Ruxandra Racoviță este una dintre marile personalități românești ale dansului contemporan. Balerină, partenera de scenă a lui Gigi Căciuleanu timp de aproape trei decenii, elevă a lui Miriam Răducanu, colaboratoare a Pinei Bausch și a Rosellei Hightower, profesoară la unul dintre Conservatoarele Parisului, Ruxandra poartă și azi, atunci când vorbește, în fiecare mișcare a încheieturii mâinii, geometria unui dans.

Este urmașa familiilor Carp, Suțu, Lahovary și Cantacuzino și locuiește în Franța de peste 50 de ani.

Ne-a primit în apartamentul său din capitala Franței și ne-a vorbit despre bucuria dansului și mai ales despre bucuria vieții.

“Pasiunea a venit în timp, dar total”

Ruxandra Racoviță locuiește în proximitatea Gării Saint-Lazare, alături de soțul său francez, iar casa lor emană iubirea pentru artă, fiind înțesată cu tablouri de artă contemporană și obiecte de ceramică.

Dansatoarea este șarmantă și caldă. Iar emoția unui interviu pentru presa din România este firească. Deși are în spate o carieră excepțională, viața sa nu a fost până acum documentată în profunzime. Ba chiar pe internet poți găsi informații greșite, cum că ar fi moștenitoarea familiei Cesianu-Racoviță. Nu este.

„Eu sunt născută la Iași, într-o casă care i-a aparținut lui Cuza. Bunicul meu a cumpărat-o de la Cuza. Dar am stat doar trei zile de la naștere la Iași. Apoi toată familia a plecat la București, pentru că a venit schimbarea, războiul.

Mama este nepoata de fiu a lui Petre P. Carp, prim-ministrul României. Mama ei, adică bunica mea, membră a familiei Suțu, a fost căsătorită cu primul băiat al lui Petre P. Carp. El s-a prăpădit în 1918 în război, pentru că Petre P. Carp era un mare patriot și și-a trimis toți băieții pe front.

Era o societate în care toată lumea se știa cu toată lumea, aceste familii erau împreună, înrudite. Era și o anumită cultură, mama a primit educație acasă.

Eu am făcut patru clase primare în Dorobanți și apoi am mers la Coregrafie.

La Școala de Coregrafie eu am ajuns întâmplător, pentru că făceam tenis.

Îmi plăcea la nebunie să joc tenis.

Apoi, la un moment dat, doamna care m-a crescut, guvernanta, m-a dus la dans.

Simțeați că vreți să faceți carieră din dans? Ați luat dansul în serios încă de la acea vârstă?

Nu, pasiunea a venit în timp, dar total.

A fost o evoluție evidentă, pentru că părinții mei nu țineau foarte mult să fiu balerină, dar la mine a devenit o certitudine că voi face asta.

Și am copilărit alături de Gigi Căciuleanu de la vârsta de cinci ani. Eram vecini, la colțul străzii.

Dansul clasic mi-a plăcut, dar apoi aveam o profesoară de clasic fete care nu-mi plăcea foarte mult și am făcut toate clasele mele de clasic cu băieții.”

Întâlnirea cu coregrafa Miriam Răducanu, Papa, așa cum îi spuneau elevii, avea să fie pentru ea, la fel ca pentru întreaga sa generație, o revelație.

„Pentru mine a fost o idee de libertate, vizavi de mișcare, și o inteligență extraordinară în ceea ce propunea, în funcție de ceea ce erai. Ea se acomoda în funcție de noi, că suntem foarte diferiți. Și a fost o plăcere enormă, ceva deloc conformist.

Când intram la ea, nu era neapărat o relaxare, cu Papa nu a fost niciodată o relaxare. Dar această pasiune a început să meargă din momentul ăla, pentru mine, spre dansul contemporan. La sfârșitul anului școlar, Papa mi-a creat un foarte bun solo, care a fost o mare reușită și după aia am intrat la Operă.

Mi-a plăcut toată viața să aduc rolurile la maximum în ceea ce zicea rolul, atât în sentimente, cât și în tehnică.

Și la Operă ați dansat balet clasic?

La Operă am fost cinci ani. Am dansat tot, eram în corpul de balet. M-au ajutat foarte mult antrenamentele de acolo.

În paralel am lucrat cu Papa, am făcut spectacole cu Papa, când ea a început să mai ia și alți dansatori, deci nu numai Gigi și ea. Și atunci m-a luat pe mine și pe încă vreo cinci colege. Plecam și la spectacole în străinătate.

Cum ați descrie acum dansul?

Pentru mine, dansul este arta mișcării în care intră sufletul. Mișcarea capătă o altă dimensiune în momentul în care sufletul intră în ea.”

În anii ’70, Ruxandra Racoviță și Gigi Căciuleanu au participat la un concurs internațional de coregrafie, în Germania. Gigi Căciuleanu a povestit experiența într-un interviu pentru Cultura la dubă, tot în cadrul seriei Săptămâna Franței.

Acum a venit rândul Ruxandrei Racoviță să spună propria variantă a acelei aventuri.

„Cu Gigi am plecat în ’71 în Germania, la primul concurs, am dansat pe Maria Tănase. Era foarte caraghios, era singurul concurs de coregrafie, noi nu știam nimic, nu înțelegeam, ne-am dus și am repetat, fără să știm că aia era, de fapt, proba eliminatorie. Și au spus: «Cu excepția cuplului Căciuleanu–Racoviță, care rămâne în concurs».

Noi am fost deziluzionați, triști, când, de fapt, am luat Premiul I.

Și în al doilea an ne-am întors cu Bolero-ul lui Ravel și cu prietenul nostru și marele om de teatru Dan Mastacan, și cu Raluca Ianegic. Și am luat Premiul I.

Gigi a rămas, eu m-am întors, că eram căsătorită pe atunci cu Vlad Georgescu, marele istoric român, un om excepțional.

Apoi, în ’73, Gigi m-a chemat să lucrăm cu Pina Bausch la un spectacol, am plecat și nu m-am mai întors. Fiindcă am cunoscut-o pe Rosella Hightower datorită concursului de la Köln. Ea ne-a audiționat, cred că am dansat pentru ea vreo oră. Și ne-a angajat imediat la Nancy.

Iar după un an Gigi a devenit director la Nancy, iar eu étoile (n.r. stea). Ea avea să aibă o influență extraordinară, fiindcă i-a dat lui Gigi posibilitatea să aibă un centru de dans contemporan, primul din Franța, la Rennes – fapt decis de Ministerul Culturii din Franța, ceea ce pentru noi, plecați din România, era ceva extraordinar.”

Pentru Ruxandra Racoviță a urmat o experiență de 20 de ani la Centrul de Dans Contemporan fondat la Rennes și spectacole cu Gigi Căciuleanu.

„Am călătorit cu dansul prin toată lumea. Pierre Cardin era susținătorul nostru și ne-a ajutat să călătorim.

Cum a fost întâlnirea cu Pierre Cardin?

„Era un om excepțional. Un om care a adorat întotdeauna ceea ce e valabil în artă. El, având un teatru, a putut să aducă acolo ce i-a plăcut. Un vizionar al modei. Un om riguros, extraordinar de precis.

V-a creat vreodată haine pentru spectacole?

Multe. Avea enorm de multe calități, enorm de multe calități. Nu vorbea despre ele. El a făcut enorm de mult bine din punct de vedere artistic pentru foarte mulți oameni.

Cu Pina Bausch ce fel de relație ați avut?

Eram de aceeași vârstă, vorbeam. Pina era un personaj și ce avea ea special era că reușea să extragă de la fiecare dansator ce avea mai bun, dar prin durere.”

Cum vă simțeați când dansați cu Gigi Căciuleanu?

„Foarte bine”, spune râzând. „Ceea ce era extraordinar este că suntem foarte diferiți, iar pe scenă ne completam perfect.”

Devenită celebră la Rennes, Ruxandra Racoviță a primit totodată șansa de a fonda o școală de dans acolo. Așa și-a început și cariera de profesoară.

„La Rennes m-am dus la primar și i-am zis: «Ce părere aveți să facem o școală?»

El a fost de acord și atunci eu am început să predau în paralel cu dansul. N-am știut la început că o să-mi placă. Pentru că eu eram o dansatoare de scenă, adică eu am adorat scena. Au fost cei mai fantastici ani din viața mea. Pe scenă, deodată devii altceva. E o comunicare extraordinară între artist și public, fără să vorbești.

Ce ați făcut pentru a vă menține corpul puternic în atâția ani de dans și de efort fizic?

M-am antrenat toată viața. Și acum mă antrenez zilnic. E o gramatică a corpului, pe care, dacă o neglijezi, atunci se pierde și se face mai rău.

La început spuneam că nu poți să faci dans contemporan fără clasic, pentru că noi veneam puțin din latura asta. Acum, cu timpul, îmi spun că poți să faci contemporan, dar trebuie să știi gramatica corpului. Iar gramatica corpului revine, totuși, la structura clasică.”

Și spuneați că mai faceți prin casă. Dansați zilnic sau faceți exerciții?

Exerciții, de fiecare dată altfel.

Dar relația cu dansul cum mai este acum? Vă mai vine să dansați pur și simplu?

Să dansez așa? Da, sigur, dar nu pe scenă.”

Din anul 2000, Ministerul Culturii din Franța a deschis pentru Ruxandra Racoviță un curs de dans la Conservatorul de la marginea Parisului – Boulogne-Billancourt.

“Acest conservator are 120 de profesori de muzică. Și a fost pentru mine extraordinar. Dând 20 de ani cursuri acolo, la cel mai înalt nivel al muzicii clasice și contemporane, am atins toate domeniile muzicii și am format foarte mulți oameni.

Eu le-am dat încrederea că, fiind uman, poți să devii mai bun și în artă, și în tot.

Dar cum poți să-ți păstrezi umanitatea într-un mediu artistic competitiv, care uneori înseamnă orgolii puternice?

Un mare artist nu are chestia asta. Adică ai emoții, da. Eu întotdeauna am avut emoții, până la ultimul spectacol. Competiția e favorabilă, în sensul bun.

Dacă scoți din cineva ceea ce e mai bun, își dă tot ce vrei.

Odată stabilită aici, în Franța, ați început să vă simțiți mai degrabă franțuzoaică decât româncă?

Nu. E diferit. În Franța, când am venit la început, mi-a dat o libertate în plus. Libertate.

Deci asta este o filozofie și o poezie a vieții.

În momentul în care am venit în Franța, orice legătură cu un om, cu un poet cu care ne întâlneam, cu o pasăre care cânta, asta era viața. Eu am plecat cu ideea asta și rămân cu asta: că viața îți aduce foarte mult, chiar dacă lucrezi, chiar dacă ești extenuat în fiecare seară. Dar viața merită să o trăiești.”

Ce vă mai leagă acum de România?

Mă întorc întotdeauna în țară cu mare bucurie. Am un nepot cu cinci copii în România, iar aici, la Paris, am o nepoată pe care am crescut-o eu. Ea are doi copii.

Ceea ce constat acum, venind în România, este că teatrul face mari progrese. A fost întotdeauna bun – eu am fost pe scenă cu Clody Berthola, Rebengiuc și cu Liviu Ciulei. Eu aveam nouă ani și făceam figurație pe lângă ei, eram un pom.

Și când mă duc în România văd enorm de mult teatru.

Acolo unde te-ai născut, acolo ești. E o chestie de familie. Totuși, vin dintr-o familie puternică. Rămâi român pentru că te-ai născut acolo. Și când am să mor, tot acolo sunt.

De ce?

Așa e sentimentul omului, cred. Rămâne conectat la rădăcinile lui.”

În peste cinci decenii petrecute în Franța, Ruxandra Racoviță a format generații întregi de dansatori și profesori. A dansat pe marile scene ale lumii, a colaborat cu nume care au schimbat istoria dansului contemporan și a găsit, în pedagogie, o a doua vocație.

Dar, privind în urmă, vorbește mai puțin despre succes și mai mult despre disciplină, umanitate și bucuria de a trăi.

Poate că acesta este și secretul unei vieți dedicate dansului: tehnica se învață, performanța se construiește, dar arta începe abia atunci când sufletul intră în mișcare.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care este pasionat de dans și ar vrea să facă o carieră în dans?

Dacă ai talent și dacă vrei să-ți dai viața pentru asta, atunci fă-o! În spatele acestui talent este o muncă pe viață. Îți dai viața pentru dans. Dar eu zic că merită. Merită!

Însă talentul nu e peste tot. Într-o clasă poți să ai unul sau, într-o clasă, poți să n-ai pe nimeni.

Și, ca profesor, cum i-ați îndrumat pe cei pe care îi considerați mai puțin talentați?

Am tratat pe toată lumea la fel. Dar cel care are talent, acela zboară. Nu trebuie să faci tu efort, el vrea să facă efort.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Între rigoare și libertate, Ruxandra Racoviță și-a dansat viața: “Să trăiești cu bucurie este poezia vieții” appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Mungiu a scris o carte despre bunica sa. Știrea nu avea cum să nu stârnească interes, fiindcă orice demers artistic creat de unul dintre cei mai importanți regizori români de film, câștigător al Palme d’Or în 2007, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pornește din start sub premisa unui act cultural de valoare.

Mai mult decât atât, volumul “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”, ne permite să descoperim rădăcinile familiei din partea mamei și o relație emoționantă dintre o bunică și nepotul său, poate chiar sursa unor trăsături care îl caracterizează azi pe regizor – calm, ordonare, echilibru.

Cartea se bazează pe relatările bunicii Tania Ionașcu, numită de nepot Buca, consemnate de acesta în anii 90, într-un caiet studențesc, de la copilăria bunicii până la traumele dezrădăcinării provocate de război, când a fost nevoită să plece din Basarabia ocupată de ruși și să se desprindă pentru totdeauna de o parte a familiei. Dar cuprinde și un capitol esențial scris de autorul Cristian Mungiu, la persoana l, din perspectiva copilăriei sale alături de bunici.

“Am încă rețete de la bunica scrise de mână și când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.”, povestește regizorul în interviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

Mungiu vorbește și despre moștenirea imaterială pe care o are de la bunicii săi, Tania și Petre Ionașu, pasiunea pentru grădinărit sau gătit, ceea ce a reușit să transmită și copiilor săi. De asemenea, descoperiți mai jos cum se raportează regizorul la lectură, în general, ce ar vrea să mai publice în viitor și de ce crede că “au cam intrat la apă viețile noastre”.

***

Spuneți în deschiderea cărții “Încep să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă Bunica era așa de obsedată de zădărnicie -, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.”

Ce simțiți acum, după publicare, a ajutat în procesul de acceptare a zădărniciei vieții?

Bunica îmi povestise de multe ori prin ce trecuse în tinerețe. Nu se plângea niciodată de viața ei, doar regreta. Așa fusese să fie. Familia se împrăștiase în toate vânturile în urma întâmplărilor istorice de necontrolat și a hotărârilor lor luate pe negândite.

Bunica voise mult să se întoarcă în Basarabia și, când s-a putut, după 90, am însoțit-o, însă ce a găsit a dezamăgit-o și mai tare. Casele „trainice” pe care și le amintea păreau, 50 de ani mai târziu, cocioabe pricăjite, orașul „prosper” părea un târg prăfuit, străzile se înălțaseră și lăsaseră casele mici, cimitirul fusese strămutat, până și biserica din centru era acum înghesuită de blocuri – iar puținii cunoscuți pe care i-a mai regăsit erau astăzi moși și babe – îi recunoștea după nume căci îi lăsase adolescenți.

N-a mai vrut să se întoarcă vreodată înapoi bunica, fiindcă abia atunci toate amintirile ei au devenit dureroase. Pentru că trecuseră 50 de ani – și asta era la fel de greu de suportat ca și drama familiei.

Ce se putea face? Nimic.

Bunica părea să aibă înțelepciunea să se bucure de cafeaua ei de dimineață și de rutina vieții ei lipsită acum de evenimente, tot ce mai aștepta era s-o sunăm noi, copiii plecați de acasă, să vorbească cu noi și să ne vadă, de Crăciun și de Paște.

Sigur, nu vorbești deschis cu cei mai în vârstă lucrurile astea, dar la un moment dat, iluzia că viata lor va fi avut mai mult sens dacă nu se pierde imediat în uitare, ci rămîne o vreme în amintirea celor apropiați, le face bine.

Am așternut lucrurile astea pe hârtie pentru ea, dar și pentru mine. Mereu m-a framântat ideea că dacă le-aș face vreodată publice ar fi, din păcate, pentru orgoliul meu și contra spaimelor mele – ori asta scade cu mult valoarea gestului.  Tot ce încerc să fac este să nu mă iluzionez despre mine însumi, să nu fiu fățarnic măcar într-o situație ca asta.

Privind către copilăria dumneavoastră, ați putea spune care sunt primele amintiri pe care le aveți?

Nu mai sunt sigur care sunt primele, nici care sunt adevărate și pe care mi le-am țesut eu mai târziu din povestiri – și nici nu știu cât mai contează. Prețuiesc astăzi amintiri care își iau libertatea să nu aibă niciun sens, nicio relevanță.

Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Le ziceam “Buca și Bucu”, iar cartea m-a ajutat să îi recuperez ca oameni tineri, deși despre bunici ai de la început sentimentul că au fost mereu bătrâni și nu ți-i închipui ușor la alte vârste.

De ce o carte despre bunica și nu despre oricare alt membru alt familiei? De ce nu despre mama?

N-a fost urmarea vreunui moment în care să-mi zic: ce-ar fi să scriu o carte despre un membru al familiei – ia să vedem despre care?  Pur și simplu povestea cumva tragică a bunicii m-a însoțit toată copilăria.

Știam că-și pierduse familia, casa, că pornise fără nicio țintă spre alte zări de tânără, că se luptase și bunicul să răzbată în viață și să aibă familia o casă în care să locuiască. Poveștile bunicilor nu sunt contemporane cu tine, sunt ca niște basme din vechime.

Astăzi aș putea spune, pesemne, și povestea mamei, însă nu știu dacă aș avea puterea să mi-o asum ca pe o poveste biografică, pentru că nu este foarte glorioasă.

Povestea bunicii, dacă vrem, are și un fel de pildă: ai grijă în ce valori investești în viață căci într-o zi va veni un moment de cumpănă când va trebui să decizi. Și, deși crezi că ești liber să hotărăști oricum, de fapt, decizia e luată de mult, de când ai hotărît ce e important pentru tine în viață.

Pare că pentru străbunica mea lucrurile erau mai importante decât oamenii, iar înclinația asta a distrus familia – și cred că e bine ca fiecare să se gândească la asta în raport cu viața lui.

Cum o priveați pe bunica atunci când erați copil și cum o priviți acum, când ea nu mai este și au rămas doar amintirile?

Am trăit în aceeași curte cu bunicii, îi vedeam în fiecare zi, erau parte din familie, cât și părinții. Bunica ținea la noi necondiționat – și o vreme am presupus că asa e în toate familiile, că așa sunt toți bunicii. Părinții au datoria să te educe, să fie autoritari, să stabilească limite, vreme ce bunicilor le e permis să repare cu afecțiune răutăți ale copiilor, pe care pedepsele nu le-au îndreptat, să alinte. 

Acum ce fac e să încerc să le povestesc copiilor mei despre toți ai noștri care s-au dus, hazlii și umane, să nu îi transform în icoane, ci să rămână oameni.

În ce măsură a contribuit bunica la conturarea personalității dumneavoastră? Ați putea identifica trăsături moștenite de la ea?

Bunica era blândă, răbdătoare și cumpănită și în multe momente așa sunt și eu – poate că o fi de la ea, dar cine poate ști lucrurile astea? Era ordonată, până după 80 de ani se urca pe taburet și își dădea jos perdelele înainte de sărbători, să le spele, la ea era mereu ordine, duminica ardea mereu două lumânări pentru tatăl și fratele ei, nu uita vreodată, nu se plângea vreodată și nu era obosită, deși toată viața ei, de când știu, consta în a face de mâncare pentru toată familia, a așterne și strânge masa, a deretica și a ține totul îngrijit.

Pe vremea bunicilor noștri nu exista confortul de a spune mie nu-mi place viața mea, pa, am plecat să mai încerc și altceva.

Poveștiți în carte cum, în copilărie, o ajutați să prepare mâncarea pentru sărbători. Ați păstrat această plăcere ulterior, în viața de adult? Mai aveți ceva din acele obiceiuri acum?

Sigur că da. Și, din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți.

Facem turte (pelincile domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun, eu și copiii – și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște.

Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca. Am încă rețete de la bunica scrise de mână și când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Relația cu bunicul cum a fost?

Ne iubea și el mult, deși era mai sobru – așa credea că se cade, fiindcă fusese militar. Sădea copăcei pentru noi în grădină, ne aducea cu bucurie toate fructele pământului din pomii pe care îi aveam în curte, trăgeam cu el la zdrobitor și la teasc, iar seara ieșea în pragul ușii și ne striga că ‚e ceva bun „la televizor’ – eveniment care pe vremea aia nu trebuia ratat.

Ai mei avuseseră o viziune modernă pentru timpul lor, deciseseră să nu aibă televizor, așa că noi, copiii, mergeam ‚în față’ la bunici, un apartament cu intrare separată în lunga noastră casă.

Doar că Bunicul s-a prăpădit mult mai repede, aveam 16 ani și cam odată cu asta s-a sfârșit prima copilărie, căci după ce unii dintre ai tăi trec de partea cealaltă, lucrurile nu mai sunt la fel.

Mărturisiți „îi plăcea foarte mult pământul Bunicului, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.” Încă mai aveți această plăcere? Aveți o grădină pe care o îngrijiți?

Am, da, o mică grădină, mă bucur că e plină de păsări, florile pe care le îngrijesc au fost ale mamei sau ale bunicii, mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei (dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu).

Mă îngrijesc încă pe cât pot (de la distanță) de casa și grădina părintească de la Iași, care e tot plină de pomi și flori, iar mama și bunica au recuperat în anii 90 pământul de la Miroslava, după ani și ani de procese și proceduri.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului – însă mai probabil e să fac poate, la un moment dat, un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească în casă părintească de la Iași – care încă adăpostește cea mai mare colecție particulară – sute și mii de oale (și ulcele).

Însă am o vârstă, Iașiul e departe pe autostradă, rațional îmi dau seama că nu mai timp pentru toate, așa că am început procesul de transferare a planurilor spre copii, căci casele și locurile au un rost atâta vreme cât au viață și e cineva care să se bucure de ele.

Bunica a apucat să vă vadă filmele? Dacă da, ce spunea despre ele, despre cariera dumneavoastră de regizor?

Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea).

A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine.

Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.

Aveți și înregistrări video cu bunicii? Ar putea să se concretizeze într-un film documentar?

Am, da, și de multe ori m-am gândit că ‘deocamdată încă filmez’ și la un moment dat poate am să editez din tot materialul ceva. Tata a filmat pe 8 mm, dar n-am știut cum să conservăm rolele, iar eu am filmat în fiecare vacanță de vară, iarnă și primăvară, de când am avut prima cameră VHS, de prin anii 90. Sunt foarte repetitive: câinii, pisicile, cei care trăiau atunci, ritualurile din casă. Pesemne că sunt zeci de ore care, în general, documentează cum îmbătrânesc oamenii.

Însă am înregistrat-o pe bunica și povestind despre tinerețe, apoi le-am filmat și pe Liza și Lucica, sora și vara ei. Totuși, scrisul îmi dă mijloacele să le evoc mai bine decât imaginile. Am și sute de diapozitive de la tata, le-am scanat și îmi permit să reconstitui multe momente ale copilăriei.

A avut vreo latură terapeutică pentru dumneavoastră procesul de scriere a cărții?

Sigur. Și ar fi de dorit ca în fiecare familie cineva să își ia timp și să-și îndemne bătrânii să scrie despre cele prin care au trecut, și să consemneze vorbind cu ei ce își mai amintesc. Fiecare are o poveste, doar trebuie să știi să asculți.

Însă un declanșator trist al deciziei de a publica cartea a fost începutul războiului din Ucraina. Am simțit atunci un gol în stomac. Mi-am închipuit că cam așa trebuie să se fi simțit și bunicii și străbunicii în 28 iunie 50 – doar că mult mai rău.

Povestea bunicii e scrisă în anii 90 – din perspectiva bunicii. Acum, recent, am scris doar textul care evoca copilăria mea alături de bunici – încât întreaga poveste să poată fi făcută publică – ca o carte. Ca orice scriere, e terapie, însă rostul terapeutic principal al procesului era pentru bunica – vorbitul cu ea despre tinerețea ei era însănătoșitor – odată ce mă interesam de date, nume, amănunte, scuturam povestea tinereții ei de tristețe, de disperare, de neșansă, o transfiguram cumva. 

Am scris la un moment dat și un scenariu de lung metraj după carte – care ar fi despre ziua dinaintea celei mai importante zile din viața ta, când încă nu ai habar că va veni și te porți ca și cum ai avea tot timpul din lume – dar mai degrabă cred că povestea ar putea fi punctul de plecare al unei serii: micile traiuri ale oamenilor care se agață de viețile lor ca de un pai purtat de ape, într-un tărâm vecin cu un imperiu, în care Marea Istorie mișcă granița ca un șuvoi, încolo și încoace, de-a lungul primei jumătăți a secolului XX.

Care este relația dumneavoastră cu cărțile? Cum ați descoperit plăcerea cititului și cât de mult vă dedicați lecturii?

Acasă, când eram copil, îndată ce mă vedea că nu fac ceva anume, toți ai mei strigau la mine: ce faci, de ce stai, pune mâna pe o carte și citește!

Însă n-am citit niciodată cât ar fi trebuit, deși am trecut inclusiv printr-o facultate de filologie. Sper doar că am citit cât de cât destul încât să pot scrie.

Acum citesc dezolant de puțină literatură. Am început un mic roman de Pavese în avionul care mă ducea să promovez RMN în Danemarca, în februarie, și l-am terminat în avionul care mă întorcea de la promovarea din Italia, în iulie – căci în zbor a fost timpul meu cel mai tihnit.

Au cam intrat la apă viețile noastre. Tehnologia a accelerat nu doar viețile celor tineri, ci și pe ale noastre deopotrivă.

Diferența e doar că noi măcar avem plăcerea, răbdarea și uneori curiozitatea să mai citim, în vreme ce la tineri se va pierde în curând de tot.

Recomandați-ne o carte.

Pentru copiii cărora încă le citesc părinții, În casa Bunicilor, de Teodoreanu, pentru adolescenții care fac pasul spre a deveni ei înșiși Cărarea Pierdută / Le Grande Meaulnes de Fournier, iar pentru tinerii care își într-un un moment busola în viață, The Catcher in the Rye, de Sallinger.

Pe viitor, să ne așteptăm și la un volum de ficțiune? V-a deschis această carte apetitul de a vă îndrepta mai mult către literatură?

Apetitul l-am avut cumva întotdeauna, iar când am decis să mă apuc de filme, am considerat că încep cu o pauză de la scris și că va fi vreme mai încolo, când se adună lucruri de povestit. Doar că pauza mea a durat 40 de ani – atât a trecut de când am publicat primele texte de așa zisă proză în revista Cronica, ca adolescent.  O mare prostie, căci am uitat multe dintre amănuntele unor întâmplări pe care voiam să le povestesc.

Am scris, însă, în perioada asta sute de pagini de ficțiune, ca scenarii, și multe pagini de realitate ficționalizată, ca articole.

Mă gândesc să public într-o zi scenariile care sunt destul de citibile ca texte în sine, căci așa le-am scris.

Am acum și un editor francez la povestea bunicii – versiunea franceză urmează să apară toamna asta – iar el tot îmi dă ghes să continui să povestesc în scris, dar să vedem ce va fi. Nu prea e o vreme în care să îți faci multe planuri.

*** Lansarea volumului “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” va avea loc pe 12 septembrie, ora 19.00, la Humanitas Cișmigiu. Vor vorbi Cristian Mungiu, Radu Paraschivescu și Lidia Bodea. Intrarea este liberă și se face în baza unei rezervări AICI. Discuția va fi urmată de o sesiune de autografe.

The post Cristian Mungiu: “Au cam intrat la apă viețile noastre. Tehnologia a accelerat nu doar viețile celor tineri, ci și pe ale noastre.” appeared first on Cultura la dubă.