Ada Solomon, recunoscută pentru o carieră de peste 25 de ani în cinematografie, în care filmele pe care le-a produs sau coproducțiile internaționale cu peste 15 țări la care a lucrat au obținut numeroase premii importante, a fost aleasă președintă a consiliul de administrație al Academiei Europene de Film, în urma voturilor exprimate de cei peste 5.400 de profesioniști din cinematografie membri ai Academiei.

Producătoarea olandeză Leontine Petit și producătorul francez Matthieu Darras au fost aleși vicepreședinți. Mandatul de doi ani va începe la 1 ianuarie 2026.
Președinta Academiei Europene de Film este Juliette Binoche.
Prin numirea Adei Solomon în această funcție, România este reprezentată acum la cel mai înalt nivel al cinematografiei europene.

Într-un amplu interviu acordat pentru Cultura la dubă, Ada Solomon a vorbit despre traseul său profesional:

“Eu, când am început povestea asta, am făcut de toate. Am fost asistent de producție, am fost aproape secretară, am fost om de catering, coordonator de transporturi, le-am făcut pe toate.”

Pe Radu Jude l-am cunoscut la un proiect unde el era al 3-lea asistent de regie, alături de Adrian Sitaru. Eu eram director de producție. Și, iată! Eu cred că dacă într-adevăr îți dorești. Când ești la început, ai colegi, ai prieteni, oameni care te vor ajuta, echipamentele sunt tot mai ieftine, nu îți trebuie să folosești cele mai cele lumini sau camere pentru a face un prim film. Dacă ce ai tu de spus e corect și e puternic, merge și cu un telefon la urma urmei.

Când la mine vin oameni care au absolvit regie și îmi spun că au 5 scenarii, dar dacă îi chem să facă asistență de regie, ei îmi spun „dar îmi faceți și filmul”, nu. Nu îți fac filmul până nu te cunosc.

Eu cred că se poate, sigur că e greu, nu iese din prima și nu i-a ieșit niciunuia din prima. Nicio gazetă nu titrează “Ada Solomon a picat la concursul CNC”, dar eu pic în mod frecvent, normal, firesc, poate proiectul nu era bun sau nu era gata, se întâmplă oricui. Ce se vede e succesul. Cantitatea de praf pe care o arunci la gunoi nu se vede, se vede doar casa care sclipește.ști să faci asta, există modalități și să câștigi bani și să lucrezi cât de cât în meserie și să ajungi să faci ce vrei.“

Citește materialul complet AICI.

Ada Solomon a ocupat timp de 6 ani funcția de vicepreședintă, colaborând cu președintele Mike Downey, care își încheie mandatul, și a fost anterior membru titular al consiliului.  Ada este membră a Academiei Europene de Film din 2011 și prima româncă care ocupă o funcție în board-ul Academiei Europene de Film. 

„În calitate de membră a consiliului Academiei Europene de Film de zece ani, mi-am asumat responsabilitatea de a promova excelența în realizarea de filme în toată diversitatea vocilor cinematografice europene, dar și de a pune în lumina reflectoarelor teritoriile mai mici, formele de cinema subreprezentate, care sunt mai puțin vizibile. Este o perioadă de schimbare și sunt gata să accept provocarea, știind că sunt susținută de echipa executivă extraordinară a Academiei și de oamenii minunați din consiliul Academiei Europene de Film, în special de noii vicepreședinți aleși: Leontine Petit și Matthieu Darras.”, a declarat producătoarea Ada Solomon.
Distinsă cu Premiul Academiei Europene de Film pentru contribuția la dezvoltarea coproducțiilor europene — Prix Eurimages (Berlin, 2013), Premiul Central European Initiative (Trieste, 2018), Underground Spirit of Europe (Palić, 2021) și Premiul de Excelență al Asociației Producătorilor Cehi APA (Jihlava, 2022), Ada Solomon este și deținătoarea a 9 trofee Gopo pentru Cel mai bun film.
Este membră a board-ului European Producers Club, membră fondatoare a Alianței Producătorilor de Film din România, inițiatoare a programului Pop-Up Residencies, expert extern al Programului MEDIA – Europa Creativă și a fost timp de 8 ani președintă executivă a rețelei European Women in Audiovisual (EWA Network).
În 2023 a fost inclusă de prestigioasa revistă The Hollywood Reporter în topul celor mai influente 40 de femei producătoare din cinematografia mondială.
În România, pe lângă activitatea de producție cinematografică, a fondat Festivalul de film NexT, dedicat memoriei cineaștilor Cristian Nemescu și Andrei Toncu și a contribuit la crearea lanțului de mini-plexuri CinePlex împreună cu Tudor Giurgiu.

Contribuția sa remarcabilă la patrimoniul cinematografiei românești și internaționale include aproape 100 de filme de ficțiune și documentare, lungmetraje și scurtmetraje apreciate în festivaluri internaționale și distribuite în peste 50 de teritorii din întreaga lume.

Ada Solomon, prima producătoare care a adus României Ursul de Aur și premiul FIPRESCI la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, a lucrat cu numeroși regizori precum Cristian Nemescu, Călin-Peter Netzer, Radu Jude, Ivana Mladenović, Alexandru Solomon, Răzvan Rădulescu, Tomasz Wasilewski, Hana Jusić, Drago Sholev, și a sprijinit debuturile unor regizori precum Marta Bergman, Olga Lucovnicova, Emilie Blichfeldt, Chiara Malta, Federico Bondi, Adriano Valerio, Anamaria Comănescu și Paul Negoescu.

În 2025, filmul „Sorella di Clausura” (regia Ivana Mladenović) produs de Ada Solomon prin compania microFILM a fost prezentat cu succes în festivaluri internaționale de film importante precum Locarno (Premiul Criticii Independente pentru cea mai bună interpretare), Sarajevo (Inima Orașului Sarajevo pentru Cel Mai Bun Regizor), Gijon (mențiune Specială a Juriului), Author Film Festival Belgrad (Cel Mai Bun Film). 

Printre cele mai cunoscute titluri la realizarea cărora a contribuit se numără: „Anul Nou care n-a fost” (Bogdan Mureșanu — Cel mai bun film al secțiunii Orizzonti la Festivalul de Film de la Veneția și nominalizare EFA Discovery 2024, ), „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” (Radu Jude, 2023 — Premiul Juriului Special la Locarno), „Babardeală cu bucluc” (Radu Jude, 2021 — Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin), „Poziția copilului” (Călin Netzer, 2013 — Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin) și Toni Erdmann (Maren Ade, 2016) – Cel Mai Bun  Film European la Premiile Academiei Europene de Film și nominalizat la Premiile Oscar categoria Cel Mai Bun Film Străin.

Printre proiectele internaționale de succes la care a contribuit în calitate de line producer se numără „Callas Forever” (Franco Zeffirelli), filmele pentru copii „Tom Sawyer & Huck Finn” (Hermine Huntgeburth), succesul de box-office german „Cei 3??? – Ordinul Dragonului” (Tim Dunschede).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Ada Solomon a fost aleasă președinta consiliului de administrație al Academiei Europene de Film appeared first on Cultura la dubă.

Probabil cel mai iubit actor român în viață, Victor Rebengiuc, a anunțat că se retrage din ultimul său spectacol, Tatăl, regizat de Cristi Juncu și jucat de peste 100 de ori la Teatrul Bulandra în ultimii 3 ani. Încă de când a acceptat rolul din Tatăl, actorul anunțase că va fi ultimul său proiect, fiindcă se simte la capătul puterilor. Din cei 92 de ani de viață, Victor Rebengiuc a dedicat 70 de ani actoriei.

“Nu mai pot, am 92 de ani. Radu Beligan a jucat până pe la 97 de ani, dar pe mine nu mă cheamă Beligan. Când nu se mai poate face nimic, te retragi. Am aproape 70 de ani de când fac meseria asta, e suficient. Le urez tuturor multă sănătate și să aibă parte de bucurii. Teatrul merge în continuare și fără mine, fiecare își vede de treaba lui. Sunt foarte mulți actori tineri, talentați, pregătiți să umple de bucurie sufletele spectatorilor, așa că veniți la teatru!”, a declarat Victor Rebengiuc pentru Click.

Anul trecut, după ce a jucat cea de-a 100-a reprezentație a spectacolului Tatăl, Victor Rebengiuc declara pentru Cultura la dubă: “Nu accept să mi se spună mare actor, pentru că încă nu sunt. Față de pretențiile pe care le am eu de la un mare actor, eu nu sunt acolo.”

“Domnule Rebengiuc, am văzut tineri studenți la actorie, care abia au început facultatea, plângând foarte tare la finalul spectacolului. Au spus că standardul e foarte ridicat acum pentru ei, după ce v-au văzut pe dumneavoastră. Ce sfat ați avea pentru ei?

Să se ridice la standard!

Cum?

Cum am făcut și noi, generația noastră.

Am muncit, am fost serioși față de profesie, ne-am purtat cum trebuie, nu am pierdut nopți, n-am băut, n-am avut fel de fel de aventuri stupide.

Am muncit, ne-am căznit, am mai citit câte ceva pe alături și am izbutit. Fiecare rol ar trebui să însemne un pas înainte, un pas mai sus, o treaptă mai înaltă. Orice începător se gândește că trebuie să ajungă un mare actor. Și eu m-am gândit.

Ați știut de la început că vreți să fiți un mare actor?

Bineînțeles. De ce mă apuc de o meserie, să fiu ultimul? Aș vrea să fiu cât mai sus. Și mi-am dat seama cât de greu este. Mai am mult de mers până la a fi un mare actor. De asta nu accept să mi se spună mare actor, pentru că încă nu sunt. Față de pretențiile pe care le am eu de la un mare actor, eu nu sunt acolo, la treapta aia. Sunt unul care sper să ajungă acolo, dar să vedem dacă oi fi în stare.

Pentru un actor, ca să devină excelent, e esențial să întâlnească regizori excelenți, cum i-ați întâlnit dumneavoastră pe Ciulei și Pintilie?

Fără discuție. Și Ciulei și Pintilie, Penciulescu, Vlad Mugur, ei au însemnat încă o universitate pe care am făcut-o. De la fiecare înveți câte ceva, fiecare îți dă câte ceva.

Teatrul fără regizori nu e nimic. Este o bălmăjeală.

E nevoie de un regizor care să știe să te îndrume, să găsești adevărul personajului, să pătrunzi înăuntrul personajului cât mai adânc, ca să-i găsești gândurile, speranțele, visurile. Altminteri, învățăm un tâlc și spunem “ba bababa ba bababa”. Și gata.

La premiera acestui spectacol spuneați că este ultimul rol pe care îl acceptați. Încă mai susțineți asta?

Da. Nu o să mai iau alt rol.

Iar pe acesta ce v-a determinat să îl acceptați?

Am fost cucerit de text. Textul mi l-a adus Pino Caramitru (n.r. Ion Caramitru), trebuia să joc la Național, numai că el a murit, iar proiectele lui au fost îngropate odată cu el. Au venit alți directori și au avut alte idei.

Și atunci eu am luat piesa și am venit aici, la Teatrul Bulandra, și i-am întrebat: “vreți să facem un spectacol?”. Au fost imediat de acord și le sunt recunoscător pentru treaba asta. Și, uite, suntem și noi și ei fericiți că jucăm această piesă pe această scenă.”, spunea actorul în octombrie 2024.

Spectacolul Tatăl a marcat reîntoarcerea lui Victor Rebengiuc în teatrul pe care l-a slujit mai bine de șase decenii, în care a debutat la vârsta de 24 de ani și pe scena căruia a jucat alături de mari actori precum Lucia Sturdza Bulandra, Fory Etterle, Ștefan Ciubotărașu, Clody Bertola, fiind distribuit în spectacole reprezentative, multe dintre ele semnate de Liviu Ciulei și împărțite cu Mariana Mihuț, partenera sa de-o viață.

Victor Rebengiuc s-a născut pe 10 februarie 1933, la București. S-a evidențiat ca mare actor odată cu rolul Apostol Bologa din filmul Pădurea Spânzuraților, regizat de Liviu Ciulei și premiat la Cannes în 1966.

Apoi, în 1986, rolul Ilie Moromete din Moromeții, regizat de Stere Gulea, 1986, i-a adus recunoaștere și popularitate la nivel național.

A jucat în filmele celor mai mari regizori români, de la Dan Pița (Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei) la Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Paradisul ultimelor opriri, Niki și Flo, Tertium non datur). În teatru a fost un colaborator apropiat și prieten al lui Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. A făcut parte din distribuția celebrului spectacol Revizorul, montat de Lucian Pintilie la Bulandra în 1973 și interzis de regimul comunist după doar trei reprezentații.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Victor Rebengiuc își încheie cariera de actor la 92 de ani appeared first on Cultura la dubă.

Dana Ciocârlie este azi una dintre cele mai apreciate pianiste române la nivel internațional, câștigătoarea unor prestigioase premii și colaboratoare fidelă a unor mari dirijori, precum maestrul american Lawrence Foster sau dirijorul german Christian Zacharias.

A cântat la Carnegie Hall și Lincoln Center din New York, în fața ultimului guvernator englez al Hong Kong-ului sau pe scena Festivalului George Enescu. În 2017 a primit titlul de „Artist Yamaha” din partea celebrului producător de piane.

Iar în 2018 a impresionat lumea muzicii clasice cu înregistrarea integralei de pian de Robert Schumann, albumul său de 13 discuri fiind finalist al premiului „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – acordat în fiecare an excelenței în muzica clasică. Publicația de critică muzicală American Record Guide a descris-o drept “un uragan venit din Romania”.

Născută la București, locuiește în Franța de 35 de ani și este profesoară la cele mai prestigioase două școli de muzică – École normale de musique de Paris “Alfred Cortot” și la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon.

Povestea sa de succes nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut șansa plecării din România, imediat după Revoluția din 1989, și nici dacă în spatele ei nu ar fi existat talent, foarte multă muncă și o imensă iubire pentru muzică.

Dana Ciocârlie ne-a primit în casa sa de la Paris și a acceptat să relateze parcursul său într-un interviu amplu pentru Cultura la dubă.

***

“Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât, măcar vizual, înainte să-i conving pe ai mei să-mi ia o pianină.”

Pe marea pianistă română Dana Ciocârlie am găsit-o într-o superbă curte interioară a ansamblului rezidențial în care locuiește, la marginea Parisului. Tocmai își lua rămas bun de la o tânără vecină care o ajută cu udatul plantelor și îngrijirea pisicii sale, Gaia, în timpul frecventelor sale plecări.

„Aici suntem ca o familie, mai am un vecin care e muzician, ne ajutăm reciproc cu îngrijirea grădinii, luam mese împreună în curte, e foarte frumos”.

Povestea sa începe în 1968, la București.

“Mama este dintr-o familie foarte simplă de țărani din Mureș, iar tata a crescut la Timișoara, într-o familie mai literară. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, este, poate, cel mai cunoscut din familia Ciocârlie (n.r. scriitor, eseist, memorialist, critic literar și profesor universitar de literatură franceză, iar verișoara mea, fata lui Livius, Corina Ciocârlie, este și ea scritoară bilingvă în franceză și română. Matușa mea și dânsa era profesoră de franceză la universitate. Iar tata a fost bacteriolog și cercetător, făcând și un stagiu de perfecționare la Institutul Pasteur. Dar familia nu era deloc înclinată spre muzică.

Și cum ați ajuns să studiați pianul? V-au îndemnat părinții?

Nu, nu, deloc. Tata fusese traumatizat de părinții lui când a fost mic. A fost obligat să facă vioară pe stilul vechi, adică un profesor îl încuia în cameră, trebuia să stea trei ore cu ceasul să studieze, nu-i plăcea deloc, a fost o trauma pentru el și a zis: niciodată muzică clasică!

După care m-am lăsat de balet și ai mei m-au trimis la înot la Dinamo foarte intensiv, chiar trebuia să încep competițiile balcanice.

Dar, în paralel, eu îmi desenasem acasă pianul meu de carton, iar tata a avut un fel de intuiție, a zis că poate, totuși, este ceva ce ratăm. Avea un fost coleg care devenise compozitor. L-a rugat să mă audieze și i-a spus: <într-adevăr are ceva>.

Însă era un pic cam târziu, pe vremea comunistă era stilul sovietic, copiii studiau instrumente de la grădiniță. Iar eu eram în clasa 6-a.

Prietenul lui tata a spus: <este ultima sută de metri, deci ori vă decideți să înceapă acum, dar trebuie să recupereze timpul pierdut, adică să lucreze enorm, ori lăsați muzica fiindcă e deja un pic prea târziu.”

A studiat intensiv alături de doi profesori, câte 12 ore pe zi, a intrat la Liceul de Muzică George Enescu și apoi la Conservatorul din București, într-o promoție în care erau doar două locuri la pian. Dar marele său noroc avea să se numească revoluția – “Ultimul meu an de Conservator a fost 89-90, iar cu asta am spus totul.”

Nu avea în plan să se mute din țară, ci doar să participle la concursuri internaționale. Se pregătise în acest sens de prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova.

“Era singura țară unde puteam să merg fără probleme de viză. Mă pregătisem pentru concurs timp de un an și jumătate, așa că am participat în iunie 1990 și am ajuns în semifinală, ceea ce era enorm pentru că din 200 am rămas 24. Acolo am cunoscut doi membri din juriu, un rus și o doamnă franceză care mi-au propus să vin la un fel de masterclass în Franța, chiar o lună după aceea.

Am mers în Franța, iar acolo am cunoscut o familie de români plecați de multă vreme, care aveau mijloace financiare, erau foarte melomani și mi-au zis: <dacă vă interesează să veniți să continuați studiile de perfecționare în Franța, noi vă primim.> Ei au devenit sponsorii mei, am locuit la ei acasă și mi-au pus un pian la dispoziție.

Am intrat la École Normale de Musique de Paris “Alfred Cortot”, acolo unde sunt și profesoară acum. Acolo fuseseră elevi Lipatti și Clara Haskil, avându-l profesor Alfred Cortot, celebrul pianist francez. Cortot este fondatorul acestei școli, care este o universitate privată, cea mai bună, de altfel.

Această școală, unde predau acum câteva ore pe săptămână, este un fel de Julliard School. Doar că aici studenții plătesc mult mai puțin decât în Anglia sau în America, și o altă diferență este că nu există limită de vârstă. De intrat, se poate intra la orice vârstă, dar diploma este foarte greu de obținut.”

Dana Ciocârlie a obținut diploma de concerist la École Normale, apoi a primit o bursă pentru continuarea studiilor timp de 2 ani.

“Atunci m-am mutat ca să fiu independentă și am început să câștig tot felul de concursuri, l-am cunoscut pe soțul meu și așa a început viața.”

Datorită premiilor câștigate, a fost invitată să cânte în Statele Unite sau la Hong Kong. Iar de la un recital la altul, invitațiile de a susține concerte s-au înmulțit. Însă vremurile s-au schimbat mult, iar nivelul de interpretare la pian a crescut odată cu apariția unui număr imens de pianiști chinezi – spune pianista.

“Asta observ mergând în jurii de concursuri internaționale. Acum este mai greu.

Cum vă explicați acest fenomen, acest interes uriaș al chinezilor pentru pian?

Am cântat de multe ori în China, iar în public am văzut mereu foarte mulți bunici sau părinți cu copiii. Și pentru ei ori este așa un fel de vis, de fantasm, din cauza unor vedete ca Lang Lang sau Yuja Wang și părintii au impresia că există un fel de ascensor social dacă ești pianist sau violonist, dar în special pianist. Este exact opusul de pe vremea lui Mao, unde pianul era un simbol al culturii occidentale. Era absolut interzis. Acum e inversul. Adică este cel mai chic lucru în China să fii pianist.

Lang Lang este pur și simplu peste tot. Este un fel de marcă în China. Când ajungi într-o gară din China, îl vezi pe Lang Lang făcând reclama la un deodorant sau la altceva.

Și atunci pentru un tânăr român poate fi cu atât mai dificil să răzbată pe scena internațională, chiar și dacă avem în istorie pianiști români extraordinari, precum Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu?

Pentru mine, Lang Lang e ca un personaj de film. E ca un actor care cântă la pian. E adevărat că este extrem de talentat.

Dar, după părerea mea, când spun Lipatti și Haskil, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, ei sunt imaginea unei pianistice spirituale, mult mai interiorizate și mai spre artă. Cum spunea și Lipatti, nu vă serviți de muzică, ci serviți voi muzica.

Într-adevăr este mult mai multă sobrietate în interpretarea pianiștilor români, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că în această lume foarte extrovertită și concentrată pe vizual, ar trebui cultivată această specificitate românească.”

Când vine vorba de sfaturi pentru tineri, pianista și profesoara Dana Ciocârlie îi îndeamnă pe aceștia să participe la concursuri, să aplice pentru burse și să încerce toate căile, dacă simt că asta este chemarea lor.

“Există și internet. Cunosc un pianist care a luat diploma aici, la Paris, și care improvizează foarte bine și a început să pună videouri pe YouTube cu el improvizând în gară, de exemplu. În aproape toate gările de TGV din Franța, Yamaha a montat pianine. Și așa s-a făcut cunoscut.”

Cariera Danei Ciocârlie s-a îmbogățit odată cu înregistrarea integralei pentru pian de Schumann la casa La Dolce Vita, un proiect care s-a întins pe parcursul a 6 ani și a culminat cu nominalizarea la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique”, fiind una dintre cei trei finaliști, selectați din peste 400 de înregistrări audio. Albumul său cuprinde 13 discuri.

“Am înregistrat cele 16 concerte de pian tocmai la Ambasada României în Paris, între 2012-2018.

De ce ați ales muzica lui Schumann?

Pentru că am fost câștigătoarea Concursului Schumann și, în al doilea rând ,pentru că de la început, de prima oră când am început să cânt Schumann, simțeam un fel de adecvare, îmi era ușor de înțeles. Parcă vorbeam o limbă cunoscută. Ceea ce nu e același lucru, de exemplu, cu Chopin. Nu am deloc aceeași ușurință.

Mi se părea important să se cânte în public. Pentru că publicul aduce o mult mai multă spontaneitate și un fel de gust al riscului. Microfoanele au tendința de a aplatiza, aseptiza mesajul muzical. Ori publicul este exact invers, te pune să depășești într-un fel, să îndrăznești mult mai multe nebunii, ceea ce este benefic, cel puțin pentru Schumann.”

Între timp, a început să întregistreze integrala de Mozart, tot în concert, alături de Open Chamber Orchestra, din care face parte și românul Teodor Coman, prim solist la violă al Orchestrei Naționale a Franței.

De asemenea, va lansa în curând un album dedicat rădăcinilor muzicale românești, intitulat chiar “Ciocârlia”.

“Sunt vreo 38 de piese, printre care colinde colectate de Béla Bartók în Transilvania, colinde românești, e Ciocârlia interpretată la pian.”

Pe lângă activitatea concertistică, artista româno-franceză iubește să predea și face frecvent drumul de la Paris la Lyon, cele două orașe în care lucrează ca profesoară.

“Eu predau în trei ipostaze diferite, deci nu e aceeași provocare. Dacă ai elevi buni și talentați și motivați, este ușor. Dacă nu sunt motivați e mai greu și dacă nu sunt talentați e și mai greu.

La Conservatorul Național Superior de Muzică de la Lyon sunt profesoară de muzică de cameră, ceea ce este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie.

De altfel, unul dintre sfaturile pe care aș putea să le dau tinerilor ar fi să se îndrepte către muzica muzica de cameră. În primul rând că este o imensă satisfacție de a cânta un repertoriu extraordinar, sonate, triouri, quartete, quintete. Și sunt mult mai multe șanse de concert decât ca solist.

În vest pianul începe să-și piardă din atracție în special din motive economice, pentru că e foarte scump de închiriat pentru organizatori. Apoi e transportul mai dificil. Și atunci preferă să contracteze artiști care vin cu propriul instrument. Sau să înlocuiască pianul cu acordeonul. Sunt mulți acordeoniști clasici care preiau piese de pian.

Muzica de cameră este muzica pură, este bucuria de a împărți repertoriul cu cineva. Iar ca profesor de muzică de cameră este secundar să te ocupi de tehnică, de probleme de postură. Pur și simplu este vorba de cum să dezvolți imaginația, urechea, atenția față de o ambianță sonoră mai mult decât față de meseria pură.

Dar, ca profesoară de pian, pot spune că elevii buni te odihnesc, iar elevii care nu sunt buni te obosesc. Asta e concluzia.

Cum ați defini talentul și cum îl identificați?

Este adevărat că noțiunea de talent e foarte ambiguă. Enescu spunea că talentul este 10% inspirație și 90% sudoare, de exemplu. Antrenorul Nadiei Comăneci spunea că un sportiv talentat este cineva căruia nu trebuie să-i spui de două ori același lucru. Sunt de acord cu asta.

Talentul este un cumul de ureche muzicală, de interes față de arta sunetelor, de sensibilitate, față de combinațiile sonore. În ceea ce privește instrumentul, există o abilitate pe care nu pot să o inventez de la zero. O mică abilitate se poate dezvolta, se poate cultiva, dar zero abilitate nu va duce la mare lucru.

Și acest talent se poate identifica la un copil?

Da, este un tip de sensibilitate intuitivă pentru cineva care este deja în meserie. E foarte rar să existe un copil talentat și să spui că nu e talentat.”

Dincolo de numeroasele concerte susținute la nivel internațional, Dana Ciocârlie poate fi văzută din când în când și pe scenele românești, la Ateneul Român sau Sala Radio. A cântat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu alături de dirijorul Lawrence Foster și speră să revină cât de des posibil în țara natală.

Cum mai este văzut Festivalul Enescu, la nivel internațional, în breasla dumneavoastră?

Unul dintre cele mai importante din Europa, ce puțin. Dacă nu chiar din lume. Și în Franța, cu atât mai mult cu cât Cristian Macelaru este dirijorul Orchestrei Naționale a Franței. În plus, înregistrează integrala Enescu, iar asta are rezonanță și pentru festival.”

Impresarul Danei Ciorcârlie este un tânăr francez de 24 de ani, iar agenda sa este deja încărcată pe următorii doi ani. Este conectată atât cu elita culturală franceză, cât și cu diaspora culturală românească, lucrând îndeaproape cu muzicieni români, la nivel internațional.

A trăit mai mult în Franța decât în România, deține ambele cetățenii și votează cu interes pentru ambele țări, dar se prezintă cu mândrie ca fiind pianistă română.

Cum vă simțiți când cântați la pian?

Lucrul cu pianul se întâmplă acasă, iar momentul de bucurie este cântatul în public, fiindcă atunci ai libertatea de a te exprima fără nicio noțiune de timp, fără nicio încercare de a perfecționa. Pur și simplu te lași în mâinile compozitorului sau în inspirație, dacă e vorba de improvizație.

E un fel de abandona egoul, de a te uita pe tine însuți, în așa fel încât să te lași ghidat de aceste mari genii care au compus muzica de pian. Suntem ghidați de partitură, de o foaie de hârtie imprimată. Așa se face un fel de comunicare aproape post-mortem cu o lume misterioasă. Este un fel de pierdere a noțiunii de existență proprie.

Și prin această comunicare post-mortem practic păstrați muzica vie. Exact asta este măreția muzicii clasice, că, de fapt, nu moare niciodată?

Exact așa este și sper din tot sufletul să își dea cât mai multă lume seama de asta.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Marea pianistă Dana Ciocârlie: “Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât.” appeared first on Cultura la dubă.

Conform organizatorilor, UNTOLD a ajuns să adune anual aproximativ 400.000 de oameni în cele 4 zile de eveniment.

Ce are special acest festival și cum reușește să atragă atâția participanți aflăm chiar de la câțiva tineri care au fost prezenți la toate cele 9 ediții UNTOLD. Unii dintre ei erau doar niște adolescenți la prima ediție, iar acum, ca adulți, au ajuns chiar să lucreze pentru festival.

Descoperiți poveștile lor mai jos.

***

Salut! Spuneți-ne, vă rugăm, câți ani aveați la prima ediție UNTOLD?

Tudor: Eu eram un puști de 16 ani care până atunci experimentase festivalurile de muzică doar pe YouTube, în camera lui. Îmi amintesc perfect drumul spre Cluj alături de cel mai bun prieten al meu și părinții lui. Drumul Brașov – Cluj-Napoca a fost un warm-up: 6 ore în mașină, muzica la maxim în boxe cu piesele unora dintre artiștii pe care urma să-i vedem live pentru prima dată. Preferații mei: The Chainsmokers, Martin Garrix, Marshmello și Armin van Buuren. 

Alexandru: Eu aveam 24 de ani atunci.

Amina: Aveam 18 ani, am mers cu o gașcă de colegi din liceu și alături de cele mai bune prietene. A fost prima noastră călătorie de grup și avem multe amintiri frumoase de atunci!

Cu ce vă ocupați pe atunci și cu ce vă ocupați în prezent?

Alexandru: Eram șofer de protocol, acum lucrez în domeniul IT.

Amina: La prima ediție treceam în clasa a XII-a, deci eram elevă de liceu. De atunci, am terminat și facultatea, 2 mastere, am schimbat câteva job-uri, dar nu îmi vedeam vara fără UNTOLD.

În prezent lucrez ca freelance social media manager & content creator și am printre proiecte inclusiv două branduri pe muzică electronică & festivaluri, oportunități care au venit la mine prin oamenii pe care i-am cunoscut la festival.

Tudor: Eram elev la liceu în Brașov, treceam din clasa a 9-a spre a 10-a. Eram de pe atunci pasionat de muzică, în special muzica electronică, dar nu știam la ce să mă aștept de la un festival. Îmi aduc aminte foarte bine momentul în care am pășit pentru prima dată pe poarta festivalului de la intrarea din parcul central.

Am rămas pur și simplu fascinat de tot ceea ce mă înconjura: scenele, decorurile, activitățile, atmosfera, plus lineup-ul – motivul principal pentru care venisem. În ziua aceea, mi-am setat în mintea mea de 16 ani un vis: când mă voi face (mai) mare trebuie să ajung să fac parte din organizarea UNTOLD. Vocea mea interioară îmi tot spunea: “nu știu cum faci, ce faci, dar trebuie să ai și tu un job aici”.

Așa că iată-mă, locuind în București și spunând cu mândrie că acum fac parte din echipa UNTOLD Universe. Sunt în continuare un mega fan al festivalului și simt că trăiesc un vis devenit realitate, lucrând astăzi în culisele unuia dintre cele mai mari festivaluri din lume, clasat locul 3 mondial.

Dudu de la 16 ani, i-ar spune lui Dudu din prezent că “we did it, buddy!”.

Ce v-a atras atunci la festival, dat fiind că încă nu era cunoscut, nu știați cum e acolo?

Amina: Mi s-a părut wow că se organizează la noi un eveniment atât de complex, unde vin atât de mulți artiști internaționali. Încă îmi aduc aminte reacția mea și a tuturor prietenilor când am aflat că vine Avicii. Apoi, tot ce am simțit în timpul setului lui a fost incredibil!

Acum 10 ani nu ascultam muzică electronică, însă asta s-a schimbat după prima ediție UNTOLD. De atunci, am început să merg la festivaluri și evenimente de muzică electronică, dar nu numai, din toată lumea, însă UNTOLD ocupă în continuare un loc special în inima mea.

Tudor: Ceea ce m-a convins atunci a fost lineup-ul. Abia așteptam să-i văd live pe unii dintre artiștii mei favoriți. Urmăream și eram deja fascinat de festivalurile din afară… Ideea că urma să avem un eveniment de această anvergură la noi în țară și șansa să pot experimenta așa ceva, m-a făcut să spun da imediat.

Alexandru: Urmăream fiecare festival din afară, iar când am aflat că se va întampla și în România, că vom putea trăi și noi această experiență, un festival ca afară, nu am stat deloc pe gânduri și mi-am cumpărat primul meu abonament la UNTOLD.

De ce ați continuat să mergeți, ediție de ediție?

Tudor: UNTOLD m-a cucerit complet încă de la prima ediție. Emoțiile trăite în timpul festivalului sunt greu de exprimat în cuvinte, consider că trebuie trăite. Am câteva ediții pe care mi le voi aminti mereu cu drag, dar, per total, festivalul mi-a întrecut așteptările de la un an la altul.

Este locul unde am trăit unele dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, unde am legat prietenii și mi-am făcut amintiri de neuitat. Am crescut cu acest festival, m-a ajutat să mă dezvolt atât din punct de vedere personal, cât și profesional.

Pentru mine, a devenit mai mult decât un simplu festival. A devenit un stil de viață, un univers în care intru și uit complet de viața de zi cu zi, un loc de refugiu în care simt că pot să fiu eu 100% și pot să-mi las corpul să se exprime liber, dar și un spațiu în care te conectezi energetic cu sute de mii de oameni prin intermediul muzicii care devine un limbaj universal.

Când vorbeam despre UNTOLD cu prietenii mei, mereu le spuneam că acolo mă simt ca în habitatul meu natural. Uite că, între timp, a devenit și un job.

Alexandru: Pentru ca lineup-ul devenea din ce în ce mai bun, iar organizarea era la cel mai înalt nivel, impecabilă. Am ales să merg în fiecare an pentru atmosfera de acolo. Știi, mă întreabau prietenii: “Cum a fost?” Nu am putut să le povestesc cum a fost, pentru că muzica și ceea ce se întâplă acolo sunt imposibil de povestit în cuvinte. Eu nu am cuvinte pentru a povesti ce simt la UNTOLD, e ceva de imposibil de replicat.

Amina: La UNTOLD găsești o emoție unică și o energie wow din partea publicului. Mi se pare că oamenii chiar trăiesc momentul și se bucură real să fie acolo. Îmi plac mulți dintre artiștii noi care vin an de an și cei care se reîntorc. Deși i-am văzut pe unii dintre ei de mai multe ori la UNTOLD, atmosfera este unică de fiecare dată și show-ul lor nu se compară cu cel din edițiile precedente.

În plus, mi-am făcut la festival mai mulți prieteni extraordinari și continuăm să mergem an de an împreună, a devenit ca o tradiție pentru noi.

Ce are diferit față de alte festivaluri la care ați mai fost?

Alexandru: Vibe-ul și oamenii, UNTOLD are vibe-ul lui, e unic.

Amina: Simt că UNTOLD pune foarte mare preț pe emoția pe care o oferă, simt că se acordă atenție fiecărui detaliu. Crowd-ul mi se pare și el minunat, ador să văd cum se distrează și cum se bucură de fiecare moment. Am rezistat inclusiv la toate seturile lui Armin de ore bune, văzând energia faină a oamenilor, este o adrenalină specială pe care o simt în toate zilele de festival aici, an de an.

Tudor: UNTOLD are o magie doar a lui. Timp de patru zile și patru nopți, mă simt ca într-o familie globală care trăiește cele mai frumoase emoții de bucurie, iubire, euforie și extaz la unison. Chimia puternică dintre artist și mulțime pe care am văzut-o la UNTOLD, nu am mai întâlnit-o la niciun alt festival la care am fost.

Spun acest lucru cu gândul la momente precum set-ul de 8 ore a lui Armin van Buuren din 2019, când am rămas la mainstage până la 9 dimineața, refuzând să plec și să mă împac cu ideea că festivalul se termină. Alt exemplu este live act-ul trupei Imagine Dragons din 2023, când am avut pielea de găina de la început până la sfârșit și am simțit cum tot stadionul era umplut numai de iubire și recunoștință infinită.

Ce ați schimba la UNTOLD?

Tudor: Aș schimba trecerea dificilă de la patru zile și patru nopți de festival la realitatea de zi cu zi. La finalul celei de-a patra zile, dimineața, întodeauna mă lupt cu un mare “post-festival depression”, o stare care ține o săptămână sau chiar mai mult. Pot confirma că mulți oameni simt asta. Totuși, mi se pare incredibil cum festivalul ăsta mă poate atinge atât de profund, încât să-mi inducă un sentiment instant de dor odată cu încheierea lui și, în același timp, dorința de a participa și următorul an.

Alexandru: Nimic!

Amina: Să fie de mai multe ori pe an sau să dureze mai multe zile!

Ce artist/ă/ trupă/ DJ ați vrea să vede pe mainstage la UNTOLD?

Tudor: Aș vrea să-i revăd pe băieții de la The Chainsmokers. A trecut mult prea mult timp de când nu i-am mai văzut, iar între timp au lansat multă muzică bună. Tot pe lista mea de must-see este Fred Again.., visez să-l văd pe omul ăsta live și cred că ar fi o alegere foarte bună pentru UNTOLD. Anyma ar fi încă un artist pe care aș vrea să-l văd și să-i trăiesc show-ul live. Omul este un geniu.

De asemenea, Fisher este un alt DJ pe care aș vrea să-l revăd, dar de data asta pe stadion. Am avut șansa să-l prind la scena Galaxy, la UNTOLD 2024. Tot ce pot spune este că show-ul lui a fost fix de ceea ce aveam nevoie la final de festival. Am fost acolo cu niște colegi minunați alături de care am făcut o treabă extraordinară de-a lungul celor 4 zile.

Alexandru: Până anul trecut îmi doream la nebunie să vină Swedish House Mafia, au venit, vis împlinit! Acum m-aș duce puțin mai departe și aș vrea să văd Alesso b2b Martin Garrix, având în vedere că deja i-am văzut pe toți cei pe care imi doream să-i văd. Știi ce e tare? Că i-am văzut pe toți pe scena principală de la UNTOLD.

Amina: Ca DJ, visez să îi văd pe Sofi Tukker și să fie mai multe B2Bs, aș vrea mult să îl văd pe David Guetta B2B Morten cu Future Rave, aș vrea să îl văd și pe John Summit B2B Dom Dolla, Fisher B2B Chris Lake. Și nu în ultimul rând, Skrillex, Fred Again și Four Tet mixând împreună. Și mi-ar plăcea să vină iar Kygo, a avut unul dintre cele mai memorabile set-uri pentru mine.

La cântăreți, mi-ar plăcea să le văd pe Raye sau Hayla, mai ales că au melodii cu DJ și energii aparte. Zara Larsson, Stromae, Harry Styles, Chappell Roan, cred că ar fi și ei potriviți pentru UNTOLD.

Spuneți-ne o amintire specială pe care o aveți de la UNTOLD, din acești 9 ani.

Amina: Pentru mine este wow că am ajuns de la a fi doar un simplu participant la a lucra cu echipa UNTOLD pentru a realiza materiale pentru pagina cu festivaluri & muzică electronică pe care o gestionez. Am ajuns să văd și o parte din toată munca necesară pentru a realiza un asemenea eveniment ceea ce pentru mine, ca iubitor al festivalului, este un lucru fascinant de fiecare dată.

Tudor: Live set-ul DJ duo-ului meu favorit, The Chainsmokers, din 2018. Îi ascultam non-stop în adolescență și muzica lor îmi aduce aminte de multe momente fericite și, în același timp, m-a ajutat să trec peste perioadele mai dificile din perioada liceului. Faptul că am putut să-i văd live a fost o dorință îndeplinită.

Îmi aduc aminte cum eram cu gașca de prieteni în mijlocul mulțimii și cum am trăit cu toții un carusel de emoții. Am cântat până am rămas fără voce, am dansat, ne-am ridicat unii pe alții pe umeri, am țipat, am plâns și am râs. A fost, într-adevăr, pure joy ce s-a întâmplat acolo.

În acel moment, m-am deconectat cu totul de realitate și m-am bucurat, alături de prietenii mei, de fiecare minut din set. Să nu mai zic că eram genul de festivalieri care își făceau stocul de apă înainte să mergem la mainstage unde urma să stăm și câte 7-8 ore. 

Alexandru: Clar la Swedish House Mafia! Eram cu sora mea și am cântat împreună “Don’t You Worry Child” cu lacrimi în ochi. A fost un moment copleșitor având în vedere că anul acesta tatăl nostru a plecat dintre noi. A fost ceva greu de descris în cuvinte. Emoții de genul asta poți trăi doar la UNTOLD.

***

UNTOLD X va avea loc între 7-10 august 2025 la Cluj-Napoca.

Material susținut de UNTOLD.

The post Generația care a crescut cu UNTOLD – “La prima ediție eram elevă de liceu. De atunci, am terminat facultatea, două mastere și am avut câteva job-uri.” appeared first on Cultura la dubă.

Marele actor Constantin Cojocaru, apelat de prieteni și colegi “Țâcă” Cojocaru, s-a stins din viață la vârsta de 78 de ani. Anunțul a fost făcut de Unteatru, acolo unde acesta a jucat frecvent în ultima parte a carierei sale.

Constantin Cojocaru s-a născut în satul Borolea din județul Botoșani. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București, Facultatea de Teatru, Secția Actorie, în 1966. S-a angajat apoi ca actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, unde a lucrat până în 1975.

S-a mutat apoi la București, unde a fost angajat al Teatrului Odeon până în 2001.

Apoi a colaborat cu mai multe teatru din București și din țară, printre care deoseori cu Unteatru.

De asemenea, a avut o carieră bogată pe marele ecran, jucând în peste 40 de filme. Dintre acestea, menționăm Moromeții (regia Stere Gulea), Trei zile până la Crăciun (regia Radu Gabrea), Câini (regia Bogdan Mirică), Bacalaureat (regia Cristian Mungiu), Aniversarea (regia Dan Chișu) sau Lebensdorf (regia Valentin Hotea).

Mai mulți colegi de breaslă au transmis public regretele față de dispariția actorului.

The post Actorul Constantin Cojocaru a decedat la 78 de ani appeared first on Cultura la dubă.

Steven Speilberg este cel mai de succes regizor american din toate timpurile, din punct de vedere al încasărilor de box-office, fiind câștigătorul a trei premii Oscar, printre alte numeroase distincții. Cariera sa în cinematografie se întinde peste 50 de ani, el fiind unul dintre pionierii blockbuster-ului modern.

“Cu o carieră incredibilă, Steven Spielberg nu doar a încântat generații de spectatori din întreaga lume, dar a și oferit un nou sens cinema-ului, ca fiind o fabrică a viselor.”

Mariette Rissenbeek și Carlo Chatrian – directorii Berlinale

Printre cele mai cunoscute filme regizate de Steven Spielberg sunt Jaws, Indiana Jones, E.T., Jurassic Park, Close Encounters of the Third Kind, Schindler’s List, Saving Private Ryan, Munich, Lincoln.

The Fabelmans este un film autobiografic, extrem de personal al lui Steven Spielberg, concentrându-se asupra copilăriei și adolescenței regizorului. Filmul va avea premiera în cinematografele din România pe 25 Noiembrie 2022.

The post Steven Spielberg va fi omagiat la Berlinale 2023 appeared first on Cultura la dubă.

În anii ’50, cinematografia mondială își revenea după Al Doilea Război Mondial, urmând, în mare măsură, rețete de filme care erau testate și ștampilate de Hollywood: Western-uri hipermasculine, eroi demni, mizanscene studiate și montaj meticulos.

“Era de aur” a Hollywood-ului răsuna și în restul lumii. Părea că singurul fel prin care un film poate avea succes este după modelul american.

În 1960, Jean-Luc Godard a făcut filmul À bout de souffle, iar anul a fost marcat întocmai de revoluția pe care a făcut-o filmul regizorului francez.

Încă de la primele proiecții, filmul a zguduit lumea cinematografiei prin montajul aparent brutal, imaginea tremurată și ritmul atipic. Comentariul social pe care filmul l-a adus reprezintă, de fapt, adevărata valoare a sa.

Același lucru poate fi spus și despre următoarele filme ale lui Godard: Une femme est une femme, Les carabiniers, Alphaville, Pierrot le fou sau Masculin féminin sunt filme clasice din cinematografia mondială.

Mai mult decât atât, opera lui Jean-Luc Godard reprezintă o sursă de inspirație pentru cineaștii rebeli, nonconformiștii care, la rândul lor, au schimbat lumea filmului: Brian de Palma, Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, Quentin Tarantino, Werner Herzog, Yorgos Lanthimos, Xavier Dolan.

În total, Festivalul de Film de la Cannes a proiectat, de-a lungul timpului, 22 de filme semnate de Jean-Luc Godard. Ironic, în 1968, regizorul a pus umărul la oprirea desfășurării festivalului, alături de cineastul Claude Lelouch, în semn de solidaritate cu protestele studențești din Franța. La fel de ironică este iubirea lui declarată pentru filme americane din “Epoca de Aur” a Hollywood-ului, având în vedere stilistica atât de nonconformistă a filmelor lui.

Jean-Paul Belmondo, Anna Karina, Jean Seberg sau Brigitte Bardot sunt printre super-starurile care s-au remarcat în filmele lui Jean-Luc Godard.

Iar producătorul româno-francez Marin Karmitz a avut șansa de a lucra cu Godard ca asistentul său de regie și ca producător.

The post Moștenirea lui Jean-Luc Godard appeared first on Cultura la dubă.

Pe 1 decembrie 1995, Andreea Esca ne spunea din spatele ecranului primul „Bună seara, România! Bună seara, București!”. Acest mesaj, devenit emblematic pentru Știrile PRO TV de la ora 19:00, este reprezentativ pentru cea mai longevivă carieră de prezentatoare de știri de la noi.

Însă în spatele prestației impecabile a Andreei Esca la pupitrul știrilor se ascunde mult mai mult. Acolo se află povestea Andreei, o tânără de 19 ani care avea o atracție către lumina reflectoarelor și care a ieșit pentru prima dată de sub cuvântul părinților când a dat la jurnalism.

Spre deosebire de alți tineri, ea a rămas în România, având încredere că după căderea comunismului, lucrurile vor evolua. În 1992, ea a început să prezinte știrile la primul canal independent din țară. În curând se împlinesc 30 de ani de când își practică profesia cu entuziasm.

Dar speranțele acelei tinere de 19 ani pentru România s-au stins ușor ușor, iar ea, martor constant, prin prisma meseriei, la radiografia tristă a celor 30 de ani, a ajuns să „opereze ca un chirurg”.

Se hrănește, însă, din entuziasmul legat de familie, colegi de muncă deveniți prieteni sau de proiectele pe care le-a fondat și crescut cu pasiune.

Despre începuturile în televiziune, îmbinarea între profesie, proiecte personale și familie, dar și despre cum se vede România prin ochii ei, după 30 de ani, descoperiți în interviul amplu de mai jos, acordat de Andreea Esca pentru Cultura la dubă.

***

Cum era Andreea Esca când era mică, înainte să existe PRO TV? Ce voia să devină?

Înainte să existe PRO TV, a existat SOTI. De la 19 ani lucrez în același domeniu, făcând același lucru. Înainte de asta, doar ce terminasem liceul.

Am dat la ASE, la Finanțe Bănci, și n-am intrat la facultate. Probabil cineva mai presus de noi știe mai bine unde ne e locul.

Era chiar vara de după căderea comunismului, iar pe vremea aceea alegeai niște profesii „serioase” și cam acestea erau variantele: ASE, Medicină, Drept, Politehnică și aia e. Am vrut să dau și la Teatru ca orice fată, bănuiesc.

Jucasem într-un film pentru adolescenți al regretatului Geo Saizescu, aveam o prezență importantă în echipa de teatru a liceului și am fost întotdeauna apropiată de scenă. Părinții mei n-au fost de acord pentru că li se părea ceva care este instabil, dificil și nu de viitor.

Drept urmare, am renunțat, pentru că pe vremea aceea copiii chiar țineau cont de ce ziceau părinții.

Am regretat o vreme, dar acum nu pot să spun chiar că mai regret. Mi se pare că am găsit ceva care să îmbine teatrul cu jurnalismul. Cumva, n-am plecat foarte departe de scenă.

Te gândeai la opțiunea de a face jurnalism atunci?

Nu, absolut deloc. Nu m-am gândit niciodată să fac jurnalism. După ce nu am intrat la ASE, am plecat în vacanță de supărare. Eu eram o elevă foarte bună în liceu. Nu se aștepta nimeni să nu intru la facultate.

Tatăl meu mi-a dat telefon și mi-a spus să nu mai aștept, să mă întorc din vacanță și să mă înscriu la o facultate particulară, la Drept. Așa am și făcut. Numai că în momentul în care am ajuns în fața universității, erau trecute toate facultățile pe care le avea universitatea și am văzut că era și „Jurnalism, presă scrisă, radio și televiziune”.

A fost pentru prima dată când nu am făcut ce au spus părinții mei. Dar nu pot să spun de ce. Pur și simplu n-am intrat la Drept, unde trebuia să mă duc să dau examen. Am intrat pe ușa cealaltă și am dat la Jurnalism.

M-am dus direct la televiziune. Probabil am ales așa tot din atracția mea pentru reflectoare. Ca fluturele la lumină, cum se zice.

Când eram în anul I de facultate, un prieten foarte bun mi-a zis „Auzi, ai văzut că pe TVR 2 dau niște anunțuri? E o televiziune nouă, care se cheamă SOTI, unde caută reporteri, prezentatori, monteuri. N-ai vrea să mergi și tu să dai examen aici?”. SOTI(n.r. prima televiziune independentă din România) emitea pe TVR 2 după ora 12 noaptea, când se încheia emisia. Și am mers.

Domnul Vartan Arachelian dădea testul de interviu. După ce am terminat, mi-a zis să merg să dau o probă de platou. Mi-a dat un ziar să citesc de pe el la cameră. M-am așezat în fața camerei și am citit de pe ziar cum m-am gândit eu că ar fi bine să citesc. Aveam această experiență, mergeam la tot felul de spectacole și spuneam poezii și jucam. Nu era chiar ceva nou. Dar nu știam cum se face.

Când am ieșit din platou, doamna Marilena Rotaru, un mare om de cultură care lucra în TVR, m-a întrebat: „Crezi că ai putea rămâne și diseară la 12 noaptea să ne citești și nouă jurnalul?”. Wow. Da, cum să nu? Păi nu rămân eu să citesc jurnalul?

M-am așezat la o masă cu alți oameni, zici că eram la o conferință. Fiecare citea de pe o hârtie bucățica lui și așa a fost debutul meu în televiziune.

Sunt mulți tineri, în general fete, care dau la Jurnalism pentru că vor să „se facă Andreea Esca”. Cum le-ai sfătui să se pregătească, ce pași să urmeze?

Mereu mă întreabă oamenii cum să facă ca să aibă succes. Nu obișnuiesc să dau sfaturi, pentru că fiecare trebuie să facă cum crede.

Dar ceea ce îmi permit să spun este că de multe ori, șansa vine atunci când ești deschis către orice. Asta cred că trebuie să faci.

Dacă îți spune cineva să te duci undeva, du-te. Chiar dacă te gândești că nu ți-ar plăcea sau nu te interesează. Așa cred că e viața. E formată din întâmplări complet neprevăzute care pot să-ți definească soarta. Mie așa mi se pare că mi s-a întâmplat. Drept urmare, să nu zici nu. Eu puteam să-i zic prietenului că nu vreau să mă duc să dau probă la SOTI.

Dacă ți-ar fi zis cineva la început că vei prezenta jurnalul Știrilor PRO TV de la ora 19.00 și în 2021, ce ai fi zis?

Sunt un om care nu-și face planuri. Astăzi la ora 11 nu știu dacă să plec la munte sau nu. Eu așa funcționez. Nu știu ce să răspund, nu cred că mi-aș fi pus problema. Cred că m-a ajutat pentru că în acest fel, dacă nu mi-au ieșit lucrurile, nici nu le programasem, ca să fiu dezamăgită. Nu fuseseră în plan, așa că nu mă supăr. M-a ajutat acest tip de gândire.

Povestește-ne cum arată o zi de lucru pentru tine.

O zi de lucru pentru mine… nu știu dacă are o formă anume. Dimineața beau cafea. După care, de trei ori pe săptămână merg la sport, no matter what. Merg de ceva vreme la multe lucruri adiacente sportului, cum ar fi tratamente corporale și alte lucruri de care am auzit că ai nevoie când te apropii de 50 de ani. (zâmbește)

După care am tot felul de întâlniri legate de proiectele mele. Am prieteni cu care stau de vorbă zilnic.

Activitatea mea concretă către PRO TV e undeva spre după-amiază. Acum sunt foarte fericită că există aceste device-uri pe care eu pot să văd jurnalul la orice oră din zi și din noapte, oriunde. Încep să mă uit peste știri la orice oră vreau.

Iar când se termină jurnalul în mod normal când nu eram în această perioadă a pandemiei care ne-a schimbat viețile tuturor, aveam o mulțime de alte ieșiri. Lansări, petreceri, întâlniri. Sunt un animal extrem de social. Oamenii sunt sursa mea de energie.

La ce te gândești, înainte să intri în direct?

Numai la jurnal. Sunt complet concentrată pe jurnal. Dacă o secundă îmi trece prin cap un alt gând, nu e okay. Trebuie să fii complet acolo. Cred că toți, atunci când suntem mai relaxați, greșim. S-a întâmplat, în momentele în care aveam jurnale foarte simple, ceea ce e rar.

Să rămâi dedicat unei meserii atât de mult timp înseamnă…

E clar că ai o boală! (râde)

Care s-ar putea numi și pasiune, nu? De unde vine boala pentru tine?

Cred că e ceva combinat între educația mea și dragul de ceea ce fac. Când m-am angajat la SOTI și am sunat-o foarte fericită pe mama, care e o tipă foarte deschisă și e leșinată după entertainment, mi-a zis:

„Andreea, să te gândești bine dacă o să accepți să faci asta. Tu trebuie să înțelegi că în fiecare zi a existenței tale trebuie, la o oră fixă, să dai un spectacol perfect. O să fii ca o balerină, ca un actor de teatru care are spectacol în fiecare seară și care trebuie să aibă o prestație impecabilă.

Pe nimeni care stă în fotoliu să se uite la spectacol nu interesează dacă n-ai chef, dacă ți-a murit cineva, dacă te-a părăsit iubitul. Nu ne interesează absolut deloc. Noi am plătit bilet ca să vedem un spectacol superb. Și dacă tu crezi că poți să faci asta, go for it.”

Iar eu am zis da și așa am făcut. Deci cred că e o chestie și de educație. Cu siguranță că-mi și place, fără discuție. Sunt 26 de ani de când sunt aici, cu ceilalți se fac 30 de ani de când fac asta.

Aproape în fiecare seară când intru în platou sunt fericită. E ceva care-mi face foarte mare plăcere. Nu m-am gândit niciodată să fac altceva.

Să fii în contact cu realitatea, care de multe ori este una dură, e o parte esențială și uneori, dificilă, din munca în televiziune. Cum reușești să îți menții moralul, raportat la știrile uneori triste, șocante, pe care le prezinți?

Discutam cu cineva de curând și i-am zis „Cred că sunt ca un chirurg”, mai ales în perioada asta de pandemie în care pur și simplu am senzația că lucrez la morgă. Cred că sunt ca un chirurg care atunci când iese din sala de operație, uită de toate nenorocirile de acolo.

Sigur că rămâi cu toate în minte, ele nu dispar. Dar trebuie să faci într-un fel să mergi mai departe.

Dincolo de ceea ce se vede pe sticlă, PRO TV înseamnă și o familie pentru tine, din câte am auzit de la colegi de-ai tăi. Ba chiar că la petrecerile de 1 Decembrie ale PRO TV, tu mereu dai tonul la dans și o ții așa până dimineața. De unde cheful de dans?

Și asta cu dansul vine tot de acasă. Și mama e mare dansatoare. Îmi amintesc la petrecerile de când eram mică cu toată familia că mama era acolo, on the dance floor.

E adevărat, îmi place foarte mult să dansez.

Muzica, dansul mă detașează de absolut orice. Nu contează că sunt moartă de oboseală, dacă începe o petrecere cu o muzică care-mi place, m-am trezit.

De când cu instagramul, știm și că ești o mamă foarte cool, cel puțin așa pare din poze. Cum reușești să fii așa apropiată de copiii tăi?

Nici pentru asta nu pot să spun că am făcut vreun efort anume. Pur și simplu așa s-a întâmplat. Cred că sunt foarte comunicativă în general și atunci așa am fost și cu ei. Nu i-am tratat niciodată ca pe niște copii.

Am vorbit cu ei despre orice întotdeauna. I-am crescut după ureche și cu foarte mult ajutor din partea părinților mei. Cred că asta a contat foarte mult.

Cred că am avut o relație foarte apropiată, dar nu pot să spun chiar de prietenie. A existat întotdeauna o barieră. Poate copiii mei ți-ar spune că am fost severă. Cu siguranță am fost fermă în lucrurile pe care le-am cerut.

Am dat ore de venit acasă care nu s-au încălcat niciodată. Mi-am dorit de la ei lucruri și așa s-a întâmplat. În același timp, mi s-a părut că am fost înțelegătoare când a fost cazul și n-am fost absurdă.

Pentru ei este o presiune foarte mare că sunt copiii mei. Această poziție a lor desigur că vine cu avantaje, dar și cu foarte multe dezavantaje.

Toți copiii de vârsta lor puteau să facă anumite lucruri pe care le-am făcut și eu și oricine, despre care să n-aibă habar nimeni. Să afle poate, poate, doar părinții. Doar că ei au trăit tot timpul cu această sabie deasupra capului: „Ai grijă că dacă te află, dacă te spune, dacă te pozează… o facem pe mama de râs”. E o chestie pe care nu o alegi.

Tu te naști în familia asta și trăiești cu ea, n-ai ce să faci. În general, când faci parte dintr-o familie trebuie să-i înțelegi regulile.

Ce sfat important i-ai dat Alexiei, ca mamă și femeie?

Nu știu dacă i-am dat sfaturi. Copii învață foarte mult văzând – în casă, în afara casei, în mediul lor de prieteni. Eu sper că i-am dat destul de multă încredere în ea, deși nu pare foarte foarte încrezătoare. Dar probabil e tot o treabă de vârstă.

I-am explicat că poate să facă absolut orice-și dorește dacă-și dorește, dacă muncește, dacă e tenace și dacă îi respectă pe cei din jur. Cam asta cred că e important în viață.

La 26 de ani de la primul „Bună seara, România! Bună seara, București!”, cum te raportezi la România?

Sincer, m-aș raporta nu numai la ultimii 26 de ani, ci la anul 1992 ianuarie când m-am angajat la SOTI, la 19 ani și jumătate.

Sunt dezamăgită. Îmi aduc aminte că atunci eram foarte supărată pe colegii mei din liceu care au plecat din țară. Țin minte că aveam discuții foarte aprinse în care le spuneam că mi se pare că sunt niște trădători care abandonează cauza. Niște oameni au murit ca noi să fim liberi și să facem ce vrem din țara asta și voi plecați?

Acum nu mi-aș mai permite să comentez subiectul. Am sperat la mult mai mult.

Eu văd de 30 de ani aceiași oameni care se perindă în jos, în sus, în stânga și-n dreapta și o țară care mi se pare că nu a evoluat cât ar fi putut să evolueze în acești ani.

Mi se pare de neconceput că eu fac până la Sibiu cinci ore cu mașina. Mi se pare inuman să existe asemenea spitale publice la 30 de ani de la Revoluție. Mi se pare incredibil cum și ce era bun a fost lăsat în paragină și într-o nepăsare incredibilă a tuturor celor care puteau să facă ceva.

Văd mici antreprenori pentru care este extrem de greu să izbutească și se chinuie să facă niște lucruri. Și asta mi se pare anormal.

Sigur că noi trăim într-o bulă, în care lucrurile par mult mai bune, dar nu despre asta e vorba. Noi credeam că o să schimbăm lumea. Sunt dezamăgită, acesta e cuvântul.

Și totuși, ce te ține aici în continuare? Te-ai gândit vreodată să pleci?

Nu știu să abandonez. Nu pot, mi-e foarte greu. Renunț numai în momentul în care mi se pare că nu se mai poate. Iar ca să ajung la concluzia asta, e foarte greu.

Am ajuns la concluzia că la nivel macro generația noastră n-a fost în stare să facă mai mult.

Dar mai cred că, totuși, am reușit să facem ceva, cât ne-a stat fiecăruia în putință, în jurul nostru. Când vreau să-mi pansez rana asta a faptului că au trecut 30 de ani și asta-i tot ce s-a putut face, mă gândesc la lucrurile pe care le-am făcut eu.

Vorbind despre ceea ce ai făcut tu, pe lângă postul de la PRO TV, mai ai o mulțime de proiecte. Ai lansat o revistă pe care ai crescut-o – A list Magazine, ai emisiunea la Europa FM. De ce ai simțit nevoia să faci și aceste lucruri?

Toate au fost niște întâmplări. Toată viața mea a fost o întâmplare, nu a fost nimic programat.

Povestea revistei începe când eu lucram la revista The One, prin 2005. În timp ce făceam doar jurnalul, trimiteam articole către această revistă. La un moment dat, Sîrbu a cumpărat această revistă și mi-a spus: Uite, Andreea aș vrea să fii tu redactor-șef. M-am panicat foarte tare și i-am zis că eu nu știu să fac asta.

El a știut pe ce butoane să apese și mi-a zis: „Păi cum, poate X să conducă o revistă și tu nu?” Și dacă mi-a zis așa, am zis, păi nu pot eu să fac o revistă? Ia să vezi că pot. A fost un lucru care m-a ajutat enorm pe mine.

La momentul respectiv, chiar credeam că eu nu aș putea face nimic altceva în viață decât să prezint jurnalul. Pentru că nu făcusem altceva. N-am avut alt job, nici part-time, nimic. Era o teamă.

Odată cu această revistă am învățat 30 de job-uri și am văzut că le pot face pe toate și chiar îmi place să le fac. S-a încheiat povestea cu The One. Aveam o echipă întreagă, eram prieteni și mi se părea păcat să se piardă. Am zis că fac ceva să mergem mai departe. Și așa a apărut A-List.

La radio a fost tot așa. Într-o zi eram pe o plajă și am primit un mail de la un domn din Franța, de la rețeaua Lagardère (n.r. din care făcea parte Europa FM). M-am dus la o întâlnire și m-a fascinat. Era un om atât de îndrăgostit de radio. Mie mi se părea că nu pot face asta, că nu am voce. El mi-a zis că vrea să fac o emisiune, că e sigur că aș face-o bine. M-a convins și m-am dus cu un proiect pe care l-am și făcut. Toate au venit peste mine. N-am căutat nimic.

Mai nou, am văzut din postările tale că familia ta are acum și o pensiune la Porumbacu. Ce se întâmplă mai exact acolo?

Așa s-a întâmplat și cu aceste case. Soțul meu s-a întâlnit în satul de unde este bunicul meu cu niște oameni care cărau niște lemne în spate să le pună pe foc. „Păi unde mergeți, ce faceți cu ele? Păi să le punem pe foc, a fost o casă. Aoleu, păi puneți o casă pe foc? Nu, stați un pic.”

Am luat cinci case de lemn care n-au ajuns pe foc și le-am reamenajat. Soțul meu s-a ocupat de tot ce înseamnă design interior, pentru că este foarte pasionat. Am făcut un resort în care oamenii vor vedea,  când sunt în vacanță, cum arătau niște case de acum sute de ani.

Acum există acest turism într-un sat de la poalele Făgărașului, unde poți să urci pe Negoiu. Încercăm să-i facem pe oameni să trăiască puțin ca la țară acum multă vreme, având, desigur, în casă, condițiile de acum.

Simt că păstrez o tradiție. Le-am dat unor oameni din zona respectivă de lucru, făcând chestia asta. Deci uite, am ajutat comunitatea respectivă. Fac niște proiecte în care ajut oamenii așa cum pot. Le întind o mână unor oameni în care am încredere că au o valoare pentru un anumit proiect.

Așa cum spuneai și tu mai devreme, ești o persoană foarte activă social. Mergi la multe evenimente culturale. La ce îți place cel mai mult să mergi?

La teatru. Pentru că e live. Cred că e aceeași adrenalină pe care o am eu la jurnal. Că nici la televiziune nu mă omor după emisiuni înregistrate. Mi se pare că e altă atmosferă. Am emoții pentru actori tot timpul.

Ai cochetat cu teatrul radiofonic în pandemie. Te vom vedea vreodată chiar jucând într-un spectacol sau un film?

Pot eu să știu? Dar poate că nu trebuie, din moment ce nu s-a ivit această oportunitate până acum.

Dar dacă s-ar ivi oportunitatea, tu ai accepta?

Eu n-aș spune nu dacă ar fi ceva care să mă intereseze, dacă ar fi un rol care să mi se pară interesant. Și mai mult decât atât, doar dacă cineva în care aș avea mare încredere mi-ar spune că sunt bună pentru asta.

Există această tentație de a lua pe cineva cunoscut în alt mediu, doar ca să mai atragem niște oameni și de fapt acela să fie un mediocru.

Rămân pe ideea că ori fac ceva foarte bine, ori nu fac. Nu vreau să fac nimic mediocru.

Poți să ne faci o recomandare culturală? 

Piesa cu care am rămas în minte multă, multă vreme a fost „Îngropați-mă pe după plintă”. L-am văzut la Bulandra, sala Izvor, regia Yuri Kordonski, cu Mariana Mihuț și Marian Râlea. Foarte bună, cu multă substanță. Plângi, râzi, până la final e ceva superb. Sper să se mai joace.

Ce i-ai spune, dacă ai fi față în față cu ea, Andreei Esca de acum 26 de ani?

Că a făcut foarte bine ce a făcut. Felicitări, i-aș spune.

Ce-i dorești României de ziua ei?

Să se facă bine. Să se întâmple o minune și să recupereze ce ar fi trebuit să facă în aceste zeci de ani.

Și nu în ultimul rând…ce salariu are Andreea Esca?  

Și de ce crezi că a ajuns celebră această întrebare?

Sincer, de 1000 de ori mi-am pus întrebarea cum a ajuns acest subiect o legendă și nu știu să răspund. Probabil că pe vremea când m-am angajat eu la PRO aveam un salariu mare față de ce salarii erau în România la vremea respectivă? Altfel nu știu de ce. E tare așa, ca poantă. N-ar avea niciun sens să dezvălui acest secret.

Eu zic că important e că nu sunt bani de la bugetul statului. Nu folosesc banii niciunui cetățean. Mic, mare, ideea e că întotdeauna am fost angajată în mediu privat și că mi-am plătit toate taxele, impozitele și asigurările.

The post Succesul personal într-o generație dezamăgită. Povestea Andreei Esca, la 30 de ani de carieră în televiziune appeared first on Cultura la dubă.