Lucia, ca artistă, a apărut dintr-o greșeală, spune ea. În 2012, când avea 17 ani, a postat pe Youtube un cover al piesei „Silence”, a trupei românești The MooOd. Videoclipul a avut un succes neașteptat, câștigându-i deja Luciei fani la nivel internațional. Pe plan local, au venit propunerile de la case de discuri.

Așa a început să activeze pe scena muzicii românești.

Acum, Lucia are o direcție a ei. Și-ar dori să nu mai existe o ruptură atât de mare între mainstream și undeground în muzica românească, iar ca efect, ea a ajuns în zona de mijloc: „Underground-ul zice că sunt mainstream, mainstream-ul zice că sunt underground.”

În interviul de mai jos, Lucia ne-a vorbit despre avantajele și dezavantajele de a fi autodidact în muzică, parcursul către definirea ca artist și noile sale proiecte muzicale – piesa „WHO” lansată recent, primul single de pe EP-ul „Immersia” care va apărea toamna aceasta. 

***

Pentru început, ajută-ne să te cunoaștem. Cum a început cariera ta muzicală?

După piesa „Silence” am scris un album, l-am lansat. Nu s-a întâmplat mare lucru cu el. Acum uitându-mă înapoi, albumul respectiv e într-adevăr un punct de plecare, dar pe mine clar nu mă mai reprezintă. Au fost niște încercări într-o direcție bună, dar nu am reușit eu să ating maximul meu de potențial ca și compozitor.

Deci „Silence” a fost cumva un album test?

Exact. Eu mai avusesem înainte încercări de compus, dar nu scrisesem niciodată o piesă cap-coadă. Pentru mine a fost un teren de joacă în care m-am dat în toate leagănele. Până la urmă a fost un experiment, o rampă bună către al doilea album, care e până acum albumul de care sunt cea mai mândră, până îl lansăm pe următorul.

Și asta pentru că am găsit o echipă foarte faină cu care am lucrat, anume Alexei Țurcan și Dănuț Georgescu. Cu ei lucrez și pentru materialul ăsta. Am găsit, în sfârșit, echipa de vis cu care să lucrez. Ne-am găsit organic, prin comunitatea de aici de la Overground.

Cum ai început de fapt să scrii, să-ți compui? Care e procesul tău?

La început au fost foarte multe experimente care m-au ajutat, în primul rând, să-mi dau seama care e zona mea de confort. În al doilea rând, să-mi dau seama că mi-e foarte greu să ies din ea. Și, în al treilea rând, să-mi dau seama că am nevoie să am lângă mine oamenii care să mă împingă cu piciorul să ies din ea.

Asta fac Alexei și Dănuț, cei cu care lucrez.

Ce s-a întâmplat la albumul trecut e că eu am venit cu un pachețel de acasă cu 20 de demo-uri: piese întregi, refrene, fragmente de compoziție. Ei au început să facă niște schițe de producție, care m-au ajutat pe mine să le continui și să le ducem împreună la capăt.

Iar, în final, a ieșit pachetul complet finisat, ce-mi doream să fac eu, dar nu știam să verbalizez, să produc eu. Pentru că nici nu am skill-urile din punct de vedere muzical să fac chestia asta. Faptul că sunt autodidactă îmi pune limite la compoziție.

Exercițiul meu preferat, dacă am niște acorduri sau un instrumental pe care aș putea să compun, e ca la prima audiție să-mi pun căștile, să dau drumul la microfon și să trag primul lucru care-mi vine în minte. Și asta a funcționat la multe piese. E ce-mi inspiră mie prima dată sunetul acela.

Despre „WHO”, piesa pe care ai lansat-o de curând, ne spui că e despre acel animal care te face să te îndoiești de tine și de cei din jur. Cum te înțelegi tu cu acest animal al tău?

Sunt perioade și perioade. Orice om are animalul acesta, de aceea nu am vrut nici să intru foarte în detaliu. La fiecare face lucruri diferite, dar e tot entitatea aceea care aduce niște negativ în viața ta, negativitate de care nu ai nevoie.

Sunt perioade în care poți să-i dai cu flit și sunt perioade în care-ți stă mult mai mult pe creier. Piesa e un fel de ecou a ce zice animalul ăsta. Știu că fiecare dintre noi are câte unul, că-i mai mic, că-i mai mare, că-i mai țepos. Fiecare știe să-l recunoască și are metodele lui de protecție împotriva lui.

Spuneai că ai fost autodidactă. Cum ai început să studiezi muzică?

Tatăl meu a fost obligat să cânte la vioară. Și a rămas cu: „Eu n-o să-mi pun niciodată copilul să facă așa ceva”. Nu s-au gândit niciodată să mă dea la un instrument pentru că știa cât de neplăcut e să faci asta fără să vrei.

Prima dată am cerut să fiu dusă la cor, când aveam în jur de patru ani. Și am fost dusă, a fost foarte simpatic. Am apărut și la televizor și sunt niște imagini în care se vede cum eu cântam și din când în când vedeam pe ecranul din studio că mă filmează pe mine și zâmbeam în colțul gurii. În schimb, cred că de atunci s-a terminat dragostea mea de a apărea în fața camerelor.

De când am crescut, nu mai suport să mă văd filmată sau fotografiată.

După, în școala generală am fost în corul școlii și în paralel la Palatul Copiilor, la corul Carmina Tenera, corul care era dirijat de bunicul Teodorei care cântă cu mine în trupă ca backing vocals. Am fost acolo 4-5 ani, până în momentul „Silence”.

La Palatul Copiilor aveam și un cerc de chitară, unde cântam de la cenaclul Flacăra toate baladele.

Pe partea de instrument am vrut să mă apuc de pian pentru că artista mea preferată, Regina Spektor, cânta la pian. Când aveam 14 ani am avut o operație și când am ieșit din spital ai mei mi-au cumpărat cadou o clapă, ca să am ce să fac acasă.

Mi-aș fi dorit, totuși, să fi fost dusă măcar la un curs teoretic de muzică.

La Palatul Copiilor învățam totul mecanic. Nu era nimic de teorie muzicală. N-am înțeles niciodată ce fac.

La fel din punct de vedere vocal, noi când repetam la cor, repetam cu partiturile în față. Dar știa cineva să le citească? Nu. Vedeam doar că se duc notele în sus sau în jos.

În liceu am dat, evident, de gașcă de cântat la chitară în parc, pe păturică, și mers la concursuri de folk. Dar până la momentul „Silence”, când aveam 17 ani, nu am făcut niciodată asta la un nivel profesional. N-am studiat cum am început să studiez de atunci și până acum.

Și după liceu nu te gândeai să te duci la Conservator, de exemplu?

Nu. Știam că nu am background-ul necesar. Știam că am de recuperat foarte mult ca să ajung măcar la nivelul de intrare la Conservator. Iar pe toți oamenii din trupe pe care îi cunoșteam și care făcuseră Conservatorul nu i-a ajutat neapărat diploma pe care au obținut-o în viața de muzician.

În momentul în care te duci la un concert sau un festival să cânți, n-o să-ți ceară nimeni diploma. Te ajută cunoștințele pe care le ai, evident. Eu nici n-am vrut să fac o facultate, sinceră să fiu. Am făcut psihologia, dar am făcut-o ca pasiune, nu ca să ajung să lucrez în domeniu.

Care a fost momentul în care te-ai dedicat total muzicii?

Cred că a fost momentul în care mi-am dat seama de magnitudinea situației cu „Silence”. Am realizat în momentul în care am început să primesc telefoane de la case de discuri care voiau să mă semneze.

Când am avut primul meu concert la Summer Well în 2012, John și Andi, care fac festivalul, au fost incredibil de generoși. Era printre primele ediții și au construit o scenă micuță pe lângă scena mare pe care am cântat doar eu. Și au venit la acel concert câteva sute de oameni. Evident, uitându-mă acum la filmări zic: „Doamne ferește, cum m-a lăsat cineva să fac asta.”

Dar a fost un moment extraordinar pentru că am realizat că oamenii aceia  au venit la scena respectivă pentru mine. Și asta s-a întâmplat la câteva luni după „Silence”. Atunci mi-am dat seama că trebuie să depun efort ca performance-ul live să devină ceva pentru care merită ca oamenii să vină.

Ai avut job-uri în paralel?

Am lucrat câțiva ani la firma de închiriere de mașini a tatălui meu. Am făcut contabilitate primară și secretariat. Pot să spun cu mâna pe inimă că nu voi mai face niciodată asta.

Și după aceea am început să lucrez ca traducător. Am lucrat cu diverse site-uri, firme, pentru prieteni. I-am ajutat cu diverse traduceri și transcrieri. Măcar asta știu că-mi place foarte mult ce fac. Exceptând partea cu statul cu ochii în calculator, e ceva către care sunt înclinată, pentru că am fost întotdeauna pasionată de limbi străine și nu cred că m-aș vedea făcând altceva ca side job.

Cum te simți acum legat de concerte?

La primul concert din 2012, frica a ținut tot concertul. Nu a existat moment în care să nu-mi tremure mâinile pe pian sau vocea.

Emoțiile, pentru că au și manifestări fizice, sunt un mare impediment. Când ai emoții nu prea poți să respiri.

Acum e mult mai okay, mi-e frică la primele piese. După intru în stare, mă bucur de ceea ce fac. La început nu exista să mă bucur de ceea ce fac până coboram de pe scenă, ceea ce era prea târziu.

Raportat la albumele tale, „Silence” a fost experimentul. „Samsara” a fost ca o consacrare. ți-a dat o direcție a ta și s-a simțit chestia asta. Cum te raportezi la EP-ul pe care îl vei scoate, „Immersia”?

Immersia e mai mult și mai bine… și mai riscant. Am primit comentarii și la piese de pe Samsara, „Nu vrei să mai faci muzică adevărată”. Oamenii rămân setați pe un anumit tipar, tiparul „Silence ”și vor același lucru din partea mea. Eu vreau să fac altceva. Evident că nu vorbesc de lucruri foarte experimentale, nu sunt Bjork, până la urmă. Vorbesc doar despre o îmbunătățire și o definire a stilului muzical. Dacă am fi vrut să rămânem în zona de confort, am fi făcut „Samsara” 2.

Pentru că știm ce am făcut acolo, știm că putem să replicăm. Era varianta safe, dar am zis că nu mergem pe safe. De ce? Viața e scurtă, hai să facem tâmpenii. Și evident că în studio, până să se ajungă la piese concrete, sunt și foarte multe tâmpenii pe care nimeni nu le va auzi niciodată. Dar dacă nu ne-am prosti nu am ajunge niciodată la nou.

Cum te raportezi tu la muzica românească?

Eu încerc să nu mai văd distincția între alternativ și mainstream. Dar lumea așa o vede. Și încă există divizarea asta, e foarte puternică. Fiecare vrea ce nu are.

Îmi imaginez că și artiștii din mainstream și-ar dori o comunitate de fani care chiar să-i susțină. Și prin asta nu mă refer la a veni la concertele lor gratuite. Fani care să le cumpere muzica, s-o înțeleagă și să fie aproape de ei. În schimb, alternativul nu are platforme mari pe care să se exprime.

Ce mi se pare mie bun în ultimii ani e că sunt câteva evenimente unde se face fuziunea. Cum e conferința „Mastering the music business”. Acolo se întâlnesc o dată pe an profesioniștii din industrie și se gândesc cum să facem să ne fie mai bine tuturor.

Și asta s-a văzut inclusiv în toate petițiile care s-au făcut către președinte, către guvern, în care se cereau niște indicații despre cum putem să ne repornim activitatea. Pandemia asta a dat în toți la fel, că suntem mainstream, că suntem underground. A dat în noi și a dat rău.

Să fii artist e o meserie în sine și presupune mult mai mult decât ceea ce se vede pe scenă.  Cum a fost procesul tău de a învăța partea din spate?

E un proces îndelungat. Nu le poți învăța din start. În 2012, când am intrat în industrie, nu știam nimic. Nu prea existau resurse la vremea respectivă. De atunci au apărut destul de multe cursuri, workshop-uri, conferințe.

Eu recomand oricărui om care vrea să intre în industria muzicală, în calitate de ce vrea el, să participe întâi la evenimente de profil, ca să aibă o bază. Acum că există aceste resurse nu mai ai nicio scuză să intri în industria muzicală și să lucrezi neprofesionist.

Se întâmplă să mai dai peste oameni care au impresia că știu ei cum să facă lucrurile, să sară peste pași, să ardă etape. Trebuie luat totul de la zero. Faptul că eu am făcut asta mai târziu de punctul zero a fost un lucru care m-a tras destul de mult înapoi.

De ce crezi asta?

M-ar fi ajutat mai mult să înțeleg tot ce fac. Au fost foarte multe momente în viața mea în care am zis da, deși nu înțelegeam ce se întâmplă. Mergeam cu lucrurile știind că așa se face. Dar nu m-am oprit o secundă să mă întreb cum funcționează, să citesc și eu legea drepturilor de autor.

Ce sfat ai pentru cei care sunt la început, care vor să se lanseze în muzică?

Unui artist tânăr i-aș recomanda să înceapă să facă lucrurile singur și dacă nu merge, să se orienteze spre o casă de discuri. Dacă știam că se pot face atâtea lucruri din propriile resurse, cred că aș fi încercat întâi să fac lucrurile singură, să-mi găsesc o echipă singură.

The post Lucia: „Au fost foarte multe momente în viața mea în care am zis da, deși nu înțelegeam ce se întâmplă.” appeared first on Cultura la dubă.

Imagini surprinse în copilăria sa, chiar în luna decembrie a anului 1989, cu câteva zile înainte de Revoluție, ne amintesc de anii copilăriei noastre, ai generației cu cheia la gât.

Am vrut să aflăm cine este Elven Bird și cum a ajuns ea pe scena muzicală din România. Așa am descoperit-o pe Iulia Munteanu, o tânără din Covasna, care s-a dezvoltat și trăiește prin muzică.

Noul său album, The Japanese Tree, este disponibil aici și cuprinde colaborări cu Dan Byron și A.G Weinberger.

***

Cine este Elven Bird și cum te-ai apucat de muzică?

Elven Bird este un personaj dintr-o lume fantastică, numele acesta fiind inspirat din mitologia lui Tolkien. Este o pasăre elfa care își cânta povestea liniștită, liberă și chiar dacă nu mai e nimeni prin pădure în acel moment s-o asculte. Pentru simplul fapt că există și că are șansă de a cânta.

Muzica a făcut parte din viață mea de mic copil, la 4 ani deja urcasem pe o scenă adevărată în care cântăm la micul meu pian de lemn câteva cântece învățate după ureche, din desenele animate și de la radio.

Am continuat apoi cu concursuri folk în aprope toată țară, unde am obținut premii importante, iar din 2010 am ales să îmi compun propriile cântece, lăsând două albume de cant-autor: unul în engleză ‘Eyes closed’, în genul indie folk cu influențe de jazz, și altul în limba română ‘Se plâng de mine îngerii’, album ce include și prelucrări folclorice din zona mea, județul Covasna.

Să spunem că ce m-a adus până aici, la songwriting și ultimul meu album, The Japanese Tree, a pornit dintr-o joacă și că a rămas o continuă explorare până în prezent.

Mai ai și altă ocupație în afară de cântat?

Citesc, iubesc natura cu toate ale ei, animăluțele și gătesc când am timp.

E foarte emoționant videoclipul, pare că ne retrăim cu toții copilăria prin el. Tu ești fetița din imagini?

Da, sunt eu, Iulia cea mică, care la aproape 5 ani se putea exprima cel mai bine prin muzică, pentru că în general eram un copil tăcut și extrem de timid. Sunetele mi-au adus bucurie deplină și liniște, pentru că se creea un univers absolut al meu, unic. N-am cum să uit asta vreodată.

Ce îți amintești din acele vremuri, copilăria în comunism și în perioada de după Revoluție?

Sunt sigură de faptul că a avea această înregistrare, o casetă de 2 ore și jumătate, cu filmări în diferite zile ale aceluiași an, m-a ajutat mult să nu se șteargă din memorie multe amintiri legate efectiv de momentele surprinse pe casetă, momente care adună cumva tot e a fost mai frumos și mai bun de când eram copil.

Urmărind imaginile, îmi amintesc foarte bine ce era în mintea și sufletul meu, de ce am simțit una sau alta, ce am spus sau s-a spus dincolo de ce s-a filmat, acum privind lucrurile cu alți ochi și cumva cu înțelegere și emoție pentru Iulia cea mică, care suferea destul de mult. Sunt conexiuni care leagă întreagă poveste și îmi face bine uneori să retrăiesc aceste stări.

Amintirile mele legate de finalul perioadei anilor 80 și revoluția 89 sunt cumva învăluite într-o stare de bine, avându-i mereu pe mama și tata aproape, nesimțind în vreun fel niciun fel de lipsuri.

Însă cel mai clar îmi amintesc, în afara de jocul cu păpușile și când cântam cu vocea sau la pian, ora aceea magică în care rulau desenele animate la televizor. În acel interval, toți, absolut toți copiii din fața blocului erau în fața ecranului pentru a urmări Sandi Bell sau Nils Holersson. I

Iar revoluția a început la Timișoara exact în seara în care are loc serbarea de Crăciun din sala de cultură unde susțin primul meu recital la pian.

Cum de aveați cameră video? Era un privilegiu pe atunci.

Această casetă este o comoară neprețuită și am păstrat-o ca atare.

Vremurile acelor ani, din ce am văzut și înțeles mai târziu, au fost pline de lipsuri. Deci era cumva imposibil ca niște oameni, civili, să poată surprinde imagini filmate în arhiva personală.

Însă prietenul nostru de familie, care era un sas, Moni Stauble, profesor de biologie pe atunci, primea din Germania diferite aparate electronice, a fost cel care ne-a filmat, tata având această idee absolut minunată de a ne lasa moștenire asemenea amintiri.

Despre ce e melodia?

Inițial titlul a fost ‘Where the lilies grow’ , care înseamnă să te poți ancora și transpune într-un timp și stare care îți aduc cea mai mare bucurie, liniște, să îți găsești locul care te face cu adevărat fericit.

Pentru mine, anii copilăriei vor rămâne forever cei mai frumoși ani, pentru că viața, timpul, totul se scurgea altfel și oamenii dragi, de fapt toți oamenii de care eram eu conștientă în momentul ăla, erau în viață, erau printre noi.

Semeni foarte mult la voce cu Birdy. E o sursă de inspirație pentru tine?

Nimeni nu poate fi original în ziua de azi, fiind evident că inspirația provine dintr un amalgam de sonorități, artiști pe care îi asimilezi în timp. Birdy este un artist interesant, dar recunosc că nu suntem pe aceeași lungime de undă și că nici n-am prea ascultat ascultat din cântecele ei.

Dacă ar fi să menționez câteva nume pe care le iubesc și care au rămas că parte din mine pentru totdeauna ar fi: Mark Knopfler, Sting, Loreena McKennitt, Debussy, Ella Fitzgerald, Ane Brun, Nina Simone, Tracy Chapman, Paul Simon, Sade sau Chet Baker.

De ce ai ales acest nume de scenă?

Am ales acest nume de scenă în primul rând pentru că simt și știu că m-am schimbat și pentru că aveam nevoie de ceva care să exprime o stare, o emoție, o idee, mai mult decât un individ, care se prezintă poate cu numele din buletin.

Recunosc că îmi transmite o stare foarte bună și mă învăluie într-un fel de mister atunci când urc pe scenă, iar lucrul asta îmi da un anumit fel de forță.

The post Copilăria în comunism. Imagini emoționante în noul videoclip Elven Bird – Lilies appeared first on Cultura la dubă.

Muzica Anei Coman e impregnată de intimitate. Se simte că vine dintr-un loc sincer, dintr-un prea-plin de emoții. Ana Coman își expune în piesele ei trăirile personale, în toată intensitatea lor. Ca să reușească să facă asta, a trecut treptat de obstacole venite din interior sau exterior, având încredere în ceea ce are de transmis.

A prins curaj să cânte prin intermediul rubricii „Ana are cântec” din emisiunea lui Bogdan Șerban de la Radio Guerrilla. În septembrie 2019 lansa prima piesă compusă de ea, „Real Life” produsă de Alexei Țurcan (Travka).  Dan Minel Stoica (Jurjak / NoruNegru / Tourette Roulette) și Daniel Olteanu (Jurjak / El Negro) s-au alăturat la ulterior proiectului ei.

Acesta a crescut frumos și natural, cu lansarea mai multor single-uri, cel mai cunoscut fiind prima ei piesă în limba română, „Contratimp”. Au urmat concerte și participări la festivaluri, iar la începutul lui martie anul trecut Ana și-a lansat primul album, „9 Missed Calls”.

Am vorbit cu Ana despre câteva lucruri care ne vor ajuta să o cunoaștem, ca om și ca artist: cum a început, care e relația cu muzica, dorințe de viitor de pus în practică și frici din trecut învinse. Le puteți descoperi pe toate în interviul de mai jos.

Nu vreau să încep cu clasica întrebare: „Cine este Ana Coman?”. Dar spune-ne ce îți vine acum în minte despre tine. Poate fi orice, de la onomatopee la trei piese care te reprezintă acum.

Onomatopeea care m-ar reprezenta acum ar fi: „Offff”, lung așa, dar nu neapărat de tristețe. În momentul acesta sunt o varianta a mea care cere foarte mult de la ea și vrea să treacă prin pandemia asta cu bine și să-și reintre în normalul acela, pe care nu-l mai simte.

Cum a fost anul 2020 pentru tine? Noi ne-am văzut la Open Camp în Vaslui, ai mai avut alte concerte? Ai făcut live stream?

Livestream nu, dar am avut cumva norocul să cânt la mai multe festivaluri vara aceasta. Nu pot să spun că am dus lipsă de cântări. În vară și toamnă am tot fost pe scenă. E ciudat, ești obișnuit ca publicul să fie acolo în fața ta, să se miște. Nu să stea la trei metri de tine și să-i vezi cum se mișcă pe scaun pentru că nu se pot ridica.

Mai ciudat decât asta a fost statul acasă propriu-zis. Lunile acelea în care chiar nu s-a cântat, noi nu aveam cum să facem live stream pentru că nu aveam voie să ne deplasăm unul spre celălalt.

Ai reușit să scrii în perioada asta?

Ooo, da! Cât am stat închisă în casă scriam zilnic. Îmi veneau toate ideile în cap, a doua zi nu-mi mai plăcea absolut nimic, desigur. Dar am scris foarte mult. Una dintre ele chiar a ajuns să fie piesa „Cum ești?” pe care am lansat-o în noiembrie anul trecut.

Le tot trimiteam colegilor de trupă să vadă dacă le place și lor, să începem să lucrăm ceva. Asta până prin august-septembrie când m-am cam lăsat. Scrisesem foarte mult, simțeam că nu mi se mai întâmpla nimic.

Despre ce aș mai putea să scriu? Despre pandemie a scris toată lumea. Nu mai ieșeam din casă atât de des încât să pot să scriu despre chestii din jurul meu și am lăsat-o așa.

Atunci înseamnă că urmează piese noi?

Da! Urmează o piesă nouă foarte curând care se va numi  „ÎnCerc”, chiar astăzi mi-a venit numele. E compusă în timpul lockdown-ului prima strofă. Apoi acum vreo lună am început iar să simt ceva și am continuat. M-am văzut cu colegii mei și a ieșit ceva foarte fain.

Deci ești genul de artist care revine asupra unor lucruri neterminate?

Da, nu le las. Dacă e ceva ce știu că mi-a plăcut foarte mult să compun și-mi aduc aminte după luni întregi revin și compun pe baza respectivă. Dacă știu eu că-mi place și trebuie să existe piesa aia sau are niște versuri în care mă regăsesc, trebuie neapărat să iasă la suprafață.

Cum te raportezi acum, la un an de la lansare, la „9 missed calls”?

Am avut ultimul concert din Expirat înainte să se închidă toate cele în martie anul trecut. A fost fix concertul de lansare de album și exista șansa ca exact în ziua aia să ne închidă. Din fericire nu s-a întâmplat. Aș fi ratat cel mai frumos concert.

A fost cel mai frumos moment pe care l-am trăit pe scenă. L-am tot cântat pe la festivaluri,dar urma să am și un turneu de promovare al lui prin aprilie-mai anul trecut. De asta îmi pare foarte rău, că nu am apucat să-l promovez cum trebuie. Îl simt cumva ca nou. Sunt foarte multe piese de pe el pe care lumea nu le știe.

Când le cântam în concerte unii oameni spuneau: „Aaa, super! Piesă nouă.”, dar nu era piesă nouă.

Chiar, în principiu, au prins piesele în română, nu?

Da.

Tu ai început întâi să compui în română sau în engleză?

Am început în engleză. Mi se părea că dacă aș scrie în română s-ar duce în zona aceea de penibil. Știi cum sunt foarte multe piese, „Te iubesc, dragostea mea, hai să fim împreună”.

Îmi era frică că dacă mă apuc să scriu în română mă voi duce în zona aceea.

În engleză e foarte ușor. Parcă se leagă totul altfel. Chiar dacă nu ești nativ, nu contează dacă zici de trei ori „Te iubesc” pe refren că nu sună la fel cum ar suna în română. Și mă bazam pe chestia asta. Îmi era foarte ușor s-o fac.

După, la un moment dat m-am îndrăgostit. Am ajuns acasă într-o seară și m-a lovit… am început să scriu. Am încercat să scriu în engleză, nu mi-a ieșit.

Simțeam nevoia să fiu poetică, nu-mi ieșea nimic în engleză. Și am scris în română și nu era nimic lame. Era natural și era fix ce voiam să transmit. Și așa a ieșit „Contratimp”. E prima piesă scrisă în română vreodată.

Cum ai început, de fapt, să compui piese?

Prin clasa a 12-a zdrăngăneam la chitară cover-uri de pe Youtube și ascultam tot felul de fete care aveau 1000 de vizualizări și cântau propria piesă la chitară. Mai luam câte ceva de la fiecare și încercam să scriu propriile piese.

Acum nici nu mai știu ce era acolo, probabil nu ceva prea bun, dar era un început. După am început să le arăt oamenilor. Nu aveam încredere deloc că e okay ce fac. Și la un moment dat cineva mi-a zis:  ”Tu chiar ai talent, mai scrie.”. Și m-am ținut, am avut încredere.

Și de la a scrie piese la a le înregistra și a ieși cu ele în lume, care a fost procesul?

Pentru că lucrez la Guerrilla, Bogdan Șerban a văzut pe Facebook-ul meu că mai puneam niște cover-uri. S-a uitat la vreo două și mi-a propus să facem o rubrică care să se numească „Ana are cântec”, unde să cânt o dată pe săptămână un cover.

Am ajuns să facem asta și mi-a scris într-o dimineață Răzvan Patachi, care e iubitor al industriei și promovează foarte mult artiștii că „Uite știu eu un loc unde ai putea să ai primul tău concert. Dacă vrei, se rezolvă.”.

Așa a început: cu mine și cu chitara în fața a 15 prieteni, în Londonhome.

Cum a fost acea primă experiență?

A fost horror. Eu mai cântasem, am fost în cor foarte mult timp. Dar erau foarte mulți oameni în jurul meu, cântam ca un tot. Acum chiar dacă erau doar prieteni, eram eu în fața lor cu un microfon.

Se uitau țintă la mine, simțeam că nu am voie să dau greș. Îmi tremurau mâinile, îmi tremura vocea, din două în două piese spuneam că am emoții. Nu-mi aduc aminte mai nimic și totuși am cântat cam o oră și jumătate.

Apoi nu ai mai fost singură pe scenă. Ai trupa în spate. Cum i-ai găsit, cine sunt?

E funny story. Acum doi ani mi-a scris pe Facebook Daniel Olteanu, care e toboșar și producător la Jurjak: „Hai să-ți produc o piesă, că-mi place vocea ta.”. Eu nu știam cine e. M-am dus la ei la studio, era acolo și Minel care urma să-mi fie coleg de trupă.

Mi-a arătat piesa, am cântat ceva, am stabilit cum o facem și am înregistrat. Eu simțeam nevoia să-mi fac o trupă și căutam oameni. L-am întrebat pe Daniel dacă voia să cânte la tobe măcar pentru un concert, să văd și eu cum este să am toboșar.

A zis: „Bine, pentru un concert da, dar sunt cam ocupat. Și pentru un concert nu se poate doar cu tobe, trebuie să luăm și chitară sau clape. Și uite e Minel aici, întreabă-l dacă se bagă.”. L-am întrebat, a fost de acord.

Am început să facem repetiții, am avut primul concert în Expirat. Totul extraordinar, mi se părea că toate piesele sună cum ar trebui să sune. După, am plâns foarte mult pentru că ei îmi spuseseră că e one time thing.

Mi se părea că e formula ideală, că n-o să mai găsesc alți oameni la fel de talentați. Doar că după s-a mai ivit un concert și ei au fost disponibili și tot așa până când n-au mai plecat deloc. Și Daniel continuă să-mi producă toate piesele pe care le fac.

Hai să ne întoarcem puțin în timp. Care a fost relația ta cu muzica în copilărie? Când erai mică te visai cântând?

Când aveam 4 ani m-a dus mama la cor și am rămas până la 18. Îmi plăcea enorm. De-abia așteptam să se facă sâmbătă dimineață când aveam repetiții. Acolo toată lumea trebuie să fie o singură voce. Nu poți să ieși în evidență, nu ai voie.

Dar mereu mi-am dorit să fac eu ceva singură. Îmi doream să fiu în lumina reflectoarelor, dar mi se părea că nu am vocea destul de bună, că nu se va putea.

Am încercat să particip și la concursuri, la  „Românii au talent”, „Vocea României” și „X Factor”. Mi s-a spus de fiecare dată: „Ai o voce frumoasă, dar tu poți să cânți la foc de tabără. Mai mult nu prea, trebuie să faci foarte mult canto ca să poți să cânți pe scenă.”

Și m-am descurajat. Dar iată că n-a fost așa până la urmă și că nu toată lumea trebuie să aibă vocea aceea foarte puternică care să rupă pereții ca să poată să transmită ceva mai departe oamenilor.

Ai crescut într-o casă în care se asculta multă muzică? Ce fel de muzică?

Nu pot să spun că era o casă în care muzica era pe primul plan. Ai mei ascultau foarte mult radio, mai ales Europa FM, când eram mică. Îmi plăceau foarte mult piesele din anii ‘70, ‘80. Îi întrebam mereu din ce an e o piesă și cum se numește.

Aveam casete cu A.S.I.A, clasicul copil născut în ‘95 care avea casete cu toți cei care erau cool atunci. Cam asta era muzica când eram copil.

După, ajungând la cor am fost înconjurată foarte mult de muzică clasică. Cam acolo era lumea mea. Am descoperit foarte târziu genul de muzică pe care-l cânt acum. În clasa a XI-a am descoperit că există și altceva în afară de mainstream.

Ascultând doar radiouri comerciale până atunci, mi se părea că nu există altceva. Când am descoperit niște melodii mai underground nu înțelegeam de ce nu sunt faimoase, de ce nu le ascultă toată lumea.

Care ar fi artiștii care au avut un impact puternic asupra ta, care te-au influențat?

În clasa a IX-a a fost Coldplay. Aveam toate albumele pe Youtube, le ascultam zilnic. Știam versurile de la fiecare melodie și nu exagerez. Făceam teste online cu versuri de la Coldplay. Și acum cred că trupa care îmi dă cel mai frumos vibe și care mă influențează cel mai mult este Manchester Orchestra.

De când am descoperit trupa asta, când scriu lucruri tind să mai iau mici părți de la ei din piese. Fără să-mi dau seama, natural.

Exact asta era următoarea întrebare, ce asculți tu acum?

Pe ei îi ascult foarte mult. Și multă muzică românească din zona alternativă. În playlist-ul meu zilnic e Firma, Coma, NoruNegru, de care sunt îndrăgostită, trupa în care e și colegul meu, Minel.

Simți o diferență între Ana Coman – persoana cu care vorbesc eu acum și Ana Coman – numele, artista?

Nu mi-a mai pus nimeni întrebarea asta. Iar răspunsul e nu.

Tot ce scriu este absolut sincer. Eu scriu exact din ce simt și ce trăiesc. Asta mă ajută pe mine foarte mult să mă descarc și când îmi cânt piesele parcă dau o parte din durere.

Dar într-adevăr, sunt într-un punct în care foarte multe piese ale mele sunt de dragoste. E un sentiment care predomină în viața mea, îndrăgosteala, nevoia de alții.

Sunt și lucruri pe care nu am apucat să le pun în piese, poate nu am curaj sau nu am găsit cum să fac asta. Chestii care nu au legătură cu partea amoroasă, chestii care au legătură doar cu mine și cum mă raportez eu la mine. Și la un moment dat vreau să fac și asta. Vreau să dau și o altă parte din mine. Sunt absolut sigură că o voi face când voi fi pregătită.

Dacă privim într-un viitor îndepărtat, ce-ți dorești pentru tine ca artist?

Pentru mine contează foarte mult concertele live. Vreau să cânt cât mai mult, peste tot. Dacă aș putea să fac doar asta, aș face doar asta. Mai sper să nu vină o zi în care să zic că a fost doar o perioadă și s-a încheiat.

Eu sper din tot sufletul să rămână inspirația acolo și să rămână cântatul. Îl simt, e parte din mine și mă bucur sincer că și alții simt ce scriu. Probabil dacă scriam doar pentru mine și nu rezona, m-aș fi lăsat. Dar văzând că și alți oameni se regăsesc, parcă îmi dă un imbold de a continua.

The post Ana Coman: „Mi s-a spus: Ai o voce frumoasă, dar tu poți să cânți la foc de tabără. Mai mult nu prea.” appeared first on Cultura la dubă.