Cristian Mungiu a scris o carte despre bunica sa. Știrea nu avea cum să nu stârnească interes, fiindcă orice demers artistic creat de unul dintre cei mai importanți regizori români de film, câștigător al Palme d’Or în 2007, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pornește din start sub premisa unui act cultural de valoare.

Mai mult decât atât, volumul “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”, ne permite să descoperim rădăcinile familiei din partea mamei și o relație emoționantă dintre o bunică și nepotul său, poate chiar sursa unor trăsături care îl caracterizează azi pe regizor – calm, ordonare, echilibru.

Cartea se bazează pe relatările bunicii Tania Ionașcu, numită de nepot Buca, consemnate de acesta în anii 90, într-un caiet studențesc, de la copilăria bunicii până la traumele dezrădăcinării provocate de război, când a fost nevoită să plece din Basarabia ocupată de ruși și să se desprindă pentru totdeauna de o parte a familiei. Dar cuprinde și un capitol esențial scris de autorul Cristian Mungiu, la persoana l, din perspectiva copilăriei sale alături de bunici.

“Am încă rețete de la bunica scrise de mână și când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.”, povestește regizorul în interviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

Mungiu vorbește și despre moștenirea imaterială pe care o are de la bunicii săi, Tania și Petre Ionașu, pasiunea pentru grădinărit sau gătit, ceea ce a reușit să transmită și copiilor săi. De asemenea, descoperiți mai jos cum se raportează regizorul la lectură, în general, ce ar vrea să mai publice în viitor și de ce crede că “au cam intrat la apă viețile noastre”.

***

Spuneți în deschiderea cărții “Încep să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă Bunica era așa de obsedată de zădărnicie -, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.”

Ce simțiți acum, după publicare, a ajutat în procesul de acceptare a zădărniciei vieții?

Bunica îmi povestise de multe ori prin ce trecuse în tinerețe. Nu se plângea niciodată de viața ei, doar regreta. Așa fusese să fie. Familia se împrăștiase în toate vânturile în urma întâmplărilor istorice de necontrolat și a hotărârilor lor luate pe negândite.

Bunica voise mult să se întoarcă în Basarabia și, când s-a putut, după 90, am însoțit-o, însă ce a găsit a dezamăgit-o și mai tare. Casele „trainice” pe care și le amintea păreau, 50 de ani mai târziu, cocioabe pricăjite, orașul „prosper” părea un târg prăfuit, străzile se înălțaseră și lăsaseră casele mici, cimitirul fusese strămutat, până și biserica din centru era acum înghesuită de blocuri – iar puținii cunoscuți pe care i-a mai regăsit erau astăzi moși și babe – îi recunoștea după nume căci îi lăsase adolescenți.

N-a mai vrut să se întoarcă vreodată înapoi bunica, fiindcă abia atunci toate amintirile ei au devenit dureroase. Pentru că trecuseră 50 de ani – și asta era la fel de greu de suportat ca și drama familiei.

Ce se putea face? Nimic.

Bunica părea să aibă înțelepciunea să se bucure de cafeaua ei de dimineață și de rutina vieții ei lipsită acum de evenimente, tot ce mai aștepta era s-o sunăm noi, copiii plecați de acasă, să vorbească cu noi și să ne vadă, de Crăciun și de Paște.

Sigur, nu vorbești deschis cu cei mai în vârstă lucrurile astea, dar la un moment dat, iluzia că viata lor va fi avut mai mult sens dacă nu se pierde imediat în uitare, ci rămîne o vreme în amintirea celor apropiați, le face bine.

Am așternut lucrurile astea pe hârtie pentru ea, dar și pentru mine. Mereu m-a framântat ideea că dacă le-aș face vreodată publice ar fi, din păcate, pentru orgoliul meu și contra spaimelor mele – ori asta scade cu mult valoarea gestului.  Tot ce încerc să fac este să nu mă iluzionez despre mine însumi, să nu fiu fățarnic măcar într-o situație ca asta.

Privind către copilăria dumneavoastră, ați putea spune care sunt primele amintiri pe care le aveți?

Nu mai sunt sigur care sunt primele, nici care sunt adevărate și pe care mi le-am țesut eu mai târziu din povestiri – și nici nu știu cât mai contează. Prețuiesc astăzi amintiri care își iau libertatea să nu aibă niciun sens, nicio relevanță.

Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Le ziceam “Buca și Bucu”, iar cartea m-a ajutat să îi recuperez ca oameni tineri, deși despre bunici ai de la început sentimentul că au fost mereu bătrâni și nu ți-i închipui ușor la alte vârste.

De ce o carte despre bunica și nu despre oricare alt membru alt familiei? De ce nu despre mama?

N-a fost urmarea vreunui moment în care să-mi zic: ce-ar fi să scriu o carte despre un membru al familiei – ia să vedem despre care?  Pur și simplu povestea cumva tragică a bunicii m-a însoțit toată copilăria.

Știam că-și pierduse familia, casa, că pornise fără nicio țintă spre alte zări de tânără, că se luptase și bunicul să răzbată în viață și să aibă familia o casă în care să locuiască. Poveștile bunicilor nu sunt contemporane cu tine, sunt ca niște basme din vechime.

Astăzi aș putea spune, pesemne, și povestea mamei, însă nu știu dacă aș avea puterea să mi-o asum ca pe o poveste biografică, pentru că nu este foarte glorioasă.

Povestea bunicii, dacă vrem, are și un fel de pildă: ai grijă în ce valori investești în viață căci într-o zi va veni un moment de cumpănă când va trebui să decizi. Și, deși crezi că ești liber să hotărăști oricum, de fapt, decizia e luată de mult, de când ai hotărît ce e important pentru tine în viață.

Pare că pentru străbunica mea lucrurile erau mai importante decât oamenii, iar înclinația asta a distrus familia – și cred că e bine ca fiecare să se gândească la asta în raport cu viața lui.

Cum o priveați pe bunica atunci când erați copil și cum o priviți acum, când ea nu mai este și au rămas doar amintirile?

Am trăit în aceeași curte cu bunicii, îi vedeam în fiecare zi, erau parte din familie, cât și părinții. Bunica ținea la noi necondiționat – și o vreme am presupus că asa e în toate familiile, că așa sunt toți bunicii. Părinții au datoria să te educe, să fie autoritari, să stabilească limite, vreme ce bunicilor le e permis să repare cu afecțiune răutăți ale copiilor, pe care pedepsele nu le-au îndreptat, să alinte. 

Acum ce fac e să încerc să le povestesc copiilor mei despre toți ai noștri care s-au dus, hazlii și umane, să nu îi transform în icoane, ci să rămână oameni.

În ce măsură a contribuit bunica la conturarea personalității dumneavoastră? Ați putea identifica trăsături moștenite de la ea?

Bunica era blândă, răbdătoare și cumpănită și în multe momente așa sunt și eu – poate că o fi de la ea, dar cine poate ști lucrurile astea? Era ordonată, până după 80 de ani se urca pe taburet și își dădea jos perdelele înainte de sărbători, să le spele, la ea era mereu ordine, duminica ardea mereu două lumânări pentru tatăl și fratele ei, nu uita vreodată, nu se plângea vreodată și nu era obosită, deși toată viața ei, de când știu, consta în a face de mâncare pentru toată familia, a așterne și strânge masa, a deretica și a ține totul îngrijit.

Pe vremea bunicilor noștri nu exista confortul de a spune mie nu-mi place viața mea, pa, am plecat să mai încerc și altceva.

Poveștiți în carte cum, în copilărie, o ajutați să prepare mâncarea pentru sărbători. Ați păstrat această plăcere ulterior, în viața de adult? Mai aveți ceva din acele obiceiuri acum?

Sigur că da. Și, din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți.

Facem turte (pelincile domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun, eu și copiii – și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște.

Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca. Am încă rețete de la bunica scrise de mână și când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Relația cu bunicul cum a fost?

Ne iubea și el mult, deși era mai sobru – așa credea că se cade, fiindcă fusese militar. Sădea copăcei pentru noi în grădină, ne aducea cu bucurie toate fructele pământului din pomii pe care îi aveam în curte, trăgeam cu el la zdrobitor și la teasc, iar seara ieșea în pragul ușii și ne striga că ‚e ceva bun „la televizor’ – eveniment care pe vremea aia nu trebuia ratat.

Ai mei avuseseră o viziune modernă pentru timpul lor, deciseseră să nu aibă televizor, așa că noi, copiii, mergeam ‚în față’ la bunici, un apartament cu intrare separată în lunga noastră casă.

Doar că Bunicul s-a prăpădit mult mai repede, aveam 16 ani și cam odată cu asta s-a sfârșit prima copilărie, căci după ce unii dintre ai tăi trec de partea cealaltă, lucrurile nu mai sunt la fel.

Mărturisiți „îi plăcea foarte mult pământul Bunicului, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.” Încă mai aveți această plăcere? Aveți o grădină pe care o îngrijiți?

Am, da, o mică grădină, mă bucur că e plină de păsări, florile pe care le îngrijesc au fost ale mamei sau ale bunicii, mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei (dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu).

Mă îngrijesc încă pe cât pot (de la distanță) de casa și grădina părintească de la Iași, care e tot plină de pomi și flori, iar mama și bunica au recuperat în anii 90 pământul de la Miroslava, după ani și ani de procese și proceduri.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului – însă mai probabil e să fac poate, la un moment dat, un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească în casă părintească de la Iași – care încă adăpostește cea mai mare colecție particulară – sute și mii de oale (și ulcele).

Însă am o vârstă, Iașiul e departe pe autostradă, rațional îmi dau seama că nu mai timp pentru toate, așa că am început procesul de transferare a planurilor spre copii, căci casele și locurile au un rost atâta vreme cât au viață și e cineva care să se bucure de ele.

Bunica a apucat să vă vadă filmele? Dacă da, ce spunea despre ele, despre cariera dumneavoastră de regizor?

Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea).

A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine.

Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.

Aveți și înregistrări video cu bunicii? Ar putea să se concretizeze într-un film documentar?

Am, da, și de multe ori m-am gândit că ‘deocamdată încă filmez’ și la un moment dat poate am să editez din tot materialul ceva. Tata a filmat pe 8 mm, dar n-am știut cum să conservăm rolele, iar eu am filmat în fiecare vacanță de vară, iarnă și primăvară, de când am avut prima cameră VHS, de prin anii 90. Sunt foarte repetitive: câinii, pisicile, cei care trăiau atunci, ritualurile din casă. Pesemne că sunt zeci de ore care, în general, documentează cum îmbătrânesc oamenii.

Însă am înregistrat-o pe bunica și povestind despre tinerețe, apoi le-am filmat și pe Liza și Lucica, sora și vara ei. Totuși, scrisul îmi dă mijloacele să le evoc mai bine decât imaginile. Am și sute de diapozitive de la tata, le-am scanat și îmi permit să reconstitui multe momente ale copilăriei.

A avut vreo latură terapeutică pentru dumneavoastră procesul de scriere a cărții?

Sigur. Și ar fi de dorit ca în fiecare familie cineva să își ia timp și să-și îndemne bătrânii să scrie despre cele prin care au trecut, și să consemneze vorbind cu ei ce își mai amintesc. Fiecare are o poveste, doar trebuie să știi să asculți.

Însă un declanșator trist al deciziei de a publica cartea a fost începutul războiului din Ucraina. Am simțit atunci un gol în stomac. Mi-am închipuit că cam așa trebuie să se fi simțit și bunicii și străbunicii în 28 iunie 50 – doar că mult mai rău.

Povestea bunicii e scrisă în anii 90 – din perspectiva bunicii. Acum, recent, am scris doar textul care evoca copilăria mea alături de bunici – încât întreaga poveste să poată fi făcută publică – ca o carte. Ca orice scriere, e terapie, însă rostul terapeutic principal al procesului era pentru bunica – vorbitul cu ea despre tinerețea ei era însănătoșitor – odată ce mă interesam de date, nume, amănunte, scuturam povestea tinereții ei de tristețe, de disperare, de neșansă, o transfiguram cumva. 

Am scris la un moment dat și un scenariu de lung metraj după carte – care ar fi despre ziua dinaintea celei mai importante zile din viața ta, când încă nu ai habar că va veni și te porți ca și cum ai avea tot timpul din lume – dar mai degrabă cred că povestea ar putea fi punctul de plecare al unei serii: micile traiuri ale oamenilor care se agață de viețile lor ca de un pai purtat de ape, într-un tărâm vecin cu un imperiu, în care Marea Istorie mișcă granița ca un șuvoi, încolo și încoace, de-a lungul primei jumătăți a secolului XX.

Care este relația dumneavoastră cu cărțile? Cum ați descoperit plăcerea cititului și cât de mult vă dedicați lecturii?

Acasă, când eram copil, îndată ce mă vedea că nu fac ceva anume, toți ai mei strigau la mine: ce faci, de ce stai, pune mâna pe o carte și citește!

Însă n-am citit niciodată cât ar fi trebuit, deși am trecut inclusiv printr-o facultate de filologie. Sper doar că am citit cât de cât destul încât să pot scrie.

Acum citesc dezolant de puțină literatură. Am început un mic roman de Pavese în avionul care mă ducea să promovez RMN în Danemarca, în februarie, și l-am terminat în avionul care mă întorcea de la promovarea din Italia, în iulie – căci în zbor a fost timpul meu cel mai tihnit.

Au cam intrat la apă viețile noastre. Tehnologia a accelerat nu doar viețile celor tineri, ci și pe ale noastre deopotrivă.

Diferența e doar că noi măcar avem plăcerea, răbdarea și uneori curiozitatea să mai citim, în vreme ce la tineri se va pierde în curând de tot.

Recomandați-ne o carte.

Pentru copiii cărora încă le citesc părinții, În casa Bunicilor, de Teodoreanu, pentru adolescenții care fac pasul spre a deveni ei înșiși Cărarea Pierdută / Le Grande Meaulnes de Fournier, iar pentru tinerii care își într-un un moment busola în viață, The Catcher in the Rye, de Sallinger.

Pe viitor, să ne așteptăm și la un volum de ficțiune? V-a deschis această carte apetitul de a vă îndrepta mai mult către literatură?

Apetitul l-am avut cumva întotdeauna, iar când am decis să mă apuc de filme, am considerat că încep cu o pauză de la scris și că va fi vreme mai încolo, când se adună lucruri de povestit. Doar că pauza mea a durat 40 de ani – atât a trecut de când am publicat primele texte de așa zisă proză în revista Cronica, ca adolescent.  O mare prostie, căci am uitat multe dintre amănuntele unor întâmplări pe care voiam să le povestesc.

Am scris, însă, în perioada asta sute de pagini de ficțiune, ca scenarii, și multe pagini de realitate ficționalizată, ca articole.

Mă gândesc să public într-o zi scenariile care sunt destul de citibile ca texte în sine, căci așa le-am scris.

Am acum și un editor francez la povestea bunicii – versiunea franceză urmează să apară toamna asta – iar el tot îmi dă ghes să continui să povestesc în scris, dar să vedem ce va fi. Nu prea e o vreme în care să îți faci multe planuri.

*** Lansarea volumului “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” va avea loc pe 12 septembrie, ora 19.00, la Humanitas Cișmigiu. Vor vorbi Cristian Mungiu, Radu Paraschivescu și Lidia Bodea. Intrarea este liberă și se face în baza unei rezervări AICI. Discuția va fi urmată de o sesiune de autografe.

The post Cristian Mungiu: “Au cam intrat la apă viețile noastre. Tehnologia a accelerat nu doar viețile celor tineri, ci și pe ale noastre.” appeared first on Cultura la dubă.

Deși în etapa inițială manifestările artistice în spațiul domestic au fost un experiment dedicat unui grup restrâns de persoane, fără repere și coordonate, interesul pe care l-au generat în rândul participanților a determinat organizarea și formalizarea acestora sub conceptul de ”cultura de casă” sau ”homemade culture”, fenomen pe care Jean-Lorin Sterian l-a studiat și teoretizat într-o lucrare de masterat și mai apoi de doctorat.

În 2014, lorgean theatre a devenit HomeFest, iar, ulterior, Jean-Lorin Sterian a dezvoltat și o variantă internațională a evenimentului, lorgennale, prin care festivalul de arte performative a ajuns în Zagreb, Stuttgart și Budapesta. Transformarea lorgean theatre în HomeFest a venit cu o schimbare esențială – Jean-Lorin Sterian a renunțat la statutul de gazdă, și-a asumat rolul de manager cultural și i-a invitat astfel pe bucureșteni să își deschidă propriile spații domestice către cultură.

De-a lungul timpului, spațiile domestice bucureștene, cât și internaționale, au găzduit o diversitate de momente artistice, de la dans, instalații performative, sau teatru, la rock-balance, concerte sau eco-meditaţie.

Anul acesta, la cea de-a opta ediție, HomeFest s-a întors la formatul fizic. Experiența celor doi ani de adaptare a conceptului la formatul online a adus noi provocări, cât și perspective, iar asta l-a determinat pe Jean-lorin Sterian să realizeze un film documentar – Zoomification.

În 2022 HomeFest se aliniază eforturilor de susținere a artiștilor din Ucraina și din Republica Moldova, în contextul războiului. Între 21 și 23 octombrie la Chișinău a fost organizată, sub egida HomeFest, o ediție a lorgennale. Festivalul va continua din 5 noiembrie la București cu alte șase spectacole, două ateliere și o masă rotundă, susținute de artiști moldoveni și ucraineni, sub umbrela temei Tranzit.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă Jean-Lorin Sterian a povestit cum experimentul său a devenit un festival de arte performative și ce presupune întâlnirea dintre artiști și public în spațiul domestic.

…

Cum s-a dezvoltat interesul tău pentru cultura de casă?

Nu știam prea bine ce vreau să fac când am început în 2008. Aveam niște idei și niște surse de unde mă inspirasem, dar în momentul ăla nu mi-am dat seama că va deveni o activitate care să îmi schimbe viața și că va deveni obiect de studiu. În acel moment cultura de casă nu exista ca concept.

Prin teza de doctorat am teoretizat ceea ce poate deveni un punct de studiu intitulat ”homemade culture”, ceea ce s-a întâmplat la 10 ani după ce am început practic să organizez evenimente artistice în spațiul domestic, dar până atunci au fost numai evenimente disparate dintotdeauna pe care nu a avut nimeni șansa să le pună la un loc și să își dea seama că reprezintă fațetele aceluiași fenomen.

Am deschis la mine teatrul de apartament în 2008 până în 2015, care s-a numit lorgean theatre și care de la prima reprezentație a avut un format care s-a păstrat până acum. Chiar și la evenimentele pe care le-am organizat în Chișinău am reprodus 90% din formatul primei seri a lorgean theatre din 2008.

În primii ani se manifesta ca un fel de laborator în care tot felul de artiști din toate domeniile voiau să încerce lucruri într-un spațiu care în mod normal nu era folosit pentru artele performative.

Le-am găzduit pe toate, nu m-a interesat foarte mult ceea ce doreau să prezinte din perspectiva conținutului, ci modul în care își adaptau conceptul la propriul meu spațiu domestic.

Spațiul meu domestic se transforma, lucrarea lor se transforma, prezența publicului era la rândul ei influențată de spațiu cât și de lucrările din spațiul respectiv. 

A fost tot timpul această triadă de audiență, spațiu și lucrarea artistică care interacționează și se influențează unele pe altele.

Începusem în 2007 masterul de antropologie și cumva m-a influențat un anumit tip de gândire în a organiza genul ăsta de evenimente. Întotdeauna era mai interesant ce se întâmplă cu oamenii și cu artiștii decât ce face artistul, ce mesaj transmite artistul.

Pentru mine a funcționat ca un fel de facultate de arte performative. Înainte eram jurnalist și scriitor și am devenit la rândul meu artist vizual și performer în aceeași perioadă. Toți participanții la acest gen de evenimente treceau prin niște schimbări.

Cum a fost perceput lorgean theatre la început? A fost publicul din București pregătit pentru un astfel de concept în 2008?

Cred că la început era și perioada de glorie a hipsterilor, a fost socotit ca un fenomen integrat, ceva neobișnuit, underground, o alternativă la teatrele de stat.

Era foarte mult experiment și s-a păstrat în continuare în perioada aia. Cred că în primii ani comunicarea s-a făcut direct, word of mouth, sau prin telefon, SMS și în marea majoritate erau prietenii mei care aduceau la rândul lor alți cunoscuți și situația asta a creat un fel de statut de sectă și țineam la chestia asta.

Primul slogan la lorgean theatre a fost ”poate vei fi invitat” pentru că îmi plăcea să se audă despre el, dar prin simplul fapt că era un spațiu foarte mic nu puteau să vină decât foarte puțini oameni. 

Era foarte diferit de tot ce trăiam în orice tip de sală de teatru sau chiar la Centrul Național al Dansului unde mergeam destul de des și acolo se făcea artă performativă în mod diferit, dar ceea ce se întâmpla între patru pereți, cu spectacole ciudate, era un vibe pe care nu cred că l-am regăsit în altă parte pentru că nimeni nu știa la ce să se aștepte, nici artistul nu avea experiență cu ceea ce făcea, publicul habar nu avea, nu știa cine va fi artistul, artiștii stăteau în public și se ridicau și făceau lucruri, deci cel de lângă tine putea fi artist.

Până acum, în 2022, publicul venea cu obiecte legate de tema spectacolului, nu plătea bilet, iar la sfârșit oamenii vorbeau despre obiectul adus, deci deveneau și ei performeri pe final.

Era un moment foarte mișto de comunitate temporară în care fiecare avea ceva de spus despre obiectul care avea legătură cu tema spectacolului, deci, practic, spectacolul se continua prin public.

Câteva dintre temele suficient de generoase s-au transformat în expoziții. Cea mai mare va fi cea pe tema ”acasă”, în prezent colectez obiecte din cinci orașe – Stuttgart, Zagreb, Budapesta, Chișinău și București.

De ce ai decis să extinzi lorgean theatre în afara țării, ci nu în România?

E ceva organic. E ca un tren în care m-am urcat atunci în 2008 și m-a dus în tot felul de stații. Practic, de la ce făceam eu cu lorgean theatre s-a extins în București întâi, am avut doi ani în care din apartamentul meu s-a mutat în multe alte apartamente din București pentru că cei care voiau să găzduiască erau ori artiști care făcuseră ceva la lorgean, ori foști spectatori care voiau să aibă aceeași experiență acasă.

Asta a fost prima etapă, campania se numea ”Se joacă cu casa deschisă” și așa am ajuns în multe alte cartiere din București.

Pasul ăsta a fost hotărâtor pentru transformarea inițiativei inițiale în HomeFest. Formatul a rămas același, dar au început să vină artiști străini în HomeFest, asta a fost schimbarea.

În campania ”Se joaca cu casa deschisă” am avut pentru prima oară o finanțare AFCN, ceea ce a schimbat multe în proiect pentru că a forțat un fel de profesionalizare, de înțelegere a demersului, ceea ce a dus și la o despărțire de copilăria conceptului și un fel de instituționalizare.

Acum lucrez cu o echipă, cineva face promovare, cineva face design. Tot timpul am ocolit existența banilor, dar de când cu AFCN artiștii sunt plătiți. HomeFest nu ar fi existat fără AFCN.

Pe măsură ce am ieșit din casa mea și apoi din București a fost foarte interesant să văd relația dintre locuitorii unui oraș și spațiul lor domestic și relația dintre locuitori și produsul artistic.

E destul de diferit de la oraș la oraș, mentalitatea de locuire e diferită. Asta o spun după experiența de a avea spectacole în Zagreb sau acum în Chișinău.

Am făcut, în general, în alte orașe din Europa pentru că am început să călătoresc ca artist în rezidențe și o parte din bugetul pe care îl aveam ca artist pentru a face lucrări era transformat în lorgennale, care este varianta internațională a HomeFest. 

Așa am ajuns să fac în alte țări, prin oameni cunoscuți în orașele respective, în principal parteneri locali care sunt esențiali pentru că întotdeauna când fac în altă țară e un co-curatoriat, eu aduc artiști locali sau din alte locuri, partenerul local alege artiști din orașul respectiv.

De ce ai schimbat numele festivalului în HomeFest?

Conceptul a rămas același, dar lorgean theatre era locul meu, alegeam un anumit tip de artiști, făceam un fel de curatoriat care e ușor diferit.

Eu lucram destul de mult cu audiența pentru că era foarte important, făceam și niște experimente legate de implicarea audienței în spectacol pe care în HomeFest nu le mai fac.

Acum publicul vine, dacă artistul vrea să implice audiența sau nu asta e responsabilitatea lui. Eu doar intermediez între artist și public.

Aș vrea să mergem spre zona ta de studiu antropologic și spre ceea ce ai observat în cei peste 10 ani de punere în practică a conceptului de cultură de casă. Cum se schimbă percepția artistului și a publicului asupra actului artistic în spațiul domestic?

Când mi-am terminat masterul în antropologie am făcut pentru prima oară un fel de auto antropologie, studiind lorgean theatre în primii ani de acolo, ceea ce mi-a adus o primă cunoaștere a ceea ce făcusem instinctiv până în momentul ăla și mi-a adus un alt fel de cunoaștere teoretică.

Am descoperit alte două proiecte din București asemănătoare și am realizat că este o lume mare în care foarte mulți oameni fac, totuși, lucruri de genul ăsta de foarte mulți ani și în moduri foarte diferite, iar în 2016 când m-am apucat de doctorat deja folosisem sintagma ”homemade culture” și, în primii ani de doctorat, fiind plecat în rezidențe artistice, am început să fiu în contact cu o mulțime de oameni care ajunseseră la evenimente similare și am făcut o hartă globală care arată dimensiunea fenomenului.

Studiind o bună parte din ce se află pe harta aia, începând să fac teren, m-am dus în Cuba la o Bienală, în Veneția, și punând toate entitățile artistico-domestice una lângă alta am început să găsesc elementele comune ale tuturor evenimentelor de genul ăsta și să categorizez, ce fel de tipuri sunt, care este relația dintre conținutul artistic și spațiul domestic.

Intrând în zona de doctorat am început să fiu mai precis și să disec fenomenul. Faptul că le-am pus cap la cap și le-am găsit elemente comune și am construit teorii pe tema lor mi se pare uneori o fantasmă cu totul.

În faza asta simt nevoia să mă detașez și să las o perioadă de timp homemade culture deoparte, inclusiv organizarea practică. Asta zic de câțiva ani.

Persoanele care fac genul ăsta de evenimente nu rezistă pe termen lung pentru că intervine auto instituționalizarea. O singură persoană preia toate joburile unei instituții.

Ori, după ceva timp nu mai ai resurse financiare, emoționale și cele mai multe proiecte pe care le știu nu cred că au rezistat mai mult de 4-5 ani, probabil din aceste motive.

Pe mine m-ar interesa mai mult să apară oameni din zona academică care să vină cu alte perspective din alte științe sociale asupra fenomenului, care pot să fie diferite de ale mele.

A fi gazdă în cadrul HomeFest schimbă perspectiva asupra propriei locuinței și relația pe care o ai cu spațiul domestic?

Da, dar poate nu pe termen lung.

Să vii de la serviciu și să te arunci pe canapea într-o seară obișnuită sau să cinezi cu cei din familie e într-un fel, și în altă seară în același spațiu sunt 25 de oameni, cineva joacă Ionesco sau Shakespeare și e super socializare și se răcnește, e foarte diferit.

Am întâlnit expresia asta la un grup georgian care spune că este o remobilare emoțională a apartamentului și mi se pare foarte veridică. Nu pot să zic că apartamentul tău nu va mai fi la fel niciodată, dar ceva schimbă.

Pe lângă faptul că schimbă percepția asupra spațiului domestic pentru o vreme, schimbă și percepția asupra actului artistic deodată. Asta m-a interesat pe mine.

E o mentalitate sud-estică asupra artei ca fiind sacră, pentru că atunci când se petrece în instituții specializate te îmbraci frumos, te pregătești, pe când în casă este trivializat, domesticizat, dar în același timp este artă, nu devine o serată la mandolină cu niște prieteni și asta îmi place cel mai mult, coborârea de pe piedestal.

Eu văd arta nu neapărat ca pe un serviciu public, dar ca parte din viață și devine parte din viață când se desfășoară în spațiul domestic.

Cum influențează spațiul domestic relația artistului cu publicul?

E o provocare pentru artiștii care nu au mai făcut asta să fie atât de aproape de public. Scena e construită astfel încât să te protejeze. Te ascunzi în spatele luminilor, a unei instalații de sunet bune, care îți protejează vocea, există o distanță între scenă și public.

În schimb, când ești în mijlocul publicului nu ai unde să fugi. E o provocare pe care nu toți artiștii au curajul să o accepte.

Pe scenă sau în orice instituție de cultură artistul și-a terminat treaba și a dispărut. Într-o casă nu are unde să fugă, spectatorii îi au pe artiști în mijlocul lor, îi pot accesa imediat.

Sunt niște relații de putere în actul artistic de instituție care dispar sau sunt ameliorate în spațiul domestic.Într-o casă toate convențiile dispar și până și faptul că stau pe podea la același nivel e important.

Anul acesta vă întoarceți la formatul fizic după doi ani de format online. Cum s-a schimbat interacțiunea în mediul virtual?

Am fost foarte circumspecți, mai ales că dispărea intimitatea care este esențială pentru HomeFest. Spre marele noroc, fiind carantină, un spectacol dura cam jumătate de oră, iar mai apoi discuțiile de după durau două ore și jumătate, se stătea până la miezul nopții și se intra într-o intimitate extrem de puternică pentru că eram cu toții în starea aia de semi-șoc, nu se ieșea din casă, oamenii nu se cunoșteau și foarte mulți necunoscuți au ajuns să vorbească prin intermediul spectacolelor HomeFest de atunci.

A fost mișto să văd artiștii adaptându-se la Zoom. Cei care nu erau deloc obșinuiți nici cu performance-ul în spațiul domestic aveau o dublă provocare. Unii erau actori care nu jucaseră în viața lor în afara scenei și brusc au trebuit să facă spectacole din sufragerie sau bucătărie și online.

Care sunt cele mai neconvenționale spații domestice în care HomeFest a fost găzduit?

Toaleta a fost folosită de câteva ori. Erau spectacole intinerante în care se folosea fiecare cameră. Podul a fost anul trecut și e și anul ăsta. În curți am avut evenimente, o curte de bloc în Viena, o expoziție într-o scară de bloc. Nu cred că e spațiu care să aparțină unui apartament și să nu fi fost folosit de-a lungul timpului.

Cum alegeți artiștii care performează la HomeFest ?

Eu îi aleg, fac partea asta de curatoriat. Am fost în Chișinău acum ceva timp, m-am interesat ce artiști ucraineni sunt în București în momentul de față, unii vin direct din Kiev, alți artiști sau scriitori moldoveni locuiesc deja în București. De-a lungul timpului am dezvoltat o relație personală cu mulți oameni pe care îi pot invita direct, mai rar facem call-uri publice pentru artiști, facem mai degrabă pentru gazde.

Plănuiți să extindeți HomeFest  în alte orașe ale României?

Aș veni oriunde cu acest format, dar cel puțin în momentul de față nu am eu energie să mă duc spre alte orașe, ci unde am fi invitați să facem asta. Pentru mine în momentul de față e mult mai atractiv să îl fac oriunde în altă parte în afară de București.

The post Când cultura ajunge acasă. Povestea HomeFest, spusă de fondatorul Jean-Lorin Sterian appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.

Comuna Saschiz este un fel de soră mai puțin cunoscută a localității transilvănene Viscri, promovată de Prințul Charles al Marii Britanii de mai bine de 20 de ani încoace.

Ca să ajungi acolo iți trebuie dorință de liniște și ceva mai mult combustibil la mașină, ca să mergi mai sus de Brașov, spre Mureș.

Printre puținele locuri pe care le poti găsi în Saschiz, conform Google Maps, este o ceainarie din comună.

Fiind o zi din timpul de lucru al saptămânii, nu mă așteptam să și găsim deschis, mai ales că gazna ne spunea ca nu prea avem unde să mâncăm în comună, că există un loc unde se manâncă, dar că uneori are mancare, alteori nu.

Dar am mers prin ploaie pe jos, în cautarea unui ceai cald, fiindcă voiam oricum să explorăm puțin locul.

Am ajuns în fața unei case minunate, care imi aducea mai degrabă aminte de liniștea și verdele din Scoția, decât de România. Poarta era deschisă, așa că am intrat in curte. Am strigat de cateva ori “Bună ziua! Bună ziua!” și nu a raspuns nimeni. Nu știam ce să facem, dacă să îndrăznim să intram în casă sau nu. Pe geam se vedea o masă la care cineva bause recent un ceai și citise o carte.

Până la urmă am intrat și ne-a intampinat, după câteva clipe de liniște, un tanar prietenos, cald, care ne-a invitat să luam loc.

El este Hadrian Morar, are 37 de ani și astfel am ajuns în casa în care locuiește alături de soția sa Marianne și de fiul lor, în vârstă de 4 ani.

Hadrian este din Sighișoara și s-a pregătit să fie profesor de geografie și de germană, însă a profesat doar un an. Apoi, vreme de cațiva ani a lucrat ca bucatar la unul dintre hotelurile Hilton, din Marea Britanie, unde a învățat probabil să facă și cea mai bună tartă cu mere pe care am mancat-o vreodată.

Dupa 4 ani petrecuți departe de casă, el și soția sa și-au dorit să se stabileasca într-un loc frumos, care să semene cu acasă. Așa au ajuns să cumpere casa din Saschiz și să o amenajeze dupa posibilitățile și sufletele lor.

“Am vrut să ne stabilim la curte, cum eram obișnuit să traiesc, dar acum nu mai e suficient să supraviețuiești din gospodărit. Așa a venit gândul să combinăm traiul nostru cu o formă de venit care să ne susțină traiul aici.

Nu este o afacere, nu m-am gandit cum să câștigăm bani, ci cum putem trăi aici.”

Hadrian Morar

Așa a aparut ideea unei ceainării.

La Tei gasești ceaiuri ca la bunica acasă, de tei sau mușetel, dar și unele mai pretențioase, cum ar fi roiboos-ul. De asemenea, poți să bei sau să cumperi pentru acasă sirop de lavandă sau gin de flori de soc. In afară de câteva beri englezești, toate băuturile sunt locale.

 Iar lângă ele merge perfect prajitura gatită de Hadrian în ziua respectivă.

“Aici ajung oamenii curioși. Multi se opresc la poartă, spun că e casa cuiva și nu au curaj să intre. Trebuie să fii deschis ca să ajungi la noi în curte. Vara, în special, se aglomerează, vin turiști străini. Tot vara avem și Sarbatoarea Rabarbarului în Saschiz, unde vine multă lume.  Dar și ieri, de exemplu, a fost soare, am avut un grup de nemți pe terasă.”

Soția sa este învățătoare în Sighișoara, iar cel mic merge la grădiniță în același oraș – cetate, aflat la 20 de kilometri distantă de Saschiz.

În ceea ce privește amenajarea casei, Hadrian spune că nu face nimic în scop de business.

“Primul gând e să fac ce ne-ar plăcea nouă, nu ceva special ca să impresioneze oamenii. Dacă ceea ce facem pentru noi va fi și pe placul oamenilor, atunci cu atât mai bine.

Noi nu avem clienți, noi spunem că avem musafiri. Tot ce vedeți aici e făcut 100% din placerea mea.

De exemplu, plantele astea au fost culese de mine și asezate în vaza asta pentru că ea era la îndemână, nu puse pentru a impresiona vizitatorii. Le facem pentru plăcerea noastră. Eu nu sunt orientat către client.

Dar ne place să primim oameni. De exemplu, eu am dărâmat jumatate de poartă și am lăsat-o așa, să fie tot timpul deschisă.”

Singurul demers pe care spune că l-a facut în scop de business a fost să acceseze niște fonduri europene, printr-un proiect câștigat la Gal, pentru a achiziționa 15 biciclete, dintre care 5 electrice. Vrea să închirieze bicicletele turiștilor dornici să parcurgă traseele din zonă.

Fostul grajd a fost transformat într-o cameră pentru oaspeți, care va fi folosită drept salon de ceai, dar și ca spatiu de dormit pentru musafirii care vor să înnopteze acolo.

Fermecați de liniștea locului și de ceaiul cald și gustos, am petrecut la Hadrian acasă aproximativ 3 ore.

El a trebuit să plece puțin în comună, așa că ne-a lasat singuri acasă pentru că, spune el, merge tot timpul pe încredere.

Între timp, a venit în vizită o mătușă asa care ne-a rugat să îl anunțăm că a trecut pe acolo.

Am achitat nota de plată și am lasat casa singură, cu poarta larg deschisă, cu credința că nimic nu se poate întâmpla rău în acel loc cald, plin de umanitate.

The post Fost profesor și bucătar, un tânăr și-a tranformat casa din Transilvania într-o ceainărie de poveste appeared first on Cultura la dubă.

Totodată, acest caz arată diferența uriașă între o Românie cândva glorioasă și o țară sufocată acum de corupție, sub umbra parcă veșnică a comunismului.

Istoria casei de pe Strada Visarion nr. 8 începe în 1905, când celebrul architect Ioan D. Berindei, același care a desenat și planurile Palatului Cantacuzino, de pe Calea Victoriei, trasează planurile locuinței care avea să dăinuiască până în blestematul an românesc 2019.

Clădirea respecta întocmai rafinamentul stilul eclectic francez specific bulevardului Lascăr Catargiu (pe atunci Bulevardul Colței), astfel încât se integra perfect în ansamblul urbanistic al vremii.

Comuniștii au confiscat-o în 1950 și abia în 1994 ea a revenit moștenitorilor de drept.

Până în 2007, deși lasată în paragină, casa era încă întreagă. A fost obiectul mai multor procese de vânzare – cumpărare pentru că niciun proprietar nu a reușit să obțină autorizație de demolare și de construire apoi a unui bloc, imobilul aflându-se în zona protejată nr. 94.

 Și cum miza rechinilor imobiliari era terenul ultracentral, nicidecum bijuteria arhitecturală, a început astfel un proces îndelungat de distrugere a ei, bucată cu bucată.

Mai întâi, s-a apelat la metoda “incendiului accidental”. Prin acest artificiu, a dispărut complet acoperișul casei iar de aici demolarea treptată, cu ajutorul oamenilor străzii care au pus stăpânire pe spațiu, a devenit o chestiune de câțiva ani.

În ultimii 5 ani, rămăsese ca un simbol al rezistenței doar peretele stradal al imobilului, pe care mai toți oamenii pasionați de patrimoniul capitalei, au apucat să îl fotografieze.

Din 2018 spre 2019, peretele a început să se micșoreze din ce în ce mai mult.

Până nu a mai rămas nimic.

Toate astea s-au întâmplat la doi pași de Secția 1 de Poliție, aflată pe Bulevardul Catargiu, fără ca autoritățile să oprească demolarea abuzivă.

Proprietarul s-a folosit de pretextul că rămășițele deveniseră un pericol public, astfel că distrugerea completă a fost justificată în ochii autorităților.

Din păcate, dispariția ei arată și lipsa unei societăți civile implicate, a unor ONG-uri care să lupte concret și practic pentru salvarea patrimoniului, să cunoască foarte bine legislația și să intervină atunci când legile sunt încălcate. Dacă macar sutele de oameni care participă în fiecare săptămână la tururi pietonale prin centrul Bucureștiului s-ar fi unit într-o acțiune, poate că ea ar fi supraviețuit.

Iar casa Visarion 8 este doar un exemplu. Multe alte clădiri, fie că sunt clasate ca monumente istorice, fie că se află în zone protejate, sunt abandonate și distruse bucată cu bucată, fără ca cineva să reacționeze până nu este prea târziu, ca în acest caz.

Revenind la filmul distrugerii casei Visarion 8, Primăria Capitalei susține că la documentația necesară pentru eliberarea unei autorizații de construcție nu a fost nevoie de o autorizație de demolare fiindcă s-a constatat că pe terenul respectiv nu mai rămăsese nimic din construcția inițială.

Doar că aceeași Primărie a Municipiului București, condusă de Gabriela Firea, a făcut această verificare la fața locului în data de 16 iulie 2019, după ce deja dăduse autorizația de construcție/desființare nr. 281/1703514 în data de 31 mai 2019.

Redăm aici poziția oficială a PMB:

“În urmă controlului efectuat în data de 16.07.2019 de către Direcția Generală de Poliție Locală și Control a Municipiului București la imobilul din Str. Visarion nr. 8, sector 1, s-a constatat că se intervenea la elementele rămase de la construcția ce fusese cândva pe teren, lucrări ce fuseseră recomandate de un expert tehnic atestat MDRL prin Notă tehnică întocmită în dată de 10.07.2019, pentru stoparea pericolului iminent de prăbușire. În cadrul misiunii de control, proprietarul a prezentat adresa nr. 2006/01.08.2018 a Direcției pentru Cultură a Municipiului București în care se comunică faptul că s-a analizat documentația depusă pentru “desființarea clădirilor existente pe teren aflate în stare avansată de degradare în vederea eliberării amplasamentului” și “a decis respingerea/completarea documentației, întrucât cererea este fără obiect, conform Extras de carte Funciară 42081/14.5.2018 construcția nu mai există pe teren și conform vizitei Direcției pentru Cultură a Municipiului București, construcția nu mai există pe teren conform fișelor de vot ale membrilor Comisiei.”

Mai mult, la vremea acelui control din iulie 2019, Primăria Capitalei desfășura pe Strada Visarion propriile lucrări de construcție a Rețelei Metropolitane de Fibră Optică Net City, panoul de construcție fiind afișat chiar pe gardul fostei case Visarion 8.

Conform actualei autorizații de construcție, în baza căreia urmează să fie ridicat un bloc de 4 etaje, cu parter si doua subsoluri, beneficiar este Badiu Claudiu-Roberto, un om de afaceri care deține una dintre cele mai profitabile afaceri cu vin din județul Vrancea, controlat de baronul PSD Marian Oprișan.

Consilierul USR în Consiliul General al Municipiului București, Roxana Wring, spune ca va constesta autorizația de construire, însă, indiferent de rezultat, un lucru e cert: timp de mai bine de 12 ani nimeni nu a oprit distrugerea acestei case și nicio autoritate nu a obligat proprietarul să o pună în siguranță, așa cum prevede legea în cazul imobilelor aflate în zone protejate.

Este o vină comună pe care continuăm să o purtăm pe umeri cu fiecare pas pe care îl facem într-un oraș mutilat zilnic, sub ochii noștri.

The post Simbolul demolărilor ilegale care au modificat definitiv țesutul istoric al Bucureștiului. Casa Visarion 8, distrusă pas cu pas, este acum o amintire. Primele imagini cu noul bloc de 4 etaje appeared first on Cultura la dubă.