arta realist-socialistă și în arta oficială a regimului comunist este pusă în contrast cu regăsirea iei în discursul spiritualist-românist și anti-comunist al grupărilor neo-ortodoxiste de pe parcursul anilor 80 și cu incursiunile subversive ale artei critice actuale.

Redarea fenomenului aproprierii politice a iei ca instrument de propagandă națională și internațională, după anii 90 este prezentată prin diverse lucrări de artă actuală și prin documentarea unor realizări și mai ales a unor excese politice și de comunicare vizuală legate de ie ca marcă identitară fixă. 

Drept fundal al acestei tendințe istorice de impunere a iei ca vehicul standard al identității, expoziția prezintă punctual, pe tot parcursul ei, contrastul cu vestimentația comună reală, cu moda curentă în diverse epoci, de la hainele „nemțești” ale burgheziei la hainele aristocrației franțuzite și de la uniformele militare ale primei jumătăți a secolului XX la moda monotonă a perioadei comuniste sau cea explozivă și diversă a perioadei post-1989. Pe fundalul istoric al acestor mode cotidiene se decupează modelul trans-istoric, ideologic al iei și folosirea ei identitar-națională, cu plusurile și cu minusurile ei și cu riscurile inerente, pe care expoziția de la MNAR le face vizibile și accesibile societății noastre pentru a îndemna la atenție, reflecție și creație.

Evenimente conexe: Pe parcursul expoziței vor fi organizate simpozioane, dezbateri și prezentări, concerte și proiecții de filme legate de subiectul iei și portului popular.

Expoziția include un spațiu-lounge în care vizitatorii au posibilitatea să brodeze, să deseneze, să-și facă fotografii sau să participe la ateliere de weekend pentru copii și familii intr-o atmosferă relaxată și creativă. 

Piesele selectate provin din patrimoniul MNAR, de la artiști și colecționari români și de la 30 de muzee și instituții partenere:

Musée national d’art moderne-Centre Pompidou, Paris, Fondation Louis Vuitton, Paris, Muzeul de Artă Galagan (Cernihiv, Ucraina –  o colaborare dificilă, dar exemplară, în condițiile războiului actual), Galeria Națională din Sofia, Bulgaria, Muzeul Național de Artă al Modovei, Chișinău, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Național Peleș, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia-Mare”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Biblioteca Naţională a României, Complexul Muzeal Arad, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“ – Muzeul de Artă Bacău, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi- Muzeul de Artă, Muzeul Județean Mureș, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, Complexul Național Muzeal ASTRA – Sibiu, Muzeul de Artă Braşov, Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu – Quintus”, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ, Fundația Academia Civică – Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței  din Sighetu Marmației, Muzeul Municipiului Bucureşti, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Stampe,  Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României/MNAC, Arhivele Naționale ale României, Romfilatelia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebra pictură “La Blouse Roumaine”, de Henri Matisse, va fi adusă pentru prima dată în România, în cadrul unei expoziții organizate de Muzeul Național de Artă al României appeared first on Cultura la dubă.

“Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.”

În inima Franței, țară care rămâne stindardul libertății de gândire și de creație mai ales în vremurile pe care le trăim, cineastul român Radu Jude este considerat de importanți critici de film, producători, filosofi și scriitori drept cel mai curajos regizor al generației sale, un avangardist care schimbă chiar acum istoria cinemaului.

Centrul Pompidou, în parteneriat cu Biblioteca MK2, desfășoară în această perioadă retrospectiva integrală a filmelor lui Jude. Pe cât de surprinzătoare poate părea o retrospectivă dedicată unui regizor de doar 48 de ani, pe atât de necesară este, spun organizatorii. Pentru că viteza cu care Radu Jude schimbă forma cinemaului este atât de mare, încât e important ca iubitorii de film să fie martori la aceste schimbări chiar acum. Dacă alaltăieri a filmat un lungmetraj de ficțiune cu telefonul, ieri a montat o instalație video din imagini surprinse de o cameră de supraveghere, iar azi filmează un lungmetraj cu un mare producător francez, nu putem ști ce altceva va mai crea Radu Jude mâine.

Imprevizibilul, încălcarea oricăror norme, expunerea unor adevăruri pe alocuri perturbatoare, îmbinarea istoriei cu prezentul și setea uriașă de a transpune totul în imagini cât mai repede, cât mai actual, îl fac pe Jude unic în lumea cinematografiei de azi.

Am fost martori la deschiderea retrospectivei Jude de la Paris și am stat de vorbă cu regizorul român, cu simpli spectatori și cu importanți oameni de cultură francezi, veniți să-I vadă filmele. Aceștia îl compară cu nume mari din istoria filmului, precum Godard, dar Jude încearcă să rămână ancorat în realitatea românească.

Își dorește să dea curaj tinerilor regizori români care vor să facă filme, dar nu au posibilități financiare, și să atragă atenția autorităților asupra pontențialului uriaș pe care arta românească îl are, nu doar de a fi parte din elita culturală a lumii, ci de a genera curente artistice noi, așa cum a făcut-o Brâncuși pentru arta modernă.

***

Chiar în ziua în care Centrul Pompidou a fost oficial închis, pentru lucrări majore de modernizare, direcția de cinema a muzeului s-a mutat la Biblioteca MK2, o componentă privată găzduită de Biblioteca Națională a Franței, în două clădiri uriașe de la marginea orașului.

Mutarea este parte din încercarea Centrului Pompidou de a duce cultura din centru spre cartiere, iar în mijlocul acestui parteneriat stă un francez de origine română – Marin Karmitz.

Marele producător francez de film, fondatorul lanțului cinematografic MK2, este un iubitor de artă care a reușit să construiască din cultură un imperiu, după ce a plecat din România fascistă la 9 ani, fără să mai aibă nimic. A produs filmele lui Godard, Kieslowski și Pintilie. A câștigat trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, a primit trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César. Azi este unul dintre cei mai înstăriți francezi.

Într-un interviu pe care l-a acordat publicației noastre acum 3 ani, Marin Karmitz povestea că nu prea mai merge la cinema fiindcă nu mai găsește filme bune. 3 ani mai târziu, îl reîntâlnim la deschiderea retrospectivei Radu Jude de la Biblioteca MK2. În fața sa, mai tânărul regizor este cu adevărat emoționat și entuziasmat. Jude îi dedică, de altfel, aproape întregul discurs pe care îl susține în fața publicului.

“Îmi este foarte frică în seara asta pentru că aici, în sală, sunt mulți oameni pe care îi admir încă de când am devenit interesat de cinema, așa cum este domnul Marin Karmitz, o legendă care a produs filmele lui Lucian Pintilie, iar Lucian Pintilie era pentru noi cea mai importantă figură. Personal am avut o relație cu Lucian Pintilie, care era mereu interesat de filmele pe care le făceam și care m-a ajutat și financiar să fac Inimi Cicatrizate. Așa că sunt foarte emoționat să vă văd aici.”

În timp ce în 4 săli de cinema începe proiecția filmului Kontinental ’25, premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru scenariu, Jude e invitat de Karmitz la o discuție privată. Dar nu pleacă înainte de a-i solicita o poză. “Pe asta chiar vreau să o pun pe facebook”, spune regizorul.

Privită din exterior, scena cu cei doi cineaști este impresionantă fiindcă vorbește atât de mult despre impactul pe care românii l-au avut asupra cinemaului european. De la Karmitz la Pintilie, la Radu Mihăileanu, Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu și, iată, Radu Jude, parcurgem prin această fotografie o întreagă istorie cu vârfuri care au marcat lumea filmului la cel mai înalt nivel.

“Eu n-am senzația că merit o onoare atât de mare. Eu nu-mi văd filmografia ca fiind una importantă. Colegii mei de generație sau mai mari au făcut lucruri mult mai importante decât am făcut eu. Dar e un semn că cinemaul românesc poate fi important în lume. – declară Radu Jude pentru Cultura la dubă.

La rândul său, Marin Karmitz se bucură că parteneriatul public-privat dintre Pompidou și MK2 debutează chiar cu opera unui cineast român, pe care îl numește “unul dintre urmașii lui Pintilie”.

„Sunt foarte fericit că am putut face această asociere și sunt foarte fericit că începe cu un film românesc, o retrospectivă a unui regizor român foarte important. Și că suntem încă aici, în Franța, în apărarea altor țări, alte națiuni, deschiși către lume.

În seara aceasta toți vorbitorii l-au numit pe Radu Jude un avangardist. Dumneavoastră ce credeți despre el, ca cineast?

Eu cred că adevărata creație nu poate fi decât avangardă, creația nu se poate face decât împotriva academismului, împotriva unui anumit ordin stabilit, propunând idei noi, forme noi, relații diferite de cele care existau anterior. Așadar, aici avem cu adevărat, prin munca sa și prin modul său de a aborda cinematografia, o abordare modernă a cinemaului.  

Cinemaul, din punctul meu de vedere, a devenit foarte academic. Și iată, există câțiva regizori de genul acesta în lume, nu sunt mulți. Radu Jude se îndreaptă spre cinemaul modern, precum au făcut-o și Rossellini, Bergman, Bresson și Godard, care au dat exemplul de schimbare a istoriei cinemaului.”, declară Marin Karmitz pentru Cultura la dubă.

Holurile Bibliotecii MK2, intrările în sălile de cinema sau magazinul cu popcorn sunt împânzite cu imagini din filmele lui Jude, fie afișe sau clipuri scurte proiectate pe pereți. Văzându-se peste tot, Jude se ia singur peste picior și râde de situație. Pe unde apucă, își arată degetul mijlociu.

“Când s-a anunțat această retrospectivă, ai scris pe facebook că ți se face îmbălsămarea. De ce-ți vine să râzi, să fii autoironic în astfel de momente importante?

Pentru că impresia mea este că genul ăsta de retrospective se întâmplă undeva la final de carieră. Sunt ca premiile alea pentru întreaga carieră. Și, de altfel, anul ăsta, în iunie, la Valencia, am luat premiul pentru întreaga carieră. Am și zis pe scenă ce a zis Mircea Ivănescu când a luat premiul pentru întreaga carieră, dar la 70 de ani, a zis că speră să ia și premiul pentru întreaga carieră de după premiul pentru întreaga carieră. Așa și eu. (râde)

Apoi, așa cum am spus și în interviul nostru anterior, filmele le fac pentru publicul din România, în primul şi în primul rând.”, spune regizorul.

Christa Blümlinger, profesoară de Cinema și Studii Audiovizuale la Universitatea Paris 8 și curatoarea mai multor evenimente culturale în Austria, Germania și Franța, prezentă la deschiderea retrospectivei, explică pentru Cultura la dubă de ce Jude merita o astfel de retrospectivă la Pompidou.

“Radu Jude este unul dintre cei mai importanți cineaști ai generației sale. Este foarte inventiv, e un seismograf al schimbărilor și al ocupațiilor culturale și politice. Știe să pună în imagine, cu satiră de iconoclast, ceea ce ne privește și inventează pentru fiecare film un dispozitiv.

Este foarte importantă marea sa libertate în ceea ce privește forma, asta face să fie primit în contexte foarte variate, atât în mari festivaluri de ficțiune, cât și în mediul experimental. Știe să pună în imagine tensiunile și, de asemenea, puterile care ne guvernează viața de zi cu zi.”

Mathieu Macheret, critic de film la publicația Le Monde, spune la rândul său:

Este un artist care nu se preocupă de egoul artistului, ci, dimpotrivă, lucrează chiar cu cele mai banale forme și este capabil să încerce orice, fără să aibă întrebările de ego ale vechiului autor, cu litera mare A. De aceea se află astăzi cu adevărat în centrul a ceea ce are cinemaul mai imediat, mai contemporan și mai modern.”

Raymond Bellour, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai cinematografiei, autor al mai multor volume și cunoscut critic de film, îl compară pe Radu Jude cu Jean-Luc Godard.

“20 – 30 de ani mai târziu, el ocupă locul pe care Godard putea să-l ocupe în vremea sa. Creează un cinema care sparge toate frontierele, face filme scurte, filme lungi, filme documentare, filme de ficțiune, iar asta este foarte important, pentru că nu mai erau cineaști care să ocupe această funcție, de a amesteca totul deodată, de a agita totul. Este cu adevărat unic din acest punct de vedere.

Un lucru care îmi revine în minte este că prima dată când ne-am întâlnit, m-a făcut atât de mult să mă gândesc la Godard încât aveam la mine, din întâmplare, catalogul marii retrospective Godard pe care eu am curatoriat-o la MoMA și i l-am oferit lui, un pic simbolic așa, pentru că era pentru mine o imagine vie a ceea ce Godard ar fi putut fi în epoca lui.”, povește Bellour pentru Cultura la dubă.

“Radu, cum te face să te simți comparația cu Godard?

Evident că e flatantă comparația, dar mă simt penibil. Nu mă pot compara nici cu Warhol, nici cu Godard, doamne ferește! Sunt vârfuri absolute.

Godard m-a inspirat foarte mult și mă interesează foarte mult, la el mi se pare formidabilă disponibilitatea lui de a explora tot felul de direcții, tot felul de formate, tot felul de tehnologii, tot felul de bugete și așa mai departe. Ultimele filme ale lui Godard, post mortem, sunt niște filme făcute cu fotografii, un fel de colaje. Deci, a existat la el o dorință de a canaliza creativitatea în forme care nu sunt cele standard întotdeauna. Da, asta e o inspirație pentru mine, dar cu comparația…să fim serioși!

Raymond Bellour spune că tu ești pentru generația ta ce era Godard pentru generația lui, acum 30 de ani.

Dacă ar fi așa, s-ar vedea la ce degradare s-a ajuns în cinema. (râde)”

La publicarea știrii că Pompidou va organiza retrospectiva Jude, printre români au existat reacții diverse. Unii spun că filmele sale sunt extraordinare, iar alții spun că sunt “de neprivit”. S-a născut, de asemenea, întrebarea: de ce Radu Jude și nu Mungiu sau Puiu, regizorii care au o relație închegată cu Franța, prin prisma premiilor luate la Cannes, acolo unde Jude nu a ajuns niciodată în competiția oficială. Iată ce răspunde Christa Blümlinger:

“Jude nu trebuie pus în concurență cu contemporanii săi romani, ceilalți cineaști foarte puternici de asemenea. Este foarte impresionant să vezi forța cinematografiei românești cu toți cineaștii ei în prezent. Iar retrospectiva vorbește nu doar despre Radu Jude, ci despre relevanța cinematografiei românești cu totul. Chiar recent am revăzut Moartea domnului Lăzărescu, un film absolut fantastic.”

Mathieu Macheret de la Le Monde, un obișnuit al marilor festivaluri de film, explică pentru publicul din România de ce filmele lui Jude nu au fost niciodată selecționate la Cannes.

“Pentru că Festivalul de la Cannes trăiește încă prin mitul marelui autor, un mit romantic, un mit al artistului din secolul al XIX-lea. Celelalte festivaluri, precum Berlin și mai ales Locarno, care în opinia mea este cel mai apropiat de spiritul filmelor lui Radu Jude, sunt mai deschise către aceste forme hibride, aceste încercări și acest mod de a lucra în prezent cu întrebări care leagă arta românească de astăzi de moștenirea trecutului.

Toate lucrurile pe care le face Radu Jude sunt un fel de laborator. Cannes încă se află într-o perspectivă a cineastului care, în opinia mea, este în curs de a deveni depășită.”

Același critic de film de la Le Monde explică de ce publicul dezvoltă, în general, o relație de love&hate în raport cu filmele acestui autor român.

“Cred că Radu este un regizor care explorează probleme foarte dificile și care investighează aspecte complexe ale istoriei românești, lucruri care nu au fost complet depășite, care nu au fost întotdeauna abordate în conștiința colectivă. Astfel, el caută lucruri stânjenitoare, dificile, încă nerezolvate. Deci, există acest prim aspect.

Apoi, un film precum Dracula ne oferă atât de multe propuneri încât chiar și noi, în interiorul filmului, există lucruri pe care le adorăm, există lucruri în plus și există momente în care suntem spectatori care trebuie să-și facă propriul film, care se luptă cu lucruri foarte sofisticate, uneori cu lucruri vulgare, uneori cu exces, sexualitate, etc. Și noi suntem loviți.

Cred că și asta este ceea ce o operă artistică puternică stârnește în societate: o dezbatere, diviziune, partizani, detractori.”, spune Macheret.

Judith Revault d’Allonnes, șefa departamentului de cinema din cadrul Centrului Pompidou, argumentează alegerea acestei retrospective pentru a marca debutul parteneriatului cu MK 2.

“Pentru noi a fost important să luăm cu noi la Biblioteca Națională a Franței ceva din identitatea noastră, din ceea ce încercăm să arătăm în centrul orașului și să apărăm, și anume avangarda.

Din toate aceste motive, ne doream foarte mult să-l invităm și să-i arătăm munca. La Centrul Pompidou facem adesea monografii integrale, adică ne pasă să arătăm tot ce a fost realizat, inclusiv formele mai mici sau calificate ca atare – scurtmetraje, filmele refuzate de festivaluri, să zicem. Și aici, într-adevăr, arătăm totul.

Eu am o dragoste imensă pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, din punctul meu de vedere este cel mai mare film al său. Dar, altfel, cred că ceea ce este captivant în opera lui Radu Jude este plurivalența ei. Trebuie să îi vezi toată opera pentru a înțelege toate direcțiile în care a mers, tot ce a experimentat.”

La evenimentul de deschidere l-am întâlnit și pe Pierre Weiss, un important artist vizual de origine austriacă. Mărturisește că a simțit nevoia să vadă pentru a două oară Kontinental ’25.  

“Filmele lui Radu Jude îmi vorbesc mult pentru că, deși unele lucruri sunt lansate ca niște rachete, există, totuși, multe nuanțe în ceea ce spun sau fac personajele. Chiar și arătând lucruri foarte crude și folosind un limbaj foarte ordinar, poate mult mai evident în România decât în Franța, cred că are un fel de a spune lucruri foarte nuanțate, gândite și care au sens.

În filmele lui regăsim niște adevăruri care nu sunt împodobite, nu sunt ornamentate. Cred, de asemenea, că atunci când cineva este interesat de latura întunecată a țării din care vine și vrea să o arate așa cum e, prin dezvăluirea unor lucruri, de fapt pune lumină asupra lor. Astfel ele devin solare, nu invers. Asta cred că este important.”, declară Pierre Weiss pentru Cultura la dubă.

La ieșirea de la Kontinental ’25, întâlnesc și spectatori care se declară „încă sub starea de șoc produsă de film” și spun că au nevoie de timp pentru a procesa ceea ce tocmai au văzut.

Într-o altă seară, tot în Paris, la Film Gallery, numeroși tineri se adună pentru a-l asculta pe regizorul român și pentru a vedea Sleep 2, o instalație video ce surprinde diverse momente cu oameni care vizitează mormântul lui Andy Warhol din Pittsburgh (Pennsylvania). Din 2013, imaginile de la mormânt sunt transmise live, 24 din 24h, pe siteul warhol.org. În fața publicului, Jude povestește că în timpul filmărilor la Kontinental s-a confruntat cu câteva nopți de insomnie gravă și că a umplut acele ore privind imaginile de la mormântul lui Warhol.

“Atunci când mă interesează un artist, un cineast, un scriitor, încerc să văd tot, să citesc tot, să știu tot despre opera acelui artist. Și așa am ajuns la această cameră de supraveghere care filmează non-stop mormântul lui Warhol, și, încetul cu încetul, uitându-mă acolo, am descoperit că există un potențial cinematografic foarte mare pentru că acea cameră captează tot felul de microevenimente, pentru că rezoluția joasă a camerei creează un anumit tip de frumusețe impresionistă tocmai datorită rezoluției proaste.

Plus faptul că îl puteam face cu mai nimic. Întotdeauna, gândirea mea e legată de ce se poate face în limitele unui buget mai mare sau mai mic.”, ne explică regizorul.

În timp ce realizam interviul cu responsabila de cinema de la Pompidou, la Film Gallery, iar ceilalți savurau un pahar de vin și discutau despre artă, un șobolan a intrat în galerie. Oamenii au început să țipe, iar un angajat al galeriei l-a alergat până a reușit să îl scoată din spațiul de eveniment. “Iată, asta ar fi putut fi o scenă dintr-un film de Jude”, a spus cineva de lângă noi.

La eveniment a ajuns mai târziu și regizorul argentinian Gaspar Noe, special pentru a-l felicita pe Jude. Micuța galerie a fost, de altfel, neîncăpătoare, pentru iubitorii de film. La discuțiile de apoi, un tânăr l-a abordat pe regizorul român pentru a-i arăta că lucrarea sa de disertație este despre filmele lui.

“Am fost în România acum câțiva ani cu o bursă Erasmus și acolo am descoperit filmele lui Radu Jude. Mi-au plăcut atât de tare încât am vrut să aflu mai multe despre el, dar în Franța nu am găsit multe materiale scrise despre opera sa. Așa m-am gândit să îmi fac lucrarea despre el.”, îmi povestește tânărul francez.

În paralel cu retrospectiva, care presupune numeroase evenimente cu oameni de cultură și discuții cu publicul, Radu Jude lucrează acum la un nou film, cu titlul provizoriu Jurnalul unei cameriste, fiind totodată primul său film produs de un francez – Saïd Ben Saïd, A filmat deja o parte în România, iar acum pregătește zilele de filmare din Franța. Astfel că de dimineață până noaptea, la Paris, muncește.

“O să filmez în Bordeaux începând cu 15 octombrie, până pe la jumătatea lui noiembrie. Saïd Ben Saïd e un producător pe care îl admir foarte mult, unul din puținii producători cu o viziune despre cinema, ca a unui artist, într-un anumit sens. Adică nu face tot ce se nimerește, am fost foarte flatat când m-a invitat să să lucrez un film cu el sau mai multe, poate, cine știe.”

Începând cu ultimele sale două filme, Kontinental ‘25 și Dracula, realizate cu producătorul Alex Teodorescu, Jude a întrerupt colaborarea cu Ada Solomon, producătoarea de care se leagă întreaga lui carieră.

Ada Solomon, singurul român care a câștigat doi Urși de Aur la Berlin, cu filmele Babardeala cu Bucluc sau porno balamuc (regia Radu Jude) și Poziția Copilului (Călin Peter Netzer), i-a produs lui Radu Jude cele mai importante filme: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Ieșirea trenurilor din gară, Tipografic Majuscul, Îmi este indifferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Țara moartă, Aferim!, Cea mai fericită fată din lume sau primul său film, scurtmetrajul Lampa cu căciulă.

“De ce Ada Solomon, un om cu care ai lucrat atât de mult, nu mai este producătoarea filmelor tale?

Eu o admir pe Ada extraordinar de mult, o apreciez, îi sunt foarte recunoscător și am avut o colaborare lungă și bună. Cred că la un moment dat viziunea noastră despre cum ar trebui organizată o producție, sau ce crede fiecare despre ce înseamnă un film, ce înseamnă distribuția unui film, cine ce face, au ajuns într-un moment de divergență, să spun așa. Și atunci cred că e mai sănătos să continue să facă fiecare filmele pe care le vrea.

Ada produce extraordinar de multe, foarte bune. Eu lucrez acum cu un alt producător în România și alți producători în străinătate, deci lucrurile merg mai departe cât se poate de simplu. E normal. În cinema e o situație foarte des întâlnită, aș zice că e regula mai degrabă decât excepția și sunt foarte mulți colaboratori cu care am lucrat o vreme, după care n-am mai lucrat.”

După absolvirea liceului, deja îndrăgostit de cinema, Radu Jude a fost respins de trei ori la Facultatea de Film a UNATC. A intrat la Universitatea Media și a început să lucreze în lumea filmului ca asistent de regie, colaborând cu Cristi Puiu sau Radu Muntean, și totodată și-a câștigat existența regizând reclame.

Numele său a devenit cunoscut la nivel internațional odată cu câștigarea Ursului de Argint la Berlinale, pentru regia filmului Aferim!

La 20 de ani de la debutul său, cu Lampa cu căciulă, după 28 de filme realizate, azi este unul dintre cei mai apreciați regizori în lumea filmului de artă, unul dintre admiratorii săi declarați fiind Martin Scorsese.

“Dacă ar fi să văd o diferenţă în timp, ar fi că în momentul de față sunt mai curios decât eram la tinereţe, de fapt, în mod un pic nenatural, sunt mai curios de forme diferite de cinema, de a încerca fel de fel de lucruri, de a merge în direcţii pe care nu eram curios să le explorez acum 20 de ani. Deci a încerca lucruri cu bugete mici, mari, cu tot felul de bugete, de a încerca diferite tehnologii, de a încerca diferite formate.

În ce măsură libertatea asta ţi-au dat-o premiile şi recunoaşterea internaţională? Libertatea asta e egală cu curajul de a risca?

E o întrebare bună, asta mi-a zis Alexandru Dabija la un moment dat, câștigasem eu Ursul de Argint pentru Aferim!, la câteva luni distanță filmam Inimi Cicatrizate, el juca acolo și mi-a zis ceva de premiul ăsta, eu i-am zis lasă-mă, că nu mă interesează, iar el a spus: bineînțeles că nu te interesează, pentru că l-ai luat!

Sincer, nu știu să spun dacă o anumită eliberare apare datorită faptului că am avut parte de ceva recunoaștere sau dacă vine odată cu înaintarea în vârstă. Se poate şi asta, e greu de spus.

De-a lungul carierei tale, ai avut vreun moment când ai vrut să renunți?

Nu, nu. Dacă e un lucru care mi-a rămas constant a fost dorința de a face cinema, de a face film. Nu m-am gândit niciodată să renunț.

Cu ce crezi că ar trebui să rămânem după această retrospectivă?

Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.

Cred că operele românești de toate felurile, toate artele, vor circula din ce în ce mai mult. Cultura română poate fi importantă atâta vreme cât este conectată la Occident.”

Retrospectiva Radu Jude, intitulată Radu Jude, cineast neliniștit, se desfășoară la Biblioteca MK2 din Paris până pe 11 octombrie 2025. Jude este al treilea artist român căruia Centrul Pompidou din Paris îi dedică o retrospectivă integrală, după Victor Brauner și Brâncuși.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Radu Jude schimbă traiectoria cinemaului, iar Centrul Pompidou arată lumii de ce este unul dintre cei mai mari cineaști contemporani appeared first on Cultura la dubă.

Retrospectiva inaugurează un parteneriat important în lumea artei, dintre Centrul Pompidou și mk2, colosul din industria cinematografică franceză, ce cuprinde un lanț de cinematografe, casa de producție, distribuție de film, laborator de restaurare și Biblioteca mk2. Fondatorul mk2 este Marin Karmitz, producător de film francez de origine română, câștigător al 5 premii Palme d’Or, despre care Cultura la dubă a scris pe larg AICI, în cadrul unui reportaj realizat la Paris.

“Opera regizorului român Radu Jude este, din mai multe puncte de vedere, cel mai bine păstrat secret al cinefiliei contemporane. Profunzimea și amplitudinea sa – 28 de filme de diverse formate, realizate de la începutul anilor 2000, filme de ficțiune, documentare și filme experimentale – nu au ajuns în Franța decât într-o mică măsură, în contextul câștigării Ursului de Aur în 2021, cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Din motive întemeiate, Radu Jude construiește cu o viteză năucitoare o filmografie care traversează toate teritoriile cu o mare fluiditate formală, zguduind cinemaul confruntând-l cu impasuri ale memoriei și aberații actuale, pentru a-l duce, cu vigoarea farsei, la cel mai înalt grad de neliniște.”, se arată în descrierea retrospectivei, pe site-ul Centrului Pompidou.

Evenimentul va marca închiderea oficială a Centrului Pompidou, întârziată cu un an de zile, și mutarea secțiunii de cinema la Biblioteca mk2. Cultura la dubă a scris AICI despre amplul proces de modernizare prin care urmează să treacă Pompidou, cel mai mare centru de artă conteporană din Europa. Anul trecut, la Pompidou a fost organizată și cea mai amplă retrospectivă Brâncuși din istorie.

Radu Jude este cel mai premiat regizor român al ultimilor 10 ani. Printre vârfurile carierei sale se numără câștigarea Ursului de Argint la Berlin pentru regia filmului Aferim!, câștigarea Ursului de Aur în 2021 cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, Premiul Special al Juriului de la Locarno pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii în 2023 și Ursul de Argint pentru scenariu anul acesta, cu filmul Kontinental ’25. Cel mai nou film al său, Dracula, va avea premiera mondială în cadrul competiției oficiale de la Locarno.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în 2021, Radu Jude a povestit cum a devenit interesat de cinema. Multipremiatul regizor român a mărturisit și că a fost respins de 3 ori la admiterea la Facultatea de Film a UNATC.

“Cum ați știut că vreți să faceți filme și ce v-a atras către cinematografie?

În liceu, un prieten bun, Nicolae Stat, m-a dus la un moment dat la Cinematecă. Eram în clasa a 9-a și eu nici nu știam că există Cinematecă, un loc unde poți vedea filme vechi, că ele pot fi interesante. Din momentul acela am început să merg la film din ce în ce mai des și cu din ce în ce mai mult interes. Încetul cu încetul, în ani, chestiunea asta a crescut într-un interes profesional.

Asta arată și cât de important e să ai acces la un anumit tip de resurse. Îmi dau seama că alți adolescenți, din alte orașe din România, nu puteau să vadă filmele acelea, nu exista cinematecă în alte părți, nu există nici acum.

Acum să spunem că internetul face un pic mai ușor accesul, dar chiar și așa, cel puțin în domeniul ăsta, e nevoie de crearea unei infrastructuri culturale, în care tineri sau mai puțin tineri din cât mai multe zone ale țării să aibă acces la informații, la opere de artă, la cărți, la filme. Lucru care, nu numai că nu se întâmplă, dar e din ce în ce mai limitat.

Sentimentul meu e că sunt părți întregi din România abandonate din perspectiva asta educațională, culturală. Mai ales zonele rurale.

Pentru că ați menționat cuvântul “educație”, aș vrea să vă întreb cum a fost experiența la școala de film, dacă v-a dezvoltat în drumul către cinematografie, sau a fost, mai degrabă, o dezamăgire?

Eu nu am intrat la UNATC, am dat examen de trei ori și am picat de fiecare dată. Am intrat la Universitatea Media. Am reușit să intru printre primii, am avut o bursă și am început să lucrez ca asistent de regie imediat cum am început facultatea.

Era o perioadă în care existau foarte multe producții străine care se filmau în România. Era nevoie de oameni tineri care să lucreze în condiții grele, pe bani relativ puțini, dar care să aibă ceva de cîștigat din lucrul ăsta. Pentru mine cred că a fost un câștig lucratul ca asistent de regie, am lucrat vreo 4-5 ani.

(…) Ați câștigat Ursul de Aur, iar în momentul de la Berlinale, în care ați fost anunțat că sunteți câștigătorul, păreați foarte surprins și emoționat, în același timp. Spuneați că nu credeați că se poate întâmpla asta. De ce nu credeați?

Nu știu, poate sunt și niște motive psihologice aici, felul în care mă raportez eu la ce fac și e o anumită lipsă de încredere.

Aș spune că altceva e important legat de premiu. Există o dimensiune pe care o numim așa pretențios, „film de autor”, de care aparține și filmul pe care l-am făcut, o categorie tot mai strivită de comercializarea industriei cinematografice.

Se poate vedea asta mai ales de când există platformele de tip Netflix și așa mai departe. Pe de altă parte, există un anumit dezinteres al autorităților, care ar putea să facă ceva în ceea ce privește nu doar finanțarea filmelor, ci și în ceeea ce privește educația cinematografică.

Premiul ăsta dacă e important pentru mine, dincolo de faptul că e pentru toată echipa filmului și le mulțumesc tuturor pentru efortul făcut, dincolo de faptul că e o bucurie pentru mine și o recunoaștere a cinematografiei românești, este și o recunoaștere a unui anumit mod de a face cinema, așa numit film de autor, care e supus acestor presiuni. Ăsta e un lucru care mi se pare important.

Revenind la educația cinematografică, la noi nu există așa ceva. Nu se studiază la școală, nu există o alfabetizare în ce privește înțelegerea sau raportarea la imagini, nu se studiază nici măcar la liceu, nu există nimic care să pregătească un om pentru a vedea un altfel de film decât filmele comerciale care, cumva, sunt ușor de înțeles.

Și atunci apare această ruptură între un anumit tip de opere cinematografice și un public larg. Și această ruptură nu poate fi acoperită, din păcate, decât în felul ăsta. Vă dau un exemplu din experiența mea. Am fost în Franța la un festival de film acum câțiva ani și m-am dus dimineața, pe la 10-11 să văd un film al lui Mizoguchi. În sala în care se ținea proiecția, o sală imensă de vreo 500 de locuri, aproape că n-am avut loc, pentru că erau aduși cei de la liceu.

Vreau să spun că toți elevii ăia au stat la filmul lui Mizoguchi, a fost după o discuție cu un important critic francez. Și chiar vorbeam cu organizatoarea festivalului și mi-a spus că două săli de la multiplexul din localitate sunt închiriate tot anul și există programe de educație cinematografică continuă. Adică de-a lungul întregului an sunt filme, se fac lucruri în colaborare cu școlile sau cu liceele. Dacă studiază Madame Bovary a lui Flaubert, văd și filmul făcut de Jean Renoir și așa mai departe.

Eu la așa ceva mă refer când spun educație. Și asta se face în toată Franța. Și acolo sunt, evident, probleme. Probleme sunt peste tot. Dar vreau să spun că măcar există această intenție de a educa în ce privește imaginea, în ce privește cinema-ul, de a educa tinerii.

La noi nu există aproape nimic. Eu nu spun că cinema-ul e prioritar, să nu se înțeleagă lucrul ăsta, dar educația e prioritară. Sentimentul meu e că toate guvernele ne reprezintă pe noi, reprezintă valorile noastre. A fost o batjocorire din ce în ce mai mare a noțiunii de învățământ, de cultură.”

Interviul integral poate fi citit AICI.

Despre cinemaul românesc și, în special, despre Radu Jude, Martin Scorsese a avut la începutul anului acesta un discurs laudativ impresionant, care a făcut înconjurul lumii în mediul online.

Filmul Kontinental ’25 poate fi văzut zilele acestea în cinematografele din România.

Citește și:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Centrul Pompidou și mk2 organizează retrospectiva integrală a filmelor lui Radu Jude appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare expoziție dedicată lui Constantin Brâncuși, deschisă la Centrul Pompidou din Paris între 27 martie și 1 iulie 2024, a adunat 390.498 de vizitatori, potrivit informațiilor obținute de Cultura la dubă de la organizatori.

Media zilnică a fost de 5000 de vizitatori, iar numărul total reprezintă un record printre toate evenimentele organizate de Pompidou după măsurile de izolare luate în 2020 din cauza pandemiei.

Ultima mare expoziție Brâncuși care a avut loc la Pompidou a înregistrat o medie zilnică de 4000 de vizitatori.

Cultura la dubă v-a prezentat pe larg un reportaj de la expoziție în aprilie 2024.

Un alt eveniment grandios dedicat sculptorului român va avea loc la Amsterdam în 2025.

The post Expoziția Brâncuși de la Paris a fost văzută de 400.000 de oameni, record pentru Centrul Pompidou în ultimii 4 ani appeared first on Cultura la dubă.

Expoziții Brâncuși au fost organizate recurent, în diferite colțuri ale lumii – Paris, București, Tokio, New York, Philhadelphia, Craiova sau Londra. Însă niciodată publicul nu a avut șansa de a-l descoperi pe Constantin Brâncuși așa cum o poate face acum, la Centrul Pompidou din Paris.

Sunt expuse peste 120 de sculpturi, alături de o bună parte a arhivelor pe care artistul le-a donat statului francez.

Putem vedea imagini inedite cu sculptorul lucrând la operele sale, la instalarea lor în grădinilor unor colecționari, diplomele școlare, livretul militar și pașaportul, fotografii din România și din Franța, în care apare alături de alți artiști, imagini foto și video cu muzele sale, scrisori sau o parte din colecția de vinyluri.

Muzică românească tradițională de vioară, muzica prietenului Erik Satie, precum și alte fragmente din colecție se aud pe fundalul vizitei expoziției.

Este o experiență completă, emoționantă, compleșitoare.

La ea au lucrat peste 200 de profesioniști, timp de 2 ani.

Peste 110.000 de vizitatori au trăit-o până acum, în 22 zile de la deschidere. Este modul prin care francezii transformă închiderea temporară a Centrului Pompidou într-un eveniment artistic grandios.

Peste 5 ani, când clădirea va fi redeschisă, Atelierul Brâncuși va deveni inima celui mai modern centru cultural al Europei, fiind așezat chiar în interiorul instituției.

***

Este luni după-amiază și o zi de aprilie neobișnuit de călduroasă pentru Paris. În fața Centrului Pompidou, așezat pe platoul Beaubourg, într-unul dintre cartierele istorice ale capitalei Franței, stau la coadă câteva sute de oameni. Sunt turiști străini, dar și foarte mulți turiști francezi care au venit din alte orașe să vadă retrospectiva Brâncuși, cea mai mare expoziție dedicată vreodată sculptorului roman.

Media zilnică de vizitatori este între 4000 și 6000 de oameni, ne spun reprezentanții Centrului Pompidou. Este neobișnuit de mult chiar și pentru Pompidou, susțin aceștia. Mai ales după pandemie. Mai exact, este primul eveniment care readuce afluența de vizitatori pe care muzeul o avea înainte de 2020.

Expoziția este organizată la Galeria 1 de la etajul 6 al celebrei clădiri, ridicată după planurile arhitecților Renzo Piano și Richard Rogers. Pe măsură ce urci scările rulante către eveniment, perspectiva Parisului devine din ce în ce mai impresionantă.

“Brancusi. L’art ne fait que commencer” (Brâncuși. Arta nu face altceva decât să înceapă.) – stă scris la intrarea în expoziție.

Co-curatoarea expoziției și una dintre comisarele evenimentului, Valerie Loth, acordă un interviu pentru Cultura la dubă și apoi ne face un scurt tur.

“Am vrut să transmitem multe lucrări. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.”, spune Loth.

Brâncuși a donat, prin testament, atelierul său din Impasse Ronsin statului francez, având dorința ca publicul să îi cunoască opera așa, ca pe un întreg. Condiția pusă francezilor a fost ca atelierul său să fie reconstruit într-un muzeu de artă modernă, iar lucrările lui să fie expuse laolaltă.

“Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Prima reconstituire parțială a atelierului Brâncuși a fost expusă în interiorul Muzeului de Artă Modernă din Paris, la Palatul Tokio, în 1962. Odată cu deschiderea Centrului Pompidou, în 1977, Atelierul Brâncuși a fost reimaginat și așezat chiar în fața instituției.

Însă, în urma unor inundații masive, în 1990 atelierul a fost închis. Renzo Piano a realizat apoi o clădire muzeu, în interiorul căreia a așezat atelierul Brâncuși închis, putând fi văzut de jur împrejur de către vizitatori. Atelierul Brâncuși, aflat în piațeta din fața centrului, a fost inaugurat în 1997 și închis la finalul lui 2023.

“Am fost nevoiți, mai întâi, să mutăm toate sculpturile din Atelier, fiindcă lucrările care vor avea loc în subteran ar fi putut afecta opera. Așa am decis să facem o expoziție, dacă tot vom închide definitiv Atelierul Brâncuși din piațetă. Practic, așa s-a născut ideea de a le arăta dintr-o altă perspectivă.”

Pe lângă sculpturi, donația lui Brâncuși a cuprins absolut toate obiectele personale, de la unelte, intrumente muzicale și discuri, fotografii și filmulețe, corespondență, bilețele și facturi.

Cu totul special la acest eveniment este faptul că, pe lângă cele peste 120 de sculpturi expuse, sunt arătate pentru prima dată peste 200 de documente din arhivele Brâncuși, cercetate și gestionate de specialiștii de la Pompidou de 47 de ani încoace.

“Brâncuși obișnuia să păstreze totul. De la investigațiile medicale, electrocardiograme, facturi, bonuri, putem vedea când a cumpărat prima camera foto, când a început să lucreze în bronz și, de asemenea, avem toate scrisorile cu prietenii lui, cu colecționarii sau cu muzee.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Expoziția se deschide cu o serie de Cocoși. Parcă am fi în zorii zilei, iar Brâncuși ar începe treaba în atelierul său. Un filmuleț proiectat pe un perete ni-l arată pe sculptor la lucru, cu mânecile suflecate, cu țigara în gură, lovind cu ciocanul în piatră.

“Am început expoziția cu un Cocoș, fiindcă am înțeles că este un simbol în Oltenia și este, bineințeles, și simbolul poporului francez. Dar, cel mai important, reprezintă începutul unei zile. Apoi, am vrut să intrăm puțin în atmosfera atelierului său, care era ca un colț rural în mijlocul Parisului, pe Impasse Ronsin.

Este ceea ce îi uimea, în primul rând pe vizitatori, aveau impresia că ajung la țară, în Paris. Era o stradă cu multă verdeață, cu ateliere de artiști. Iar atelierul lui Brâncuși era complet alb. Avea lumină naturală direct, era mult material alb, ghips, pe jos, Brâncuși avea o barbă albă, o salopetă albă, un câine alb. Totul era diferit față de celelalte ateliere.”, spune Valerie Loth.

Deși se aflau în Atelierul Brâncuși, la discreția publicului, aceste lucrări și multe altele din expoziție pot fi văzute acum într-o perspectivă nouă.

“Îl știam pe Brâncuși dinainte, dar acum este cu adevărat pus în valoare.

-Ați descoperit ceva nou?

-Da. Abia acum l-am descoperit pe el, cu adevărat.”, ne spune Charlotte, o pariziancă în vârstă de 45 de ani, la finalul vizitei sale.

Pe lângă patrimoniul Brâncuși deținut de Pompidou, expoziția aduce în fața publicului și 50 de sculpturi împrumutate de la Metropolitan Museum of Art, MoMA, Guggenheim New York, Philadelphia Museum of Art, The Art Institute of Chicago, Dallas Museum of Art, Tate Modern Londra, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Național de Artă al Craiovei.

De asemenea, câteva alte împrumuturi excepționale de la Luvru și de la Muzeul Guimet ne arată diferite surse de inspirație pentru Brâncuși, majoritatea provenind din antichitatea spațiului extra-european, dar și lucrări ale lui Paul Gauguin sau Andre Derain.

Cumințenia Pământului, sculptură de la începutul carierei, pe care statul român a refuzat să o achiziționeze, este pusă în lumină de francezi ca o lucrare extrem de importantă, alături de Oviri, realizată de Gauguin în 1894.

“Am vrut să arătăm influențele lui. A lucrat cu Rodin, a vizitat Luvrul, Muzeul Guimet, cu o colecție asiatică, Muzeul Etnografiei Africane de la Trocadero, iar toate acestea i-au influențat și îmbogățit munca. De exemplu, am pus Danaida alături de o sculptură antică pe care Brâncuși a văzut-o la Luvru. Era foarte curios și interesat de arta lumii.”

Expoziția continuă cu o secțiune dedicată sculpturii în lemn. Ca să pătrunzi în acel spațiu al meșteșugului și al rădăcinilor românești, treci printr-o superbă poartă de lemn, care are și ea o poveste în spate. A fost dăruită de România Franței și a mai fost arătată în Paris la Expoziția Internațională din 1936.

Mai mulți dintre vizitatorii cu care am stat de vorbă au menționat lucrările în lemn printre preferatele lor. De altfel, curatoarea Valerie Loth atribuie caracterului românesc al artistului Brâncuși valoarea unei pietre de temelie.

“Brâncuși venea din Oltenia, o regiune cu tradiție în sculptura în lemn. Cred că unul dintre bunicii lui a fost tâmplar, iar el, în primul rând ca țăran, a devenit interesat de meșteșugul lemnului. Brâncuși a rămas atașat de aceste tradiții și a realizat numeroase sculpturi în lemn. Înainte de a fi artist, el a fost un artizan.

Altfel, în Franța aveam acestă impresie, un mit, că Brâncuși era un țăran român, morăcănos, singuratic, care trăia în studioul lui. Dar, în realitate, nu era deloc așa. Trăia în mijlocul vieții artistice pariziene, mulți oameni vizitau atelierul. Chiar și americanii care ajungeau la Paris voiau să viziteze atelierul lui Brâncuși, era un loc super cool în care toată lumea voia să fie.

Iar Brâncuși era foarte prietenos, organiza petreceri, pregătea musafirilor mâncare, grătar. Îi plăceau șampania, vinul, cânta la chitară, punea muzică. Era apropiat de mulți artiști și de colecționari și, bineințeles, de multe femei.

Deci nu era deloc ca un țăran de la Dunăre.

În schimb, a fost mereu foarte atașat de România. S-a întors acolo frecvent, era important pentru el să finalizeze complexul de la Târgu Jiu.

De asemenea, era foarte apropiat de avangarda românească, publica la o revistă avangardistă.

Și era apropiat și de biserica ortodoxă, a și lucrat la Biserica Ortodoxă din Paris și era sponsor pentru diferite organizații caritabile.”

Sophie și Damien sunt doi artiști care locuiesc la 60 de kilometri de Paris. Au venit la Pompidou pentru expoziția Brâncuși și au plecat fascinați de ceea ce au văzut.

„E o expoziție foarte frumoasă, cu o scenografie specială, mai ales în încăperea care arată tradiția românească a sculpturii în lemn”, spune Sophie, care realiează lucrări de artă în cerneală chinezească.

„E interesant pentru că eu mai vizitasem Atelierul Brâncuși, dar nu văzusem sculpturile așa.”

Damien, vizitator francez

“Apoi, sunt toate temele cuprinse, eu prefer lucrările mai de început, precum Sărutul, decât pe cele de la final. E interesant să vezi lucrările și cele două mari scandaluri din spatele lor.”, ne spune Damien, la rândul său sculptor. Când vine vorba despre preferințe, cei doi soți fac alegeri diferite.

„Sophie: Eu ador Cocoșul.

Damien: Iar eu Sărutul. Dar nu îmi plac deloc Capetele de copil. Îmi provoacă o stare inconfortabilă.

Aș vrea, totuși, să adaug că lipsesc două citate importante din Brâncuși. Primul, pe care l-a zis când l-a părăsit pe Rodin, este că „nimeni nu poate trăi în umbra unor mari arbori.”, apoi o altă frază, care mie îmi place foarte mult, pe care am notat-o pe frigider și le-am spus-o copiilor mei: „cel mai greu nu este să lucrezi, ci să intri în starea de lucru.” Și eu sunt sculptor și cel mai mult admir la Brâncuși faptul că a sculptat direct în material, totul a fost în imaginația lui.”

Ajuns la Paris pe jos, la 28 de ani, tânărul Constantin Brâncuși a fost remarcat chiar de către maestrul Auguste Rodin. Brâncuși i-a fost ucenic vreme de un an, dar și-a dat repede seama că vrea să se desprindă de stilul lui Rodin și să își găsească propria cale.

Așa a renunțat la mulaje și a  început să cioplească direct în material, într-un stil cu totul nou. Cele trei opere majore care marchează acest moment, dar și începutul sculpturii moderne, sunt Sărutul, Cumințenia Pământului și Rugăciunea.

“Știam Atelierul Brâncuși, pe care îl vizitasem de mai multe ori. Dar abia acum l-am descoperit cu adevărat pe Brâncuși. Această expoziție m-a îngenunchiat.”

Vizitator francez

Cea de-a doua jumătate a expoziției devine din ce în ce mai compleșitoare. Pătrundem în viața deja cunoscutului artist Brâncuși, care face senzație la Paris și New York și este subiectul unor mari scandaluri.

Primul – în 1920, lucrarea Princesse X, expusă la Salonul Indendenților de la Paris, este contestată de unul dintre vizitatori la Ministerul Culturii, pe motiv că ar reprezenta un falus. Potrivit istoricilor, în spatele contestației ar fi fost Picasso sau Matisse. Lucrarea rămâne expusă datorită unei scrisori publice pe care o semnează alți 70 de artiști, printre care Picabia, Cocteau și Erik Satie.

Princesse X vorbește despre ambiguitatea masculin-feminin, prezentă la mai multe sculpturi brâncușiene, începând cu Sărutul și continuând cu Tors de tânăr. Reprezintă totodată susținerea lui Brâncuși față de mișcarea dadaistă, care contestă normele în artă, le ridiculizează prin forme noi, inteligente, încărcate cu umor.

Dar, mai presus de toate, este modul prin care Brâncuși vrea să arate că importantă este esența lucrurilor, nu forma lor. Este ceea ce îl face pe Brâncuși foarte actual. Două tinere vizitatoare, Eloise și Flor, în vârstă de 18 ani, se arată încântate de ceea ce au descoperit în expoziție. 

“Mi-a plăcut mult. A fost puțin cam prea aglomerat, dar frumos. Sculpturile sunt foarte frumoase. Nu îl știam deloc, l-am descoperit datorită expozie.”, ne spune Flor.

“Sculptura mea favorită este Princess X. Scandalul din spatele ei este foarte interesant și lucrarea foarte frumoasă.”, declară Eloise.

“Statueta mea este a femeii, toate femeile într-una singură, Femininul Etern al lui Goethe redus la esența sa… Timp de cinci ani am lucrat, am simplificat, am făcut materialul să vorbească și să spună inexprimabilul. Pentru că, de fapt, ce este o femeie? Nasturi și funde, cu un zâmbet pe buze și vopsea pe obraji…nu asta este femeia.

Să exprim entitatea aceea, să readuc în lumea simțurilor tipul etern al formelor efemere, am petrecut cinci ani simplificând, șlefuindu-mi lucrarea. Și în sfârșit, cred, am ieșit triumfător și am pătruns dincolo de material. Mai mult, e un mare păcat să strici frumusețea făcându-i găuri pentru păr, ochi, urechi. Și materialul meu e așa de frumos, cu liniile sale sinuoase care strălucesc precum aurul pur și însumează într-un singur arhetip toate efigiile feminine din Lume.”, a declarat Brâncuși în timpul scandalului provocat de Princesse X.

Al doilea scandal – în 1926, Pasărea în văzduh (variantă deținută acum de Seattle Art Museum), trimisă de Brâncuși de la Paris la New York, pentru o expoziție organizată de Marcel Duchamp la Brummer Gallery, este oprită de autoritățile americane în vamă, pe motiv că cineva încearcă să evite taxele aferente unui obiect industrial, declarându-l operă de artă.

Pentru vameșii americani, sculptura lui Brâncuși nu avea nicio legătură cu arta sau cu reprezentarea unei păsări. Oficialii au declarat atunci că, pentru a fi considerată operă de artă, o lucrare trebuie să reproducă, prin cioplire sau prin mulaj, obiecte din natură sau vietăți.  

Brâncuși a contestat reținerea lucrării sale în instanță, iar povestea s-a transformat în ceea ce este azi cel mai cunoscut proces în arta modernă, cazul care a determinat instanțele, dar și criticii, să redefinească arta.

“Sugerează zborul, grația, aspirația, vigoarea și totodată viteza, puterea, potența, frumusețea, la fel ca o pasăre.”, depunea atunci mărturie criticul Frank Crowninshield.

Acum, turiști din toată lumea îl descoperă la Paris pe cel care a scris istoria începutului sculpturii moderne.

“A fost superb. Totul – sculpturile, scenografia, clădirea.

-Știați ceva de Brâncuși înainte?

-Nu, acum e prima dată când îl descoperim.”, spun la ieșirea din expoziție două vizitatoare din California.

Astăzi, câteva dintre Păsările în văzduh, au propriul zbor deasupra cerului Parisului, într-o scenografie copleșitoare, de neuitat. În spatele acestei poezii vizuale stau curatoarele și câțiva specialiști autorizați să atingă și să instaleze lucrările. Instalarea fiecărei Păsări a durat aproximativ 6 ore.

“Cel mai dificil lucru în organizarea acestei expoziții a fost fragilitatea lucrărilor. Așa cum știți, Brâncuși a construit baza, soclul fiecărei sculpturi și s-a dedicat mult echilibrului lucrării. Mai ales Păsările în văzduh sunt foarte fragile, nu sunt fixate cu tije de oțel, ca altele.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Am create podiumuri speciale, clădirea are o vibrație a ei, publicul creează de asemenea o vibrație și a trebuit să protejăm sculpturile. Așadar, fragilitatea lucrărilor a fost marea provocare a acestei expoziții.

În spatele scenografiei a fost o idee simplă. Avem șansa acestor spații, la Centrul Pompidou, și a fost de la sine înțeles să așezăm Păsările cu panorama Parisului în spate.”

Seriile de portrete, Măiastre, Madame Pogany sau Păsări ne arată un artist care a lucrat toată cariera întru atingerea formei abstracte perfecte, a echilibrului și a frumuseții. De asemenea, cu totul special este interesul pe care l-a manifestat pentru felul în care sunt expuse lucrările, dedicând o bună parte a muncii sale soclurilor, fără de care opera sa nu ar fi completă.

Arătat în acest amplu context, Brâncuși primește cel mai frumos omagiu posibil. Iar noi, oamenii de rând, primim lumină în vremuri sumbre.

“Când vom redeschide muzeul, atelierul Brâncuși va fi în interiorul clădirii. Cred că Brâncuși ținea foarte tare ca toată opera lui să fie prezentată laolaltă într-un muzeu. Din păcate, Atelierul de până acum nu a fost foarte vizibil pentru public, vizitatorii nu prea găseau intrarea, parcă era desprins de Centrul Pompidou.

Cred că dacă vom reconstrui atelierul în interiorul muzeului, va fi mult mai interesant pentru public.”

Renovarea Centrului Pompidou este un proiect major, finanțat de Ministerul Culturii din Franța, și asumat de statul francez drept o responsabilitate națională.

În cei 6 ani în care clădirea va fi închisă, colecția va fi mutată, iar activitatea instituției se va desfășura în alte spații culturale din Franța și din diverse colțuri ale lumii, păstrând esența ei vie.

Expoziția Brâncuși poate fi vizitată la Pompidou până pe 1 iulie 2024.

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Brâncuși, lumina albă din Paris appeared first on Cultura la dubă.

Inaugurat în anul 1977, Centrul Pompidou, cea mai vie instituție culturală a Europei, va fi închis de la sfârșitul verii 2024 până în 2030, pentru un amplu proces de renovare. Închiderea Centrului Pompidou este gândită ca un eveniment cultural în sine, marcat prin cea mai mare expoziție Brâncuși organizată vreodată, între 27 martie – 1 iulie 2024.

Centrul Pompidou are o colecție de peste 120.000 de lucrări de artă, iar în 2022 a primit peste 3 milioane de vizitatori.

Având convingerea că arta trebuie să discute, să conteste și să protesteze, Georges Pompidou, premierul Franței între 1962-1968 și președintele republicii între 1969-1974, și-a dorit ca în inima Parisului să fie ridicat un centru cultural modern, în care artele plastice să se îmbine cu cinematografia, teatrul, dansul sau cu poezia, un spațiu unde arta să fie creată, nu doar expusă.

În 1977, pe platoul Beaubourg, unul dintre cele mai vechi cartiere pariziene, era inaugurată curajoasa clădire colorată, de metal și sticlă, imaginată de arhitecții Renzo Piano și Richard Rogers. Pompidou nu a mai trăit să vadă ridicat Centrul Pompidou, însă instituția a preluat și dus mai departe viziunea sa despre arta vie, provocatoare.

În acest context, Atelierul Brâncuși a fost prezentat încă de la deschiderea din 1977 drept o componentă esențială a Centrului Pompidou. Sculptorul român a donat, prin testament, atelierul său, cu tot ce cuprindea, statului francez, cu condiția ca acesta să fie recreat întocmai și arătat publicului.

Prima reconstituire parțială a atelierului Brâncuși a fost expusă în interiorul Muzeului de Artă Modernă din Paris, la Palatul Tokio, în 1962. Odată cu deschiderea Centrului Pompidou, Atelierul Brâncuși a fost reimaginat și așezat chiar în fața instituției de artă modernă.

Însă în urma unor inundații masive, în 1990 atelierul a fost închis.

Renzo Piano a realizat apoi o clădire muzeu, în interiorul căreia a așezat atelierul Brâncuși închis, putând fi văzut de jur împrejur de către vizitatori. Atelierul Brâncuși, aflat în piațeta din fața centrului, a fost inaugurat în 1997 și închis la finalul lui 2023.

Acum, patrimoniul brâncușian deținut de francezi, alături de valoroase împrumuturi internaționale, printre care și lucrări aduse din România, va fi expus în interiorul Centrului Pompidou, în cadrul celei mai ample expoziții Brâncuși din istorie.

Evenimentul se desfășoară sub patronajul președintelui Franței, Emmanuel Macron.

Renovarea Centrului Pompidou este un proiect major, finanțat de Ministerul Culturii din Franța, și asumat de statul francez drept o responsabilitate națională.

Clădirea înseamnă 10 niveluri, cu o suprafață de 7.500 mp fiecare. Peste 12.000 de mp sunt dedicați Muzeului Național de Artă Modernă, iar 5.900 de mp expozițiilor temporare. Clădirea cuprinde și două săli de cinema, o sală de teatru, o sală de conferințe, o bibliotecă publică de 10.400 de mp și un centru de cercetare – Librăria Kadinsky, de 2.600 mp.

Fațada clădirii este organizată pe culori: albastru pentru sistemul de ventilație, galben pentru electricitate, verde pentru circuitele de apă și roșu pentru deplasarea vizitatorilor (scări și lifturi).

Lucrări parțiale de renovare au mai avut loc în perioadele 1997–1999 și 2019–2021, urmând ca între 2024-2030 să aibă loc cel mai amplu proces de modernizare a clădirii.

Principalele obiective sunt schimbarea fațadelor, îmbunătățirea siguranței la incendii, îmbunătățirea accesului persoanelor cu handicap și, cel mai important, optimizarea energetică.

În cei 6 ani în care clădirea va fi închisă, colecția va fi mutată, iar activitatea instituției se va desfășura în alte spații culturale din Franța și din diverse colțuri ale lumii, păstrând esența ei vie. Pe site-ul instituției, vizitat anual de peste 8 milioane de utilizatori, sunt deja anunțate principalele evenimente organizate în parteneriat cu alte muzee. Printre cele mai așteptate se numără o expoziție Henri Matisse la Grand Palais și mai multe evenimente realizate în parteneriat cu Muzeul Luvru, prin care opere de artă de la Luvru vor fi puse în dialog cu lucrări de artă modernă.

Expoziția Brâncuși poate fi vizitată la Pompidou între 27 martie – 1 iulie 2024, la Galeria 1 de la nivelul 6. Accesul general costă 17 euro. După 2030, Atelierul Brâncuși va fi amplasat într-un nou spațiu, chiar în interiorul clădirii Pompidou.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Arta de a închide temporar un muzeu: Centrul Pompidou invită publicul la cea mai amplă expoziție Brâncuși din istorie appeared first on Cultura la dubă.

2024, anul în care Paris va fi gazda Jocurilor Olimpice de vară, va reuni o serie de evenimente culturale impresionante. Totodată este anul la sfârșitul căruia Centrul Pompidou din Paris va fi închis pentru un amplu proces de renovare.

Cu această ocazie, organizează câteva expoziții extraordinare, menite să atragă numărul uriași de turiști prezenți în capitala Franței în anul Olimpiadei.

Printre acestea se numără expoziția Brâncuși, care va avea loc între 27 martie iulie și 1 iulie 2024.

Potrivit site-ului oficial al Centrului Pompidou, expoziția Brâncuși este “un omagiu adus părintelui sculpturii moderne”. Atelierul său ar urma să fie reamplasat chiar în centrul expoziției, din care vor face parte și fotografii, desene, filme și alte documente de arhivă. Brâncuși s-a născut în 1876 în România, s-a mutat la Paris în 1904 și a trăit și creat acolo până în 1957.

Cele mai multe dintre lucrările sale aparțin Centrului Pompidou, ca moștenire lăsată de sculptor statului francez. Dar numeroase alte opere celebre se află în marile muzee din lume. Acestea vor fi reunite în 2024 la Paris. Prima și singura retrospectivă Brâncuși organizată la Pompidou a avut loc în anul 1995. Afișul de anul acesta este inspirat de afișul de atunci, având în centru o fotografie cu lucrarea Muza adormită.

O importantă expoziție Brâncuși a fost organizată în 2023 la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, fiind deschisă până pe 28 ianuarie 2024, însă aceasta nu este o retrospectivă.

Centre Pompidou a fost deschis publicului în 1977, din dorința președintelui francez Georges Pompidou de a dărui francezilor și turiștilor din toată lumea o instituție dedicată artei contemporane și moderne.

La Pompidou se află celebrul Atelier Brâncuși, recreat după fotografiile lui Brâncuși de către arhitectul Renzo Piano.

Centrul Pompidou primea înainte de pandemie aproximativ 7 milioane de vizitatori pe an, fiind cel mai mare centru de artă modernă din lume, alături de MoMA, New York.

The post Centrul Pompidou va găzdui în 2024 o impresionantă expoziție Brâncuși, reunind aproape 200 de sculpturi appeared first on Cultura la dubă.

Expoziția prezintă, prin intermediul a peste 100 de exponate, sursele inițiale ale creației artistului, provenite din spiritualitatea populară și din sensibilitatea sa pentru ocult și practicile ezoterice, precum și evoluția mijloacelor sale artistice spre o estetică suprarealistă care, prin Victor Brauner, a cunoscut noi dimensiuni de manifestare pe coordonatele oniric și ocult.

Expoziția subliniază caracterul original, cu surse autohtone, al creației lui Victor Brauner precum și contribuția lui la mișcarea suprarealistă de la a cărei lansare se împlinesc în anul 2024 o sută de ani.

Publicul va fi transpus în universul specific artistului printr-o scenografie ce evocă universul suprarealist, având ocazia să vadă, în unele cazuri pentru prima dată, un material expozițional format din: lucrări de pictură și grafică de la Muzeul Național de Artă al României, Musée national d’art moderne – Centre Pompidou, Musée d’Art moderne et contemporain de Saint-Etienne Métropole, Musée d’Art moderne et contemporain de Strasbourg, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor Oradea și din colecțiile particulare Octavian Brândeu, Gheorghe Burtea, Béatrix și Christian Derveloy, Damian Florea, Adrian Năstase, Andrei Năstase, Mihnea Năstase, Cristinel Popa, Jean-Michel Runacher, Anca Vlad, cărți cu caracter ezoteric și ziare de epocă, reviste de avangardă și cărți ilustrate de artist de la Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, documente inedite provenind de la Arhivele Naționale ale României, obiecte etnografice, fotografii și filme documentare din perioada interbelică provenind de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.

În expoziție va fi proiectată secțiunea „Les illuminations successives” din filmul „Victor Brauner – Le grand illuminateur totémique” (2014) în regia lui Fabrice Maze.

Muzeul Național de Artă al României deține un număr de opt lucrări de pictură și două de grafică ale artistului Victor Brauner, printre care „Fata și floarea” donată la începutul anului 2023 de către Mircea Barzuca.

Expoziția „Victor Brauner. Între oniric și ocult” este un proiect conceput și coordonat de Călin-Alexiu Stegerean și dezvoltat împreună cu o echipă formată din Costina Anghel, conservator, dr. Patricia Bădulescu, muzeograf, Miruna Moraru, muzeograf și drd. Ileana Mitu, responsabil de comunicare.

Cu ocazia Zilei Naționale a României, va putea fi vizitată gratuit în intervalul orar 10.00 – 18.00. Expoziția va fi deschisă până pe 30 aprilie 2024.

The post Expoziția „Victor Brauner. Între oniric și ocult” se deschide pe 1 decembrie la MNAR. Intrarea va fi liberă în această zi appeared first on Cultura la dubă.

Richard Rogers este arhitectul care a schimbat aspectul peisajelor urbane britanice mai mult decât oricare alt arhitect al secolului trecut. El este cel care a gândit Domul Mileniului și revoluționara clădire Lloyd din Londra, precum şi Centrul Pompidou din Paris, alături de Renzo Piano, sau clădirea Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Pe lângă clădirile sale spectaculoase, Richard Rogers s-a remarcat prin influența pe care a avut-o asupra politicii publice din Marea Britanie, care a dus la o schimbare fundamentală în modul în care sunt organizate orașele britanice.

Richard Rogers s-a stins din viață pe 18 decembrie, lăsând în urmă mărturii arhitecturale ale unei cariere impresionante, dar și poveștile unei vieți trăite din plin.

Puteți descoperi evoluția arhitectului în materialul de mai jos, de la copilul italian dislexic, până la unul dintre cei mai influenți arhitecți ai secolului XX, numit cavaler de Regina Elisabeta a II-a în 1991.

În viziunea Richard Rogers, orașele nu sunt jungle urbane din care să evadezi, ci locuri în care oamenii își doresc să petreacă timp, în care arhitectura și spațiul liber se îmbină armonios. El atribuia această viziune cosmopolită primilor ani ai educației sale, petrecuți în Florența, orașul unde s-a născut în 1933.

„Provin dintr-o familie destul de răsfățată”, spunea Richard Rogers într-un interviu pentru The Guardian. Tatăl său, Nino, era un medic care crescuse la Veneția, iar mama sa, Dada, o iubitoare de artă din Trieste care studiase engleza sub îndrumarea lui James Joyce. Erau culți și cosmopoliți.

În 1938, odată ce devenise clar că urma războiul, familia lui s-a mutat în Anglia, părăsind apartamentul elegant, cu vedere spre acoperișurile florentine, pentru o singură cameră într-o pensiune din Londra, cu un contor cu monede pentru încălzire și baia improvizată într-un dulap. Schimbarea a avut un impact puternic asupra lui Richard, care nu era obișnuit cu peisajele cenușii ale capitalei britanice.

După ce s-a mutat în Anglia, Richard Rogers a urmat cursurile școlii St. John’s din Leatherhead. Nu era prea strălucit din punct de vedere academic, ceea ce l-a făcut să creadă că era „prost pentru că nu putea să citească sau să memoreze lucrările școlare”. Pentru micul Richard, acest lucru era foarte deprimant. Nu a reușit să citească până la vârsta de 11 ani. Abia după ce a avut primul său copil și-a dat seama că era dislexic.

După ce a absolvit St. John’s, s-a înscris la un curs de bază la Școala de Artă Epsom (în prezent Universitatea pentru Arte Creative). A părăsit studiile în 1951, la 18 ani, fără note prea strălucite și fără să știe ce vrea să facă în viață.

Ca să câștige timp, s-a înrolat imediat în serviciul militar național, și pentru că știa limba italiană, a fost repartizat la Trieste, pe atunci încă sub conducerea militară britanică și americană. Aceasta a fost marea lui șansă.

Faptul că se afla în Italia însemna că avea ocazia să-l vadă mai mult pe vărul său, Ernesto Rogers, un arhitect modernist renumit, al cărui birou, BBPR, se afla în Milano. În perioadele libere, tânărul Richard a lucrat în biroul lui.

După ce și-a încheiat serviciul militar, Rogers a convins cumva Asociația de Arhitectură, cea mai veche școală de arhitectură independentă din Londra, să-i permită să se înscrie la cursurile sale, deși nu reușise să treacă examenele de la Epsom. Nu desena într-un mod prea strălucit pe atunci și, conform spuselor sale, nici mai târziu în viață nu a considerat că are talent.

Însă când a ajuns în ultimul an, ceva s-a schimbat. A primit premiul de final de an al Asociației pentru proiectul său, un design pentru copiii cu nevoi educaționale speciale din Wales.

Ulterior, a absolvit un masterat la Școala de Arhitectură a Universității Yale în 1962, beneficiind de o bursă Fulbright. Alături de doi colegi de la Yale, Norman Foster și Su Brumwell, și de arhitecta Wendy Cheesman, Rogers a fondat prima sa firmă de arhitectură, Team 4.

Pe arhitectul Renzo Piano l-a cunoscut prin intermediul medicului său. S-au apropiat rapid și au decis să participe împreună la concursul pentru proiectarea unui nou centru cultural în Paris, clădirea care avea să devină Centrul Pompidou.

Au câștigat concursul, însă nu aveau nicio idee despre ce anume își asumaseră. „Am avut un client grozav”, spunea el, „dar presa ne-a făcut zile fripte. În șapte ani, au existat doar două articole pozitive. Nu știu cum am ajuns până la capăt”.

Sonia Delaunay, o artistă care își propunea să doneze o mare colecție de lucrări muzeului, a anunțat că preferă să-și ardă tablourile decât să le vadă în spațiul pe care el și Piano îl proiectau. Dar totul s-a schimbat odată ce s-a deschis.

Centrul Pompidou din Paris a reprezentat o primă materializare a viziunii hi-tech a lui Rogers, care plasa conducte de serviciu, țevi și scări în exteriorul clădirii, adesea vopsite în culori vibrante.

În 1977, Rogers a creat Richard Rogers Partnership, o firmă care includea unii dintre designerii cu care a colaborat pentru Centrul Pompidou. Împreună cu aceștia a realizat spectaculosul său zgârie-nori Lloyds din Londra, universal recunoscută ca fiind una dintre clădirile cheie ale epocii moderne.

Nucleul dreptunghiular al clădirii este înconjurat de turnuri care conțin elemente precum toalete, lifturi și bucătării, care permit ușor accesul pentru reparații sau pentru a face modificări ale funcțiilor de serviciu ale clădirii.

Lucrările Pompidou și Lloyds i-au adus lui Rogers recunoaștere internațională și au condus, de asemenea, la noi proiecte ambițioase, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (1989-95) din Strasbourg, Franța sau clădirea Daimler Chrysler (1993-99) din Potsdamer Platz, Berlin.

Însă activitatea lui Rogers a devenit și mai cunoscută atunci când a proiectat Domul Mileniului (1996-99) din Greenwich, Anglia, transformat ulterior în O2 Arena.

Deși Domul a fost de asemenea criticat mult în presă, din cauza problemelor de planificare financiară, structura în sine a fost o soluție impresionantă la provocarea de a construi, sub un singur acoperiș, o imensă întreprindere asemănătoare unui târg mondial, care a găzduit o expoziție spectaculoasă pentru a sărbători trecerea în mileniul al treilea.

La scurt timp după ce Partidul Laburist a ajuns la putere în urma alegerilor din 1997, Rogers a fost numit președinte al Urban Task Force, un organism însărcinat cu identificarea cauzelor declinului urban din Anglia și cu recomandarea de soluții practice pentru a readuce oamenii în orașe și a pune capăt extinderii suburbane.

Concluziile, publicate în 1999 sub titlul „Towards an Urban Renaissance” (Spre o renaștere urbană), făceau apel la o nouă generație de „orașe compacte”, recomandând reamenajarea terenurilor industriale dezafectate cu blocuri de mare densitate, magazine și cafenele, precum și investiții în transportul, spațiile și facilitățile publice.

Cinci ani mai târziu, densitatea locuințelor crescuse de la o medie de 25 la 40 de locuințe pe hectar. Principiile lui Rogers aveau să definească modelul de regenerare urbană pentru următoarele decenii.

Deși viziunea lui Rogers se prezenta ca fiind una fondată pe incluziune și egalitate, ea a condus la proiectarea de către propriul său cabinet a unora dintre cele mai scumpe locuințe construite vreodată, care au devenit simboluri ale inegalității extreme din Londra.

În timp ce colegii săi laburiști pledau pentru un „oraș pentru toți”, biroul său proiecta ansambluri de apartamente de lux fortificate în One Hyde Park, Neo Bankside și Riverlight.

În septembrie 2020, după 43 de ani de activitate, Richard Rogers s-a retras din activitatea biroului pe care l-a fondat, punând capăt carierei sale pline de succes și pe alocuri, aspru criticată.

La puțin peste un an distanță, el s-a stins din viață în liniște, pe 18 decembrie 2021. Însă creațiile lui vor dăinui încă mult timp de acum înainte, îmbogățind peisajele urbane din marile orașe ale lumii.

„Cred cu tărie că arhitectura înseamnă mai mult decât arhitectură. Este vorba și de responsabilitate socială, și de politică.” – Richard Rogers, arhitect

The post Povestea lui Richard Rogers, arhitectul care a creat Centrul Pompidou şi Domul Mileniului appeared first on Cultura la dubă.