Cărți precum Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643) și Biblia lui Şerban Cantacuzino (București, 1688) au trecut deja prin mâinile restauratorilor și se află în colecția de peste 2.000 de volume a muzeului.

„Suntem direct răspunzătoare pentru ceea ce facem. Este o carte de patrimoniu.”, spune Paula Gânju, care, la 71 de ani, este unul dintre cei doar 18 experți restauratori de carte veche în activitate pe care îi are România în prezent și singurul expert restaurator de carte în activitate din județul Galați, potrivit Registrului Experților pentru Patrimoniul Cultural Național Mobil.

Nu numai responsabilitatea, însă, îi determină pe restauratori să fie atenți și asumați în timpul lucrului, ci și pasiunea, cuvânt pe care Paula Gânju l-a invocat de mai multe ori pe parcursul celor două ore pe care le-am petrecut împreună în laborator.

„Fără pasiune nu faci.” – spuse de ea, aceste cuvinte par motto-ul meseriei de restaurator.

„La câțiva ani după ce am ieșit la pensie, am stat acasă. Am văzut că statul acasă nu e de mine și am ajuns aici, unde lucrez de șase ani. Eu aici mi-am depus actele pentru expert restaurator. Prin lucrările pe care le-am făcut mi s-a dat atestatul de expert.”, îmi povestește.

A obținut această titulatură în 2018, după 16 ani de restaurare în care i-au trecut prin mâini foarte multe cărți și documente. Își amintește de un atlas geografic din Amsterdam, din 1640: „Am restaurat legătura și între timp cerneala a început să decupeze hărțile, fiind foarte acidă, și a trebuit să restaurez hărțile pagină cu pagină.”

Paula Gânju a făcut parte din ultima promoție a secției de legătorie din cadrul Școlii Profesionale Dimitrie Marinescu din București.

De atunci, a lucrat în poligrafie, a legat și a așezat arhive, a îngrijit cărțile uzate primite de la cititori la Biblioteca V.A. Urechia din Galați. Când a fost îndemnată de conducătorul acestei instituții de la acea vreme să urmeze cursurile de restaurare pentru că ”a văzut că eu am altă înclinație”, i-a urmat sfatul.

Acum, sub coordonarea sa se află Valerica Chitic, care este în perioada de practică. În curând, va susține examenul final pentru obținerea atestatului de restaurator de bunuri culturale.

„Îmi place să readuc la viață prin restaurare un lucru distrus, să îi dau aspect, formă, să se vadă că se poate face ceva din acel lucru distrus.”, spune Valerica Chitic, care, până a ajunge la restaurarea de carte veche a studiat electroenergetica la un liceu tehnic, a făcut dactilografie și, mai apoi, legătorie.

Pe una dintre mesele laboratorului, recent trecut prin procesul de restaurare, se află un Antologhion, o carte care cuprinde slujbele praznicelor și ale sfinților de peste an, din 1786. Este impunător, are o grosime de 15 centimetri, iar Valerica Chitic a lucrat la el aproape un an de zile și este una dintre cele mai dificile și complexe lucrări de restaurare pe care le-a făcut până acum.

Cartea a ajuns în laborator cu paginile mucegăite și roase, cu depuneri de praf, pământ și alte impurități, cu cotorul intrat în interior, sau ”frânt”, și cu galerii făcute de insecte.

Și nu este un destin singular. Multe dintre cărțile care ajung în laborator pentru a fi restaurate au trecut prin inundații, au fost pătate cu ulei sau cu ceară sau au fost mâncate de insecte. „Cartea românească este foarte uzată. E într-o stare jalnică, în general. E o fericire să o găsești prea bună.”, explică Paula Gânju.

“Sunt foarte puțini restauratori în țară”

În România, pentru a putea restaura bunuri de patrimoniu este obligatorie urmarea unui program de specializare pentru obținerea calificării de restaurator de bunuri culturale, organizat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, care include și doi ani de practică la două muzee din țară, sub coordonarea a doi experți restauratori.

Iar pentru a deveni expert restaurator sau conservator se depune un dosar de candidatură la Direcţia muzee, colecţii, arte vizuale din cadrul Ministerului Culturii care trebuie să cuprindă informații precum nivelul studiilor, medii sau superioare, vechimea în specialitate, lucrările științifice realizate, experiența științifică și practică în domeniu.

„Meseria de restaurator nu este prea cunoscută. Sunt foarte puțini restauratori în țară. Cred că aceste școli profesionale distruse, distrug din fașă viitori meseriași. 

Te canalizează. Copilul la 14 ani nu știe ce vrea. Au dispărut acele case ale pionierilor, unde copiii se duceau și făceau aeromodele, făceau lucrări practice. Pe vremea aceea erau gratis. Nu avea copilul ce să facă acasă, se ducea la casa pionierilor și descoperea câte ceva. 

Acum sunt cu bani. Cel care are o situație materială bună nu o să facă o meserie, dar cel care nu are se orientează către o meserie. Ne întrebăm de ce copiii nu au ce face, nu au o ocupație. Pentru că nu li se dă. Mulți sunt pierduți. Poate el este un copil foarte bun, dar sărăcia îl pierde. Ne întrebăm de ce nu avem meseriași.”, consideră Paula Gânju.

Procesul de restaurare

Restaurarea trebuie realizată de specialiști atestați – este primul dintre cele nouă principii ale restaurării care ghidează munca Paulei Gânju și a Valericăi Chitic în laboratorul de restaurare al Muzeului Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos și, de altfel, a tuturor restauratorilor.

Niciun proces de restaurare nu începe fără consemnarea într-un caiet a tehnicilor de lucru și a materialelor care vor fi folosite, precum și a unor informații importante despre cartea pe care se va lucra, cum ar fi dimensiunile, tipul de hârtie, starea de conservare, modul de aranjare a paginilor, și fără fotografiile martor prin care se constată starea în care a ajuns documentul în laboratorul de restaurare.

După care, fiecare pagină a cărții este desfăcută pentru a putea fi curățată individual. Pe masa de lucru a Valericăi Chitic se află o pensulă și un bisturiu, instrumente folosite în timpul procesului de curățare uscată.

O altă etapă a procesului de curățare este spălarea, care presupune ștergerea paginilor, a coperților și a scoarțelor cu o pensulă și un săpun cu PH neutru și trecerea lor prin șase tase cu apă.

Uneori, în timpul procesului de spălare, paginile se protejează cu ajutorul foliilor de organza.

„Când este confecționată, cartea are o substanță de încleiere în construcția ei. În timp, din cauza atacului de mucegai, a umidității, acea substanță de încleiere se pierde și cartea devine foarte fragilă. Atunci ne folosim de acest ajutor ca să nu pierdem foile.”, explică Paula Gânju.

Manevrarea unor documente îmbâcsite de praf, pământ și multe alte impurități îl expune pe restaurator riscului de a contracta diverse boli. Pentru a se proteja, cele două restauratoare poartă mănuși și măști și se spală frecvent pe mâini.

Deseori, condițiile improprii în care stau cărțile duc la ruperea paginilor și la pierderea de informații, dar, conform principiului cu numărul cinci, ”restaurarea încetează acolo unde începe ipoteza”.

„Orice material pierdut cu informații, deci material documentar, rămâne bun pierdut. Nu avem voie să facem adaos de material.”, mai spune Paula Gânju.

Iar, pentru a conserva cât mai bine materialul documentar care a supraviețuit este necesară reîncleierea paginilor, prin pulverizarea unei substanțe speciale, proces care asigură rezistența în timp și redă foșnetul hârtiei.

Odată substanța uscată, se trece la consolidarea paginilor cu ajutorul hârtiei japoneze, pe o suprafață transparentă din sticlă, incorporată în masa de lucru, sub care se află o lampă. Fiecare filă a volumului care s-a rupt în mai multe bucăți în timpul procesului de degradare este asamblată, ca un puzzle, și lipită de o fâșie de hârtie japoneză, care trebuie să respecte dimensiunile originale ale paginii.

După consolidare, paginile se presează, până când substanța de lipire se usucă, și apoi sunt cusute la gherghef. Urmează acoperirea cotorului cu hârtie japoneză și pânză și întărirea lui cu capitalband, un șiret colorat care se aplică la capetele cărţii, la cele două margini ale cotorului, și care se coase manual.

„Trebuie respectată cusătura pe care ai găsit-o și culoarea. Dacă găsești martori, respecți culorile. Dacă nu ai culorile respective, folosești o culoare neutră, bej.”, explică Paula Gânju.

Mai departe, cotorul se leagă de blocul cărții respectând tehnica originală de coasere. „În momentul când noi desfacem o carte vedem câte nervuri are, dacă nervurile sunt profilate, dacă sunt ascunse. Trebuie să respectăm istoricul cărții.”, mai spune Paula Gânju.

Cotorul și blocul cărții sunt apoi acoperite de scoarțele din lemn, care la rândul lor trec prin etapele de curățare și de consolidare. La final, pielea cărții se aplică peste scoarțe, după ce, desigur, a fost curățată și consolidată, prin procedeul de intarsie, o tehnică de incrustație în lemn. Pentru a fi protejată, pielea originală este îmbrăcată cu o piele nouă.

Fiecare pas al procesului de restaurare este monitorizat pentru că toate informațiile ajung, în final, într-un dosar de restaurare. Acest dosar este folosit și în momentul susținerii examenului pentru atestatul de restaurator.

„Poți să mergi pe calea restaurării numai dacă ai pasiune. Asta este esențial.”, reiterează Paula Gânju la finalul discuției noastre. Așa cum a început, întâlnirea cu cele două restauratoare se sfârșește, după o traiectorie circulară, cu aceeași idee: pasiunea înainte de toate.

The post Pasiunea înainte de toate. Într-un laborator de restaurare din Galați, două femei salvează cărți vechi de sute de ani appeared first on Cultura la dubă.