În 2017, la premiera spectacolului “Rosmersholm” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, directorul de scenă, responsabil cu buna desfășurare a evenimentului, a chemat poliția după ce regizorul a mers la pauză în culise și ar fi bruscat-o pe actrița Éva Imre.

Ce formă a avut acea agresiune nu știm exact, fiindcă relatările au fost diferite. În spațiul public s-a propagat ideea că Andriy Zholdak ar fi lovit-o pe Éva Imre, însă mărturia actriței de atunci și de acum spune că a fost luată de guler și scuturată, regizorul țipând la ea. Doar intervenția colegilor a făcut ca lucrurile să se oprească în acel punct.

La vremea respectivă, evenimentul a fost relatat în presă și a stârnit revolta actorilor din toată țara, care au postat mesaje de susținere față de colegii de la Teatrul Maghiar din Cluj și au cerut ca astfel de evenimente să nu mai fie acoperite și acceptate de directorii de teatre.

Pentru ieșirea sa, Andriy Zholdak a fost sancționat atunci cu 5% din onorariu de către Tompa Gabor, managerul instituției. Mai exact, regizorul a fost “mustrat” financiar pentru că a deranjat spectacolul, nu pentru că a agresat o actriță – “Dacă se duce acolo și începe să urle pe scenă, poate deranja decursul spectacolului. De aceea i-am scăzut din onorariu.“, declara Tompa Gabor în 2018.

Cum cuantifici agresiunea asupra unui colaborator și cum s-a ajuns la acel procent de 5%, nu știm. Cer e că acum, Tompa Gabor, care e și președinte al Uniunii Teatrelor din Europa, a transformat revolta artiștilor în fața abuzurilor în acuzații extreme, care nu mai au legătură cu teatrul sau cu condițiile de lucru din spatele unui spectacol.

“Activism neobolșevist, influențat de ideologia „woke” și „cancel culture”, deosebit de nociv” și “activiste și activiști, urmași demni ai cenzorilor din epoca comunistă” sunt doar câteva dintre apelativele folosite acum câteva zile în scrisoarea sa publică, la adresa semnatarilor petiției.

Mai mult decât atât, imediat după scandalul din 2017, Tompa Gabor s-a arătat deranjat de faptul că directorul de scenă a chemat poliția, în loc să rezolve situația în interiorul teatrului.

Într-un video din 2016, Zholdak explica la o conferință de presă stilul său de lucru cu actorii:

“𝐌𝐚̂𝐢𝐧𝐞 𝐥𝐚 𝐫𝐞𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐯𝐫𝐞𝐚𝐮 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐢 𝐜𝐚̂𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐞𝐮. 𝐒̦𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐜𝐚̂𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐞𝐮, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭̦𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐧𝐳𝐢𝐥𝐞 𝐦𝐞𝐥𝐞: 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐧𝐳𝐢 𝐩𝐬𝐢𝐡𝐢𝐜𝐞, 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐧𝐳𝐢 𝐟𝐢𝐳𝐢𝐜𝐞, 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐧𝐳𝐢 𝐞𝐦𝐨𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞, 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐧𝐳𝐢 𝐬𝐞𝐱𝐮𝐚𝐥𝐞, 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥, 𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐜𝐚̂𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐞𝐮. 𝐄𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 N𝐚𝐳𝐢. 𝐋𝐚𝐠𝐚̆𝐫 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐫𝐞.”, spunea regizorul ucrainean.

Deși abuziv, comportamentul lui Zholdak a fost rapid dat uitării, el fiind din nou invitat să monteze spectacole la alte teatre din România. Acum, 6 ani mai târziu, este nominalizat pentru cea mai bună regie la Premiile UNITER, cu spectacolul „Femeia mării” de Henrik Ibsen,producție a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova.

Nominalizarea sa a stârnit indignarea mai multor artiști, iar o petiție inițiată de regizoarea Carmen Lidia Vidu, care cerea excluderea sa de pe lista nominalizărilor, a strâns până la această oră 2.100 de semnături.

După toată această săptămână, în care discuțiile din jurul Premiilor UNITER au atins multe alte aspecte, actrița Éva Imre a acceptat să își spună punctul de vedere într-o scrisoare trimisă către Cultura la dubă.

Redăm mai jos textul său:

“Am fost căutată de jurnaliști să-mi spun părerea despre cele întâmplate la vremea premierei `Rosmersholm`, spectacol regizat de Andriy Zholdak.

Ce am declarat atunci este adevărat și nu s-a schimbat nimic din ceea ce am spus. Voi copia aici spusele mele din interviul făcut de jurnalistul de investigație Zoltan Sipos pe 16.12.2018, publicat pe platforma atlatszo.ro.

<În pauza spectacolului regizorul ne-a chemat la discuții. Am stat în cerc, ne-a dat indicații pentru continuarea părții a doua.

A părut supărat, ca de atîtea ori înainte. Dintr-odată mi-a apucat gulerul paltonului meu și a început să mă scuture ca în scena dintre Kroll și Rebekka.

Dacă îmi amintesc bine, ne-a vorbit despre faptul că trebuie să jucăm cu o intensitate mai mare. Nu m-a lovit. Probabil că momentul nu a ținut prea mult, dar mie mi s-a părut mult. Balázs Bodolai a intervenit și l-a rugat să se oprească. Zholdak a plecat.>

De atunci au trecut ani buni, nu a fost deloc o perioadă ușoară din viața mea, dar m-a și călit această experiență.

Țin să menționez că nu am fost niciodată presată de către nimeni să ies și să fac sau să nu fac o declarație în legatură cu cele întâmplate. E decizia mea și sper că va rămâne așa.

Într-adevăr trăim într-o lume complicată în prezent. Îmi place meseria, munca mea, și încerc să o fac cu respect, cu seriozitate și cu determinare.

Noi, actorii, de multe ori ne găsim în situații vulnerabile și nu prea cred că acest lucru se poate îndepărta cu totul, atât timp cât de foarte multe ori lucrăm cu un sistem nervos turat la maxim.

După cele întâmplate, ne-am adunat noi, actorii, și am formulat o declarație:

<Noi, actorii Teatrului Maghiar de Stat Cluj-Napoca, în unanimitate și cu hotărâre, suntem alături de colegii noștri și ne susținem reciproc. Refuzăm orice formă de agresiune. Considerăm că agresiunea nu face parte din munca teatrală și că nu există situații care să o justifice. Suntem extrem de îngrijorați de cele întâmplate recent. Simțim că gestul inacceptabil al unui singur om aruncă o umbră asupra muncii noastre. Pretindem ca instituția care ne găzduiește să ia măsurile necesare pentru evitarea acestui tip de atitudini. Solidarizăm pe deplin cu fiecare coleg al nostru care intră pe scenă și ne dorim în continuare putere și curaj.>

Cred că acest mesaj este valabil și acum, în contextul tensiunilor din jurul UNITER.

De atunci, Zholdak cred că a fost invitat de două ori în Romania ca regizor, iar decizia invitării este responsabilitatea teatrelor respective. Nominalizarea sa la fel e responsabilitatea unui juriu de specialitate.

Aceste evenimente nefericite m-au învățat multe și, după plecarea lui Zholdak, eu și colegii din distribuție ne-am atașat mult de acest spectacol și ne-a făcut plăcere să îl jucăm.

N-aș pune la îndoială niciodată valoriile lui ca om de teatru, însă pe plan comportamental și uman are multe de recuperat.

Îmi pare rău de situațiile apărute recent, poate că ar fi nevoie de mai multă comunicare între generații. Poate mai mult respect și răbdare din partea tinerilor și mai multă curiozitate și înțelegere din partea celorlalte generații.

Cu stimă,

Eva Imre“

La rândul său, Éva Imre este nominalizată la Premiile UNITER, la categoria cea mai bună actriță în rol principal. pentru rolul Barbarul B din spectacolul „Tinerii Barbari”, regia Attila Vidnyánszky Jr., Teatrul Maghiar de Stat Cluj și Teatrul Cetate din Gyula, Ungaria.

Cei doi se pot întâlni la Gala Premiilor UNITER, care va avea loc pe 12 iunie la Timișoara, orașul care deține anul acesta titlul de Capitală Europeană a Culturii.

The post Éva Imre, actriță: “Nu a fost deloc o perioadă ușoară din viața mea, dar m-a și călit această experiență.” appeared first on Cultura la dubă.

Revolta aceasta a fost transpusă într-o petiție publică, inițiată de Carmen Lidia Vidu, regizoare premiată la UNITER în 2021 cu trofeul pentru cea mai bună regie.

Mai mulți semnatari cer juriului UNITER să revoce numele lui Andriy Zholdak de la categoria cel mai bun regizor.

În martie 2017, Andriy Zholdak a fost acuzat că ar fi lovit-o pe actrița Eva Imre, potrivit relatării TVR din acea seară:

“O actriţă a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca ar fi fost agresată de un regizor chiar în timpul premierei unui spectacol. Actrița ar fi fost pălmuită în pauza dintre acte. Regizorul ar fi fost nemulţumit de felul cum a jucat aceasta în prima parte a spectacolului. Colegii actriţei au sunat la 112 şi au chemat poliţia. Actriţa nu a depus plângere.“

“Consider că incidentul care s-a petrecut la premiera de vineri este un exces de zel din partea regizorului, dar nu cred că era necesară intervenţia Poliţiei, deoarece personalul Teatrului Maghiar putea să gestioneze situaţia. Din cate ştiu eu, la pauză, regizorul a mers foarte nervos la actori, a luat-o de umeri pe  actriţă, dar nu a pălmuit-o“, a declarat atunci pentru TVR directorul Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca, Gábor Tompa.

Ulterior, Tompa a declarat că l-a sancționat pe regizor cu 5% din onorariu.

Acum, Andriy Zholdak este nominalizat la Premiile UNITER, la categoria cea mai bună regie, pentru regia spectacolului „Femeia mării” de Henrik Ibsen, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova.

Iată textul petiției:

“Anunțul nominalizărilor juriului UNITER din acest an ne-a surprins și ne-a afectat profund. Invizibilizarea tinerei generații de artiști care nu este reprezentată în categoriile „Cel mai bun spectacol” sau „Cea mai bună regie”, a teatrului independent, a diversității estetice care caracterizează teatrul românesc din ultimul timp, acordarea unui premiu pentru întreaga activitate lui Alexandru Repan, fost colaborator al Securității sunt câteva din punctele care ies în evidență.

Dar ceea ce ne șochează cel mai tare este prezența lui Andriy Zholdak la categoria „Cel mai bun regizor”, regizor care a comis de nenumărate ori abuzuri psihologice și fizice în timpul repetițiilor sale, punând în pericol sănătatea fizică și psihică a actorilor cu care a lucrat.

Anul acesta, care a fost marcat în teatrul românesc de o dezbatere profundă asupra abuzurilor, juriul UNITER nominalizează un regizor care a agresat în fața întregii echipe în seara unei premiere una din actrițele din distribuție. Acest act nu este o supoziție, un zvon și nu face parte din sfera privată, neatacând prezumția de nevinovăție așa cum se pretinde de multe ori în mod absurd în cazurile de abuz. Este un act recunoscut, în care au existat martori care au alertat poliția. La aproape fiecare proiect al acestui regizor același tip de comportament se repetă și el continuă să fie validat de instituțiile teatrale importante din România.

În solidaritate cu victimele abuzului din teatrul românesc și din dorința de a putea lucra în condiții normale și sigure în timpul repetițiilor, solicităm Senatului UNITER excluderea regizorului Andriy Zholdak la categoria „cel mai bun regizor”. Considerăm că un regizor bun trebuie în primul rând să știe să lucreze cu actorii fără violență psihologică sau vătămare corporală și să își respecte colaboratorii.“

Scrisoarea este semnată de mai mulți artiști cunoscuți, printre care Nicoleta Lefter, Florentina Țilea, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Virgil Aioanei, Mihai Călin, Katia Pascariu sau Richard Bovnoczki.

Zholdak este un regizor ucrainean născut în 1962. Potrivit unei prezentări de pe site-ul TNB, a studiat regia la Studioul Anatolii Vasyliev din Moscova. A fost Președintele Teatrului Academic din Harkov, unde a montat cinci spectacole, care au fost prezentate și la festivaluri europene de teatru. În 2005, după ce autoritățile din Harkov i-ar fi interzis montarea piesei „Romeo și Julieta. Un fragment”, Zholdak a părăsit teatrul. De atunci, locuiește la Berlin și lucrează în mari teatre din Germania, Rusia, România, Finlanda, Suedia și Elveția.

Cultura la dubă a solicitat UNITER un punct de vedere și va publica în curând un interviu amplu cu președintele UNITER, Dragoș Buhagiar.

Potrivit informațiilor noastre, UNITER va solicita juriului să rediscute nominalizarea lui Andriy Zholdak, iar Senatul UNITER va reanaliza și premierea actorului Alexandru Repan cu Premiul pentru întreaga activitate, în urma articolului publicat de Cultura la dubă, în care prezentăm pe larg calitatea acestuia de colaborator al Securității, potrivit deciziei definitive a Curții de Apel.

Juriul care a stabilit nominalizările de anul acesta a fost format din Doru Mareș (critic de teatru), Maria Miu (scenograf), Victor Scoradeț (critic de teatru), Iris Spiridon (regizor) și Carmen Stanciu (teatrolog).

Spectacolele care au intrat în atenţia juriului sunt cele care au avut premiera în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2022.

The post Mai mulți artiști cer retragerea regizorului Andriy Zholdak de pe lista nominalizărilor la Premiile UNITER appeared first on Cultura la dubă.

Într-un sistem educațional șubrezit de lipsuri și mânjit de factorul politic, latura umană, vocația și dedicarea unui profesor devin cu atât mai importante.

De Ziua Educației, am rugat mai mulți oameni de cultură să ne povestească, dacă au, o amintire despre un profesor care le-a marcat evoluția.

Poveștile de mai jos sunt o gură de speranță și felul nostru de a mulțumi tuturor dascălilor care au contribuit la dezvoltarea noastră umană, emoțională, mai presus de lupta surdă pentru note.

Sunt rari și merită aprecierea noastră.

***

Carmen Lidia Vidu, regizoare de teatru și film:

“Delia Ilea este profesoara pe care nu am avut-o niciodată, de care am avut nevoie, așa că am împrumutat-o de la alții.

A fost profesoară de informatică pe vremea în care eu studiam la liceul “Moise Nicoară” din Arad. Este mai mare cu 2 ani decât mama mea, dar încă arată ca o puștoaică rockeriță, transformată în ultimul timp într-o înfocată maratonistă.

Undeva pe la 13-14 ani am cunoscut-o prin prisma unui concurs de cultură generală. Am devenit cele mai bune prietene și așa am rămas. Prin 2005-2006, Delia mi-a dat să citesc literatură sud-americană, m-a dus în Timișoara la concertele de jazz de sub pod, la festivalurile de teatru și de film din țară. Pe la 16-17 ani, Delia mi-a vorbit de yoga, de veganism.

Cu Delia am fost la mare, la Costinești, în Golful Francez, prin Delia am cunoscut actori și Teatrul de Stat din Arad.

Este cunoscută în Arad că fiind mama animalelor și a păsărilor. Salvează tot ce găsește: câini, pisici, ciori, porumbei, rozătoare…

Delia a fost mereu altfel. Regalistă printre tovarăși, nu s-a încadrat niciodată în femeia-clasică, profesoara-clasică. Și, totuși, a fost profesoara și prietena model.

Pare cool și mega normal ce spun despre ea, dar atunci, imediat după Revoluție era, totuși, o tipă care ieșea din orice tipare. Pe vremea aia era o aberație să-ți pese de animale și de păsări, să nu mănânci carne, să practici yoga, să divorțezi la câteva săptămâni de la nuntă, să strigi în gura mare că ești regalistă printre comuniști și să investești în tineri.

A plătit mereu din banii ei pentru “școala altfel” pe care generația mea nu o avea în program. Delia trece prin viață cu delicatețe, cu dragoste pentru cultură și cu poftă de a-i educa pe cei tineri.

Mi-a prins bine dragostea ei de doamna profesoară.”

***

Doru Pușcașu, solistul trupei “om la lună”:

“Un om care mi-a marcat adolescența a fost Camelia Bucur, profesoara de socio-umane de la Colegiul Național “Grigore Moisil”, din București.

Noi eram a IX-a, dăduserăm de gustul libertății și eram destul de greu de controlat, iar profesorii se împărțeau în două – cei de care ne era frică și cei cărora le era frică de noi. Ambele categorii încercau să își câștige respectul prin poziția de forță și simțeau mereu nevoia să ne dea lecții.

Iar noi, evident, credeam că le știm pe toate și nu răspundeam prea bine la poziția lor de forță. În plus, bâjbâiam, ne căutam locul, ne descopeream, ne străduiam să ne remarcăm și să părem cool, așa cum fac adolescenții.

Îi sfidam și ni se părea că eram rebeli în felul ăsta.

Camelia a vorbit cu noi pe limba noastră, a coborât din turnul profesorilor și ne-a considerat egalii ei.

A avut răbdare, a râs cu noi și de noi, ne-a învățat să învățăm și să gândim cu mintea noastră, să ne punem mereu întrebări, să punem lucrurile la îndoială și să nu mai trăim cu certitudini.

Ne-a luat așa în plină criză adolescentină și nu a dat cu noi de pereți, ci dimpotrivă, ne-a ascultat și luat în seamă. Și ne-a făcut să o iubim și să o respectăm, așa cum ar trebui fiecare profesor să o facă. Pentru că respectul vine din puterea exemplului, din răbdare și bunătate. Și te poți impune ușor și în fața unei clase de-a IX-a, plină cu superstaruri închipuite.”

***

Iulian Tănase, scriitor:

“Și-a pierdut un picior în urma unui accident. Am înțeles că nimerise sub roțile unui tren, nu știu detalii, știu doar că se întîmplase cu niște ani înainte de a intra eu, în 1988, la liceu (Liceul „George Bacovia“din Bacău) și de a-l avea ca diriginte. Era profesor de germană. Îmi spunea Herr Von Tănase.

Mi-a plăcut de el pentru că vorbea calm și era un om cald. Și pentru că avea umor. Și pentru că mie îmi plăcea germana.

Era un tip înalt, purta ochelari, costum și cravată.

Înainte de Revoluția din ’89, care m-a prins în clasa a X-a, îmi amintesc că, uneori, la orele de dirigenție, trebuia să prezentăm, cîte doi elevi, discursurile tovarășului Nicolae Ceaușescu, consemnate în „Scînteia Tineretului“.

Pe mine mereu mă umfla rîsul cînd, așezat la catedră, trebuia să fac asta, însă domnul diriginte a fost îngăduitor cu mine. Eram, aș îndrăzni să spun, cel mai bun la germană din clasă și asta a consolidat și mai mult simpatia noastră.

În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.

Ironia a făcut ca la Bac să îmi pice „Mein teures Bein“, de Heinrich Böll, despre un tip care își pierduse un picior în război, la fel ca dirigul meu, Constantin Bălinișteanu, care luptase, și el, într-un război existențial cu sine însuși.

Pe care, es ist ziemlich klar, l-a cîștigat, din moment ce eu sînt unul dintre elevii pe care el, ca prof, i-a cîștigat, și asta pentru totdeauna.”

***

Monica Felea, distribuitor de film:

“La 13-14 ani eram un copil destul de chinuit, revoltat în grupul de prieteni, la școală mediocru, în familie un soi de copil-problemă. Nu știu altfel cum ai putea numi un copil care chiulește, fumează în curtea școlii, se bate cot la cot cu băieții și are nota 8 la purtare.

Pe doamna Iosifescu o știam de câțiva ani, era profesor la Palatul Copiilor, unde conducea Cercul de Ecologie, la care mă înscrisesem prin clasa a V-a fără să mă afirm, ci mai mult din lipsă de ocupație și cu gândul la taberele gratuite în care mergeam uneori vara.

Peste perioada mea de rebeliune s-a suprapus brusc o perioadă în care ”profa de eco” a început să-mi acorde mai multă atenție, să-mi dea mai multe responsabilități și să mă implice în mai multe proiecte.

A început cu mici concursuri locale, au urmat tabere, proiecte de ecologizare, concursuri naționale și chiar conferințe internaționale.

În mai puțin de doi ani m-a transformat dintr-un copil-problemă într-un lider de echipă cu responsabilități și-am realizat asta mulți ani mai târziu.

Doamna Iosifescu era bătrână sau cel puțin așa o vedeam noi atunci – ziua ei coincidea cu Ziua Pământului, iar gluma noastră era că ”întâi a fost profa, apoi Pământul” – dar ne-a tratat mereu ca pe niște egali.

Ne-a oferit toată libertatea și încrederea – în tabere eram singura echipă din țară în care fetele și băieții dormeau în aceeași cameră.

Când organizatorii strâmbau din nas, le spunea mereu ”copii mei stau împreună, au grijă unii de alții, eu am încredere în ei”.

Ne vorbea despre sex și ne încuraja să trăim experiențe despre care noi doar auzisem, ne pedepsea atunci când îi ieșeam din cuvânt prin câteva priviri în fața cărora înghețam, ne-a dus la bar și la discotecă, la concerte, la mare și la munte.

Ne-a învățat să protejăm natura, să fim cei mai buni în tot ce făceam, să avem grijă unii de alții, să împărțim tot ce avem cu colegii de grupă, să nu mințim, să nu ne fie rușine. Ne-a dat curaj și ne-a ajutat să fim ceea ce suntem azi. Și suntem toți bine.”

***

Gabriel Bebeșelea, dirijor:

“Cadrele didactice au un loc special în viața mea, iar asta nu e doar pentru că părinții mei și-au dedicat întreaga viață sistemului educațional, făcând parte din tot mai rara categorie a celor care iubesc ceea ce fac și sunt pasionați de a se dezvolta mai întâi pe ei înșiși și abia pe urmă pe copiii din fața lor.

Nu vreau să vorbesc despre un singur profesor sau mentor; ar fi injust.

Foarte speciale în perioada de început a dezvoltării mele au fost două profesoare, cea de vioară și cea de teoria muzicii din ultimul an de liceu, care m-au susținut cu abnegație să merg pe drumul dirijatului.

Apoi, rând pe rând, fiecare profesor sau mentor au schimbat sau dezvoltat ceva în interiorul meu.

Începând cu Petre Sbârcea, Horia Andreescu sau Mark Stringer – primii mei profesori de dirijat, continuând cu Bernard Haitink, Kurt Masur sau  Alberto Zedda, cu care am avut șansa să mă perfecționez.

Iar elementul comun și cel mai important lucru pe care mi l-au oferit este darul studiului.

Din fericire, învățatul în muzică nu se sfârșește niciodată, așa că, pe lângă partiturile și cărțile studiate, învăț de la toate orchestrele și toți muzicienii cu care iau contact. Și nu numai cu muzicienii…”

***

Radu Nițescu, poet:

“Cât am fost student la Litere și mai apoi la master, am întâlnit vreo douăzeci de profesori, poate mai mulți, de care m-am apropiat și cărora le sunt recunoscător pentru cum și-au ținut cursurile și pentru ce m-au învățat. Dar despre ei am mai vorbit și cu alte ocazii.

O să mă întorc mai mult în timp de data asta; am avut acum o săptămână sau pe-acolo reuniunea de zece ani de la finalul liceului.

Ne-am strâns în curtea liceului vreo 15 elevi și vreo 6 profesori – unii mai sunt plecați, apoi, complicat și cu pandemia; între aceștia din urmă m-am bucurat tare mult să-l revăd pe Gabriel Săndoiu (sigur, nu numai), proful cu care am făcut în liceu logică și filosofie.

În anii ăștia care-au trecut, m-am întâlnit în repetate rânduri cu (foști) elevi de la Sava sau cu participanți la Centrul de Excelență în Filosofie, unde dl. Săndoiu predă, și cred că de fiecare dată am ajuns cu vorba la el, ceea ce arată că nu numai eu l-am îndrăgit.

La reuniunea aceasta, de altfel, ne-a și ținut o mică lecție despre negație și verbe modale. Îi urez domnului profesor să farmece în continuare cât mai multe generații de elevi.”

***

Valentin Șerban, violinist:

“Dacă există un profesor care să îmi fi schimbat radical cursul carierei, acela este Maestrul Ilarion Ionescu Galați. Violonist excepțional în tinerețe și unul dintre cei mai de seamă muzicieni și dirijori români, din păcate cunoscut mai puțin ca pedagog.

Am avut marele noroc de a-l întâlni în anii liceului și de a afla ce înseamnă cu adevărat cântatul la vioară. Am regretat mereu că nu l-am întâlnit mai devreme, dar tocmai acest gând m-a împins să învăț cât de mult posibil de la el. 

Țin și acum minte prima dată când i-am cântat. Nu eram arogant, dar aveam siguranța unui copil care nu știe prea multe și după ce îi cântasem partea a treia din concertul de Mendelssohn (într-un tempo probabil mult prea rapid) mi-a spus: “bine, bine. Bravo. Te crezi bun?… nu esti.” Acel sec și înțepător “nu ești” a fost începutul căderii ignoranței mele în ceea ce privește cântatul la vioară.

Începusem de la zero totul, cu probleme tehnice elementare.

Îmi arăta ce ar fi trebuit să învăț în primii ani de școală, dar din cauza unui sistem profund defect, în care oamenii cei mai slabi ajung să predea mai departe neștiința lor copiilor, a trebuit să aștept ani buni și să mă lupt cu defecte foarte târziu.

Unele defecte pe care în continuare încerc să le rezolv. 

Am lucrat cu mulți muzicieni de-a lungul anilor, dar nu am întâlnit pe nimeni cu un spirit pedagogic așa de natural și cu pasiunea și ingeniozitatea de a căuta și găsi soluții în cele mai neortodoxe momente. 

Îi doresc oricărui muzician pasionat care caută mai binele, să își găsească propriul maestro, cum eu l-am găsit pe al meu.

Îi datorez totul.”

***

Adi Bulboacă, fotograf:

“Pentru că în școala primară trebuia să ținem un “caiet cu expresii frumoase”, pe care să le folosim când aveam de scris compuneri, ani întregi i-am pasat maică-mii temele la română.

Ea n-avea nicio problemă să scrie despre “luna grandioasă care se oglindește în lacul cristalin” sau despre “frunzele arămii care coboară într-un dans și formează un covor nesfârșit in mii de culori de toamnă”.

Pentru că m-am obișnuit așa, am continuat să mă eschivez de temele de la română și în școala generală. Dacă se nimerea să citesc tema în clasă, îi dădeam înainte cu toate epitetele, comparațiile și metaforele scrise de mama, ca și cum erau ale mele.

Asta până într-o seară din clasa a VI-a când, după ce am copiat compunerea scrisă de maică-mea, m-a lovit grija de ce or să zică colegii mei când ditamai băiatul de 12 ani scrie despre cum “vântul suflă peste dealurile ninse ca într-o lumânare” sau ceva așa, că am pus mâna și am scris tot ce am găsit mai personal în mine.

A doua zi am avut norocul să mă pună profa de română, doamna Bora, să-mi citesc tema.

Am început cu vocea gâtuită, dar după primul minut mă simțeam dezlănțuit. În clipa în care am terminat de citit, profa a zis atât: “În sfârșit ai scris tu, așteptam de foarte mult timp asta, continuă la fel”.

Am continuat să scriu cu o plăcere pe care nu o cunoscusem până atunci, am mers la olimpiade și într-o măsură destul de mare, eforturile mele erau forma recunoștinței pe care o aveam pentru doamna Bora.”

***

Andrei Huțuleac, actor și regizor de film:

“Cred că m-au marcat într-un fel sau altul toți pedagogii care mi-au cântat de-a lungul timpului în strună, de câte ori a venit vorba despre aplecarea mea către actorie, teatru și (în final) către tot ce ține de domeniul spunerii poveștilor.

Încep cu educatoarea de la grădiniță, doamna State, care de câte ori nu mai știa cum să stăpânească hoarda de copii vocali, ne scotea în fața clasei pe mine și pe colegul Adrian Buță, ne ajuta să ne punem nasuri ca niște cornete, făcute din coli de hârtie A5 și ne lăsa să improvizăm scenete în râsetele și aplauzele colegilor care, brusc, se linișteau.

Apoi, în clasele 1-4, doamna învățătoare Matei mi-a dat să învăț un monolog din „Amintiri din Copilărie” de Ion Creangă și m-a plimbat cu el, ca pe maimuță, pe la toate clasele din liceu. Așa a arătat primul meu turneu.

Evenimentul a atins apogeul când am interpretat monologul în fața întregii școli, în amfiteatrul liceului, cu ocazia închiderii anului școlar. Așa de tare mi-au plăcut aplauzele că n-am mai vrut să mă dau jos de pe scenă, deși terminasem tot ce aveam de spus.

Pe urmă, în școala generală, profesorul de Limba și Literatura Română, Corneliu Goldu, a fost primul adult care mi-a adresat pe un ton serios întrebarea: „Auzi, tu te-ai gândit vreodată să te faci actor?” Eu mă gândisem, dar nu îndrăznisem să mă iau în serios cu treaba asta.

Când l-am auzit pe el întrebând așa, fără urmă de condescendență sau ironie, am început să mă gândesc că poate nu sunt singurul nebun care crede că acest lucru ar fi posibil.

În final, la liceu, profesoara de Limba Franceză, Mihaela Dumitriu, care, în ciuda francezei mele de baltă, mă încuraja să iau parte în diverse piesete pe care le prezentam de Ziua Francofoniei și o altă profesoară excepțională de Limba și Literatura Română, Diana-Cătălina Popa, au adunat într-un context prielnic mai mulți d-alde mine cu care am lucrat primele două spectacole ceva mai serioase. „Angajare de Clovn” de Matei Vișniec și „Frumoasa poveste a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o prietenă la Frankfurt”, de același autor.

Nu pot să nu-l trec în lista asta, oricum nedreaptă, pe primul meu profesor de actorie, Grigore Dristaru, actor al Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Primul actor profesionist pe care l-am cunoscut în civil, în afara scenei, și de la care am învățat ABC-ul acestei meserii.

Pe vremea cursurilor cu dânsul, de la Școala Populară de Arte, aveam dicția cam de vreo trei ori mai bună decât o am acum.

Între timp, Grigore Dristaru a plecat dintre noi. Și poate că și din acest motiv, inițiativa „Cultură la Dubă” mă bucură. Pentru că îmi oferă șansa de a nu uita.”

The post Profesori de neuitat appeared first on Cultura la dubă.

Aseară a avut loc cea de-a 29-a ediție a Galei Premiilor UNITER, reîntoarsă de această dată la Teatrul Național București, după ce anul trecut a fost organizată la Craiova.

“Inimă și alte preparate din carne”, regia Radu Afrim, producție a Teatrului Național Craiova, a fost desemnat cel mai bun spectacol de teatru, iar Carmen Lidia Vidu a primit premiul pentru cea mai bună regie, pentru spectacolul „Jurnal de România. 1989”.

Gala a început cu o transmisiune live de pe covorul roșu, cu mișcări tremurate de cameră, nedemne pentru televiziunea publică, dar devenite o normalitate la galele românești.

Chiar la intrarea în TNB, vicepreședintele UNITER, Aura Corbeanu, a întâmpinat toți invitații cu strângeri de mână, iar pe mulți dintre ei chiar cu îmbrățișări sau săruturi pe obraz, în ciuda faptului că ne aflăm în plină pandemie.

Ironia face că după aceste momente, invitații au fost nevoiți să stea în sală cu măștile pe față, regula fiind mai mult sau mai puțin respectată, după cum s-a putut vedea în imagini.

Amfitrionul galei a fost, ca de obicei, președintele UNITER, Ion Caramitru, care a intervenit pe scenă de fiecare dată când a simțit nevoia.

Unul dintre cele mai așteptate momente ale serii a fost decernarea premiului pentru regie, anul acesta fiind pentru prima dată nominalizate două regizoare, alături de un regizor. Dintre nominalizații Leta Popescu, Carmen Lidia Vidu și Cristian Ban, câștigătoare a fost Carmen Lidia Vidu.

“Teatrul ne-a dat șansa de a avea o voce, noi, cei mai puțin vocali. Eu am dat la teatru și mi-am dorit să fiu studenta Cătălinei Buzoianu. Acest premiu este pentru dumneavoastră, doamnă profesoară, și pentru toate vocile feminine din teatrul românesc. Voi sunteți revoluția mea, voi sunteți puterea mea. Premiul meu e premiul vostru.” – Carmen Lidia Vidu

Premiul pentru regie a fost înmânat de primarul Capitalei, Nicușor Dan, care a preluat modelul de discurs gol specific unui politician.

“Despre asta e vorba. Cum facem ca fenomenul cultural să nu fie un act de rezistență? cum facem să schimbăm paradigma, astfel încât cultura să fie prinsă în mentalul colectiv nu ca o cenușereasă, ci ca un motor de dezvoltare, împreună cu educația să fie percepută ca și coloană vertebrală a societății românești. Cam asta este miza, chiar dacă nu s-a văzut în bugetul din 2021, aveți în mine un partener.” – Nicușor Dan

După un an al pandemiei, în care au avut loc mult mai puține premiere decât în mod normal, premiul pentru cel mai bun spectacol a mers către “Inimă și alte preparate din carne”, regizat de Radu Afrim la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova.

Trofeul a fost ridicat de directorul instituției, Alexandru Boureanu, care a ținut să precizeze de față cu ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, condițiile precare în care a fost realizată această producție, mai exact, cu un buget de doar 6000 de euro.

De altfel, ministrul Gheorghiu a fost invitat să înmâneze cel mai important premiu al serii, în ciuda faptului că în ultimul an a fost dur criticat pentru indiferența cu care a tratat sectorul cultural independent, lovit din plin de criză.

“Cineva e responsabil de situația în care spectacolele pot ajunge atât de bune. Cine poate fi acela? Ministrul Culturii, nu-i așa? O spune cineva care a și fost ministru al Culturii. (…) Iată de ce l-am invitat pentru a deschide plicul și a comenta puțin situația culturii pe ministrul nostru, Bogdan Gheorghiu.” – Ion Caramitru.

De remarcat că unele dintre premii au mers chiar către sectorul independent, atât de ignorat de autorități. De exemplu, premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal a mers către Emőke Kató pentru rolul Eszter Nagy din spectacolul „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” de Cosmin Stănilă, regia Andrei Măjeri, o producție independentă a Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca.

Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic a fost ales tot din zona independentă – „Insomnia”, scenariul, documentarea și regia Robert Bălan, Asociația Art No More, București. Iar Teatrul Basca din Timișoara a primit Premiul British Council pentru proiectul “Teatru accesibil tuturor” și spectacolul “Fluturii sunt liberi”.

Cel mai bun actor în rol principal a fost desemnat Răzvan Vicoveanu pentru rolul Ivan Alexandrovici Hlestakov din „Revizorul” de N.V. Gogol, regia Petru Vutcărău, Teatrul „Regina Maria” Oradea. Acesta a oferit, de altfel, și un moment necenzurat, începându-și discursul cu “Bravo, coaie!”.

Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar a fost câștigat de Diana Vieru pentru rolul Marusia din spectacolul „Orașul cu fete sărace”, scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran, regia, scenariul și universul sonor Radu Afrim, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași.

În timp ce premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar a fost câștigat de Ion Rizea pentru rolul Bunica din spectacolul „Povestea acelor oameni care s-au adunat într-o seară în jurul unei mese”, textul și regia Radu Iacoban, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara.

Marcel Iureș a primit Premiul pentru întreaga activitate și a oferit un discurs emoționant, recitând un fragment dintr-o poezie scrisă de Mihai Măniuțiu. Emoțiile vizibile trăite de Marcel Iureș au arătat cât de importante sunt aceste premii pentru breaslă, chiar și atunci când este vorba despre un actor consacrat, cu o carieră internațională.

Altfel, Ion Caramitru a încercat să “pregătească” încă de acum ediția aniversară de 30 de ani, care va avea loc în 2022, încercând să smulgă promisiuni în direct de la directorul TVR, Ramona Săseanu, dar și de la CEO-ul Raiffeisen Bank, Steven van Groningen, pus în situația jenantă de a promite forțat că banca va fi partener pe vecie al evenimentului.

Olandezul stabilit în România a oferit un moment ironic și amuzant, răspunzându-i lui Ion Caramitru: “Noi, bancherii, ieșim la pensie. Cu actorii e altfel am înțeles.”.

Deși mulți dintre cei care au urcat pe scenă au afirmat “mi s-a spus să fiu scurt”, Gala Premiilor UNITER a părut și în acest an mult prea lungă, terminându-se aproape de miezul nopții. Lista completă a câștigătorilor poate fi consultată aici.

The post Momente și schițe la Gala Premiilor UNITER appeared first on Cultura la dubă.