Tracy Chavalier, una dintre cele mai cunoscutoare scriitoare contemporane în lume, autoarea celebrului roman Fata cu cercel de perlă, a vizitat recent, pentru prima dată, România, fiind invitată specială la FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași.

Născută și crescută în Statele Unite, Chevalier locuiește de 40 de ani în Marea Britanie și scrie bestsellere încadrate de critici în genul ficțiunii istorice. În România, cele mai multe dintre cărțile sale sunt publicate la Polirom. Printre acestea amintim Sticlăreasa, Îngeri Căzători sau Un singur fir. “Scriu despre acele femei care nu au avut o voce”, spune autoarea.

Experiența din România i-a adus mai multe revelații – a fost impresionată de numărul mare de tineri care i-au citit cărțile, a ajuns accidental să atingă moaștele Sfintei Parascheva și a rămas surprinsă de amalgamul de stiluri arhitecturale din București.

M-am întâlnit cu Tracy Chevalier în prima dimineață de după FILIT, la București. După interviu, i-am propus și a acceptat să facem o plimbare în Cișmigiu, apoi am însoțit-o, total neplănuit, la itinerariul pe care și-l pregătise – a ținut să viziteze Mănăstirea Stavropoleos, interiorul Carului cu bere, Pasajul Vilacrosse sau librăria Cărturești Carusel.

Pe cât de delicată este atunci când vorbește despre literatură și despre oameni, pe atât de vehementă devine când vine vorba despre politica pe care Trump o duce în Statele Unite. “Wake the fuck up!” – îndeamnă tinerii americani să fie mai vocali și să nu accepte transformarea SUA în ceea ce e pe cale să devină, după spusele sale, un stat autoritar.

***

Mai întâi de toate, cum v-ați simțit la Iași? Cum vi s-a părut experiența de acolo?

A fost grozav. Nu știam la ce să mă aștept. Nu fusesem niciodată în România. Mi-a plăcut că e un oraș mic și e ușor să te plimbi pe jos. Există un număr incredibil de muzee și lucruri dedicate scriitorilor. De exemplu, mergeam printr-un parc și erau bănci pe care era scrisă poezie. Apoi, există un muzeu al poeziei, cu lucruri uimitoare, nu știu dacă ai fost acolo.

Da, am fost și mi-au rămas în minte pantofii poeților, parte din expoziție.

Exact, și pe mine m-a impresionat treaba asta cu pantofii fiecărui poet. Am făcut poze și le-am trimis unei prietene, poetă, din Canada. I-am arătat și mașinile de scris. Mi s-a părut un muzeu foarte jucăuș.

Și apoi am văzut camera dedicată lui Emil Brumaru. M-am gândit, cum au putut să-și imagineze asta? Eu mă consideram relativ creativă, dar niciodată nu m-aș fi gândit să fac așa ceva. Mi s-a părut că este un mare omagiu adus tuturor legăturilor literare din oraș. Iar asta m-a făcut cu adevărat fericită.

Ați observat pozele cu camera reală a lui Emil Brumaru?

Oh, da! Era plină cu cărți care înconjurau patul lui mic. Apoi erau aceste căni de cafea rămase. A fost pur și simplu grozav.

Apoi, mergând pe aleea pietonală spre Palatul Culturii, am început să intru în biserici.

Există o catedrală veche lângă. Bisericile de acolo aveau o arhitectură aproape bizantină, diferită decât ceea cu care sunt eu obișnuită, anume goticul occidental, catedralele din Anglia sau Franța. Aici am găsit un loc cu adevărat foarte spiritual.

Nu mă așteptam la asta.

Iar seara a fost evenimentul în Teatrul Național Iași, care era atât de opulent. Am fost impresionată, foarte fericită.

Vorbind despre religie, așa cum ați spus, ați fost în biserică și ați atins moaștele. Ați făcut-o pentru ați crezut în asta? Sunteți o persoană religioasă?

Probabil cel mai apropiat lucru de mine sunt quakerii din Anglia, care venerează divinitatea în tăcere. Nu sunt un membru complet înscris, dar particip. Merg la întâlnirea de închinare într-o duminică. Te întâlnești acolo și stai în tăcere timp de o oră. Este ca o meditație.

Nu cred în orice sau în oricine, dar înțeleg rostul religiei de a aduce un fel de pace și liniște în această viață uneori haotică. Și chiar apreciez ritualurile religioase. Nu mă refer la lucrurile pe care religia le face altor religii și altor oameni. Toate războaiele care au început din cauza religiei sunt îngrozitoare.

Dar ca ceva pentru viața de zi cu zi, care să te mențină ancorat, este un lucru bun.

Pentru că ați menționat instalația inspirată de camera lui Emil Brumaru, mă întreb cum arată biblioteca dumneavoastră de acasă?

Cu siguranță nu dorm înconjurată de cărți, haha. Există câteva pe noptiera mea, avem o casă plină de cărți. Dar sunt puțin mai ordonate decât erau cele ale lui Brumaru. Studioul meu este mic. Îmi plac spațiile mici și înghesuite. Am o mulțime de cărți și o mulțime de grămezi de hârtie în jur. Întotdeauna este puțin haos în fața mea.

Dar un designer m-a ajutat să-l refac acum câțiva ani, pentru că stăteam la o masă veche care nu se potrivea. Acum este un birou de culoare roșu închis, asemănător cu cireșul. Iar pe rafturi… designerul a sugerat să construiesc rafturi în fața mea, pentru a pune pe ele lucruri mici. Și în acele mici colțuri sunt obiecte reale care apar în cărțile mele.

De exemplu, câteva conuri de arbori de sequoia dintr-o carte pe care am scris-o, fosile, bucăți de quilt și broderie din alte cărți. Și, desigur, un colț este dedicat Fetei cu cercel de perlă, cu tot felul de interpretări ale picturii. De exemplu, la Iași, o femeie pe nume Adela a venit la mine și mi-a dăruit o păpușă croșetată. Ne-am împrietenit apoi pe Instagram, am postat poza cu păpușa și este foarte apreciată.

A venit de la o distanță de 500 de kilometri pentru a-mi face acest cadou. M-a impresionat foarte tare. O să pun păpușa la locul de cinste când ajung acasă, să fie printre toate celelalte interpretări ale Fetei cu cercel de perlă.

Când întâlnesc un artist, îmi place să-l întreb despre copilăria lui. Consider că este important să știm de unde a început totul, în ce fel de familie, ce fel de mediu. Așa că aș dori să vă întreb care sunt primele amintiri pe care le aveți din copilărie.

Primele mele amintiri sunt legate de plaja unde mergeam cu familia mea și de citit. Am amintiri cu părinții mei citindu-mi. Copiii întotdeauna vor aceleași cărți, citite din nou și din nou, pentru că este reconfortant. Și îmi amintesc că tatăl meu îmi citea aceeași carte pe care o ceream eu, era atât de obosit să citească aceeași carte din nou și din nou, încât a încercat să sară câteva pagini. Nu, tată, întoarce-te. Ai uitat această parte – i-am spus.

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

A stat mult în pat, a mers mult la spital. În alte momente era mai bine, dar, în cele din urmă, a murit. Așa că asta a modificat puțin copilăria mea.

Pe atunci, încercam să găsesc în jur ceva care să mă consoleze, iar asta era ceea ce făceau cărțile. Așa că, odată ce am putut citi singură, obișnuiam să merg la bibliotecă în fiecare săptămână. Nu la librărie, ci la bibliotecă. Să împrumut cărți și să devin prietenă cu bibliotecara, cu copiii de acolo. Bibliotecara îmi punea deoparte o carte, special pentru mine. Iar când o aduceam înapoi, vorbeam despre ea. A fost ca un mic club de carte între noi. Cred că am folosit cărțile pentru a evada puțin, pentru a mă consola și pentru a găsi alte lumi. Așadar, cărțile au fost întotdeauna o parte foarte fundamentală a vieții mele.

Este foarte frumos ceea ce ați spus despre biblioteci, pentru că azi prea puțini oameni, mai ales politicieni români, nu înțeleg rostul bibliotecilor, importanța lor. Aici, în România, majoritatea dintre ele nu arată foarte modern, fondul de carte nu e neapărat atrăgător. Iar, pe de altă parte, librăriile sunt foarte scumpe pentru majoritatea românilor. Cum vedeți dumneavoastră importanța bibliotecilor? Ați menționat conexiunea creată între oameni.

Cred că sunt importante, pe de-o parte, pentru a aduce cărțile la un public mai larg, astfel încât să nu citească doar persoanele care își pot permite să le cumpere, ci ca toată lumea să aibă posibilitatea să le împrumute și să exploreze literatura.

Eu îmi permit să cumpăr cărți și am o mulțime de cărți necitite în casa mea. Dar în continuare eu folosesc biblioteca locală. E un fel de centru cultural pentru cartier. Când intru în biblioteca mea locală, sunt multe calculatoare și mulți oameni care le folosesc. Noi ne putem permite wifi acasă și un laptop, dar mulți oameni nu pot.

Cred că în Regatul Unit, înainte de pandemie, 20% din populație nu avea acces la internet acasă. Tindem să uităm de acești oameni. Și nu ar trebui. Au dreptul de a folosi internetul. Așadar, o bibliotecă nu este doar pentru cărți. Este, de asemenea, pentru utilizarea calculatoarelor și pentru a afla informații. Iar bibliotecarii de acolo pot ajuta oamenii cu completarea formularelor și lucruri de care au nevoie pentru autorități publice.

Apoi, există și o bibliotecă de unelte. Poți împrumuta un burghiu, poți împrumuta un aparat de curățat covoare, ceea ce este grozav pentru că… vrem să deținem un aparat de curățat covoare acasă? Nu. Așa că eu chiar am împrumutat acel aparat de curățat covoare și l-am folosit acasă, apoi l-am returnat și l-a folosit probabil și altcineva. Ceea ce este grozav.

De asemenea, vin grupuri de copii, sunt multe activități dedicate părinților și copiilor, sesiuni de lectură și altele. Așadar, o bibliotecă este mult mai mult decât pentru a împrumuta cărți.

Pentru că FILIT ne-a adus împreună, în acest dialog, aș vrea să vă întreb de ce credeți că un festival de literatură este important în zilele noastre? Poate unii oameni consideră că este plictisitor să asculte oameni vorbind, de dimineață până seara. Cum ați explica unui public mai larg de ce este important acest tip de eveniment?

Din mai multe motive. Unul este că, dacă ai citit o carte și vrei să întâlnești autorul, persoana, mintea din spatele ei, este întotdeauna fascinant să întâlnești acea persoană și să-i auzi vocea.

De exemplu, când merg eu la evenimente, uneori oamenii nu-și dau seama că sunt americancă la origine, aud accentul meu, iar reacțiile, mai ales în Anglia, sunt: oh, credeam că ești britanică!

Mie întotdeauna îmi place să întâlnesc autori ale căror cărți le-am citit, pentru că asta îmbogățește experiența de lectură. Iar dacă nu le-ai citit cărțile, este o introducere în modul în care gândesc și cum sunt, poate vei deveni curios, ești înconjurat de alte persoane care iubesc și ele cărțile. Asta formează o comunitate grozavă, o comunitate de susținere, o comunitate pasionată și filozofică. E foarte valoros să fii parte din așa ceva.

Apoi, am observant că FILIT chiar se adresează cititorilor mai tineri. Într-una dintre dimineațile de la Iași, m-am întâlnit cu 200 de copii strălucitori. Era duminică dimineața, la 10, și 200 de tineri erau prezenți. M-am gândit că în Anglia toți ar fi încă adormiți la ora asta.

A fost atât de surprinzător că erau acolo și că erau atât de pasionați de cărți și se vedea că erau atât de bine citiți. FILIT crește viitorii cititori, asta mi s-a părut cu adevărat inspirațional.

În seara de la teatru, au venit 900 de oameni, iar majoritatea dintre ei erau tineri. Când fac evenimente și festivaluri în Regatul Unit și în Statele Unite, majoritatea cititorilor mei sunt femei de 40 de ani și peste. A fost super de revigorant să am oameni mai tineri acolo.

Și m-am gândit, wow, ce faceți voi în România și nu fac ei în Anglia pentru a atrage cititorii mai tineri? Știu că în Anglia sunt și scriitori mai tineri decât mine. Eu am 63 de ani. Așadar, desigur, voi atrage oameni mai aproape de vârsta mea. Înțeleg asta, dar nu s-a întâmplat așa aici. Deci, cum faceți asta la Iași? Vreau și eu puțin din asta.

De revista ALECART se ocupă doi profesori, foarte dedicați…

Da, am aflat, dar asta e la clubul de carte. Dar la teatru? Cum au venit atâția tineri? M-am întrebat dacă avea vreo legătură cu sfârșitul erei comuniste. Pentru că există o adevărată divizare între generația mai în vârstă și generația mai tânără.

Totuși, trebuie să fiu realistă și sinceră cu dumneavoastră. Ceea ce ați văzut la FILIT este o bulă. Dacă ieși din Iași, sunt sate foarte sărace, unde probabil unii oameni nu au atins niciodată o carte. De altfel, în statisticile UE, suntem la fundul clasamentului în ceea ce privește consumul de carte, din păcate.

Wow. Nu ai crede niciodată asta dacă ești în Iași, la FILIT.

Sunt curiosă, de ce v-ați mutat din SUA în Marea Britanie și cum a influențat acest lucru scrisul dumneavoastră?

Când eram student în SUA, am făcut un semestru în Londra și m-am îndrăgostit pur și simplu de oraș. Când am absolvit, am vrut să lucrez ca editor de carte, ceea ce însemna să mă mut în New York. Și am aflat că poți obține un permis de muncă în UK, pentru șase luni, dacă ai fost student în Marea Britanie. Astfel, împreună cu doi prieteni ne-am gândit să ne întoarcem pentru șase luni în UK, înainte să trebuiască să luăm viețile noastre în serios. Hai să mergem să ne distrăm puțin!

Așa am ajuns iar la Londra și am muncit, apoi l-am întâlnit pe un tip, m-am îndrăgostit, știi, povestea obișnuită. Și m-am gândit că s-ar putea să rămân.

Mai târziu am realizat că el nu era tipul potrivit, dar în cele din urmă a apărut bărbatul potrivit și am obținut un loc de muncă în editare, ceea ce voiam să fac. Și pur și simplu s-a întâmplat că am rămas în Anglia. Nu a fost parte din planul meu, dar simt că viața mea este ușor accidentală și că a fost un accident mare, dar unul bun. Deja locuiesc acolo de 40 de ani.

Mă întreb adesea ce fel de scriitoare aș fi fost dacă aș fi rămas în State. Am fost un immigrant,am fost un outsider timp de mulți ani. M-am simțit ca un străin. Mi-a luat mult timp să înțeleg cultura și să mă simt parte din ea. Chiar și acum nu m-aș numi niciodată englezoaică. Nu sunt englezoaică. Dar sunt o londoneză. Asta sunt eu. Am fost acolo atât de mult timp, cunosc atât de bine orașul și mă simt foarte confortabil în el.

Londra este plină de oameni din alte locuri. Te urci într-un vagon de metrou și din cei 16 oameni care stau acolo, poate șase dintre ei sunt englezi. Toți ceilalți sunt din altă parte și mă simt foarte confortabil cu asta.

Cred că scriitorii tind să se retragă din acțiune și să o observe, apoi să scrie ceea ce văd. Și acesta sunt eu trăind acel șablon, trăind modul de a scrie. Mă simt puțin în afara culturii, dar îmi asta îmi permite să o privesc poate mai obiectiv.

Cum te simți acum în legătură cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite?

E deprimant. E deprimant cât de repede se pot schimba lucrurile. Nu aș fi ghicit niciodată că vom am avea un președinte ca el și că și-ar putea consolida puterea atât de repede. Sunt îngrijorată. Cred că este pe cale să devină un stat autoritar: oameni ridicați de pe străzi, presa suprimată, universitățile, învățământul superior fiind suprimat, și nu înțeleg de ce oamenii nu sunt pe străzi, în special tinerii.

Unii dintre ei au fost. Au avut loc marșurile No Kings…

Da, dar au participat majoritar oameni mai în vârstă, de vârsta mea, care poate au o înțelegere mai profundă a istoriei. Dar ce naiba se întâmplă cu tinerii?

Eu sper că va exista o schimbare de vreun fel, dar sunt îngrijorată de alegerile din 2026 pentru congres, cred că ar putea fi declarată legea marțială, că va găsi o scuză pentru a opri acele alegeri pentru că nu este popular. Ratingul său de popularitate este de 37%, foarte scăzut. Este mai mic decât al lui Biden, așa că are doar baza lui. Oamenii care îl susțin sunt cu adevărat zgomotoși, iar majoritatea dintre noi nu suntem zgomotoși.

Cred că trebuie să ne facem auziți mult mai tare, în special sunt dezamăgită de tinerii americani. Ce naiba e în neregulă cu ei? Știi, erau destul de dispuși să protesteze împotriva multor altor lucruri care se întâmplau în lume, dar nu și împotriva propriilor probleme.

Vorbeați despre locurile de muncă pe care le-ați avut în Marea Britanie la început. Am vorbit la FILIT cu scriitori români, iar mulți dintre ei se plângeau de lipsa timpului pentru scris, deoarece aici în România nu există scriitori care să facă doar asta. Cam toată lumea are un loc de muncă principal. Ce fel de job ați avut înainte de a începe să vindeți cărți și de a putea trăi doar din scris?

Am fost editor de carte, iar asta m-a învățat multe despre cercetare, deoarece am fost editor al unor cărți de referință despre scriitori și artiști, așa că a trebuit să fiu foarte precisă. Am învățat să fac cercetări istorice, iar asta m-a ajutat ulterior să fac cercetări pentru cărțile mele. De asemenea, am învățat cum să curăț cuvintele, cum să fac cuvintele mai bune. Dar, după un timp, m-am săturat de asta.

Am vrut să îmi fac propria lucrare cu propriile mele cuvinte. Până la a doua mea carte, Fata cu cercel de perlă, nu am putut scrie cu normă întreagă. Sunt unul dintre norocoșii care pot scrie acum cu normă întreagă, fără a fi nevoită să fac și alte slujbe: predare, scriere creativă și jurnalism, pe care majoritatea prietenilor mei scriitori le fac.

Dacă nu aș fi avut succesul pe care l-am avut, probabil că aș face în continuare editare de carte.

Fata cu cercel de perlă v-a făcut cunoscută ca autoare în întreaga lume. Cum s-a născut ideea de a scrie această carte?

Cunoșteam pictura de mult timp. Sora mea a avut un poster cu ea, eu am avut un poster cu ea, iar mai târziu am aflat cine este pictorul. Am început să caut toate picturile de Vermeer din lume pentru a le privi. Iar într-o zi, doar zăceam în pat uitându-mă la o imagine cu Fata cu cercel de perlă, când mi-am dat seama că nu este un portret al unei persoane. Ea nu se uită la noi. Ea se uită la el. Este, de fapt, un portret al unei relații. Asta este ceea ce vedem eu, expresia de pe fața ei reflectă cum se simte în legătură cu el.

Deci, cine este ea? Am aflat că nu știm cine este, așa că, am zis, trebuie să inventez. Așa s-a întâmplat.

Ce iubiți cel mai mult în procesul de scriere și din toată experiența care vine odată cu publicarea unei cărți, lansări publice, întâlniri cu cititorii?

Toate acele lucruri sunt diferite, foarte diferite. Procesul de scriere este cel mai greu. Cercetarea este distractivă. Îmi place. Trebuie să mă forțez să mă așez în fiecare zi la birou. E ca un fel de exercițiu. Nu-mi place să o fac, dar mă simt mai bine după ce am făcut-o.

De obicei, am un moment sau două în care se leagă totul. Cuvintele din mintea mea, ceea ce gândesc și ceea ce iese pe pagină, se potrivesc.

Am această viziune despre gândul care este în mintea mea și apoi se transformă în cuvinte pe pagină, iar toate micile lucruri se desprind din el pe măsură ce coboară. Așa că ceea ce scriu este ca și cum nu ar fi niciodată 100% ceea ce gândesc. Acesta este idealul platonician aici. Și aceasta este realitatea. Întotdeauna se pierde ceva în procesul de a ajunge pe pagină. Cu toate acestea, persist.

Îmi place să editez, când pot să văd ce e în neregulă. Când reușesc să repar ceva e un sentiment plăcut.

Am remarcat că la seara FILIT ați spus că vă place să printați totul și să editați cu mâna, pe hârtie, apoi faceți modificările pe laptop.

Da, îmi place scrisul de mână. Pur și simplu mi se potrivește mai bine.

Cât despre întâlnirile cu cititorii, cum vă fac să vă simțiți?

Ceea ce se întâmplă după publicare, e ceva foarte diferit, folosește un mușchi diferit. Atunci când scriu, sunt destul de izolată. Iar după ce public, ies din izolare. Știu că sunt mulți scriitori care urăsc asta, pentru că vor să rămână acolo, în intimitate.

Mie îmi place să ies, dar trebuie să spun că poate fi și obositor. Îmi place să întâlnesc cititorii. Sunt curioasă ce o să întrebe. Ei mă surprind mereu. Și sunt un bun reminder când îi întâlnesc, îmi amintesc pentru cine scriu. Nu scriu pentru mine, scriu pentru ei. Și este important pentru mine să mă conectez la cititori.

V-ați simțit vreodată subestimată pentru că sunteți o scriitoare, o femeie?

Este dificil să deslușesc asta, pentru că eu am primit mai multă atenție decât mulți autori.

Mulți scriitori publică ceva și se roagă pentru un interviu sau o recenzie, scriu o carte minunată, și nimic nu se întâmplă.

Sigur, de obicei munca mea este evaluată, dar nu primesc recenzii la fel de multe precum colegii mei bărbați. Văd asta. Cineva ca William Boyd sau Ian McEwan este întotdeauna revizuit pe toate fronturile. Fiecare ziar are o recenzie a celei mai recente cărți. Poate că nu sunt în aceeași ligă cu ei, e în regulă.

Dar, totuși, te întrebi, bine, ce se întâmplă aici? Nu știu dacă asta se întâmplă pentru că sunt femeie sau dacă ceea ce scriu, ficțiune istorică, nu este un gen luat atât de în serios. Așa că, dacă aș vrea să devin o scriitor mai serioasă, ar trebui să scriu un roman contemporan, un roman despre probleme actuale, un roman mai direct. Dar eu tind să fiu mai subtilă decât atât.

Cred că femeile autoare primim mult mai multă atenție acum decât înainte, dar în continuare nu cred că se întâmplă la nivelul la care primesc autorii bărbați.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tracy Chevalier, scriitoare: “SUA este pe cale să devină un stat autoritar și nu înțeleg de ce tinerii nu sunt pe străzi.” appeared first on Cultura la dubă.

“Când eram copil am venit aici, în apropierea Drăgășanilor. Așa am descoperit Oltul, un râu care arăta minunat, nu era un lac, ca acum. Era natură pură, pe un banc de pietriș am văzut primul scorpion din viața mea și puțin mai sus am văzut bivoli în apă.”

Născută din ramificațiile unora dintre cele mai puternice familii nobile ale României, Știrbey, Costinescu și Bibescu, având rude în familiile Ghica, Brătianu, Rosetti sau Sturdza și fiind căsătorită cu un descendent al împăratului Franz Joseph, Ileana Kripp s-a întors în România copilăriei sale și a readus la viață tradiția viticolă și vinicolă a familiei Știrbey.

Averea Știrbey a fost impresionantă, însă Ileana nu a trăit vremurile de aur ale dinastiei. A cunoscut perioada dură, opresivă, în care comuniștii au deposedat neamurile boierești de bunuri și le-au înghesuit alături de muncitori în locuințe comune. 3 dintre bunicii săi au fost închiși în închisorile comuniste.

“Am stat în odaie cu părinții până la 10 ani. Eram 13 pe o baie și bunica spunea: bine că ei nu se spală decât sâmbăta, că așa avem mai multe șanse să intrăm la baie.”, își amintește acum râzând.

Pe când familia Știrbey-Costinescu trăia astfel, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei și Palatul Știrbey de la Buftea fuseseră ocupate de oamenii regimului. “La 2 noaptea au venit peste ei, i-au aliniat în curte și nu au avut voie să își ia decât niște perne, pături, saltele, câteva haine, nimic de valoare.”

Alături de alți 11 moștenitori, Ileana a reușit să recupereze în anii 2000 o parte dintre proprietățile străbunicului Barbu Știrbey, dar și mărturii ale propriei identități. De aproximativ 20 de ani, locuiește o bună parte din pe an la Drăgășani, în mijlocul viei.

Produce vin premium, în ediții limitate, și primește în casa sa grupuri mici de vizitatori, care degustă vinurile Prince Știrbey și descoperă povestea familiei. La rândul său, transmite propriilor copii și nepoți iubirea pentru România, țara din care ea a fost nevoită să plece singură, la doar 15 ani.

***

Este o dimineață de duminică și în poarta domeniului Știrbey de la Drăgășani ne întâmpină însăși proprietara Ileana Kripp, fostă Costinescu.

Este nepoata prințesei Maria Știrbey și strănepoata lui Barbu Știrbey, prim-ministru al regatului român și administrator al Domeniilor Coroanei, la rândul său nepotul lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849 – 1853 și 1854 – 1856.

În orice poveste de familie pe care ne-o spune apare, inevitabil, un nume important. O mătușă Rosetti, un văr Brătianu și așa mai departe.

“Familiile astea se vedeau și dacă se plăceau se și căsătoreau, hahahaha.” Umorul și autoironia se strecoară printre relatările cât se poate de serioase și de emoționante. În definitiv, povestea sa este povestea dezrădăcinării unui copil de propria familie și de propria țară.

Este, de asemenea, strănepoata lui Emil Costinescu, fost ministru de finanțe sub Carol I și co-fondator al Băncii Naționale a României.

“Pe bulevardul principal din Sinaia este o casă a străbunicului Emil Costinescu, ridicată între 1882 și 1885, construită de un architect român, Creangă, după o tehnică elvețiană. Această casă mai este în picioare și azi, semn că a avut o construcție fantastică. Dar grădina ei a devenit o parcare betonată, nu mai e niciun pom.

În stil românesc…

Nu, nu este stil românesc, este stil tovărășesc. Stilul românesc îl găsiți în alte părți și vă încântă, dar stilul tovărășesc nu are niciun fel de rădăcini, asta e drama, acolo doare. Faceți diferența între românesc și tovărășesc. Găsiți aceeași tovărășie și în Germania de Est și în alte țări.”

S-a născut la Sinaia și își amintește cu plăcere de drumețiile până la Vârful Omu. A fost nevoită să facă școala generală la București, în timp ce tatăl, de profesie inginer, a fost sudor pe șantiere, a cărat și instalat wc-uri și conducte de gaze.  Mamei i s-a interzis să continue studiile după 15 ani și a lucrat ca desenatoare la o instituție publică.

Deși a trăit în aceleași condiții ca orice copil, în comunism, a dobândit natural eleganța unei familii nobile.

“Știați cu adevărat din ce familie vă trageți?

Eu aflasem secrete de familie, istoricul familiei, fiindcă se puneau niște perne imense pe telefon ca să putem vorbi. Bunicul meu vorbea despre multe adevăruri pe care apoi nu le-am auzit niciodată la școală.

Să știți că nobilitatea poate să fie câștigată, dar poate să fie și cea profundă. Dacă luați un țăran care nu știe să scrie, îl poți găsi mai nobil decât oricine altcineva. Sunt două nobilități în ochii mei și bineințeles că eu o apreciez pe cea profundă, care nu are de-a face cu titluri.”

Străbunicul Barbu Știrbey, numit și Prințul alb, căsătorit cu Nadeja Bibescu, a fost apropiatul familiei regale încă de la Carol I, ulterior devenind omul pe care Ferdinand îl consulta în orice privință.

În același timp, între Barbu Știrbey și Regina Maria a existat o pasională poveste de dragoste, relatată de apropiați și apoi de istorici, consemnată în corespondența acestora. Barbu semna scrisorile către Maria “ILYMM”(n.r. I Love You, My Marie). Din iubirea lor s-ar fi născut Principesa Ileana, copilul preferat al Reginei Maria, și Principele Mircea, ultimul fiu născut, decedat la doar 3 ani.

“Regina Maria a fost dragostea vieții lui. El s-a căsătorit cu vara lui, dar nu din dragoste. A cunoscut-o pe Maria înainte să fie regină și s-a îndrăgostit pur și simplu. Știu că oamenii sunt dornici de senzații, de povești de concubinaj și sex, dar iubirea pentru Regina Maria a durat până la sfârșitul vieții lui și a fost ceva cu totul special.”

Cei doi își petreceau numeroasele întâlniri la Palatul Știrbey de la Buftea, locul unde în zilele noastre se desfășoară festivalul Summer Well, nunți și alte petreceri private. La Buftea, Ileana avea să ajungă ca adult, la aproape 10 ani distanță de la căderea comunismului.

Plecarea din România

A plecat din țară pe când avea doar 15 ani, cu ajutorul savantului român Henri Coandă, stabilit la Paris.

“Henri Coandă era prieten cu familia bunicilor Costinescu, fiind cu toții aromâni.  A fost o întâlnire de familie în care m-au întrebat dacă vreau să plec singură, fără să fim siguri că familia se va putea întregi. Și am zis că mă duc.”

O mătușă Știrbey și Henri Coandă au ajutat-o să se înscrie la internatul de maici de la Notre Dame de Sion.

“Mătușa mi-a făcut instrucție: să nu scrii în scrisori ce gândești. Atunci mi-am dat seama că țara mea e o mare închisoare. Fiindcă nu numai că nu poți ieși în țară, dar dacă ieși, iei această închisoare cu tine.

Asta a fost pentru mine cea mai mare durere, bunicii au rămas în urmă, nu puteam să îmi văd prietenii și nici să le spun ce gândeam.

Henri mi-a spus: îți prelungesc pașaportul și zic că vreau ca tu să înveți franceza mai bine și că apoi te trimit înapoi acasă. M-am dus cu el de mână la Ambasada României de la Paris. Eu nu știam cât de mult îi făcea Ceaușescu curte lui Coandă să se întoarcă în România, voia să se mândrească cu acest savant. De aceea i se acordau anumite privilegii.

Apoi, de Crăciun mi-a zis: acum o să îl invităm pe tatăl tău să vină să te ia. Henri era un mucalit și mi-a spus: vrem să scăpăm de tine și îi scriem tatălui tău: vino să o iei înapoi pe Ileana.”

Familia s-a întregit mai târziu la Paris, dar s-a mutat în Germania, unde tatăl a primit un post de inginer. Tânăra Ileana voia să studieze design de interior, însă tatăl nu a fost de acord. Așa că a studiat limbi străine și a pictat abajururi la un magazin de mobilă din Munchen. Mai târziu, a lucrat în bancă.

„M-am mutat în Germania și am avut 2 copii minunați, fiecare are acum câte 4 copii, deci am 8 nepoți. Copiii sunt din prima căsnicie. Dar actualul meu soț, fiind văr primar cu primul bărbat, este unchiul copiilor mei, hahaha. Soacrele mele sunt surori, am rămas în familie, hahaha.”, povestește cu zâmbetul pe buze.

De altfel, această legătură de familie avea să aibă un rol determinant în întoarcerea sa acasă.

“Primul meu bărbat nu avea niciun interes pentru România, voia să plece în Africa. De aceea ne-am și despărțit. Eu strângeam tot felul de pachete ca să trimit în țara mea – medicamente, caiete, ce puteam. Și el îmi zicea: ce faci, iar strângi cartoane? Numele lui era foarte cunoscut acolo și mă foloseam de orice relație, cerșeam la ei, oameni foarte importanți, ca să pot să trimit lucruri în România. Adunam și adunam, mă duceam la farmacii și luam cât de multe medicamente puteam.

Până la urmă, el a plecat în Africa, eu în România și fiecare a fost fericit. De altfel, când am decis să mă căsătoresc cu Jakob, el mi-a pus o condiție, să facem luna de miere în România. Pentru Jakob, spre deosebire de primul soț, legăturile de familie sunt foarte importante.

Familia Kripp are peste 700 de ani în Tirol, iar noi stăm în casa familiei Kripp de la 1454. Mama lui Jakob, ca și prima mea soacră, era strănepoata împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Deci și Jakob are o istorie bogată, dar care nu e povară, ca a mea.”

Întoarcerea acasă

Baronul austriac Jakob Kripp, de profesie jurist, a fost cel care i-a convins pe moștenitorii dinastiei Știrbey să înceapă lupta pentru recuperarea averii familiei. În 1997, cei doi au venit pentru prima dată în România, în luna de miere.

“Am intrat prin Satu Mare și am colindat toată țara în zig-zag. Am descoperit atunci multe locuri, fiindcă atunci când eram mică nu am avut ocazia să vizitez. Era foarte trist, frumos și vesel în același timp. Am plâns de mai multe ori în fiecare zi. Aveam emoții mari, adânci.

Când am ajuns la Brașov, am vizitat casa Știrbey, care era Casa Pionierilor. Am recuperat-o ulterior, dar a trebuit să o vindem fiindcă eram foarte mulți moștenitori.

Am închiriat o odaie aproape de casa copilăriei din Sinaia și m-a apucat așa un stres intern, încât am zis să plecăm. De frică de a avea un contact cu locul copilăriei mele, din care am fost nevoită să plec.

Și să vă spun o poveste incredibilă. Eu am dormit prima dată la Palatul de la Buftea atunci, în luna de miere. Am venit cu mașina austriacă a lui Jakob, am închiriat o odaie și ne-au spus prețul în lei. A doua zi am avut un mic dejun destul de… vechi, hahaha, iar apoi ne-au spus un preț exorbitant în dolari.

Eu eram roșie toată, pentru Jakob era ca un spectacol de teatru. Cu calm a încercat să le explice că suntem în România, unde nu se plătește în dolari și chiar dacă s-ar plăti, nu ar fi în niciun caz cursul valutar cerut de ei.

Asta se întâmpla în casa străbunicului meu.”

Barbu Știrbey a murit în 1946. Soția Nadeja și cele 4 fete ale lor erau moștenitorii de drept ai averii. Așa că urmașii acestora, răspândiți în Canada, Anglia, Franța și Germania, 12 la număr, au fost cei care au revendicat, începând cu 1998, bunurile familiei.

„Jakob a reușit să îi convingă pe tata și pe ceilalți moștenitori să facă cereri, i-a ajutat să facă dosarele, și-a luat un an sabatic de la bancă, s-a ocupat de procese. Bineînțeles că nu totul a fost rezolvat încă.

Pe aici era o pădure și cei care trebuia să semneze își doreau nu știu ce telefoane și bani. Jakob s-a făcut că plouă, le-a dat de înțeles că e dreptul familiei și atât și cred că i-a pisat așa tare încât au renunțat, până la urmă. Le-a arătat în cel mai elegant mod că nu e bine ce fac.”

Domeniul viticol de la Drăgășani, moștenire directă de la bunica Maria Știrbey, fiica cea mare a lui Barbu Știrbey, a fost recuperat cu ușurință.

„Nu a fost necesar să facem proces, am avut documente de la 1896 cu descrierile exacte ale hectarelor. Cei doi directori de la IAS au spus: să știți că v-am căutat. Iar administratorul viei chiar a rămas alături de noi până în prezent.”

Destinul Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei

Marea bătălie cu statul român s-a dat pe Domeniul Știrbey de la Buftea, dar mai ales pe Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, în spatele căruia s-a aflat mulți ani grădina Eden.

„De când am depus hârtiile, până să ni se retrocedeze, a fost groaznic. Până la urmă, palatul a fost retrocedat prin proces.

Voia altcineva această proprietate, un om politic român foarte important. Partea din spate nu am reușit să o recuperăm sub nicio formă, am vândut dreptul litigios fiindcă am ajuns la concluzia că sănătatea e mai importantă.

Noi făcusem cerere de retrocedare, știau că ne vrem dreptul înapoi, iar ei au început să distrugă anexele din spate, au distrus administrația domeniilor Știrbey construită prin anii ‘20 și cramele unde se depozita vinul adus de aici, de la Drăgășani. Era o clădire lungă, stil neo-brâncovenesc, au început să o cioplească, să o distrugă. Era clar că nu aveau nicio intenție să ni le dea înapoi.

Nu ni s-a retrocedat nici parcarea din față. Pe vremuri, gardul era până la trotuar, iar comuniștii au mutat gardul și au făcut parcare. Apoi noul proprietar a făcut un prim proiect cu arhitectul Alecu Beldiman. Când a văzut proiectul, băiatul meu a zis: “ăsta arată ca un deodorant”. Era un bloc puțin rotund sus. Voia să păstreze fațada și să facă în spate ditamai clădirea.

La un moment dat au început lucrările fără autorizație și era o groapă imensă, au tăiat niște platani seculari superbi. Proiectul nu a fost aprobat, din fericire, a fost o mișcare civică puternică atunci.”

Palatul Știrbey din București a fost construit în anul 1835 pentru Barbu Dimitrie Ştirbei și reprezenta principala locuință a familiei în anotimpurile friguroase. În 1948 a fost naționalizat, a devenit sediul Muzeului de Artă Populară și, ulterior, al Muzeului Ceramicii şi Sticlei.

După ce Ileana Kripp și rudele sale au câștigat clădirea în instanță, au vândut-o omului de afaceri Ovidiu Popescu pentru 5 milioane de euro. Acesta a decedat, iar monumentul istoric a fost moștenit de fiul său, Alexandru Popescu.

Sub proprietatea familiei Popescu, crama și grajdurile istorice au fost demolate cu implicarea unor funcționari publici de la Primăria Sectorului 1 și Ministerul Culturii. Fapta aceasta, precum și autorizațiile de construcție obținute pentru ridicarea mall-ului au fost anchetate de DNA și ulterior anulate.

În 2019, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei a fost achiziționat de dezvoltatorul imobiliar israelian Hagag, care în 2023 a început lucrările de restaurare și va continua proiectul de mall de lux într-o altă formă arhitecturală, momentan necunoscută publicului.

Ileana Kripp regretă destinul proprietăților familiei, dar mărturisește că nu ar fi avut alte căi.

„Toate proprietățile erau într-o stare deplorabilă. Eram 12 moștenitori și noi nu aveam cum să le reparăm.”

Continuarea tradiției viticole la Drăgășani

Cu o parte din fondurile obținute din vânzarea proprietăților, dar și cu bani de la soțul său, Ileana Kripp a ales să investească în domeniul de la Drăgășani, unde este proprietar majoritar, alături de baronul austriac Jakob Kripp. A renovat casa veche de peste 100 de ani și a investit în vie și într-o nouă linie de producție de vin, în cantități reduse, dar premium.

“Bunica mea avea sufletul aici și iubea locul, iar tradiția viticolă în familia mea este de sute de ani aici și nu în ultimul meu, bărbatul meu vine dintr-o familie care face vinuri de peste 400 de ani în Tirolul de Sud. Unul dintre frații lui este chiar enolog și a venit aici să ne dea sfaturi, i-a spus: dacă nu vii tu să faci ceva aici, vin eu fiindcă e minunat.

Tradiția vinului la Drăgășani există de sute de ani, tot dealul acesta este de peste 2000 de ani, pe aici au trecut romanii, dacii, grecii, toți băutori de vin.

Barbu Știrbey era un foarte bun om de afaceri și și-a dat seama de potențial. Când a venit aici filoxera (n.r. insectă dăunătoare viței de vie), Barbu Știrbey a vrut neapărat să salveze soiurile românești.”

Fascinată de istoria propriei familii, baroneasa ne arată o colecție de afișe, meniuri, reclame sau fotografii care vorbesc despre tradiția vinului Știrbey și despre soiurile de viță autohtone, de la Crâmpoșie, la Tâmâioasă Românească sau Feteasca Regală.

Printre acestea, înrămat este un Mers al trenurilor de la 1905 cu reclama pepinierei Știrbey de la Drăgășani, unde Barbu Știrbey a dezvoltat vițele indigene, printre ele și Crâmpoșia Selecționată, unul dintre soiurile care au supraviețuit din vremea dacilor până în prezent.

“În revista Furnica a avut ani de zile reclame Știrbey și cred că așa a susținut și ziarul. Sunt reclame pline de umor, unele chiar deochiate. Iar toți cei care au pictat aceste reclame, au devenit apoi artiști foarte cunoscuți – Francisc Șirato, Thodorescu Sion. Când se întâmpla asta, Barbu Știrbey avea cam 30 de ani.”

Ileana Kripp s-a familiarizat mai întâi cu vinul familiei Kripp, din Tirol. Mergea la cules de struguri și îi plăcea să bea must. Dar în România a descoperit soiurile de viță românească, înmulțite chiar de străbunicul său.

Între timp, a învățat chiar de la țăranii români, culegători de struguri, care este specificul soiurilor locale, al climei și al zonei.

“Pentru că aveau din ce în ce mai puține fonduri, au pus din ce în ce mai puține substanțe chimice pe vie, ceea ce a fost foarte bine pentru sol, fiindcă nu a fost poluat. În timpul comunismului conta cantitatea, nu calitatea. Vinul de aici se numea IAS Drăgășani.

Munca din vie este manuală și necesită cunoaștere, dar Ceaușescu a decis să se planteze la Drăgășani numai soiuri albe și la Sâmburești soiuri roșii, fiindcă era mai ușor să se gestioneze la grămadă și să dea cât mai mult la hectar.

Crâmpoșia și Feteasca Regală dau mult la hectar, aveau și Sauvignon Blanc și Tămâioasă, fiindcă în România nu se poate fără Tămâioasă. 60% din hectarele pe care le-am recuperat era viță albă, cu 4 soiuri albe, toate în stare foarte bună. Restul erau foarte vechi, unele de la 1911, în stare proastă și am decis să le scoatem, să le înlocuim. Aveam soiul de Crâmpoșie cel mai mult, cam 30% din soiurile albe.

Soiurile astea, dacă le tai, le ții în frâu, cu coarda mică, cu un ochi-doi, îți dau puțin la hectar.

Dacă le lași să se dezvolte și vrei mult, lași coardă cu mulți ochi și îți fac nu știu câți struguri. Dar calitatea este mult mai proastă fiindcă aceeași plantă trebuie să hrănească mai mulți struguri. Și veți avea un vinișor.

Dacă vinul e făcut din struguri bine hrăniți, veți avea mai multă aciditate, zahăr exact cât trebuie, totul va fi mai echilibrat.

Enologul hotărăște când se culeg strugurii, depinde ce vrem să facem. Dacă vrem să facem un vin sec, momentul de cules diferă față de un vin dulce sau demidulce.

Dar există și momente în care clima nu îți mai dă deloc vinul sec sau deloc vinul dulce. Fiindcă nu apucă să se îndulcească strugurele dacă vine vremea rece mai devreme.”

La o plimbare printre rândurile de viță, Ileana Kripp mai găsește ciorchini de struguri roșii Cabernet Sauvignon. „Aceștia nu au fost culeși pentru că aveau câteva boabe verzi, iar boabele verzi nu ne plac, alterează gustul. Iar altele erau prea arse de soare.”

Anul acesta am trăit cu toții cea mai caniculară vară de când sunt înregistrare datele meteo, iar agricultura a avut mult de suferit.

„Anul acesta a fost cel mai diferit față de toți anii. S-a precipitat coacerea extem de rapid, de brutal, au fost zile toride și nu a plouat.

Strugurii, când stau prea mult la soare, se fac cum ne facem noi dacă stăm prea mult la plajă. Se arde pielea, apoi se și cojește. Este o loterie și o măiestrie în vie. Am cules foarte devreme, un soi după altul, fiindcă dacă nu culegeam, aveam prea mult zahăr, care apoi face prea mult alcool, echilibrul s-ar fi stricat.”

Pe dealurile de la Drăgășani se întind acum mai multe vii și crame private, de mici dimensiuni, iar vinul produs în această zonă este printre cele mai apreciate din România. Printre acestea se numără vinurile Prince Știrbey, Isărescu sau Avincis. Dar, deși au parte de același sol și aceeași climă, vinurile diferă de la o casă la alta.

„Dați aceeași carne la trei bucătari și fiecare va face altceva din ea.”

Tradiția vinului în România nu ține doar de agricultură, ci și de cultură. Chiar statul român a cuprins în PNRR un capitol destinat dezvoltării turismului viticol, așezat laolaltă cu cultura. Ministerul Antreprenoriatului și Turismului ar urma să dezvolte o rută turistică a cramelor ce pot fi vizitate. Proprietara domeniului Știrbey este, însă, de părere că vinul premium nu poate fi degustat prin turism de masă.

„Unii vor să facă profit din asta fără să aibă cunoștință. Voiau să facă aici stații de autobuz, să vină puhoaie. În primul rând, șoseaua era înainte dublă, era betonul prost și au schimbat-o cu bani europeni, dar au făcut-o îngustă, nu au loc nici două mașini. Să vină aici autobuze întregi e imposibil. Deja e o limită a infrastructurii.

Turismul viticol se poate face doar în intimitate, dacă vrei să fie de calitate. E imposibil să îți vină un autobuz de 45 de persoane și să te înțelegi om cu om. Devine cantină.

Noi facem vinuri de nișă, iar dintr-un soi putem face și 3-4 feluri, ceea ce arată creativitatea. Aici se creează, nu se fabrichează vin.

Străbunicul și-a pus numele pe stică și asta arată calitatea. Când îți pui numele pe ceva, nu vrei să îl periclitezi. Noi nu punem un nume fictiv sau un nume… drăguț. Noi am vrut să păstrăm tradiția familiei.”

În casa de la Drăgășani, Ileana Kripp își gospodărește singură bucătăria și se bucură de mâncarea românească locală, de la roșiile gustoase și brânza țăranilor la un grătar cu mult usturoi. A învățat să facă zacuscă și vrea să transmită rețetele românești nepoatelor sale, care vin frecvent în vacanța de vară în Oltenia.

Soții Kripp primesc personal vizitatorii, atunci când sunt acasă. Le fac degustări de vin Prince Știrbey și le pregătesc o masă ca în familie.

„ – Care este vinul dumneavoastră preferat?

-Depinde de zile, depinde de ce mănânc, depinde din ce an este. Dintre vinurile albe, cel mai frumos îmbătrânește Feteasca Regală și am tendința să merg mai mult către el, mai ales că beau mai mult la mese, nu între mese. Dacă e foarte cald, prefer Crâmpoșia sau Rose-ul.”

Ileana Kripp, născută în România și educată în Franța și Germania, locuiește când în Austria, când la malul Oltului.

S-a luptat să își recâștige cetățenia română, dar a cedat în fața unei birocrații absurde. Se prezintă drept româncă, iar sufletul său și-a găsit aici liniștea, în ciuda barierelor care au afectat traseul întregii sale vieți.

„Am pierdut cetățenia când am plecat în Germania și a trebuit să renunț la ea. M-am dus la Ambasada României la Viena să fac solicitare să îmi redobândesc cetățenia. Am simțit fiori reci, parcă eram în anii ’60. Ambasadorul de atunci ne-a promis că se rezolvă în câteva luni, după 6 luni – nimic, după 1 an – nimic.

Am venit la București și mi s-a spus că trebuie să mai aștept 5 ani, că sunt străină. Trebuia să o dobândesc de la zero și nu a contat că m-am născut în România și că am crescut aici până la 15 ani, că aici sunt strămoșii mei. În lacrimi am zis că îmi retrag cererea. M-am simțit umilită.

Sunt româncă, eu știu asta în sufletul meu, nu mai contează că nu sunt pe hârtie. Alții sunt români pe hârtie și nu sunt români, de fapt.”

Casa Știrbey este o dinastie valahă ce datează din secolul 15.

600 de ani mai târziu, Ileana se încăpățânează să ducă mai departe numele Știrbey, într-o țară blocată încă în metehne comuniste.

Vă întrebați vreodată, chiar dacă este ceva iremediabil, cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost ocupată de comuniști?

Da. Mi-am imaginat de multe ori.

România e o țară foarte bogată, foarte frumoasă, foarte prost administrată și foarte furată. Furată nu în sensul că fură și pune în buzunar, ci sunt furate posibilitățile de a avansa, șansele.

Asta este cel mai trist. E un nihilism în chestia asta care doare și țara a mai trăit-o, dar parcă durează prea mult. Parcă e din ce în ce mai rău. Ar fi putut veni un timp mai bun și iar ne-am împotmolit.

Sinaia sufletului meu nu mai există. În fața casei mele aveam o poiană prin care în fiecare zi treceau vacile cu talăngi. Acum sunt numai și numai betoane, case cu betoane, blocuri cu betoane. Zici că te duci la Sinaia, la munte, și nu mai vezi un pom în fața casei. Asta este durerea mea.

Dar să știți că nu este numai aici. E o boală generală. S-au construit multe greșit și în alte țări. Doar că acolo era locul meu de naștere, de aceea mă doare.

Cel mai de preț lucru pe care îl avem e pământul, atât pentru ceea ce ne poate oferi el, cât mai ales pentru legătura cu rădăcinile noastre. Iar rădăcinile mele sunt aici, în România.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Întoarcerea dinastiei Știrbey appeared first on Cultura la dubă.

Într-un răspuns către Cultura la dubă, Ministerul Culturii precizează următoarele:

“Având în vedere că SC Eldiclau SRL și-a dovedit incapacitatea de a gestiona obligațiile asumate prin contractul referitor la consolidarea și restaurarea Muzeului Național „George Enescu” – Palatul „Cantacuzino”:

• s-a luat decizia de a nu prelungi contractul cu această firmă;
• s-a blocat garanția de bună execuție constituită până în prezent în cadrul contractului, în valoare de 929.025 lei în contul deschis la dispoziția Autorității Contractante;
• Ministerul Culturii s-a înscris la masa credală pentru recuperarea creanțelor;
• după estimarea contabilă și judiciară a prejudiciului, vom acționa în instanță executantul;
• vom emite certificat constatator negativ pentru executant, astfel încât acesta să nu mai poată participa la proceduri de achiziție ulterioare.”

Până în prezent, firma Eldiclau din județul Dolj, deținută în acte de Ștefania Dincă, a încasat 2 milioane de euro. Ministerul Culturii susține că nu au fost plătite lucrări care nu au fost executate.

După estimarea contabilă și judiciară a prejudiciului, Ministerul Culturii afirmă că va acționa executantul în instanță și va emite certificat constatator negativ pentru acesta, ceea ce l-ar împiedica în viitor să participe la licitații publice cu statul român.

SC Eldiclau SRL a primit de-a lungul ultimilor ani proiecte de la SRI și DIPI – departamentul de servicii secrete al Ministerului de Interne, Spitalul Universitar de Urgență București, precum și o importantă lucrare la Aeroportul din Timișoara.

Ministerul Culturii va organiza o nouă licitație pentru redeschiderea șantierului și finalizarea lucrărilor de la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei și Casa Memorială George Enescu.

Detalii AICI.

The post Ministerul Culturii va da în judecată firma de construcții Eldiclau pentru recuperarea prejudiciului produs la Muzeul Național George Enescu – Palatul Cantacuzino appeared first on Cultura la dubă.

Firma care a câștigat licitația are mai multe conexiuni politice și a primit de-a lungul ultimilor ani proiecte de la SRI și DIPI – departamentul de servicii secrete al Ministerului de Interne, Spitalul Universitar de Urgență București, precum și o importantă lucrare la Aeroportul din Timișoara.

În 2021, firma Eldiclau din județul Dolj, a câștigat licitația organizată de Ministerul Culturii, deși înregistra la stat datorii de milioane de lei.

Întârzierea procesului de consolidare reprezintă acum un pericol pentru Palatul Cantacuzino, iar lucrările vor putea fi reluate abia după organizarea unei noi licitații.

Ministerul Culturii nu a oferit până acum informații despre suma încasată de firma Edinclau și nici cum va recupera prejudiciul. Suma proiectului se ridică la 6 milioane de euro, iar banii sunt împrumutați de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.

“La finalul anului trecut, am luat decizia de a nu prelungi contractul de execuție a lucrărilor de restaurare și consolidare, întrucât la sfârșitul perioadei prevăzute în contract, lucrarea era realizată în proporție de doar 25%. Procedura prevede ca până la reluarea lucrărilor, obiectivul Palatul „Cantacuzino” care găzduiește acest Muzeu să fie pus în siguranță, pentru a nu se degrada.

Pentru că nu-mi doresc repetarea situației anterioare, ca o semnătură să dureze câteva luni sau hârtiile să se plimbe cu lunile între părțile implicate, m-am asigurat de:

-realizarea rapidă a lucrărilor de punere în siguranță a acestui obiectiv de patrimoniu unic al moștenirii noastre culturale. În acest sens a fost publicat anunțul pentru contractarea acestor lucrări, termenul de depunere a ofertelor fiind stabilit pentru data de 16 ianuarie a.c. Termenul de execuție a lucrărilor de punere în siguranță este de 45 de zile de la emiterea Ordinului de începere a lucrărilor.

-demararea cât mai rapida a procedurilor de achiziții pentru lucrările de restaurare și consolidare rămase de executat.

-luarea măsurilor legale impuse de această situație critică.”, este mesajul publicat pe facebook de ministrul Culturii Raluca Turcan.

Firma Edinclau este înregistrată în județul Dolj, localitatea Carcea, și este deținută de Ștefania Dincă. În domeniul construcțiilor, Edinclau este cunoscută pentru peste 200 de contestații depuse la licitații publice, blocate ani întregi din această cauză. Inclusiv lucrările la Cazinoul din Constanța a fost întârziate în trecut din acest motiv.

Și lucrările la Palatul Cantacuzino ar fi trebuit să înceapă acum 15 ani, însă România a pierdut mai întâi primele fonduri puse la dispoziție de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, apoi procedura de achiziție a fost blocată de-a lungul timpului din cauza mai multor contestații.

Cultura la dubă a scris în repetate rânduri despre situația de la Muzeul Enescu și stadiul avansat de degradare a clădirilor.

ISTORICUL PALATULUI CANTACUZINO

Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București a fost ridicat din dorința lui Gheorghe Cantacuzino, cunoscut drept “Nababul”. Acesta era unul dintre cei mai bogați români la începutul secolului 20. Arhitectul Ion Berindei a desenat planurile în 1898, iar palatul a devenit locul în care erau organizate cele mai exclusiviste petreceri ale vremii.

Dupa moartea fiului său, Mihail Cantacuzino, clădirea a revenit soției acestuia, Maruca Cantacuzino, una dintre cele mai importante figuri feminine ale epocii. Maruca a fost marea iubire a lui George Enescu, cu care s-a și căsătorit. După moartea compozitorului, Maruca a donat palatul și casa statului roman pentru ca ele să fie transformate în Muzeul George Enescu.

Palatul Cantacuzino este monument istoric de importanță națională și a fost clasat inclusiv în Patrimoniul European. În el erau expuse obiecte personale ale marelui compozitor și violonist, precum viorile sale, pianul, manuscrise ale operelor, fotografii, scrisori sau ochelarii de vedere.

The post Lucrările de consolidare a Muzeului Național George Enescu au fost blocate după ce firma a executat doar 25% din proiect, în termenul legal appeared first on Cultura la dubă.

În ultimii 20 de ani clădirea fusese lăsată în paragină și ajunsese un focar de infecție în mijlocul capitalei. În mandatul său, Gabriela Firea a renovat fațada, dar structura clădirii a rămas șubredă.

Actualul proiect, depus de Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS), presupune consolidarea seismică și renovarea energetică moderată a clădirii. Perioada de implementare este de 3 ani și 4 luni de la semnarea contractului de finanțare.

Blocul Rosenthal a fost construit după planurile lui Radu Dudescu, la acea vreme arhitectul șef al Băncii Naționale a României.

Timp de 30 de ani a găzduit “Casa de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutoare” a angajaților BNR. Din anul 1968, a fost sediul Băncii Române de Comerț Exterior. După 1999, imobilul nu a mai avut vreo utilitate publică.

Imobilul a fost printre primele din București care avea prăvăliile retrase de la bulevard și care a permis trecătorilor să circule pe sub coloane. Numele l-a căpătat de la magazinul cu porțelanuri de lux Rosenthal, pe locul căruia a fost ridicată clădirea.

Potrivit primarului Nicușor Dan, după consolidare, imobilul va fi folosit drept clădire administrativă.

The post Blocul Rosenthal de pe Calea Victoriei va fi restaurat prin PNRR. Lucrările vor costa 8 milioane de euro appeared first on Cultura la dubă.

Pe parcursul celor două zile, respectiv pe 18 și 19 iunie, vor avea loc spectacole de teatru, recitaluri instrumentale, concerte de muzică populară și pop, spectacole de percuție și ritm, momente de dans contemporan sau de atelierele de joacă pentru copii.

Zone pietonale / Străzi deschise 18-19 iunie 2022, între orele 09:00 şi 22:00:

• Calea Victoriei între Piaţa Victoriei şi Splaiul Independenţei;
• Șoseaua Kiseleff între str. Arh. Ion Mincu și str. Monetăriei;
• Bd. Unirii între Splaiul Independenței și Bd. Dimitrie Cantemir și între Bd. Dimitrie Cantemir și Bd. Mircea Vodă (sensul de mers spre Piața Alba Iulia);
• Drumul Taberei între Valea Ialomiței și Valea Argeșului.

Evenimente conexe

Din seria evenimentelor conexe de weekendul acesta fac parte Concertul caritabil extraordinar pentru sprijinirea Ucrainei „Life Will Win”, care va avea loc în Piața „George Enescu” sâmbătă de la ora 19:00, dar și Food Truck Festival care are loc în sectorul 6, în ambele zile de weekend.

PROGRAM ARTISTIC WEEKEND #6 | 18 – 19 iunie 2022

Sâmbătă, 18 iunie 2022 – Zona centrală

Calea Victoriei, nr. 155, Sediul Entertix – Zona Pipera

19:00-21:30: „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” (Teatrul Apropo) – eveniment finanțat de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul programului Burse de idei pentru „București RE:imaginat” (6 reprezentații consecutive, o reprezentația durează 30 de minute);

Calea Victoriei – Piațeta Teatrului Odeon

09:00-21:00: Standuri de promovare a ofertelor educaționale ale universităților din București (PROEDUS)

Calea Victoriei – Magazinul Muzica

19:00-21:00: Instalaţie participativă – faţada magazinului Muzica (ARCUB)

Calea Victoriei – Muzeul Național de Artă

18:00-20:25: Spectacole de teatru (Teatrul de Animație Țăndărică)                                                                     

• 18:00-18:05 Florin Mititelu – „Dans la radio”
• 18:05-18:10 Liliana Gavrilescu – „Rosina”
• 18:10-18:15 Alina Teianu – „Fluierul vesel”
• 18:15-18:20 Ioana Chelaru – „Viva Mexico”
• 18:20-18:25 Simina Mititelu – „Mimarionet”  
• 18:25-18:40 PAUZĂ                                                      
• 18:40-18:45 Florin Mititelu – „Contele si musca”
• 18:45-18:50 Liliana Gavrilescu – „Baba Veta”
• 18:50-18:55 Alina Teianu – „Îndrăgostitul”
• 18:55-19:00 Ioana Chelaru – „Paloma”
• 19:00-19:05 Simina Mititelu – „Rața dansatoare”                                                                                 
• 19:05-19:20 PAUZĂ                                                       
• 19:20-19:25 Florin Mititelu – „Hip-Hop”
• 19:25-19:30 Liliana Gavrilescu – „Lady C”
• 19:30-19:35 Alina Teianu – „Cu Țăndărică la pas”
• 19:35-19:40 Ioana Chelaru – „N&G”
• 19:40-19:45 Simina Mititelu – „Neandertal day”  
• 19:45-20:00 PAUZĂ                                                         
• 20:00-20:05 Florin Mititelu – „Dodo Meseriasul”
• 20:05-20:10 Liliana Gavrilescu – „Bailarin”
• 20;10-20:15 Alina Teianu – „Pănușa”
• 20:15-20:20 Ioana Chelaru – „Cele două cuvinte”
• 20:20-20:25 Simina Mititelu – „Bunica”    

Calea Victoriei – Casa Filipescu Cesianu

10:00-17:30: Expoziție permanentă – „În apropierea sfinților. Frescele Mănăstirii Văcărești după 40 de ani” (Muzeul Municipiului București)

10:00-17:30: Expoziție – „Piatra în epoca omului” (Muzeul Municipiului București)

Şoseaua Kiseleff

09:00-21:00: Activități sportive, zone de joacă și mișcare (PROEDUS)

——

EVENIMENTE CONEXE

19:00-22:00: Turneul European de Caritate pentru Sprijinirea Ucrainei “Life Will Win”

Sâmbătă, 18 iunie 2022

Sectorul 6: Drumul Taberei între Valea Ialomiței și Valea Argeșului

17:00-21:00: Activități sportive, zone de joacă și mișcare (PROEDUS)

17:00-18:10 / 19:00-20:10: „O crimă perfectă (Îngerii de la Văcărești)” (Teatrul Masca)

17:00-18:00: Concert de muzică populară (Școala de Artă București)

18:00-18.45: Spectacol de teatru pentru copii „Cei trei purceluși” (Teatrul Ion Creangă) – zona stației de metrou Constantin Brâncuși

18:00-20:30: Spectacole de teatru (Teatrul de Animație Țăndărică)

• 18:00-18:05 Adrian Lefter – „Piratul Hopkins”
• 18:05-18:10 Roxana Visan – „On ice”
• 18:10-18:15 Apostol Gabriel – „Impro 1”
• 18:15-18:20 Ana Maria Bălescu – „Besame mucho con Dolores”
• 18:20-18:25 Ioan Paduraru – „Maimu Elvis”             
• 18:25-18:40 PAUZĂ
• 18:40-18:45 Adrian Lefter – „Spiridușul la volan”
• 18:45-18:50 Roxana Vișan – „Când iubesc”
• 18:50-18:55 Gabriel Apostol – „Impro 2”
• 18:55-19:00 Ana Maria Bălescu – „Radio Gaga”
• 19:00-19:05 Ioan Păduraru – „Badea Gheorghe” 
• 19:05-19:20 PAUZĂ
• 19:20-19:25 Adrian Lefter – „Master Winnie”
• 19:25-19:30 Roxana Visan – „Marlyn Monroe”
• 19:30-19:35 Gabriel Apostol – „Impro 3”
• 19:35-19:40 Ana Maria Bălescu – „Nasul roșu”
• 19:40-19:45 Ioan Păduraru – „Tenor-Contratenor” 
• 19:45-20:00 PAUZĂ
• 20:00-20:05 Adrian Lefter – „Ilie din Norvegia”
• 20:05-20:10 Roxana Vișan – „Balet la masă”
• 20:10-20:15 Apostol Gabriel – „Impro 4”
• 20:15-20:20 Ana Maria Bălescu – „The Flower”
• 20.20-20:25 Ioan Păduraru – „Street Singer”  

18:30-19:30: Spectacol de percuție și ritm (Școala de Artă București)

19:00-19.45: Spectacol de teatru pentru copii „Turtița năzdrăvană” (Teatrul Ion Creangă) – zona stației de metrou Constantin Brâncuși

19:00-20:00: Recital instrumental „Duo Monique” (CREART)

19:30-20:00: Dans contemporan (Școala de Artă București)

20:00-20:45: Atelier de joacă (Teatrul Ion Creangă) – zona stației de metrou Constantin Brâncuși

20:15-21:15: Parada personajelor (Circul Metropolitan București)

21:00-22:00: Concert muzică pop (Școala de Artă București)

Evenimente conexe

14:00 – 22:00: Food Truck Festival (Livada Advertising)

Duminică, 19 iunie 2022 – Zona centrală

Calea Victoriei – Piațeta Teatrului Odeon

09:00-21:00: Standuri de promovare a ofertelor educaționale ale universităților din București (PROEDUS)

Calea Victoriei – Magazinul Muzica

19:00 – 21:00: Instalaţie participativă – faţada magazinului Muzica (ARCUB)

Calea Victoriei – Muzeul Național de Artă

18:00-20:25: Spectacole de teatru (Teatrul de Animație Țăndărică)                                                             

18:00-18:05 Grațiela Ene  – „Pescarul amator”

18:05-18:10 Dora Dumitrescu –  „Fetița”

18:10-18:15 Alina Petrescu – „Gore știe tot”

18:15-18:20 Mihai Dumitrescu – „Balerina”

18:20-18:25 Monalisa Toncu– „Dirijorul” 

18:25-18:40 PAUZĂ                                              

18:40-18:45 Grațiela Ene – „ Bublle Monkey”

18:45-18:50 Dora Dumitrescu – „Verzuliul spune…”

18:50-18:55 Alina Petrescu– „ Alice din Țara Minunilor”

18:55-19:00 Mihai Dumitrescu „Maimuța credincioasă”

19:00-19:05 Monalisa Toncu– Pointy”                                                                                                                              

19:05-19:20 PAUZĂ                                                       

19:20-19:25 Gratiela Ene – „Carmen”

19:25-19:30 Dora Dumitrescu – „Sirtaki”

19:30-19:35 Alina Petrescu – „Aria calomniei”

19:35-19:40 Mihai Dumitrescu – „Blugi sportivi”

19:40-19:45 Monalisa Toncu – „Figaro”                                                                                                                                                                                             19:45-20:00 PAUZĂ                                                           

20:00-20:05 Gratiela Ene – „Chanel”

20:05-20:10 Dora Dumitrescu – ”Scufița”

20:10-20:15 Alina Petrescu – „Lolo”

20:15-20:20 Mihai Dumitrescu – „Jumătatea cântăcioasă”                                                              

20:20-20:25 Monalisa Toncu – „Strings”       

Calea Victoriei – Casa Filipescu Cesianu

10:00-17:30: Expoziție permanentă – „În apropierea sfinților. Frescele Mănăstirii Văcărești după 40 de ani” (Muzeul Municipiului București)

10:00-17:30: Expoziție – „Piatra în epoca omului” (Muzeul Municipiului București)

Şoseaua Kiseleff

09:00-21:00: Activități sportive, zone de joacă și mișcare(PROEDUS)

Duminică, 19 iunie 2022

Sectorul 6: Drumul Taberei între Valea Ialomiței și Valea Argeșului

11:00-21:00: Activități sportive, zone de joacă și mișcare (PROEDUS)

17:00-18:00: Concert de muzică populară (Școala de Artă București)

17:30-18:10/18:30-19:10: The Best of Living Statues (Teatrul Masca)

18:00-18:45: Spectacol de teatru pentru copii „Fata babei și fata moșului” (Teatrul Ion Creangă) – zona stației de metrou Constantin Brâncuși

18:00-20:30: Spectacole de teatru (Teatrul de Animație Țăndărică)

• 18:00-18:05 Daniel Stanciu – „Vasilache, artist din lume”
• 18:05-18:10 Roxana Vișan – On ice”
• 18:10-18:15 Daniela Ruxandra Mihai – „Bătrâna”
• 18:15-18:20 Cristina Țane – „Voodoo”
• 18:20-18:25 Ștefan Craiu – „Nostalgia”                                                                      
• 18:25-18:40 PAUZĂ    
• 18:40-18:45 Daniel Stanciu – „Vasilache și Mărioara – Dansatori de bâlci”
• 18:45-18:50 Roxana Vișan – „Când iubesc”
• 18:50-18:55 Daniela Ruxandra Mihai – „Balerina Nina”
• 18:55-19:00 Cristina Șane – „Perna”
• 19:00-19:05 Ștefan Craiu – „Gunoierul”       
• 19:05-19:20 PAUZĂ                                                                                                               
• 19:20-19:25 Daniel Stanciu – „Mărioara – Talente culinare”
• 19:25-19:30 Roxana Vișan – „Marilyn Monroe”
• 19:30-19:35 Daniela Ruxandra Mihai – „Marea”
• 19:35-19:40 Cristina Țane – „Pisicatrenul”
• 19:40-19:45 Ștefan Craiu–„ Figaro”      
• 19:45-20:00 PAUZĂ         
• 20:00-20:05 Daniel Stanciu – „Vasilache și musafirii nepoftiți”
• 20:05-20:10 Roxana Vișan – „Balet la masă”
• 20:10-20:15 Daniela Ruxandra Mihai – „Puck”
• 20:15-20:20 Cristina „Țane – „Lullaby”
• 20:20-20:25 Ștefan Craiu – „The sad clown rejected”

18:30-19:30: Spectacol de percuție și ritm (Școala de Artă București)

19:00-19:45: Spectacol de teatru pentru copii „Gheața carbonică” (Teatrul Ion Creangă) – zona stației de metrou Constantin Brâncuși

19:00-20:00: Recital Bossa Nova „Duo Manaf” – voce și chitară (CREART)

19:30-20:00: Dans contemporan (Școala de Artă București)

20:00-20:45: Ateliere de joacă (Teatrul Ion Creangă) – zona stației de metrou Constantin Brâncuși

20:00-21:00: Concert de muzică pop (Școala de Artă București)

20:30-22:00: Spectacol de teatru „Oglinda neagră” (Teatrul Nottara)

21:00-21:45: Fanfara (Damian Drăghici)

The post Evenimentul “Străzi deschise” ajunge weekendul acesta în cartierul Drumul Taberei appeared first on Cultura la dubă.

Primăria Capitalei transmite într-un comunicat de presă că peste 15.000 de oameni au luat parte la evenimentul bucureștean “Străzi deschise” în acest weekend.

Diferit față de anul trecut este că la ediția de anul acesta PMB a prevăzut și o serie de activități culturale și sportive, dedicate în special copiilor.

Astfel, sâmbătă și duminică au avut loc ateliere de dans organizate de Opera Comică pentru Copii, spectacole de teatru în aer liber, susținute de Teatrul Masca sau activități sportive, organizate de centrul educațional al PMB – Proedus.

„Străzi deschise” continuă în zona centrală în weekendul 14-15 mai, când segmente din Calea Victoriei şi Bulevardul Unirii vor deveni pietonale şi vor găzdui o nouă serie de activităţi artistice şi pentru copii.

Proiectul „Străzi deschise” care presupune pietonizarea mai multor străzi din zona centrală a Capitalei (Calea Victoriei și străzile adiacente, Piața „George Enescu”, Piața Universității, Bulevardul Unirii și Șoseaua Kiseleff) și crearea unor spații de promenadă și relaxare în centrul orașului se va desfășura în mai multe weekenduri, până pe 16 octombrie.

Dacă mulți bucureșteni se bucură de promenadă, pe de altă parte, alți locuitori ai capitalei și-au exprimat nemulțumirea pe pagina de facebook a primarului Nicușor Dan, cu privire la mizeria lăsată pe străzi de participanții la Străzi Deschise, lipsa unor toalete publice, precum și față de gălăgia din zonă. Deși programul oficial era anunțat până la ora 22.00, la mai multe terase de pe Calea Victoriei, petrecerea a continuat până la 1 noaptea.

The post Peste 15.000 de participanți la primul weekend de “Străzi deschise” – PMB appeared first on Cultura la dubă.

Compania Națională de Investiții a lansat azi licitația publică pentru reabilitarea, consolidarea, modernizarea, extinderea şi dotarea sediului al Academiei Române de pe Calea Victoriei nr. 125-127. De asemenea, proiectul prevede și construirea unei noi aule.

Proiectul va costa aproximativ 38 de milioane de euro și va fi finanțat din bani de la guvern, prin Ministerul Dezvoltării, conform unei hotărâri de guvern din noiembrie 2021.

În prima etapă va fi ridicată noua clădire, în a doua etapă consolidată cea veche, iar în a treia etapă sediul istoric va fi reamenajat și transformat în muzeu.

Actuala clădire a Academiei a fost construită între 1911-1923, este clasată pe lista monumentelor istorice și încadrată în clasa I de risc seismic. Ea a mai trecut printr-un proces de consolidare și reabilitare între şi 2007-2008.

Conform Ministerului Dezvoltării, actuala investiţie presupune “introducerea unor pereţi de beton armat, cămăşuirea anumitor pereţi existenţi din zidărie și înlocuirea planşeelor existente din lemn cu planşee din beton armat.”

Până în prezent, sediul Academiei Române a avut mai degrabă un circuit ermetic, iar evenimentele culturale organizate acolo au fost dedicate în general academicienilor și apropiaților lor.

Instituția este condusă de istoricul Ioan Aurel Pop, al cărui nume a fost vehiculat într-un scandal privind o posibilă colaborare a sa cu Securitatea. În aprilie 2017, cercetătorul CNSAS Mădălin Hodor a publicat în Revista 22 o analiză bazată pe niște documente CNSAS, în care susține că Ioan Aurel Pop a făcut parte dintr-un grup de informatori, denumit “Brigada Antiemigrație.”

Totuși, acuzațiile nu au avut o finalitate juridică. Ioan Aurel Pop a negat o posibilă colaborare cu Securitatea, iar CNSAS l-a cercetat disciplinar pe Mădălin Hodor, susținând că acuzațiile sale nu reflectă punctul de vedere al instituției.

Academia Română a mai fost implicată într-un scandal și în martie 2021, când Poliția Română a reținut un fost casier al instituției, pe motiv că acesta ar fi făcut plăți fictive către academicieni morți.

The post Sediul Academiei Române va fi reabilitat, iar lângă el va fi construită o nouă aulă. Statul va plăti 38 de milioane de euro appeared first on Cultura la dubă.

Azi s-au împlinit 66 de ani de la moartea unuia dintre cei mai importanți artiști născuți vreodată pe meleagurile noastre – George Enescu.

Din păcate, Muzeul Național George Enescu, situat chiar în inima capitalei, pe Calea Victoriei, se află într-o stare avansată de degradare. Situația nu e nouă, însă e din ce în ce mai gravă.

Conform Ministerului Culturii, lucrările de restaurare ar urma să înceapă anul acesta. Același răspuns l-am primit în fiecare an, de 7 ani încoace.

Încă de acum 13 ani, Palatul Cantacuzino și casa memorială George Enescu, din spatele palatului, care găzduiesc Muzeul Național George Enescu, ar fi trebuit să intre in renovare cu fonduri europene. Banca Europeană pentru Dezvoltare urma să dea 6 milioane de euro pentru restaurare, dar condiția era ca și statul român să contribuie cu 1,6 milioane de euro. Nu a făcut-o, așa că România a pierdut finanțarea respectivă.

În tot acest timp, clădirile de patrimoniu s-au șubrezit. În urmă cu aproximativ 8 ani, după ce un copac s-a prăbușit pe scările casei George Enescu, acestea au fost susținute cu niște proptele de lemn și sârme, pentru a nu cădea definitiv.

De atunci și până acum, toți miniștrii Culturii au promis că vor începe de urgență lucrările de restaurare. Urgența a fost, însă, amânată.

Între timp, casa în care a locuit George Enescu a fost închisă vizitării.

A fost efectuat un studiu de fezabilitate, iar în prezent există buget pentru proiectul de consolidare și restaurare, suma estimată fiind de 8 milioane de euro, bani proveniți tot de la Banca Europeană pentru Dezvoltare. Însă nu a fost finalizată licitația de atribuire a lucrărilor.

Palatul Cantacuzino a fost ridicat din dorința lui Gheorghe Cantacuzino, cunoscut drept “Nababul”. Acesta era unul dintre cei mai bogați români la începutul secolului 20. Arhitectul Ion Berindei a desenat planurile în 1898, iar palatul a devenit locul în care erau organizate cele mai exclusiviste petreceri ale vremii.

Dupa moartea fiului său, Mihail Cantacuzino, clădirea a revenit soției acestuia, Maruca Cantacuzino, una dintre cele mai importante figuri feminine ale epocii. Maruca a fost marea iubire a lui George Enescu, cu care s-a și căsătorit, iar după moartea compozitorului, Maruca a donat palatul și casa statului roman pentru ca ele să fie transformate în Muzeul George Enescu.

Palatul Cantacuzino este monument istoric de importanță națională și a fost clasat inclusiv în Patrimoniul European. În el sunt expuse obiecte personale ale marelui compozitor și violonist, precum viorile sale, pianul, manuscrise ale operelor, fotografii, scrisori sau ochelarii de vedere.

Anul acesta se vor împlini și 140 de ani de la nașterea lui George Enescu, evenimentul fiind sărbătorit printr-o ediție specială a Festivalului Internațional George Enescu.

The post Noi imagini dezolante de la Muzeul Național George Enescu – Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei appeared first on Cultura la dubă.

Viteza cu care s-au desfășurat aceste lucrări ne-a ridicat semne de întrebare. Gabriela Firea mai spune că “în mai puțin de un an, au fost refăcute fațadele a zece imobile, unele dintre ele monument-istoric. În doar doi ani de la înființare, compania și administrația pentru consolidarea clădirilor cu risc seismic au consolidat 12 clădiri cu bulină, 20 de fațade și am pus în siguranță 200 de imobile.”

Am căutat pe site-ul AMCCRS – Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic mai multe informații despre aceste clădiri.

Am aflat astfel că imobilul pe care l-au înfrumusețat cei de la compania de consolidări a primăriei în doar o lună a fost considerat o urgență de grad 2 încă din anul 1993, vreme la care expertizele tehnice puneau “diagnosticul” de urgență. Ulterior, expertizele au încadrat altfel imobilele, în categorii de risc seismic.

Doar că urgența cu care primăria a înfrumusețat clădirea acestui imobil construit în anul 1900 nu rezolvă nici acum urgența despre care experții vorbeau încă din 1993.

Situația se repetă la mai multe clădiri care se află pe lista de Reabilitare arhitectural-ambientală a fațadelor.

De exemplu, un bloc tot de pe Bulevardul Regina Elisabeta, dar la numărul 16, cel în care se află Librăria Eminescu de lângă Universitate, arată acum ca nou.

Doar că el este încadrat la categoria de risc seismic II din 2001. Iar nouă fațadă este doar o falsă impresie de siguranță, fiindcă lucrările cu care se mândrește primarul Firea nu au presupus consolidarea clădirii, un proces mult mai amplu din punct de vedere tehnic și costisitor.

O altă situație similară găsim pe Calea Victoriei nr. 101, un bloc care se află deocamdată la stadiul de promisiuni și, în cele mai recente imagini de pe site-ul companiei de consolidări, are doar schelele puse.

Conform administrației publice, clădirea construită în anul 1938 și în care se află 95 de apartamente, este încadrată în clasa de risc seismic I, ceea ce înseamnă risc ridicat de prăbușire la un mare cutremur.

Aceasta se află tot pe lista de Reabilitare arhitectural-ambientală a fațadelor. Administrația susține că “vor fi realizate lucrări de punere în siguranță și reparații la nivelul fațadei. Lucrările de consolidare vor continua și în interior, având în vedere vechimea expertizei.”

Iar pe Calea Victoriei nr. 48-50 a fost refăcută, de asemenea, doar fațada. Clădirea respectivă rămâne clasată la risc seismic III. Despre această lucrare, administrația spune “blocul de peste 14 mii de metri pătrați a fost inclus în programul de reabilitare a fațadelor pentru creșterea calității arhitectural-ambientale fiind în zona prioritară a Capitalei.”

Desigur, mulți ar putea spune “e bine și atât decât deloc” sau am putea să ne bucurăm că nu ne mai cad bucăți de tencuială în cap.

Însă posibilitatea unui mare cutremur în București ne dă în continuare fiori. În blocurile respective locuiesc mii de oameni care ar avea nevoie de siguranță în propria casă, nu de un exterior frumos cu care primarul să se poată lăuda.

De asemenea, aceste reabilitări de fațadă, la propriu, lasă și loc de speculă pe piața imobiliară. Agenții imobiliari se pot folosi cu ușurință de argumentul că imobilele au fost consolidate, fără ca viitorii proprietari sau chiriași să știe că structura veche de 100 de ani este în continuare șubredă.

În București se află 350 de clădiri cu risc seismic I, adică de prăbușire,în care locuiesc aproximativ 9000 de oameni, conform unui recensământ realizat de primărie anul acesta.

În total sunt 2550 de clădiri expertizate cu risc seismic în București. Dar multe alte imobile nu au fost expertizate.

În 30 de ani, administrația publică a consolidat aproximativ 90 de clădiri din capitală.

The post Gabriela Firea și joaca de-a consolidarea. În spatele unor fațade înfrumusețate rămâne riscul seismic. appeared first on Cultura la dubă.