Marius Daniel Popescu, născut la Craiova în 1963 și stabilit la Lausanne din 1990, unde își câștigă existența ca șofer de autobuz în cadrul transportului public local, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026, unul dintre cele mai importante premii literare acordate autorilor de limbă franceză. Alături de el mai sunt nominalizați Daniel Pennac, Elisabeth Barillé și Michel Bernard.

Poet și prozator, Marius Daniel Popescu a început să scrie și să publice poezie în România, unde i-au apărut patru volume. A frecventat cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, a făcut parte din „Grupul de la Braşov“.

În 1990 a cunoscut o elvețiancă de care s-a îndrăgostit și a emigrat alături de ea în Elveția. În prezent are cetățenie elvețiană. Primul său volum de poeme în limba franceză s-a intitulat 4 x 4, poèmes tout-terrains și a fost publicat la editura Antipodes din Lausanne. A urmat în 2004 Arrêts déplacés, la aceeași editură, volum care a obținut Premiul Rilke în 2006. În paralel a ținut cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.

“Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul a fost publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, a ajuns la al treilea tiraj. Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.” – scrie Editura Humanitas.

“Simfonia Lupului” este și titlul unui film documentar la care regizorul Claudiu Mitcu lucrează în prezent. Filmul va aduce în atenția publicului povestea lui Marius Daniel Popescu și Cultura la dubă publică azi imagini în premieră de la filmări.

“Este cel mai liber om pe care l-am întâlnit vreodată și acesta este motivul pentru care am vrut să fac un film despre el. Filmările le-am început acum 2 ani și au avut loc în Lausanne, Zurich, Geneva, Paris, București, Cluj, Balș, Galați, Delta Dunării și se pare că se vor sfârși la Monaco. Am pornit de la ideea că vreau să surprind procesul de lucru la cea mai recentă carte a sa, dar viața tumultoasă și deschiderea pe care mi-a oferit-o Marius fac ca filmul să fie mult mai mult decât despre asta. Sper să fie văzut de cât mai mulți oameni fiindcă povestea lui merită să fie cunoscută.”, a declarat regizorul Claudiu Mitcu pentru Cultura la dubă.

Autorul de origine română este acum nominalizat pentru întreaga sa operă la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026. “Prin poezia sa apropiată de cotidian, într-o tonalitate care amintește uneori de lirismul urban al unui Raymond Carver sau al unui Charles Bukowski.”, se anunță pe site-ul Fundației Prince Pierre.

Creat în 1951, Premiul Literar recompensează în fiecare an, la propunerea Consiliului Literar, un scriitor francofon de prestigiu pentru întreaga sa operă. Premiul este însoțit de o recompensă financiară în valoare de 25.000 de euro. Doar un român a mai câștigat acest trofeu – Eugene Ionesco în 1969.

În fiecare an, în luna mai, membrii Consiliului se reunesc la Paris pentru a stabili lista autorilor selecționați. Laureatul este desemnat la Monaco, în cadrul sesiunii de lucru de toamnă care precedă Ceremonia de decernare a Premiilor Fundației, în timpul căreia îi este înmânat Premiul.

Pentru contribuția sa la literatura europeană, Marius Daniel Popescu a fost decorat în 2018 de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler, în categoria literatură.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scriitorul Marius Daniel Popescu, șofer de autobuz la Lausanne, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026 appeared first on Cultura la dubă.

Mihail Șișkin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși contemporani, a fost prezent zilele acestea în România, la festivalul de literatură NOD, organizat la Brașov.

Șișkin, autorul unor romane superbe, precum “Scrisorar” sau “Părul Venerei”, este singurul rus care a primit toate cele trei premii literare majore din țara sa natală – Russkii Buker în 2000, pentru volumul Luarea Ismailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru romanul Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru romanul Scrisorar.

Azi trăiește cu durerea că Rusia comite zilnic crime de război, că volumele lui sunt interzise în Rusia, iar el este declarat agent străin.

E stabilit în Elveția de peste 30 de ani și, de la distanță față de țara natală, o spune răspicat: “Sper să trăiesc suficient de mult încât să îi văd pe acești criminali morți. Spânzurați, mai bine.”

Puternic critic al lui Vladimir Putin, Șișkin este, însă, pesimist cu privire la o soluție pentru încetarea războiului din Ucraina.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, acesta susține că Rusia poate fi învinsă doar militar, însă “țările occidentale au dezamăgit fiindcă nu au livrat armele necesare Ucrainei. Iar liderul celei mai mari puteri a lumii întinde covorul roșu și îl aplaudă pe criminalul de Putin.”

În acest context, Șișkin și-a asumat misiunea de a salva ce mai poate – literatura scrisă în limba rusă, ca parte a literaturii mondiale.

***

Domnule Șișkin, până să ajungem să vorbim despre literatură, nu pot să nu vă întreb despre ceva ce avem în comun – jurnalismul, fiindcă așa ați început, de fapt, să scrieți. De ce ați făcut trecerea de la jurnalism la literatură?

Nu, noi nu am făcut aceeași muncă. Ceea ce faci tu, da, este jurnalism, fiindcă scrii într-o democrație. Eu nu făceam jurnalism cu adevărat. Da, lucram pentru o revistă de tineret în Uniunea Sovietică. Dar în acele vremuri nu a existat jurnalism.

Revista la care scriam eu era singura revistă despre și pentru tineretul sovietic, despre tineretul din străinătate. Eu nu am mințit în ceea ce scriam. De exemplu, am mers la Praga pentru a scrie despre teatrul unde lucrează tineri actori. Am scris adevărul. Nu aveam voie să mergem în țările occidentale, dar ni s-a permis să citim, de exemplu, reviste germane precum Stern sau Spiegel.

Și așa a trebuit să traduc câteva articole despre tineri săraci, dependenți de droguri din Hamburg, de exemplu, ceea ce este, de asemenea, adevărat. Așadar, am lucrat acolo timp de câțiva ani.

Și a fost o tragedie de familie pentru că soția mea era căsătorită cu un jurnalist care putea merge în străinătate și să-i aducă câteva lucruri și să obțină multe. Și apoi era căsătorită doar cu un tip fără loc de muncă.

Dar știați că vreți să scrieți romane atunci când ați renunțat la revistă?

Știam asta de când eram copil.

Știam că sunt scriitor încă de când am început să gândesc. Știi, nu poți decide să fii scriitor. Ești născut să fii scriitor. Nu știu cum funcționează cu alți autori. În cazul meu, a fost o copilărie fără prieteni. Și când ești singur, ai doar cărți.

Îmi amintesc cum am scris primul meu “roman”. Era un roman de o pagină. Și așteptam primul cititor. Bunica mea avea doar trei clase. Ea nu era cititoarea mea. Așteptam să vină mama. Ea preda literatură. Și îmi amintesc foarte bine fața ei. Era fericită când i-am dat foaia.

Și apoi a început să citească și a devenit foarte nefericită. Mi-a dat “romanul” înapoi și a spus: Misha, trebuie să scrii despre lucruri pe care le înțelegi. Și presupun că se aștepta la un roman despre, nu știu, animale, marțieni, nu știu.

Și despre ce ați scris, de fapt, atunci?

Despre divorț. Divorțul părinților mei. Da, am fost pur și simplu realist încă de la început. Deci încă de la primul meu roman am scris despre lucruri pe care nu le înțeleg (râde).

Dar scriind, poate ajută să înțeleg.

În acel context politic, literatura era și o formă de evadare?

Erau două tipuri de literatură: literatură oficială, care pentru mine era închisă. Nu exista nicio posibilitate de a publica un roman al meu. Dar avem și o altă tradiție în literatura rusă, să scriem, dar nu neapărat cu scopul de a publica.

Șalamov, cu povestirile sale scurte Kolyma, nu avea așteptări că vor fi publicate în Uniunea Sovietică. Dar el a scris.

Așa și pentru mine a fost clar că voi scrie romanele mele și ele vor fi publicate poate după moartea mea sau în timpul vieții, dar în Vest.

Făcând documentarea pentru acest interviu am descoperit că ați spus într-un interviu vechi pe care l-ați dat în România acum 12 ani că oamenii fericiți nu au nevoie de scris – idee legată, desigur, de minunatul roman Scrisorar, construit în jurul unei corespondențe. Povesteați despre schimbul de emailuri cu partenera dumneavostră atunci când erați despărțiți, iar că atunci când ați fost din nou împreună, nu mai era nevoie să vă scrieți.

Asta înseamnă că și literatura pe care o scrieți se naște tot din nefericire?

E foarte frumos ce am spus – “oamenii fericiți nu au nevoie de scris”. Eram deștept acum câțiva ani. (râde)

Eu cred că, de fapt, nu poți controla scrisul. Dacă controlezi scrisul, este un alt tip de literatură, ca un serviciu, ca un job.

Desigur, oamenii au nevoie de acest tip de literatură, au nevoie de science fiction, au nevoie de povești cu crime, au nevoie de povești de dragoste, desigur. Dar atunci trebuie să-ți cunoști cititorul și să servești acestui cititor. Și editorul va fi fericit. Îți vor spune: scrie despre tinerii adulți timp de 20 de ani. Și vei face asta pentru tinerii adulți. Aceasta este o slujbă. Pentru mine, nu este literatură. Avem nevoie de servicii, da. Dar eu nu fac asta. Nu controlez ceea ce sunt. Scrisul meu mă controlează pe mine. Și romanele mele nu m-au întrebat dacă sunt fericit sau nu.

Trebuia doar să le scriu. Asta e tot.

Una dintre cele mai recente cărți alte dumneavoastră, Rusia mea, cum s-a născut? Vă simțeați neputincios în contextul războiului și ați zis să faceți singurul lucru care stă în puterea dumneavoastră? Să scrieți?

Această carte este non-ficțiune. Timp de mulți ani am încercat să citesc cărți scrise de așa-zișii experți ruși care explicau cititorilor occidentali Rusia. Ei explică cititorilor occidentali și politicienilor occidentali cum să construiască punți către Putin. Și din cauza acestor experți ruși, acum suntem în această catastrofă. Acum suntem în acest război. Pentru mine a fost foarte important să explic cititorilor mei acest război prin istorie și prin istoria familiei mele. Am scris această carte înainte ca războiul propriu-zis să înceapă. Și, în ultimele capitole, am descris viitorul.

Acum urmăm acest viitor, din păcate, această carte este, de fapt, actuală, iar în fiecare zi devine din ce în ce mai actuală. A fost tradusă deja în vreo 20 de limbi.

Apoi, cea mai recentă carte a mea este foarte importantă pentru mine, sunt eseuri despre marii scriitori din literatura rusă.

Dar, în realitate, este imposibil pentru că în viața de zi cu zi nu poți să-i spui tatălui tău: „Tată, oprește fotbalul, hai să vorbim despre cele mai importante lucruri din viața noastră, despre cum mă simt.”

În cazul meu, această conversație a avut loc doar după ce tata și mama mea au murit și a avut loc în cărțile mele.

Trebuia să am această conversație și cu autorii ruși care au făcut literatura rusă, care m-au făcut și pe mine. Capitolele se numesc Al meu Pușkin, Al meu Gogol, Al meu Turgeniev, Al meu Goncearov, Al meu Tolstoi, Al meu Dostoievski, Al meu Cehov.

Aceasta este perspectiva asupra literaturii, prin prisma acestei război. Ce s-a întâmplat? Cum? A fost posibil? Ce era în neregulă? La toate aceste întrebări încerc să le răspund în această carte.

Ați atins mai devreme acest subiect sensibil – relația noastră cu părinții și într-adevăr cei mai mulți dintre noi nu reușim să vorbim cu părinții despre lucrurile cu adevărat importante. Cum vă explicați această ruptură între generații, între părinți și copil?

Urăsc să spun asta, dar așa e viața, așa e natura. Dar poate dacă cineva va citi acest interviu se va gândi că poate astăzi este cel mai bun moment să nu amâne această conversație, să vorbească astăzi, să o sune pe mama.

Dar oare chiar asta este viața sau este, de fapt, un efect al zecilor de ani de comunism, deoarece părinții noștri nu au fost învățați să–și exprime sentimentele și să vorbească despre ele?

Desigur, au fost câteva subiecte pe care părinții mei nu au vrut să le discute cu mine. Le era frică de asta. Îmi amintesc că am întrebat ceva în tramvai. Au zis: vom discuta despre asta acasă.

Ei au venit din vremea lui Stalin, este imposibil să ne imaginăm ce a trebuit să facă acea generație pentru a supraviețui. Cum au fost umiliți încă de la început.

Problema din Rusia e că istoria se repetă din nou și din nou. Și acum suntem în aceeași poziție. Este imposibil să vorbim despre război, de exemplu, despre cele mai importante lucruri. Este imposibil să vorbim, este interzis.

Mai aveți familie sau prieteni care locuiesc în Rusia?

Sigur, am câțiva prieteni, da.

Cum se simt ei acolo? De când a început războiul, cum i-a afectat în viața de zi cu zi?

Foarte rău. Nu toată lumea poate merge în străinătate. Asta e problema. Vezi, acum avem o catastrofă culturală absolută. De fapt, se repetă ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani cu prima emigrație rusă de după războiul civil, după revoluție.

Dar dacă comparăm aceste două valuri de emigrație, în acel prim moment oamenii erau naivi. O mulțime de oameni foarte talentați și dotați au rămas în Rusia cu bolșevicii pentru că erau foarte naivi să creadă că vor construi socialismul, un viitor fericit. Acest viitor fericit a început dintr-o dată. Toți au fost uciși în gulag ori s-au sinucis, ca Maiakovski.

Dar acum, de fapt, nu a mai rămas nimeni acolo care să fie important pentru cultură. Acum avem o situație absolut nouă: separarea țării și a culturii sale. Țara poate că nu are nicio șansă să fie salvată. Și atunci, responsabilitatea noastră acum este să salvăm cultura.

Și, comparativ cu prima emigrație, avem internet. Acum nu mai contează unde locuiești: în România, în China, în Argentina, ai dispozitivul tău și ești în mijlocul culturii. Produci cultură, susții cultură, ești corpul ei. Toți oamenii care sunt interesați de cultură în Rusia, datorită acestor tehnologii unite, formează acest corp al culturii rusofone, care este liber și independent.

Pentru mine a fost foarte important să susțin viața literară încă de la început aici, în Vest, pentru că în Rusia, este imposibil să publici cărți, să organizezi târguri de carte literară, să faci festivaluri literare. Trebuie să începem totul din nou acum.

În Berlin, a fost primul târg de carte în limba rusă, Babelplatz, în acest an. În Praga, unde am fost recent, e a doua ediție a târgului de carte în limba rusă. Și mi-am spus, ce pot să fac? Trebuie să dezvolt un instrument care să ajute viața literară.

Prezența dumneavoastră aici, la NOD, un festival de literatură din Brașov, România, este parte din încercarea de a salva cultura rusă? Discuțiile cu jurnaliștii, cu publicul, sunt parte din asta?

Sigur, dar nu este suficient. A trebuit să inventez un instrument, iar eu am crezut că unul dintre aceste instrumente ar fi un premiu literar. Astfel am fondat premiul literar cu titlul minunat “Dar” (n.r. Cadou), care este titlul ultimului roman scrise în rusă de Nabokov. Am scris emailuri tuturor oamenilor importanți pe care îi cunosc, nu doar scriitori, ci și muzicieni, regizori de teatru și artiști. Toți m-au susținut.

Ideea premiului este de a ajuta casele de editură nou înființate din Vest, de a ajuta scriitorii, de a ajuta cititorii să găsească cărțile scrise în limba rusă. Și, mai întâi de toate, de a sparge zidul traducerilor, deoarece în ultimii 20–30 de ani, au fost multe traduceri din rusă în toate limbile deoarece granturile pentru traducere veneau din Moscova. Acum, Moscova nu va plăti nimic pentru un scriitor care este un agent străin, ca să scrie împotriva războiului.

Premiul va fi subvenția pentru traducerea în germană, engleză și franceză, iar aceasta va ajuta noua scriere rusă să devină parte a literaturii.

Dar ce părere aveți despre artiștii ruși care au fost anulați din cauza legăturii lor cu Putin, precum Valery Gergiev sau Anna Netrebko, artiști a căror valoare era recunoscută de toată lumea înainte de a începe războiul?

Dacă un mare scriitor, un mare compozitor, un mare dansator de balet ucide pe cineva, este un criminal, locul lui nu este pe scenă, ci în închisoare. Gergiev și astfel de oameni susțin criminalii cu numele lor, cu numele lor mari. Ei spun, oh, crima este normală.

Așadar, ei nu aparțin culturii ruse, nu sunt reprezentativi pentru cultura rusă?

Dacă spunem cultură rusă, atunci în zilele noastre trebuie să înțelegem că ne aflăm la limita unei adevărate rupturi istorice între două epoci. Ne transferăm de la cultura rusă, literatura rusă, la cultură în limba rusă, literatură în limba rusă. Cultura rusă aparține acum teritoriului, regimului, statului, da.

În zilele noastre suntem în epoca literaturii în limba rusă. Scriitorii care scriu în rusă în Ucraina sau în Israel, în Germania, în America, sunt ei scriitori ruși? Fac literatură rusă? Nu.

Sunt eu un scriitor rus? Desigur, mă întreb. Acum treizeci de ani, aș fi spus da, sunt. Acum țara mea m-a declarat agent străin. Sunt declarat dușman. Acum două zile, premiul literar pe care l-am fondat a fost declarat acțiune a agenților străini. A fost în toată presa din Rusia: Premiul literar D A R este declarat agent străin, da.

Această țară nu vrea să mă aibă. Locuiesc în Elveția de 30 de ani, de fapt este o țară străină pentru mine. Dar eu locuiesc acolo și ei îmi spun că sunt autor elvețian, iar Biblioteca Națională Elvețiană vrea să-mi cumpere întreaga operă pentru că ei spun că aparțin culturii elvețiene.

Da, dar pentru cititorii din întreaga lume sunteți un scriitor rus.

Această idee că aparținem teritoriului este ideea trecutului. Este ideea conștiinței tribale. Suntem în secolul 21. Avem conștiința individuală. Și cea mai mare populație din Rusia trăiește în acest trecut și în această conștiință tribală. Se identifică cu țara, cu regimul. Suntem ruși. Toate celelalte triburi sunt dușmanii noștri. Ei vor să ne distrugă, așa că trebuie să ne împotrivim întregii lumi.

Eu cred că nu tribul, nu țara mea, nu președintele meu, nu șeful meu decide ce este rău, ce este bine. Doar eu. Trebuie să decid ce este bun, ce este rău. Și dacă văd că țara mea, poporul meu face rău, voi fi împotriva țării mele, voi fi împotriva poporului meu. Și nu mă voi identifica cu aceast trib. Ei sunt dușmanii mei, iar eu sunt dușmanul pentru ei. Așa suntem.

Cred că această țară nu poate fi salvată.

Vedeți vreo soluție rezonabilă pentru sfârșitul acestui război?

Da, există o singură soluție.

Care anume?

Acum trei ani, când a început războiul, am crezut că, în sfârșit, lumea a înțeles despre ce este vorba. Aveam speranța că fiecare țară democratică va ajuta Ucraina cu arme pentru a câștiga acest război.

Dar țările occidentale au trădat Ucraina. Nu au dat arme până acum. Mi-au trădat speranțele. Și acum regimul lui Putin este la fel de puternic, poate și mai puternic.

Îți amintești acel covor roșu întins înaintea lui Putin și aplauzele liderului primei și celei mai puternice democrații din lume pentru acest criminal?

Este imposibil să se facă schimbări democratice în Rusia. Pur și simplu imposibil. Singura condiție este înfrângerea militară, care nu va avea loc.

Dar cum vedeți deznodământul în această situație?

Când a început războiul din Ucraina ați publicat o scrisoare în care ați cerut iertare ucrainenilor în numele poporului rus. De ce ați simțit nevoia să faceți asta?

Am fost foarte naiv. Am crezut că aparțin țării. Nu mai am acest sentiment de apartenență față de Rusia. Ei nu vor să aparțin lor. Cum pot simți că sunt rudă cu oameni care vor să meargă la război, care susțin acest război, care susțin prin tăcere? Bine, prin tăcere, dar susțin uciderea copiilor ucraineni.

Uite, în fiecare dimineață deschid ochii și mă uit pe canalele de Telegram, în fiecare dimineață văd din nou și din nou copii bombardați, ruine, copii morți și în Kiev și în Harkov și așa mai departe și așa mai departe, fără sfârșit. Cum pot simți ceva care mă apropie de oamenii care susțin asta?

Având în vedere acest prezent tragic, cu ce se întâmplă în Ucraina și în Gaza, cum puteți găsi energia să treceți peste ceea ce vedeți în fiecare dimineață pe canalul de Telegram, să continuați să scrieți?

Alexandra, eu nu sunt naiv. Știu că nicio carte, niciun fel de muzică sau nicio pictură nu ar putea opri războiul. Și, totuși, avem nevoie de muzică, avem nevoie de literatură, pentru că toți vrem să avem speranță. Și asta fac eu, ceea ce fac toți artiștii, care le oferă oamenilor speranță.

În luna decembrie, alegerile prezidențiale din România au fost anulate, motivul oficial invocat de autorități fiind o intervenție rusească.

Candidatul pro-rus era foarte aproape de a câștiga. Cum vă explicați faptul că unii oameni, unii români, încă mai cred narativa rusă, că unii dintre ei îl admiră pe Putin și spun că este un mare lider? În condițiile în care românii știu foarte bine ce a însemnat comunismul.

Este o întrebare minunată! Aceasta este exact întrebarea pe care le-am pus-o prietenilor mei din Slovacia. Uite, ai avut 1968, ai avut aici tancuri rusești, iar acum populația ta susține tancurile rusești în Ucraina. Cum poți explica asta?

Întreabă-i pe românii aceia, de ce îl susțin pe Putin? De ce susțin asasini? De ce? Și apoi spune-mi și mie, te rog, că eu nu înțeleg. Nu pot înțelege oamenii care îl susțin pe Putin. Nu pot.

Ei bine, răspunsul ar putea fi căsunt spălați pe creier de războiul hibrid, de fake news.

Tu și cu mine, ne uităm și noi la știri false, nu? Da, dar de ce noi nu credem știrile false, iar ei le cred?

Cred că ajungem la problema sistemului educațional, că fascimul și comunismul nu au fost explicate suficient de bine în școli, că școlile nu dezvoltă suficient gândirea critică.

Școlile sunt doar pentru a pregăti patrioți obedienți pentru țară. În România lui Ceaușescu cu siguranță au fost.

În Rusia, în fiecare școală este portretul lui Lev Tolstoi. Dar niciun profesor nu ar pune citatul lângă portret: “Patriotismul este sclavie”. Nimeni. Pentru că ideea de școală este de a dezvolta noi patrioți. Asta înseamnă a dezvolta noi sclavi pentru regim.

Așadar, responsabilitatea nu este asupra școlilor, responsabilitatea nu este asupra știrilor false, responsabilitatea este asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Este responsabilitatea individuală.

Eu nu port responsabilitatea pentru Rusia, am responsabilitatea pentru mine. Pentru mine foarte important este Thomas Mann. El a luptat singur. Oamenii din Germania îl urau ca pe un trădător. Dar el apăra demnitatea limbii germane, el apăra demnitatea culturii germane. Așa că eu apăr pentru mine însumi demnitatea limbii ruse, demnitatea culturii mele.”

***

Cărțile lui Mihail Șișkin sunt traduse și publicate în limba română la Editura Curtea Veche.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul Mihail Șișkin: “Rusia nu mai poate fi salvată. Responsabilitatea noastră e să salvăm cultura.” appeared first on Cultura la dubă.

Pe Valentin Șerban l-am întâlnit prima dată acum 4 ani, pe scările Ateneului Român. Tocmai câștigase Concursul Internațional George Enescu, la vioară. Avea 31 de ani și lumea îl descoperea ca un violonist excepțional, sensibil. De atunci, a cântat alături de orchestre importante din România și de peste hotare, a fost vreme de un an și jumătate concertmaistru al Filarmonicii George Enescu și a fost admis la doctorat.

Toamna aceasta, pe 4 septembrie, va urca pe scena Ateneului în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, unde va interpreta, alături de Orchestra Filarmonică din Rotterdam și de dirijorul Lahav Shani, Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră de Mozart. Pentru Valentin, discrepanța dintre viața anterioară Concursului Enescu și ceea ce trăiește acum e de domeniul science fiction.

S-a luptat cu nenumărate refuzuri, iar valoarea sa i-a fost recunoscută abia la vârsta de 31 de ani. O carieră începută târziu, dar care a făcut cumva dreptate în cazul său.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, violonistul din Brașov vorbește despre aceste schimbări, despre lupta tinerilor muzicieni români și despre importanța Concursului și a Festivalului Enescu.

***

Valentin, cât de mult s-a schimbat cariera ta de când ai câștigat Concursul Internațional George Enescu?

Îmi place întrebarea asta pentru că presupune că aș fi avut o carieră. Cumva nu aveam carieră înainte. Așa că e diametral opus pentru că, efectiv, pot face ce mi-am dorit mereu și ceea ce iubesc și anume să cânt solist, să fac un scop pentru care studiez, să pot să fac concerte de muzică. Înainte prindeam un concert, poate două pe an, să zicem. Cariera mea a început după concurs.

Și, mai exact, ce s-a întâmplat? Ai primit mai multe invitații la concerte în România, în străinătate? A fost un sprijin financiar pe care ai putut să te bazezi? În ce constau aceste schimbări, mai exact, dacă poți explica pentru publicul neavizat?

Da, da, sigur. Eu vin dintr-o familie simplă. N-am avut niciodată relații, n-am avut un mediu în care să-mi fac niște legături în lumea muzicală. Mereu când am vrut să cânt pe undeva, am apelat eu direct. Oricine am fost eu, un oarecare violonist de la Brașov sau, mă rog, care a studiat altundeva. Nu însemna nimic pentru ei numele meu. N-aveam nici în spate vreo recomandare, pentru că e importantă și ea. Unii ar spune pile, nu-i vorba de asta, că o recomandare poate să fie sinceră. Dar eu, neavând, cumva m-am lovit mereu de ziduri. Cine sunt eu? Nimeni.

Am scris sute de mail-uri pe la toate filarmonicile, toate instituțiile de cultură. Am primi răspunsuri negative să zicem în 2% din cazuri și, în rest, nici măcar nu au răspuns. Deci cu asta m-am luptat până în momentul concursului.

După concurs am fost abordat și nu numai asta, când am apelat eu, am fost luat în seamă, având premiul în spate. Sigur că e normal, toți avem nevoie de vizibilitate, dar mie personal mi se pare prea mare contrastul. Sigur că eu am evoluat mult, concursul m-a ajutat, având concerte și oportunități de a învăța lucruri noi, de a colabora cu tot felul de muzicieni buni, am învățat și am evoluat, dar nu cred că e atât de mare diferența față de cum eram înainte, încât acum să pot avea carieră și înainte să nu fi avut deloc.

Adică este un mediu, eu știu, ipocrit, pe care nu-l poți accesa decât dacă vii de sus. Oamenii trebuie să primească ajutor, că sunt atâția cum am fost eu, care nu vin cu o anumită recomandare, care nu vin cu nimic în plus decât cu ce au ei, poate un cântat bun care ar merita sprijin. Deci da, în sensul ăsta concursul a făcut totul pentru că lumea m-a băgat în seamă.

Din moment ce porți titulatura de câștigător al Concursului Enescu, ea girează pentru valoarea ta și la nivel internațional?

Da, totuși eu cred, la fel ca și alți muzicieni cu care am vorbit, că România este încă într-o bulă. Acum nu știu dacă e doar zona muzicală sau în general e așa.

Dar odată ce vii din România, automat ești două trepte mai jos. Ca vizibilitate, ca percepție, nu neapărat ca ceea ce oferi.

Care este motivul? Nu știu, că eu politică nu fac, nu sunt expert la nivelul ăsta, dar în general am văzut problema asta.

Totuși, sunt foarte mulți muzicieni români cunoscuți la nivel internațional, atât membri de orchestra, cât soliști și dirijori.

Da, dar nu trăiesc în România. Sunt foarte mulți, dar care nu trăiesc în România. Adică am avut și noi violoniști care au trăit aici, pe unii încă îi avem, care ori încă pot, ori ar fi putut la un moment dat să fie competitivi la nivel mai mare, dar stând în România, au fost cunoscuți de unii foarte apropiați, dar n-au ieșit din bula asta. Lucru care se schimbă imediat ce trecem în Ungaria, adică nu trebuie să stai în Austria sau în Germania. Sunt foarte mulți muzicieni maghiari, care trăiesc în Ungaria, renumiți internațional. Ceea ce nu se întâmplă în cazul României. Din nou, nu știu care-i cauza, dar pare a fi așa.

Și în acest sens te gândești la o mutare din țară?

Nu. Categoric nu. Adică, normal că sunt critic, toți vedem minusurile și le criticăm, că e normal, trebuie să spui. Dacă nu spui, poți fi chiar parte din problemă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt lucruri frumoase aici, adică eu n-aș da pe nimic România, cu toate minusurile ei, de aia m-am și întors.

Sigur, e o chestie cred că și de caracter, eu n-am reușit să mă simt comod nicăieri altundeva, cel puțin pe termen lung. Așa când mergi și cânti cu muzicieni, cu oameni de calitate, e fain, dar n-aș vrea să trăiesc altundeva.

Spune-mi, te rog, cu câtă muncă a venit la pachet această schimbare, acest început de carieră, de fapt? Cum spui și tu, că ai avut șansa să lucrezi cu muzicieni foarte buni și la rândul tău ai învățat mult, dar îmi imaginez să sunt foarte multe ore de studiu în spate. Cum arată programul tău când ai astfel de invitații? Cum te pregătești?

Mie, oricum, mi-a plăcut mereu să studiez. Neavând un început grozav, oricum am avut anumite lipsuri pe care am simțit nevoia să le acopăr. Atunci am fost nevoit să muncesc mai mult. Noroc că mi-a și plăcut. Dar cu atât mai mult după ce am început să am concerte, să am invitații, am simțit puțin lipsa acestui mediu. În sensul în care e una să faci asta de la 20 de ani și alta să o faci de la 30 de ani. Adică exact ce vorbeam mai înainte, dacă mediul mi-ar fi oferit oportunitatea pe care cred eu că aș fi putut să o gestionez decent, cu alte cuvinte, cred că aș fi meritat să pot cânta, să am ocazii, cred că m-aș fi dezvoltat altfel, sau cel puțin la vârsta asta nu mi-ar fi fost atât de greu să recuperez.

Am tras mult în ultimii patru ani ca să pot să fac asta. Acum mă simt mai comod, recunosc că m-a ajutat.

Nu știu cum arată programul meu, în principiu mă trezesc și studiez. Acum nu vreau nici să par așa tocilar de birou, că nu fac doar asta, încerc să-mi trăiesc viața ca un om normal, citesc o carte, văd un film, merg la plimbare, nu prea merg în excursii, asta recunosc, dar oricum capitolul ăsta e acoperit de concerte, că merg cam peste tot, cel puțin în țară, așa vine la pachet și excursia.

Cum ai primit invitația de a cânta la Festivalul Enescu? Ce înseamnă pentru tine?

Dacă zic o mare bucurie sună clișeic, bucurie și onoare, dar chiar este, totuși.

Deci, cu siguranță, oricine e invitat aici are parte, chiar și dacă ești un mare artist, de o mare onoare. Și cu atât mai mult am eu. Exact ce am zis înainte, faptul că am pornit de la zero și am ajuns să pot să fiu invitat la un nivel atât de înalt, cu artiști renumiți mondial, este cumva science fiction. Eu încerc să mă acomodez încă, pentru că atâția ani am văzut într-un fel lumea, nu mă pot plia la cum se raportează lumea acum la mine.

Care ar fi diferențele? Cum vedeai tu lumea și cum se raportează lumea acum?

Cumva e și normal, pentru că ajungi să-ți pui întrebări, să te întrebi de ce nu se întâmplă asta. Nu poți trăi nici mereu cu gândul că n-am avut șansa, nu știu, nu m-au ajutat unii și alții. La un moment dat te întrebi, poate chiar fac ceva greșit.

Și, sigur, acum s-a schimbat, e exact invers, oamenii vin, oamenii mă apreciază, plus minus, nu e în unanimitate, nici n-ar trebui să fie, dar acum sunt văzut mai sus, nici nu știu, pot să dau un exemplu direct, acum sunt la liceul de muzică din Brașov, am un masterclass de câteva zile.

Eu când vin aici mă simt ca Valentin Șerban, brașoveanul care a fost student aici și acum face ce iubește. Dar când îi văd pe oameni, pe elevi, vin la mine, unii speriați de parcă ar veni la nu știu cine. Nu știu, e o imagine așa… tinzi să-l pui pe omul ăla pe piedestal ca și când ar fi o icoană. Dar și ăla poate a avut un parcurs similar. A reușit să ajungă mai sus la un moment dat.

Ce le spui elevilor în aceste întâlniri, dincolo de partea tehnică?

În primul rând încerc să fiu prietenul lor. Nu știu cât încerc sau cât îmi vine natural, pentru că nu mă diferențiez mult de ei. Am fost și eu copil și sunt copil și acum, mediul ăsta te obligă să încerci să fii matur, dar sunt tot copil, cum suntem majoritatea. Și încerc să le explic că prin tot ce trec ei, am trecut și eu și trec și alții. Adică încerc să diminuez distanța asta dintre mine și ei. Și chiar funcționează, văd cum la unii, nu la toți, bineînțeles, dar la majoritatea funcționează și văd cum se luminează, pentru că au nevoie de speranță.

La Festivalul Enescu vei cânta la Ateneu cu Filarmonica din Rotterdam. Spune-mi, te rog, ai vreo putere de decizie asupra lucrării pe care o interpretezi în festival sau ți se dă ceea ce urmează să cânți?

Fiind prima invitație de genul ăsta, nu știu cum se întâmplă în general. Sunt sigur că de multe ori există și libertatea asta, cel puțin în cazul meu nu a fost. Știu că dirijorul ar fi vrut un concert de Mozart, n-a specificat care. Deci am avut o oarecare libertate, dar într-un mediu mai restrâns. Și atunci eu am ales dintre cele șapte concerte, eu am ales numărul cinci în La major, pentru că simt că mi se potrivește cel mai mult.

Care este prima ta amintire legată de Festivalul Enescu?

Se poate să fi fost prin liceu sau chiar început de facultate. La Brașov, cât am fost elev, am fost desprins. E un risc în anumite orașe de provincie de a fi desprins de “viața reală”. Atunci nu prea aveam contact cu ce se întâmplă la alt nivel. Nu mai țin minte ceva specific. Știu că începusem să mă interesez de concursuri, am auzit și de Enescu și am început să urmăresc.

Simți vreo schimbare la imaginea festivalului și atractivitatea lui în ceea ce privește aducerea tinerilor către muzica clasică? Ai observat asta în sălile de concert? De exemplu, la ediția trecută acum 2 ani, Cristian Măcelaru a vrut foarte tare să existe un segment dedicat copiilor. Au fost niște concerte pentru copii și vorbea despre cât de important e să crești noile generații și să le aduci mai aproape de muzica clasică, să elimini standardele de vestimentație care, de fapt, ar fi niște chestii foarte depășite. Care este perspectiva ta asupra a ceea ce înseamnă azi rigorile din lumea muzicii clasice?

Da, din păcate, sau nu știu dacă din păcate, dar vremurile s-au schimbat și atunci, sigur că toată rigoarea asta impusă de muzica clasică, tocmai că ai menționat de vestimentație, oamenii, în special tinerii, simt o anumită presiune. Mă duc la Ateneu, trebuie neapărat să fiu îmbrăcat cumva. Sigur că asta poate avea și farmec, dar poți înțelege și reticența tinerilor, e normal, tinerii n-au tendința de a fi conservatori, au tendința de a fi liberi și de a se revolta pe etichete.

Deci, da, văd din partea instituțiilor o deschidere, văd tentative de a încerca să atragă tinerii, dar asta de multe ori, din păcate, mi se pare că vine cu un risc și cu un compromis foarte mare. De exemplu, acum sunt la modă concertele rock-simfonic sau nu știu ce formație de pop sau de rock cântă rock cu filarmonica. Și, sigur, e loc și pentru așa ceva. Dar mi se pare că se întâmplă mult prea des. Și oamenii ajung să confunde, totuși.

Sigur, muzica clasică, din principiu, este ceva elitist. Pentru că e mult mai ușor să asculti muzică pop, poate chiar jazz. E un anumit nivel la care tinzi când asculți muzică clasică. Poate din păcate. Nu știu dacă din păcate sau nu. Dar așa stau lucrurile. Și atunci, sigur că muzica clasică și un concert cu filarmonică și cu o simfonie, fie ea de Beethoven sau, eu știu, de Brahms, nu o să atragă mase de oameni.

Or acum tendința e de a atrage cât mai mulți oameni.

Ei se duc la un concert cu Holograf, să zicem, în loc să se ducă la concert la filarmonică. Și publicul nu cred că o să vină săptămâna viitoare la Simfonia Fantastică de Berlioz. Deci cred că există un risc.

Trebuie să ne apropiem, sigur, de tineri, trebuie să fim mai accesibili, să nu fim așa bățoși și riguroși, dar în același timp, cred că există o demnitate a muzicii clasice și există niște rigori naturale, de care nu poți scăpa. Adică e un risc pe care ni-l asumăm.

Dar tu cum ai ajuns să fii apropiat de muzica clasică în copilărie? Cine și cum te-a dus către vioară și muzică, în general?

Ai mei, în special mama. Ai mei au avut mereu casete audio și viniluri. Ascultam la pickup. Cea mai veche amintire a mea este cu un disc, pick-up, cu care mă adormea mama și îmi punea o rățușcă pe el să se învârtă, ca să adorm. Și sigur, nu țin minte ce ascultam, dar ea îmi spune că era vinilul cu Ivry Gitlis (n.r. violinist israelian) cu concertele 1 și 2 de Paganini, pe care încă îl am și îl țin acolo, o să-l am până la moarte.

Ce frumos!

E fantastică povestea, nu? Adică sunt sigur că a contribuit. Mama nu era meloman, sigur că asculta muzică clasică, dar nu știu dacă se poate numi chiar melomană. E deja un stadiu mai sus, unde frecventezi concerte.

Ea a și vrut să fac vioară. Au contat toate lucrurile astea.

Voiam să te mai întreb dacă ai apucat să te uiți un pic pe programul festivalului și dacă ți-ar plăcea, ca spectator, să vezi vreun artist anume sau să asculti vreo orchestră anume.

Am văzut că vine Marta Argerich din nou, care e un fenomen al pianului, nu știu dacă a mai cântat cineva atât de bine și de frumos la o vârstă atât de înaintată, cel puțin după Vladimir Horowitz nu cred.

Era fenomen și în tinerețe, dar acum se adăugă și vârsta, care se pare că nu afectează. Ceea ce e fabulos. Dacă sunt în București, cu siguranță la concertul ăla o să merg.

Și acum, în încheiere, aș vrea să te întreb ce planuri de viitor pe termen lung ai tu. Cum ți-ai dori să evolueze cariera ta de acum înainte?

Pe lângă ce fac acum, normal, planurile mele cu vioara, să încerc să îmbunătățesc, să învăț lucruri noi, să găsesc unele idei pentru proiecte, pe unele le am, pe altele sigur că le caut sau vor veni singure. Sunt, deocamdată de un an, înscris la doctorat, la școala doctorală din Cluj, unde am de gând cam în 2 ani să termin doctoratul ca să pot preda. Deja am ore acolo, îmi place extrem de mult să fac asta și probabil în 3-4 ani să pot fi titular. Deci asta este printre priorități, pentru că îmi place foarte mult, mă atrage, cred că o fac și bine și pot să-i ajut pe alții. Ceea ce e nevoie.

Nu e plin de oameni pasionați care vor să predea și aia care sunt, pleacă. Așa că eu cred că e nevoie. Pot să îmbin utilul cu plăcutul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Valentin Șerban, violonist: “Am pornit de la zero și am ajuns să fiu invitat la Festivalul Enescu, cu artiști renumiți mondial, pentru mine este cumva science fiction.” appeared first on Cultura la dubă.

Pe Botond Nagy l-am descoperit atunci când a fost invitat prima dată ca regizor la TNB, punând în scenă piesa lui Matei Vișniec – Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals. Avea doar 29 de ani, iar asta mi-a atras atenția. M-am întrebat: cum ajunge un regizor atât de tânăr să monteze la cel mai mare teatru din România?

Regizase până atunci și la alte teatre importante, cum ar fi Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu sau Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, și primise o nominalizare la Premiile UNITER pentru „Cea mai bună regie” cu spectacolul „Nora” de Henrik Ibsen. În luna ianuarie, într-un interviu pe care îl făceam cu Ofelia Popii, am aflat că e în repetiții la un nou spectacol al lui Botond Nagy la TNB, după un text care abordează tema fanatismului religios – Proorocul Ilie.

Premiera a avut loc la mijlocul lunii februarie, cu o scenografie realizată de arhitecta Irina Moscu și distribuție excepțională, Richard Bovnoczki, Ofelia Popii, Florentina Țilea făcând roluri memorabile. În timpul spectacolului am realizat că nu mai văzusem nimic atât de curajos pe vreo scenă a Teatrului Național București și părea doar o chestiune de moment până când cineva se va arăta revoltat în spațiul public. Era evident că se va întâmpla asta, nu pentru că spectacolul ar fi o blasfemie, ci pentru că societatea românească este atât de previzibilă. Avem antecedente în încercarea de a corupe libertatea în artă, sub pretextul credinței – în 2018, proiecția filmului „120 de bătăi pe minut”, de la MȚR, a fost întreruptă de protestul unor extremiști cu icoane în mână, iar în 2023 Arhiepiscopia Sibiului a cerut interzicerea filmului “Arsenie. Viața de apoi”, regizat de Alexandru Solomon.

Proorocul Ilie nu ironizează în niciun moment simbolurile religioase, ci fanatismul unor săteni fără educație, ușor de manipulat. Sub pretextul credinței, sunt aproape de a-l ucide pe Ilie, în speranța că acesta va învia și îi va mânui pe toți.

Montarea acestui spectacol la TNB marchează mai multe aspecte importante. Este pentru prima dată când conducerea teatrului acceptă un subiect atât de actual și de riscant din punct de vedere politic. Modul în care Biserica Ortodoxă Română s-a raportat la el nu face altceva decât să adâncească această instituție stat în stat în gaura neagră în care se află, deconectată de la drepturi fundamentale ale omului. Iar felul în care Ministerul Culturii va decide să “soluționeze” acest “incident nefericit”, după cum l-a numit Natalia Intotero, ne va spune mai multe despre orientarea guvernului Ciolacu, dacă apără cu adevărat valorile europene sau se alătură valului extremist condus de partidul AUR (care a cerut interzicerea spectacolului și demiterea conducerii TNB).

Și, nu în ultimul rând, Proorocul Ilie este creat de reprezentantul unei noi generații de regizori români, de 25-35 de ani, care readuce în teatrul românesc curajul.

Botond Nagy are acum 31 de ani și ne povestește, în interviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă, cum a fost parcursul său, din fața blocului din Brașov până la scena de teatru.

***

Botond, hai să mergem puțin către copilăria ta. Cum era locul în care ai crescut?

Eu m-am născut la Brașov și am copilărit în cartierul Steagul, unde și acum mai este un loc pe care se află un graffiti din copilăria mea, pe o cazemată. Mesajul acelui graffiti este “viața fără belele este frumoasă”, hahaha.

Am copilărit în fața blocului, jucând v-ați ascunselea ore întregi, am avut norocul că erau 7 scări în blocul nostru și la fiecare scară erau 1-2 copii de vârsta mea. Aveam gașca noastră cu care mergeam la furat struguri, pere, mergeam la fotbal. Țin minte că atunci când s-a deschis primul hypermarket de la noi, un Selgros, am mers la Selgros, nu mai știu cum am intrat, că era cu cardul. Eram fascinați că puteam să degustăm unele mâncăruri.

Mi se pare fascinantă acea perioadă în care era totul nou. Era ceva incredibil, cu bomboane de coca-cola, e o perioadă foarte dragă mie.

Aveai în familie oameni pasionați de artă? Sau cum ai luat prima dată contact cu teatrul?

Prima dată când am intrat într-un teatru s-a întâmplat în clasa a 9-a, la Teatrul din Sfântu Gheorghe. Eu nu eram bun la matematică, la biologie, iar în Brașov singura variantă era să dau la limbi străine. Mama văzuse că se dă admitere la un liceu din Sfântu Gheorghe, la Liceul de Artă, cu specializarea teatru. Eu nu știam ce e aia teatru.

Bunica mea făcea un bol mare de cartofi prăjiți și ne uitam cu toții la televizor, la reality show-uri ungurești. Iar eu credeam că mă voi face prezentator.

Când am mers prima dată la teatru, a fost un click destul de interesant. Am văzut Pescărușul, cu Alfréd Nagy, am zis că ne cheamă la fel, era ceva special. Apoi, în timpul spectacolului a aruncat ceva către public și a căzut la mine în brațe. Acum nu știu ce să zic, dacă a fost să fie așa, dar cu siguranță pentru mine a fost ceva special.

Apoi am început să văd spectacolele lui Radu Afrim și am început să simt ceva incredibil, Afrim chiar este un geniu, iar pe mine, fiind încă un copil, m-a prins foarte tare universul lui.

Și a urmat Facultatea de Teatru?

Da, am dat la regie de teatru la Târgu Mureș, unde pentru prima dată luase clasă László Bocsárdi. Eu intenționam să merg la UNATC inițial, dar am mers la Târgu Mureș pentru el, era un eveniment ca el ia o clasă de regie. La sfârșitul facultății deja aveam două invitații să montez la Sfântu Gheorghe și la Teatrul din Gheorghieni.

Cum apar aceste invitații pentru un student la regie sau un proaspăt absolvent, cum te-ai remarcat?

Cred că încă de pe atunci, eu nu mi-am pus limite. La licență am montat un Hamlet în fosta fabrică de textile Mureșul, de la Târgu Mureș, într-un mod de gherilă. Am lucrat cu studenții români de la actorie și repetam noaptea, iarna, la -15 grade, iar așa a ieșit acest Hamlet Rework. Am invitat colegi, profesori, directori de teatre. S-a dus cumva vestea spectacolului.

Apoi am făcut în același spațiu Ultima bandă a lui Krapp, acolo aveam un geam imens, iar eu am calculat în cât timp apune soarele, care intra în spațiu, și am pus ora spectacolului astfel încât să fie fix la apus. Atunci m-a văzut directorul de la Gheorghieni. Iar domnul Bocsárdi îmi văzuse deja toate examenele. Așa am ajuns să primesc invitația la Sfântu Gheorghe. După care m-am dus să fiu ospătar la Sibiu.

Cum așa?

A fost o situație în familia mea, destul de toxică, la care revin acum la Târgu Mureș, cu spectacolul Caninul, o adaptare după Dogtooth, de Yorgos Lanthimos. Acum am retrăit cumva acele amintiri bolnave.

Am plecat, așadar, la Sibiu. Eram înscris la master la Târgu Mureș, dar nu se făcea serios, iar eu trebuia să fac ceva, să câștig bani. Cunoșteam pe cineva care avea un frate la Sibiu, cu o cafenea – Espresse.

Nu aveam voie să fim parfumați, să folosim telefoane, stăteam doar în picioare, lucram cu mulți oameni, aveam vreo 20 de mese doar eu.

Cât timp ai lucrat acolo?

Aproape 3 luni. După care m-am dus la Târgu Secuiesc, am făcut acolo Frumoasa călătorie a urșilor Panda, de Vișniec. Apoi a fost întâlnirea cu Reactor, din Cluj, cu spectacolul All over your face – și zic eu că asta m-a propulsat în sfera teatrală românească, pe care eu o consider ca o mama adoptivă. Dacă nu ar fi fost breasla românească, probabil acum aș fi fost șomer. Nu prea lucrez în teatre maghiare, în afară de Cluj.

Am mers cu spectacolul de la Reactor la FITS, acolo am primit invitația să montez la Teatrul Radu Stanca și am făcut anul următor Hedda Gabler, apoi m-a invitat constant Tompa Gabor la Cluj, unde am semnat 4 spectacole.

Cum a venit prima invitație la TNB?

Prin Matei Vișniec. Făcusem la Suceava Întoarcerea acasă, care a fost selectat în FNT. Apoi Matei Vișniec m-a pus în legătură cu Mircea Rusu, pe atunci interimar la TNB. Iar Matei Vișniec mi-a propus textul Cuvântul progres rostit de mama. Și am vrea să mai facem împreună un al treilea text, tot pe tema războiului, să conturăm astfel ceea ce noi am numit Trilogia brutalității.

Cum este pentru tine, fiind atât de tânăr, să lucrezi cu cel mai important dramaturg român în viață, Matei Vișniec?

Sincer? Extraordinar de firesc și de organic. Îl simt de parcă am fi copilărit împreună în fața blocului, la cazemata mea. Avem o chimie incredibil de frumoasă. Ne-am plimbat noaptea prin Brașovul meu și povesteam, era ca un scenariu scos din filmele lui Sorrentino. Cred că amintirile astea îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte.

La spectacolul Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals ai lucrat cu doi actori foarte cunoscuți, Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Cum a fost raportul de lucru cu ei?

Am avut emoții. Eu, de obicei, fac niște workshopuri înainte să încep efectiv repetițiile. Iar domnul Bodochi mi-a spus că doamna Maia ar vrea să mă cunoască și că o să vină la workshop. Eu am zis “uau!”.

A intrat Maia Morgenstern la workshop și a fost un moment, parcă toată sala a înghețat. Ea și-a dat haina jos și a intrat efectiv în lucru. Are o modestie incredibilă. Se aruncă în muncă cu energie totală. A fost una dintre cele mai importante experiențe să lucrez cu ea.

Ți-a dat asta mai multă încredere în tine, ca regizor, în lucrul cu actorii? Mai mult curaj?

Nu, curajul nu mi-a lipsit niciodată. Mă simt foarte safe în teatru. Niciodată nu am avut rețineri. Am fost atât de norocos încât am putut face peste tot ce am vrut eu.

Dar întâlnirea cu doamna Maia și domnul Bodochi mi-a dat cumva o responsabilitate, am realizat pentru prima dată cum este să lucrezi cot la cot cu un artist imens, cu o personalitate atât de complexă și atât de profesionistă. Doamna Maia este una din cele mai profesioniste și crazy artiste cu care am lucrat vreodată. Știa textul, nu doar al ei, ci și al partenerilor ei, încă din prima săptămână. Citește enorm.

Iar când atmosfera de lucru e sănătoasă, lucrurile astea se uită, raportul este egal.

Ajungem acum la spectacolul Proorocul Ilie, a doua ta colaborare cu TNB. De ce ai ales să montezi acest text?

La finalul spectacolului Cuvântul progress rostit de mama sună teribil de fals, mă uitam la actori și mi-am amintit de acest text, ca un fulger. Actorii m-au inspirat. Vorbisem cu George Călin, care mă invitase din nou să lucrez, aveam în minte ceva, pe care vreau să îl fac la un moment dat, romanul lui Tudor Ganea – Cântecul păsării de plajă.

Uite ce coincidență! Este exact ceea ce citesc eu acum.

Uau, ce frumos! Este fix copilăria noastră, din fața blocului. Mi se pare unul dintre cele mai puternice texte pe care le-am citit. Este și o provocare mare de a-l dramatiza. Asta m-a făcut să mai aștept puțin, să nu îl grăbesc.

Îi spusesem lui George Călin și de textul Proorocul Ilie, îmi plăcea că e amuzant și tragic totodată, îndrăzneț. Împreună am luat decizia de a-l monta. Eu aveam rețineri dacă va zice da sau nu la acest text.

A fost un gest incredibil de puternic al lui George Călin care a spus: da, trebuie să faci acum acest text. Iar asta se întâmpla înainte să apară alegerile horror cu Călin Georgescu.

Dar valul extremist era deja printre noi, se manifestase încă din perioada COVID. Trăiam în atmosfera asta.

Da, exact. Și eu simțeam că trebuie făcut acum. Tot contextul socio-politic cerea acest lucru. Faptul că TNB își asumă, în sfârșit, după atâția ani de liniște, o direcție atât de actuală și asumată, e un alt act de curaj extraordinar.

Cu siguranță este curajos și totodată riscant. Pare că stârnește reacții la extreme, ori oamenii sunt încântați și spun că e un spectacol foarte necesar, ori spun că este o blasfemie.

E firesc ca o lucrare artistică să stârnească astfel de reacții.

Ai avut în minte preocuparea de a nu leza cumva credința, religia cuiva? Ți-ai impus niște limite, ținând cont că lucrezi cu un subiect atât de sensibil cum este credința?

Evident că am ținut cont de sensibilitatea subiectului. Respect religiile tuturor. Pentru mine toate religiile conțin adevăr, sunt fluvii ce curg înspre același ocean.  Uneori mai întrebam actorii dacă li se pare că am mers prea departe și ei ziceau nu. Era important pentru mine să fim în acord. În același timp, îmi place să merg în biserici, îmi plac bisericile goale. Mă simt foarte mic, dar în siguranță, cumva ca în pântecul mamei mele. Îmi pun mereu întrebarea dacă credința mea este una pe bune sau nu, iar asta deja îmi dă o curiozitate destul de mare încât să mă apropii de teme de acest fel.

La repetiții, uneori am senzația că se întâmplă ceva ce nu e neapărat mâna mea, ci o energie care leagă lucrurile foarte frumos.

Trebuie să fii foarte rău intenționat ca să citești acest text o blasfemie. Până la urmă, are foarte mult umor. Iar repetitivitatea unor cuvinte creionează personajele, nu am introdus eu înjurăturile.

Cum te simți acum, când se revarsă contra ta numeroase atacuri la persoană și chiar amenințări cu moartea?

Sunt un profesionist. Mi-am făcut treaba și îmi voi face treaba în continuare la cel mai înalt nivel posibil. Sufletul îmi este împăcat, nu am provocat pe nimeni cu absolut nimic și sunt conștient că nu am făcut niciun rău.

Dar nu doresc nimănui să treacă prin asta, nici măcar celor de la care am primit amenințările. Sunt băiat de cartier, știu cum funcționează lucrurile acestea, dar arta m-a învățat să mă focusez pe dialog, nu pe conflict. Din păcate acest scandal nu e despre teatru, nici despre credință- ci despre putere, fiindcă e vorba despre încercarea extremei de a captura statul.

Cum comentezi comunicatul Bisericii?

Biserica mai întâi ar trebui să vadă și după aceea să emită comunicate. La fel este valabil și oamenilor care nu au văzut spectacolul cap-coadă. Că nici eu și nici altcineva nu judecă slujba niciunui preot după două minute de stat la liturghie. În această poveste, din păcate, Biserica nu este victima, ci călăul. Le reamintesc tuturor articolul 30 din Constituția României care spune: “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt INVIOLABILE”. Iar când e nevoie să ne aducem aminte unii altora că România e un stat laic, înseamnă că există o bubă!

Biserica, în acest moment, și-a făcut un deserviciu. Iar toată povestea asta a unit oamenii care cred în libertatea de exprimare și într-o Românie ce trebuie să rămână un stat modern, cu destin european unde cenzura artei n-are ce căuta.

Tu ce ți-ai dorit să punctezi cu acest spectacol, în actualul context politic și social?

Mi-am dorit să trag un fel de semnal de alarmă. Nu sunt adeptul spectacolelor politice la modul direct, dar acesta cred că este cel mai politic și social spectacol pe care l-am făcut la modul asumat. 

Simțeam că trebuie să vorbesc din punctul de vedere al unui cetățean al acestei țări, în care nu mă mai simt în siguranță, nu mă simt bine. Începusem să mă gândesc la plecare din ce în ce mai des, chit că este un gând neplăcut, inconfortabil, deoarece ador România în aceeași măsură și mă simt norocos că m-am născut aici.

Perioada alegerilor a fost plină de anxietate. Stăteam cazat în cartierul Tineretului și vedeam de la geam clădirea Parlamentului. Beam cafeaua și mă uitam la ea, mă întrebam cum am ajuns să trăim această glumă proastă. Mergeam cu metroul la teatru, la repetiții, și după ziua primei runde de alegeri era o liniște monumentală în metrou, în care ne uitam suspect unii la alții și ne întrebam: oare tu pe cine ai votat?

Am niște prieteni regizori, unul în Cehia și unul în Grecia. Le-am zis că în caz de forță majoră, o să am nevoie de ajutorul lor, să plec.

Eu iubesc românii, atmosfera balcanică face parte din viața mea. Dar senzația derutantă de cum ar fi să plec m-a afectat. Iar spectacolul a fost acum ori niciodată.

Ce înseamnă teatrul pentru tine acum?

A devenit un stil de viață din momentul în care am pășit pentru prima dată în teatru. Până în clasa a 9-a, eu eram microbist, știam toate echipele, mă uitam la fotbal. Și s-a făcut trecerea aproape de pe o zi pe alta. Din acel moment nu m-a mai interesat fotbalul, poate doar foarte rar.

Fac teatru în primul rând pentru bucuria mea, poate pentru a exprima niște frici, niște monștri, niște bucurii. Fac teatru instinctual. Uneori mă uit la scene și mă întreb: oare nu e prea mult? E prea amuzant? E prea agresiv? Eu mă consider o persoană amuzantă și depresivă în același timp, poate uneori mai puțin depresivă. Când fac teatru, mă gândesc la o senzație care poate să ofere o experiență teatrală unică. Asta e menirea mea, job-ul meu în lumea asta. Și sunt foarte bucuros când văd atâția oameni care se pot conecta la temele pe care le aleg. În cea mai mare parte, singurătatea și moartea sunt temele care mă vizitează.

Revenind puțin la Proorocul Ilie, crezi că teatrul are puterea să zdruncine niște idei puternic împământenite, mai ales în contextul actualelor mecanisme de manipulare și de fake news? Sau crezi că puterea de manipulare a devenit atât de mare încât acei oameni atât de vehemenți în susținerea ideilor lor sunt de nerecuperat?

Teatrul, din păcate, mereu e un lux. Nu ai cum. Asta e marea mea întrebare în ceea ce privește teatrul. Cum aduci omul din fața blocului și al tik-tok-ului la teatru? Eu am ajuns dintr-o întâmplare extraordinar de fericită în teatru. Eu făceam sendvișuri cu maioneză și muștar și aruncam în autobuze. Asta era copilăria mea. Îi mulțumesc destinului că am ajuns la teatru.

Să plătească 80 de lei pe un bilet când preferă să-și ia trei pachete de țigări de banii ăia? Îmi dau seama că este o utopie și aici intervine educația. Doar prin educația la vârste fragede poți forma o societate sănătoasă.

Crezi că teatrul ajunge doar la privilegiați?

Da, categoric. Foarte puține inițiative punctează clasele vulnerabile (n.r. Centrul de Teatru Educațional Replika, Studiourile Ferentari). Din păcate, nici educația nu merge mână-n mână cu cultura, ceea ce este foarte grav. Acum am realizat mulți că este extraordinar de grav.

Micile mele câștiguri sunt când, de exemplu, am făcut cadou vânzătoarei de la casa de marcat, de la Petroșani, două bilete la teatru, care este chiar lângă magazinul unde lucrează ea. Și a venit! În capul meu, lucrurile așa ar trebui să funcționeze.

Problema este că noi, în România, avem senzația că trebuie prin emancipare să ajungem la om. Marea populație din România nu este emancipată. Nu ajungi la om prin programe europene, prin nu știu ce skilluri pe care le-ai dobândit la Facultatea de Comunicare, pe care ai studiat-o din banii părinților. Mi se pare că suntem încă o societate crudă, unde trebuie să îl iei de mână la propriu pe celălalt și să îl duci la teatru.

Sistemul nu poate face asta, e nevoie de un intermediar mai apropiat de om, cum ar fi ONG-urile sau alte inițiative.

Spuneai că te-ai tot gândit la plecarea din țară. Chiar iei asta în considerare? Poate și ca artist, să experimentezi proiecte pe afară?

Ca artist am mai avut experiențe afară, în luna mai o să încep un Trei surori la Teatrul din Novi Sad. Mai mult nu m-am gândit.

Să încep viața de la zero undeva, nu spun că nu aș putea, sunt tânăr, am energie, dar cred că cel mai mult mă pot adresa publicului din România. Aici am crescut, aici am iubit, aici sunt huiduit, aici pot ierta și aici pot visa.  Asta o simt visceral. Acum așa văd lucrurile.

Ai vreun regret care te bântuie?

Zilele acestea simt pe pielea mea din sutele de mesaje primite, cât de importantă este solidaritatea. Că ne spunem că “Sunt cu tine! Suntem alături, suntem lângă tine!” Astea ar fi, cred, și gândurile acelui Dumnezeu în care eu cred și care nu țipă, nu bârfește, nu amenință, nu trosnește, ci zâmbește. Iar prin asta le mulțumesc tuturor pentru aceste mesaje care și pe mine m-au făcut să zâmbesc. Regret poate că a fost nevoie să treacă aproape 32 de ani pentru ca abia azi să învăț cât de important este să ne spunem mai des unii altora “Sunt alături de tine! Nu ești singur!”

Dar un vis?

Nu știu să cânt și, totuși, mă bântuie un vis; să pot cânta cât de cât ok la un karaoke melodia lui Robbie Williams: Angels, hahaha.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Botond Nagy: “În România am crescut, aici am iubit, aici sunt huiduit, aici pot ierta și aici pot visa.” appeared first on Cultura la dubă.

“Când eram copil am venit aici, în apropierea Drăgășanilor. Așa am descoperit Oltul, un râu care arăta minunat, nu era un lac, ca acum. Era natură pură, pe un banc de pietriș am văzut primul scorpion din viața mea și puțin mai sus am văzut bivoli în apă.”

Născută din ramificațiile unora dintre cele mai puternice familii nobile ale României, Știrbey, Costinescu și Bibescu, având rude în familiile Ghica, Brătianu, Rosetti sau Sturdza și fiind căsătorită cu un descendent al împăratului Franz Joseph, Ileana Kripp s-a întors în România copilăriei sale și a readus la viață tradiția viticolă și vinicolă a familiei Știrbey.

Averea Știrbey a fost impresionantă, însă Ileana nu a trăit vremurile de aur ale dinastiei. A cunoscut perioada dură, opresivă, în care comuniștii au deposedat neamurile boierești de bunuri și le-au înghesuit alături de muncitori în locuințe comune. 3 dintre bunicii săi au fost închiși în închisorile comuniste.

“Am stat în odaie cu părinții până la 10 ani. Eram 13 pe o baie și bunica spunea: bine că ei nu se spală decât sâmbăta, că așa avem mai multe șanse să intrăm la baie.”, își amintește acum râzând.

Pe când familia Știrbey-Costinescu trăia astfel, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei și Palatul Știrbey de la Buftea fuseseră ocupate de oamenii regimului. “La 2 noaptea au venit peste ei, i-au aliniat în curte și nu au avut voie să își ia decât niște perne, pături, saltele, câteva haine, nimic de valoare.”

Alături de alți 11 moștenitori, Ileana a reușit să recupereze în anii 2000 o parte dintre proprietățile străbunicului Barbu Știrbey, dar și mărturii ale propriei identități. De aproximativ 20 de ani, locuiește o bună parte din pe an la Drăgășani, în mijlocul viei.

Produce vin premium, în ediții limitate, și primește în casa sa grupuri mici de vizitatori, care degustă vinurile Prince Știrbey și descoperă povestea familiei. La rândul său, transmite propriilor copii și nepoți iubirea pentru România, țara din care ea a fost nevoită să plece singură, la doar 15 ani.

***

Este o dimineață de duminică și în poarta domeniului Știrbey de la Drăgășani ne întâmpină însăși proprietara Ileana Kripp, fostă Costinescu.

Este nepoata prințesei Maria Știrbey și strănepoata lui Barbu Știrbey, prim-ministru al regatului român și administrator al Domeniilor Coroanei, la rândul său nepotul lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849 – 1853 și 1854 – 1856.

În orice poveste de familie pe care ne-o spune apare, inevitabil, un nume important. O mătușă Rosetti, un văr Brătianu și așa mai departe.

“Familiile astea se vedeau și dacă se plăceau se și căsătoreau, hahahaha.” Umorul și autoironia se strecoară printre relatările cât se poate de serioase și de emoționante. În definitiv, povestea sa este povestea dezrădăcinării unui copil de propria familie și de propria țară.

Este, de asemenea, strănepoata lui Emil Costinescu, fost ministru de finanțe sub Carol I și co-fondator al Băncii Naționale a României.

“Pe bulevardul principal din Sinaia este o casă a străbunicului Emil Costinescu, ridicată între 1882 și 1885, construită de un architect român, Creangă, după o tehnică elvețiană. Această casă mai este în picioare și azi, semn că a avut o construcție fantastică. Dar grădina ei a devenit o parcare betonată, nu mai e niciun pom.

În stil românesc…

Nu, nu este stil românesc, este stil tovărășesc. Stilul românesc îl găsiți în alte părți și vă încântă, dar stilul tovărășesc nu are niciun fel de rădăcini, asta e drama, acolo doare. Faceți diferența între românesc și tovărășesc. Găsiți aceeași tovărășie și în Germania de Est și în alte țări.”

S-a născut la Sinaia și își amintește cu plăcere de drumețiile până la Vârful Omu. A fost nevoită să facă școala generală la București, în timp ce tatăl, de profesie inginer, a fost sudor pe șantiere, a cărat și instalat wc-uri și conducte de gaze.  Mamei i s-a interzis să continue studiile după 15 ani și a lucrat ca desenatoare la o instituție publică.

Deși a trăit în aceleași condiții ca orice copil, în comunism, a dobândit natural eleganța unei familii nobile.

“Știați cu adevărat din ce familie vă trageți?

Eu aflasem secrete de familie, istoricul familiei, fiindcă se puneau niște perne imense pe telefon ca să putem vorbi. Bunicul meu vorbea despre multe adevăruri pe care apoi nu le-am auzit niciodată la școală.

Să știți că nobilitatea poate să fie câștigată, dar poate să fie și cea profundă. Dacă luați un țăran care nu știe să scrie, îl poți găsi mai nobil decât oricine altcineva. Sunt două nobilități în ochii mei și bineințeles că eu o apreciez pe cea profundă, care nu are de-a face cu titluri.”

Străbunicul Barbu Știrbey, numit și Prințul alb, căsătorit cu Nadeja Bibescu, a fost apropiatul familiei regale încă de la Carol I, ulterior devenind omul pe care Ferdinand îl consulta în orice privință.

În același timp, între Barbu Știrbey și Regina Maria a existat o pasională poveste de dragoste, relatată de apropiați și apoi de istorici, consemnată în corespondența acestora. Barbu semna scrisorile către Maria “ILYMM”(n.r. I Love You, My Marie). Din iubirea lor s-ar fi născut Principesa Ileana, copilul preferat al Reginei Maria, și Principele Mircea, ultimul fiu născut, decedat la doar 3 ani.

“Regina Maria a fost dragostea vieții lui. El s-a căsătorit cu vara lui, dar nu din dragoste. A cunoscut-o pe Maria înainte să fie regină și s-a îndrăgostit pur și simplu. Știu că oamenii sunt dornici de senzații, de povești de concubinaj și sex, dar iubirea pentru Regina Maria a durat până la sfârșitul vieții lui și a fost ceva cu totul special.”

Cei doi își petreceau numeroasele întâlniri la Palatul Știrbey de la Buftea, locul unde în zilele noastre se desfășoară festivalul Summer Well, nunți și alte petreceri private. La Buftea, Ileana avea să ajungă ca adult, la aproape 10 ani distanță de la căderea comunismului.

Plecarea din România

A plecat din țară pe când avea doar 15 ani, cu ajutorul savantului român Henri Coandă, stabilit la Paris.

“Henri Coandă era prieten cu familia bunicilor Costinescu, fiind cu toții aromâni.  A fost o întâlnire de familie în care m-au întrebat dacă vreau să plec singură, fără să fim siguri că familia se va putea întregi. Și am zis că mă duc.”

O mătușă Știrbey și Henri Coandă au ajutat-o să se înscrie la internatul de maici de la Notre Dame de Sion.

“Mătușa mi-a făcut instrucție: să nu scrii în scrisori ce gândești. Atunci mi-am dat seama că țara mea e o mare închisoare. Fiindcă nu numai că nu poți ieși în țară, dar dacă ieși, iei această închisoare cu tine.

Asta a fost pentru mine cea mai mare durere, bunicii au rămas în urmă, nu puteam să îmi văd prietenii și nici să le spun ce gândeam.

Henri mi-a spus: îți prelungesc pașaportul și zic că vreau ca tu să înveți franceza mai bine și că apoi te trimit înapoi acasă. M-am dus cu el de mână la Ambasada României de la Paris. Eu nu știam cât de mult îi făcea Ceaușescu curte lui Coandă să se întoarcă în România, voia să se mândrească cu acest savant. De aceea i se acordau anumite privilegii.

Apoi, de Crăciun mi-a zis: acum o să îl invităm pe tatăl tău să vină să te ia. Henri era un mucalit și mi-a spus: vrem să scăpăm de tine și îi scriem tatălui tău: vino să o iei înapoi pe Ileana.”

Familia s-a întregit mai târziu la Paris, dar s-a mutat în Germania, unde tatăl a primit un post de inginer. Tânăra Ileana voia să studieze design de interior, însă tatăl nu a fost de acord. Așa că a studiat limbi străine și a pictat abajururi la un magazin de mobilă din Munchen. Mai târziu, a lucrat în bancă.

„M-am mutat în Germania și am avut 2 copii minunați, fiecare are acum câte 4 copii, deci am 8 nepoți. Copiii sunt din prima căsnicie. Dar actualul meu soț, fiind văr primar cu primul bărbat, este unchiul copiilor mei, hahaha. Soacrele mele sunt surori, am rămas în familie, hahaha.”, povestește cu zâmbetul pe buze.

De altfel, această legătură de familie avea să aibă un rol determinant în întoarcerea sa acasă.

“Primul meu bărbat nu avea niciun interes pentru România, voia să plece în Africa. De aceea ne-am și despărțit. Eu strângeam tot felul de pachete ca să trimit în țara mea – medicamente, caiete, ce puteam. Și el îmi zicea: ce faci, iar strângi cartoane? Numele lui era foarte cunoscut acolo și mă foloseam de orice relație, cerșeam la ei, oameni foarte importanți, ca să pot să trimit lucruri în România. Adunam și adunam, mă duceam la farmacii și luam cât de multe medicamente puteam.

Până la urmă, el a plecat în Africa, eu în România și fiecare a fost fericit. De altfel, când am decis să mă căsătoresc cu Jakob, el mi-a pus o condiție, să facem luna de miere în România. Pentru Jakob, spre deosebire de primul soț, legăturile de familie sunt foarte importante.

Familia Kripp are peste 700 de ani în Tirol, iar noi stăm în casa familiei Kripp de la 1454. Mama lui Jakob, ca și prima mea soacră, era strănepoata împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Deci și Jakob are o istorie bogată, dar care nu e povară, ca a mea.”

Întoarcerea acasă

Baronul austriac Jakob Kripp, de profesie jurist, a fost cel care i-a convins pe moștenitorii dinastiei Știrbey să înceapă lupta pentru recuperarea averii familiei. În 1997, cei doi au venit pentru prima dată în România, în luna de miere.

“Am intrat prin Satu Mare și am colindat toată țara în zig-zag. Am descoperit atunci multe locuri, fiindcă atunci când eram mică nu am avut ocazia să vizitez. Era foarte trist, frumos și vesel în același timp. Am plâns de mai multe ori în fiecare zi. Aveam emoții mari, adânci.

Când am ajuns la Brașov, am vizitat casa Știrbey, care era Casa Pionierilor. Am recuperat-o ulterior, dar a trebuit să o vindem fiindcă eram foarte mulți moștenitori.

Am închiriat o odaie aproape de casa copilăriei din Sinaia și m-a apucat așa un stres intern, încât am zis să plecăm. De frică de a avea un contact cu locul copilăriei mele, din care am fost nevoită să plec.

Și să vă spun o poveste incredibilă. Eu am dormit prima dată la Palatul de la Buftea atunci, în luna de miere. Am venit cu mașina austriacă a lui Jakob, am închiriat o odaie și ne-au spus prețul în lei. A doua zi am avut un mic dejun destul de… vechi, hahaha, iar apoi ne-au spus un preț exorbitant în dolari.

Eu eram roșie toată, pentru Jakob era ca un spectacol de teatru. Cu calm a încercat să le explice că suntem în România, unde nu se plătește în dolari și chiar dacă s-ar plăti, nu ar fi în niciun caz cursul valutar cerut de ei.

Asta se întâmpla în casa străbunicului meu.”

Barbu Știrbey a murit în 1946. Soția Nadeja și cele 4 fete ale lor erau moștenitorii de drept ai averii. Așa că urmașii acestora, răspândiți în Canada, Anglia, Franța și Germania, 12 la număr, au fost cei care au revendicat, începând cu 1998, bunurile familiei.

„Jakob a reușit să îi convingă pe tata și pe ceilalți moștenitori să facă cereri, i-a ajutat să facă dosarele, și-a luat un an sabatic de la bancă, s-a ocupat de procese. Bineînțeles că nu totul a fost rezolvat încă.

Pe aici era o pădure și cei care trebuia să semneze își doreau nu știu ce telefoane și bani. Jakob s-a făcut că plouă, le-a dat de înțeles că e dreptul familiei și atât și cred că i-a pisat așa tare încât au renunțat, până la urmă. Le-a arătat în cel mai elegant mod că nu e bine ce fac.”

Domeniul viticol de la Drăgășani, moștenire directă de la bunica Maria Știrbey, fiica cea mare a lui Barbu Știrbey, a fost recuperat cu ușurință.

„Nu a fost necesar să facem proces, am avut documente de la 1896 cu descrierile exacte ale hectarelor. Cei doi directori de la IAS au spus: să știți că v-am căutat. Iar administratorul viei chiar a rămas alături de noi până în prezent.”

Destinul Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei

Marea bătălie cu statul român s-a dat pe Domeniul Știrbey de la Buftea, dar mai ales pe Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, în spatele căruia s-a aflat mulți ani grădina Eden.

„De când am depus hârtiile, până să ni se retrocedeze, a fost groaznic. Până la urmă, palatul a fost retrocedat prin proces.

Voia altcineva această proprietate, un om politic român foarte important. Partea din spate nu am reușit să o recuperăm sub nicio formă, am vândut dreptul litigios fiindcă am ajuns la concluzia că sănătatea e mai importantă.

Noi făcusem cerere de retrocedare, știau că ne vrem dreptul înapoi, iar ei au început să distrugă anexele din spate, au distrus administrația domeniilor Știrbey construită prin anii ‘20 și cramele unde se depozita vinul adus de aici, de la Drăgășani. Era o clădire lungă, stil neo-brâncovenesc, au început să o cioplească, să o distrugă. Era clar că nu aveau nicio intenție să ni le dea înapoi.

Nu ni s-a retrocedat nici parcarea din față. Pe vremuri, gardul era până la trotuar, iar comuniștii au mutat gardul și au făcut parcare. Apoi noul proprietar a făcut un prim proiect cu arhitectul Alecu Beldiman. Când a văzut proiectul, băiatul meu a zis: “ăsta arată ca un deodorant”. Era un bloc puțin rotund sus. Voia să păstreze fațada și să facă în spate ditamai clădirea.

La un moment dat au început lucrările fără autorizație și era o groapă imensă, au tăiat niște platani seculari superbi. Proiectul nu a fost aprobat, din fericire, a fost o mișcare civică puternică atunci.”

Palatul Știrbey din București a fost construit în anul 1835 pentru Barbu Dimitrie Ştirbei și reprezenta principala locuință a familiei în anotimpurile friguroase. În 1948 a fost naționalizat, a devenit sediul Muzeului de Artă Populară și, ulterior, al Muzeului Ceramicii şi Sticlei.

După ce Ileana Kripp și rudele sale au câștigat clădirea în instanță, au vândut-o omului de afaceri Ovidiu Popescu pentru 5 milioane de euro. Acesta a decedat, iar monumentul istoric a fost moștenit de fiul său, Alexandru Popescu.

Sub proprietatea familiei Popescu, crama și grajdurile istorice au fost demolate cu implicarea unor funcționari publici de la Primăria Sectorului 1 și Ministerul Culturii. Fapta aceasta, precum și autorizațiile de construcție obținute pentru ridicarea mall-ului au fost anchetate de DNA și ulterior anulate.

În 2019, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei a fost achiziționat de dezvoltatorul imobiliar israelian Hagag, care în 2023 a început lucrările de restaurare și va continua proiectul de mall de lux într-o altă formă arhitecturală, momentan necunoscută publicului.

Ileana Kripp regretă destinul proprietăților familiei, dar mărturisește că nu ar fi avut alte căi.

„Toate proprietățile erau într-o stare deplorabilă. Eram 12 moștenitori și noi nu aveam cum să le reparăm.”

Continuarea tradiției viticole la Drăgășani

Cu o parte din fondurile obținute din vânzarea proprietăților, dar și cu bani de la soțul său, Ileana Kripp a ales să investească în domeniul de la Drăgășani, unde este proprietar majoritar, alături de baronul austriac Jakob Kripp. A renovat casa veche de peste 100 de ani și a investit în vie și într-o nouă linie de producție de vin, în cantități reduse, dar premium.

“Bunica mea avea sufletul aici și iubea locul, iar tradiția viticolă în familia mea este de sute de ani aici și nu în ultimul meu, bărbatul meu vine dintr-o familie care face vinuri de peste 400 de ani în Tirolul de Sud. Unul dintre frații lui este chiar enolog și a venit aici să ne dea sfaturi, i-a spus: dacă nu vii tu să faci ceva aici, vin eu fiindcă e minunat.

Tradiția vinului la Drăgășani există de sute de ani, tot dealul acesta este de peste 2000 de ani, pe aici au trecut romanii, dacii, grecii, toți băutori de vin.

Barbu Știrbey era un foarte bun om de afaceri și și-a dat seama de potențial. Când a venit aici filoxera (n.r. insectă dăunătoare viței de vie), Barbu Știrbey a vrut neapărat să salveze soiurile românești.”

Fascinată de istoria propriei familii, baroneasa ne arată o colecție de afișe, meniuri, reclame sau fotografii care vorbesc despre tradiția vinului Știrbey și despre soiurile de viță autohtone, de la Crâmpoșie, la Tâmâioasă Românească sau Feteasca Regală.

Printre acestea, înrămat este un Mers al trenurilor de la 1905 cu reclama pepinierei Știrbey de la Drăgășani, unde Barbu Știrbey a dezvoltat vițele indigene, printre ele și Crâmpoșia Selecționată, unul dintre soiurile care au supraviețuit din vremea dacilor până în prezent.

“În revista Furnica a avut ani de zile reclame Știrbey și cred că așa a susținut și ziarul. Sunt reclame pline de umor, unele chiar deochiate. Iar toți cei care au pictat aceste reclame, au devenit apoi artiști foarte cunoscuți – Francisc Șirato, Thodorescu Sion. Când se întâmpla asta, Barbu Știrbey avea cam 30 de ani.”

Ileana Kripp s-a familiarizat mai întâi cu vinul familiei Kripp, din Tirol. Mergea la cules de struguri și îi plăcea să bea must. Dar în România a descoperit soiurile de viță românească, înmulțite chiar de străbunicul său.

Între timp, a învățat chiar de la țăranii români, culegători de struguri, care este specificul soiurilor locale, al climei și al zonei.

“Pentru că aveau din ce în ce mai puține fonduri, au pus din ce în ce mai puține substanțe chimice pe vie, ceea ce a fost foarte bine pentru sol, fiindcă nu a fost poluat. În timpul comunismului conta cantitatea, nu calitatea. Vinul de aici se numea IAS Drăgășani.

Munca din vie este manuală și necesită cunoaștere, dar Ceaușescu a decis să se planteze la Drăgășani numai soiuri albe și la Sâmburești soiuri roșii, fiindcă era mai ușor să se gestioneze la grămadă și să dea cât mai mult la hectar.

Crâmpoșia și Feteasca Regală dau mult la hectar, aveau și Sauvignon Blanc și Tămâioasă, fiindcă în România nu se poate fără Tămâioasă. 60% din hectarele pe care le-am recuperat era viță albă, cu 4 soiuri albe, toate în stare foarte bună. Restul erau foarte vechi, unele de la 1911, în stare proastă și am decis să le scoatem, să le înlocuim. Aveam soiul de Crâmpoșie cel mai mult, cam 30% din soiurile albe.

Soiurile astea, dacă le tai, le ții în frâu, cu coarda mică, cu un ochi-doi, îți dau puțin la hectar.

Dacă le lași să se dezvolte și vrei mult, lași coardă cu mulți ochi și îți fac nu știu câți struguri. Dar calitatea este mult mai proastă fiindcă aceeași plantă trebuie să hrănească mai mulți struguri. Și veți avea un vinișor.

Dacă vinul e făcut din struguri bine hrăniți, veți avea mai multă aciditate, zahăr exact cât trebuie, totul va fi mai echilibrat.

Enologul hotărăște când se culeg strugurii, depinde ce vrem să facem. Dacă vrem să facem un vin sec, momentul de cules diferă față de un vin dulce sau demidulce.

Dar există și momente în care clima nu îți mai dă deloc vinul sec sau deloc vinul dulce. Fiindcă nu apucă să se îndulcească strugurele dacă vine vremea rece mai devreme.”

La o plimbare printre rândurile de viță, Ileana Kripp mai găsește ciorchini de struguri roșii Cabernet Sauvignon. „Aceștia nu au fost culeși pentru că aveau câteva boabe verzi, iar boabele verzi nu ne plac, alterează gustul. Iar altele erau prea arse de soare.”

Anul acesta am trăit cu toții cea mai caniculară vară de când sunt înregistrare datele meteo, iar agricultura a avut mult de suferit.

„Anul acesta a fost cel mai diferit față de toți anii. S-a precipitat coacerea extem de rapid, de brutal, au fost zile toride și nu a plouat.

Strugurii, când stau prea mult la soare, se fac cum ne facem noi dacă stăm prea mult la plajă. Se arde pielea, apoi se și cojește. Este o loterie și o măiestrie în vie. Am cules foarte devreme, un soi după altul, fiindcă dacă nu culegeam, aveam prea mult zahăr, care apoi face prea mult alcool, echilibrul s-ar fi stricat.”

Pe dealurile de la Drăgășani se întind acum mai multe vii și crame private, de mici dimensiuni, iar vinul produs în această zonă este printre cele mai apreciate din România. Printre acestea se numără vinurile Prince Știrbey, Isărescu sau Avincis. Dar, deși au parte de același sol și aceeași climă, vinurile diferă de la o casă la alta.

„Dați aceeași carne la trei bucătari și fiecare va face altceva din ea.”

Tradiția vinului în România nu ține doar de agricultură, ci și de cultură. Chiar statul român a cuprins în PNRR un capitol destinat dezvoltării turismului viticol, așezat laolaltă cu cultura. Ministerul Antreprenoriatului și Turismului ar urma să dezvolte o rută turistică a cramelor ce pot fi vizitate. Proprietara domeniului Știrbey este, însă, de părere că vinul premium nu poate fi degustat prin turism de masă.

„Unii vor să facă profit din asta fără să aibă cunoștință. Voiau să facă aici stații de autobuz, să vină puhoaie. În primul rând, șoseaua era înainte dublă, era betonul prost și au schimbat-o cu bani europeni, dar au făcut-o îngustă, nu au loc nici două mașini. Să vină aici autobuze întregi e imposibil. Deja e o limită a infrastructurii.

Turismul viticol se poate face doar în intimitate, dacă vrei să fie de calitate. E imposibil să îți vină un autobuz de 45 de persoane și să te înțelegi om cu om. Devine cantină.

Noi facem vinuri de nișă, iar dintr-un soi putem face și 3-4 feluri, ceea ce arată creativitatea. Aici se creează, nu se fabrichează vin.

Străbunicul și-a pus numele pe stică și asta arată calitatea. Când îți pui numele pe ceva, nu vrei să îl periclitezi. Noi nu punem un nume fictiv sau un nume… drăguț. Noi am vrut să păstrăm tradiția familiei.”

În casa de la Drăgășani, Ileana Kripp își gospodărește singură bucătăria și se bucură de mâncarea românească locală, de la roșiile gustoase și brânza țăranilor la un grătar cu mult usturoi. A învățat să facă zacuscă și vrea să transmită rețetele românești nepoatelor sale, care vin frecvent în vacanța de vară în Oltenia.

Soții Kripp primesc personal vizitatorii, atunci când sunt acasă. Le fac degustări de vin Prince Știrbey și le pregătesc o masă ca în familie.

„ – Care este vinul dumneavoastră preferat?

-Depinde de zile, depinde de ce mănânc, depinde din ce an este. Dintre vinurile albe, cel mai frumos îmbătrânește Feteasca Regală și am tendința să merg mai mult către el, mai ales că beau mai mult la mese, nu între mese. Dacă e foarte cald, prefer Crâmpoșia sau Rose-ul.”

Ileana Kripp, născută în România și educată în Franța și Germania, locuiește când în Austria, când la malul Oltului.

S-a luptat să își recâștige cetățenia română, dar a cedat în fața unei birocrații absurde. Se prezintă drept româncă, iar sufletul său și-a găsit aici liniștea, în ciuda barierelor care au afectat traseul întregii sale vieți.

„Am pierdut cetățenia când am plecat în Germania și a trebuit să renunț la ea. M-am dus la Ambasada României la Viena să fac solicitare să îmi redobândesc cetățenia. Am simțit fiori reci, parcă eram în anii ’60. Ambasadorul de atunci ne-a promis că se rezolvă în câteva luni, după 6 luni – nimic, după 1 an – nimic.

Am venit la București și mi s-a spus că trebuie să mai aștept 5 ani, că sunt străină. Trebuia să o dobândesc de la zero și nu a contat că m-am născut în România și că am crescut aici până la 15 ani, că aici sunt strămoșii mei. În lacrimi am zis că îmi retrag cererea. M-am simțit umilită.

Sunt româncă, eu știu asta în sufletul meu, nu mai contează că nu sunt pe hârtie. Alții sunt români pe hârtie și nu sunt români, de fapt.”

Casa Știrbey este o dinastie valahă ce datează din secolul 15.

600 de ani mai târziu, Ileana se încăpățânează să ducă mai departe numele Știrbey, într-o țară blocată încă în metehne comuniste.

Vă întrebați vreodată, chiar dacă este ceva iremediabil, cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost ocupată de comuniști?

Da. Mi-am imaginat de multe ori.

România e o țară foarte bogată, foarte frumoasă, foarte prost administrată și foarte furată. Furată nu în sensul că fură și pune în buzunar, ci sunt furate posibilitățile de a avansa, șansele.

Asta este cel mai trist. E un nihilism în chestia asta care doare și țara a mai trăit-o, dar parcă durează prea mult. Parcă e din ce în ce mai rău. Ar fi putut veni un timp mai bun și iar ne-am împotmolit.

Sinaia sufletului meu nu mai există. În fața casei mele aveam o poiană prin care în fiecare zi treceau vacile cu talăngi. Acum sunt numai și numai betoane, case cu betoane, blocuri cu betoane. Zici că te duci la Sinaia, la munte, și nu mai vezi un pom în fața casei. Asta este durerea mea.

Dar să știți că nu este numai aici. E o boală generală. S-au construit multe greșit și în alte țări. Doar că acolo era locul meu de naștere, de aceea mă doare.

Cel mai de preț lucru pe care îl avem e pământul, atât pentru ceea ce ne poate oferi el, cât mai ales pentru legătura cu rădăcinile noastre. Iar rădăcinile mele sunt aici, în România.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Întoarcerea dinastiei Știrbey appeared first on Cultura la dubă.

Lângă Brașov, unul dintre cele mai frumoase și importante orașe ale României, există 6000 de suflete, dintre care peste 3000 sunt minori.

Se întâmplă în Gârcini, un cartier din orașul Săcele unde, potrivit recensământului, trăiește cea mai mare comunitate de romi din România.

Acolo, copilăria își păstrează inocența și speranța. Acolo, școala este șansa la o viață mai bună.  

***

Plecați din București la 4 și jumătate dimineața, ajungem la Gârcini odată cu primele raze de soare. Este 8 dimineața și pe șoseaua principală vedem părinți zgribuliți care îi duc de mână pe cei mici, către școală. Afară sunt -7 grade celsius, dar copiii par deja obișnuiți și căliți în fața frigului.

La două dintre clasele pregătitoare ne întâmpină Diana Bâscă și Ramona Crețu, învățătoare în școala din Gârcini și profesoare Teach for Romania.

Activitatea lor se desfășoară în două containere ridicate în curtea școlii. Este o soluție găsită de mai multe unități școlare din România, care nu mai fac față numărului mare de elevi. Containerele sunt încălzite cu aer condiționat și înveselite cu desenele realizate de cei mici.

„La școală e foarte frumos, scriem, facem litere, facem cifre. Cel mai mult mie îmi place de doamna, este foarte bună. Îmi vorbește frumos, mă cheamă la ea la catedră să îmi arate litere.”, ne spune Casian, în vârstă de 7 ani. „E foarte fain la școală, mă joc cu colegii, îmi place să învăț litere, să scriu. Uneori lipsesc, dacă sunt răcit, că stau noaptea pe afară.”, povestește și Luca, un alt elev al Dianei.

Din punct de vedere legislativ, România interzice segregarea copiilor romi în școli. Însă comunitatea din Gârcini este complet izolată din punct de vedere geografic. Astfel că în școală învață doar elevi romi.

Anca Mezei, cunoscuta educatoare de etnie romă, ne povestește că cei care s-au așezat aici, cu sute de ani în urmă, au ajuns să locuiască la marginea pădurii fiindcă românii nu i-au primit în satele lor.

Straturile pe care se desfășoară Gârcini se observă ușor chiar din curtea școlii. Pădurea e la doar câțiva pași, iar unele mame culeg de acolo plante pentru ceaiuri sau fructe.

Astfel de povești, precum și alte informații despre istoria romilor sunt prezentate de Anca în fața celor două clase pregătitoare. Anca este invitat special în această zi, dar copiii o cunosc deja și o îmbrățișează, fiindcă unii au avut-o educatoare la grădiniță. Ea însăși a crescut într-o casă din pădure, într-o familie de romi, într-un sat alăturat.

Cu zâmbetul pe buze și cu căldură, Anca vorbește în fața clasei despre experiența sa. La începutul întâlnirii, întrebați câți romi cunosc, elevii de pregătitoare se tem să ridice mâna. După ce află povestea Ancăi, mai mulți își fac curaj și își recunosc etnia.

„Când eram mică, la școală, mi-a fost rușine să spun că sunt romă. Dar după ce am trecut printr-o grămadă de situații în care copiii au râs de mine, după ce am plâns mult la liceu, în prima zi de facultate m-am dus în fața colegilor și am spus direct: Bună ziua, pe mine mă cheamă Anca Mezei și sunt de etnie romă.

-Și eu sunt rom, doamna!

-Și eu!

-Și eu!”

În cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, profesorii Teach for Romania au urmat un curs de formare și au învățat cum să introducă la ore noțiuni despre istoria romilor sau să desfășoare activități menite să le crească elevilor romi stima de sine. Astfel că cei mici știu acum că „țigan” este un apelativ cu conotație negativă, că romii au o limbă oficială, propriul lor imn sau steag, dar și că provin, istoric, din India.

„Prin simplul fapt că ei nu recunosc că sunt de etnie romă, e clar că își neagă originile de rușine, simt undeva că sunt priviți altfel. Iar eu am intrat în proiect pentru a-i pregăti să nu mai aibă rețineri atunci când intră în contact cu românii, e important să cunoască părțile bune ale culturii lor și să preia doar ce e bun pentru ei.

Tu nu poți să fii complet ca om, atât timp cât negi o parte din tine. Nu ai cum să ascunzi o viață întreagă că ești rom, de teama de a fi judecat.

Eu am ales comunitatea de aici. Mi-a plăcut școala, mi-au plăcut copiii, am simțit că aici trebuie să fiu. Pe mine mă încarcă pozitiv școala aceasta. Aici vezi foarte clar transformarea copiilor, vezi rezultatele muncii tale. Pornești de la un nivel de educație foarte scăzut și vezi imediat evoluția. Se vede foarte mult influența profesorului.”, povestește Diana Bâscă, fost economist care și-a lăsat cariera pentru a devenit cadru didactic în urmă cu 5 ani.

„Scopul acestor întâlniri este de a-i familiariza pe copii cu ceea ce înseamnă istoria romilor, să afle cine sunt romii. Ca să supraviețuiască, romii au fost nevoiți să se adapteze, să fie acceptați de către români. Așa am ajuns în situația în care, deși suntem într-o comunitate exclusiv de romi, ei nu își asumă identitatea, le e rușine. Și mie mi-a fost rușine, vedeam că ceilalți copii râdeau de mine când îmi spuneau „țiganca”.

În primii ani de liceu, mă jigneau atât de tare! În clasa a XII-a am fost încurajată de o doamnă profesoară de liceu, care a spus colegilor <<da, e țigancă, dar de ce trebuie să faceți voi deosebire? Nu vedeți cât e de deșteaptă, de îngrijită? E mai bună decât foarte mulți dintre voi>>. Atunci am prins curaj, dacă doamna mea dirigintă spune asta, eu de ce să mă ascund?”, ne spune Anca Mezei.

Dincolo de problemele din comunitate, blândețea copiilor de aici este molipsitoare. Ei sunt motivul pentru care Ramona Crețu, fostă angajată în publicitate și la un ONG care luptă pentru drepturile copiilor, s-a mutat de la București la Brașov și face naveta în Gârcini de luni până vineri.

La clasa sa pregătitoare, vârstele copiilor variază de la 6 la 10 ani. Unii dintre elevi sunt frați și între ei e o diferență de câțiva ani.

„Aici copiii sunt mai copii, au un spirit ludic, deși mediul din care vin e uneori abuziv, iar când ies din el se lovesc de discriminare.

E, însă, un nivel de sărăcie greu de descris. Unele familii au situații rezonabile, în care ambii părinți muncesc. Însă altele nu au nici măcar bursele sociale fiindcă nu au acte, nu depun dosare. Sunt dependenți de bunăvoința celorlalți. Gârcini e o comunitate știută ca fiind vulnerabilă. Și nu asta e calea spre succes. Ai nevoie să împuternicești comunitatea respectivă.

E același lucru și cu cadrele didactice. Sunt mulți profesori care vin cu entuziasm la început, dar pleacă destul de repede, din diverse motive. E greu să ai continuitate din partea unui nucleu mai mare.”

Datorită proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, Ramona a învățat cum să îmbunătățească relațiile cu părinții și să înțeleagă mai bine problemele cu care se confruntă aceștia. Așa se face că în prezent, la o ședință participă 16-17 părinți, dintr-un total de 39 de copii înscriși la clasa sa. „E o cifră bună”, spune învățătoarea.

„E important să înțelegem că există o reticență din partea unor părinți față de figuri instituționale. Relația romilor cu autoritățile, timp de 500 de ani, nu a fost ceea ce trebuia să fie. Atunci, e dificil să câștigi încrederea omului. Dar ține de noi să înțelegem de ce e greu, noi avem contextul mai larg, ei în continuare nu îl au. Ei nu știu istoria propriei etnii. Datorită proiectului, am învățat să nu judec părinții.” – Ramona Crețu, învățătoare.

„Educația e șansa lor, singura șansă la o schimbare vizibilă, majoră. Dar asta trebuie combinată cu toate măsurile instituționale. E foarte greu să faci educație cu ei, fără niște măsuri mai bune. Am o problemă și cu toate proiectele care sunt făcute formal. Sunt fonduri direcționate către romi, dar proiectele se fac doar pe hârtie. Eu vreau să se vadă rezultatele în copii. E foarte greu, trebuie să înțelegem mai mulți lucrurile astea, ca să facem cu adevărat ceva pentru ei. După ce îi duci la școală, trebuie să te intereseze să îi duci și pe piața muncii.”, completează și Anca Mezei.

Cele câteva ore petrecute la clasele pregătitoare trec repede. Vizibil dornici de afecțiune, unii dintre elevi împart îmbrățișări profesoarelor și nouă, doi străini pe care i-au văzut pentru prima dată.

În timp ce colorează steagul romilor, copiii primesc suc de mere și covrigei, iar ziua specială se încheie cu pizza caldă. Trei eleve privesc cu jind, din afară, pe geamul containerului, către cutiile de pizza. Ramona le invită și pe ele la o felie de pizza și le reamintește elevilor săi cât de important este să împartă.

La poarta școlii, părinții, bunicii sau frații mai mari așteaptă să îi ia pe copii acasă. Este vineri, iar ei abia așteaptă să vină, din nou, luni.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Școala de la marginea pădurii appeared first on Cultura la dubă.

De pe 10 și până pe 15 august, toți cei care se găsesc în Brașov – localnici, dar și turiști, sunt invitați să participe la cea de-a XI-a ediție Brașov Jazz & Blues Festival.

Ediția din acest an se desfășoară pe parcursul a 6 zile, în mai multe spații din Brașov, dar și în două localități din proximitatea orașului de sub Tâmpa.

Cele cinci scene ale festivalului sunt amplasate în Piața Sf. Ioan, Piața Brassai, Parcul Central Nicolae Titulescu (două scene) și Juno Wine Garden. Serile de jam session au loc la Deane’s Irish Pub & Grill, iar concertele de gospel la Bisericile Fortificate din Prejmer și Bod.

Programul festivalului este completat cu filme muzicale, documentare biopics la Cinema Astra, dar și filme pentru întreaga familie în zona special amenajată în Parcul Titulescu.

TOMMY CASTRO, câștigătorul premiului B.B. King Entertainer of the Year! la premiile Blues Music Awards 2023, concertează în premieră absolută în România la Brasov Jazz & Blues Festival.

Concertele din Piața Sf. Ioan au loc în perioada 10-13 august, iar biletele și abonamentele au fost puse în vânzare pe www.biletebrasov.ro

Tommy Castro & The Painkillers (SUA) revin în Europa pentru a sărbători cea de-a 30-a aniversare a trupei sale, dar și pentru lansarea celui mai recent album al său „A Bluesman Came To Town”, iar ultima oprire din turneul european va fi la Brașov, pe 10 august.

În întreaga sa carieră, Tommy Castro a câștigat numeroase premii la Blues Music Awards, iar în acest an a fost nominalizat din nou la categoria Artistul Blues – Rock al anului 2023 și a câștigat pentru a patra oară premiul B.B. King Entertainer of the Year!

Sharrie Williams (SUA), The Princess of Gospel Rockin’ Blues, se întoarce la Brașov pe 10 august 2023, când va lansa și cel mai recent album al său „The World is in Trouble”, lansat deocamdată doar în variantă digitală, în aprilie 2023.

Antonio Lizana (Spania) este unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai New Flamenco Jazz. Show-ul live susținut de artistul spaniol este descris ca o „călătorie uluitoare de la rădăcinile flamenco-ului la jazz contemporan”, îmbogățită de mesajele de optimism din versurile sale.

Pianista Rita Marcotulli (Italia) vine pentru prima dată în România la Brașov, într-un concert alături de acordeonistul Luciano Biondini.

Johnny Rawls (SUA), o legendă a Soul Blues-ului, ajunge în premieră la Brasov Jazz & Blues Festival. Are o carieră de peste 50 de ani, este un artist, producător de muzică și compozitor recunoscut la nivel internațional, cu numeroase premii și nominalizări din partea Blues Music Awards.

The BluesBones (Belgia) este considerată una din cele mai bune trupe de blues din Europa, cu hituri nr. 1 în toate topurile de gen din SUA și Marea Britanie.

Muzica lor este un amestec de blues și rock clasic adus în contemporaneitate, care vine cu o voce puternică, riff-uri dinamice de chitară și o rezonanță deosebită a orgii Hammond.

Lucy Woodward (SUA) se va alătura trioului european Soundsville (Italia/Germania) pentru o ultimă seară de festival cu totul aparte.

O voce de muzică soul extrem de versatilă, o artistă energică și care livrează în același timp o interpretare magistrală, pe aceeași scenă alături de Alberto Marsico (orgă), Lars Kutschke (chitară) și Luca Guarino (baterie).

Alabama Mike (SUA) este un artist de blues în stil Chicago, iar muzica sa, considerată revigorant de relevantă pentru secolul XX, amintește de un tânăr BB King sau Buddy Guy, dar şi de Elmore James și Little Johnny Taylor.

Interpret cu o voce expresivă și versatilă, Alabama Mike este capabil să treacă de la blues acustic la cel mai clasic Soul-Blues, iar prezența sa pe scena festivalului de la Brașov este o oportunitate pentru public de a descoperi un artist major, ale cărui prestații live se ridică la înălțimea talentului său de compozitor, adânc înfipt în sonoritățile contemporane.

Pe scena din Piața Brassai vor concerta artiști cunoscuți din România. De la Nicu Patoi la Florin Giuglea sau de la JazzyBIT la Berti Barbera, iată doar câteva nume sonore care vor urca pe scena din zona După Ziduri din Brașov. Este de remarcat concertul în premieră în România a trupei berlineze Move 78, al cărui sound distinct e construit ca mix între improvizaţie de jazz şi hip-hop pre-programat.

Intrarea la concertele din Piața Brassai este gratuită.

Pe scena principală din Parcul Central Nicolae Titulescu vor avea loc ateliere muzicale realizate de Academia de muzică Soundbox, iar seara publicul se va delecta cu concertele brașovenilor de la The Teachers, Dalma & The Fliptones, Fusion Core sau Fernet Blues Company.

Tot în Parcul Titulescu, Scena Feel Good powered by Majorel aduce distracția cu Vinyl, Rum, Tapas & Wine sau pe brașovenii de la UNUM.

Serile de vară din cadrul festivalului sunt mai plăcute în grădină la JUNO, unde revin Anamaria Galea și Soul Serenade. În premieră la festival ajunge pe scena de la JUNO și Aleka & Chris Guilfoyle Duo (România/Irlanda).

Aleka Potîngă și Chris Guilfoyle s-au cunoscut pe scena de jazz din Dublin, amândoi fiind descriși drept „stele în ascensiune” ale scenei de jazz irlandeze de către The Irish Times.

În zilele de 14 și 15 august, muzica Gospel ajunge și în acest an la Bisericile Fortificate din Prejmer și Bod, alături de Sharrie Williams, The Princess of Gospel Rockin’ Blues.

Biletele și abonamentele pentru concertele din Piața Sf. Ioan au fost puse în vânzare online pe www.biletebrasov.ro.

Mai multe informații despre festival sunt disponibile pe site-ul oficial al festivalului sau pe pagina de pe Facebook.

The post Brașov Jazz & Blues Festival are loc între 10-15 august appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul îi va avea ca invitați speciali pe Françoise Lebrun, pentru prezentarea inedită a capodoperei lui Jean Eustache, La Maman et la Putain, Clément Cogitore, regizorul filmului Goutte d’or, Jean-Paul Salomé, regizorul filmului La Syndicaliste, precum și scriitoarea Marie NDiaye, laureată a premiului Goncourt în 2009.

32 de filme de lungmetraj și scurtmetraj vor fi proiectate în cadrul acestei ediții ale festivalului. Printre titlurile notabile, enumerăm filmul L’Innocent de Louis Garrel, prezentată în cadrul secțiunii Panorama, La Nuit du 12 de Dominik Moll, recent recompensat cu premiul César pentru cel mai bun film, Revoir Paris de Alice Winocour, un film despre traumele victimelor atentatelor din Paris din noiembrie 2015 și Les Enfants des Autres de Rebecca Zlotowski.

O secțiune specială intitulată Pépites francophones va prezenta filme premiate la festivaluri internaționale: Dalva, al regizoarei belgiene Emmanuelle Nicot, care a obținut premiul Fipresci la Semaine de la Critique de la Cannes în 2022, Ashkal, un thriller de Youssef Chebbi, prezentat la Quinzaine des Cineastes în 2022, Au revoir le bonheur, a regizorului canadian Ken Scott.

Două dintre capodoperele regizorului Jean Eustache, La Maman et la Putain și Mes Petites Amoureuses, vor fi prezentate pentru prima dată publicului din România în copii restaurate.

Programul complet al Festivalului Filmului Francez în România poate fi consultat aici.

The post Festivalul Filmului Francez în România va avea loc în 13 orașe din țară, între 15-26 martie appeared first on Cultura la dubă.

Clădirea istorică a fostei Bănci Săsești din Brașov a trecut printr-un amplu proces de restaurare care a durat 3 ani și jumătate. Fațada a fost readusă la forma inițială, construită în 1906.

,,A fost prima clădire din oraș construită cu scopul precis de a fi bancă, cu un program arhitectural conceput după principiile moderne ale arhitecturii 1900, adaptând clădirea la funcția sa, răspunzând celor trei necesități ale vremii: funcțional – confortabil – estetic.

Clădirea a fost proiectată în 1905 de arhitectul local Albert Schuller (1877 – 1948), care tocmai se întorsese în 1903 de la studiile din München, de unde a adus la Braşov principiile Jugendstil, având o contribuție majoră la imaginea arhitecturală a orașului în prima jumătate a secolului XX.

A proiectat o casă de colț cu două etaje, propunând un program arhitectural modern care trebuia să rezolve cele două funcții ale clădirii: bancă și apartamente. Fiecare dintre aceste funcții avea nevoie de poziția sa și de aranjarea sa în spațiu.

Modernitatea clădirii constă în conceperea acesteia după cele două principii esențiale ale arhitecturii anului 1900 care vor pune bazele arhitecturii moderne: principiul utilității și principiul funcției organice”, a explicat Anca Maria Zamfir, în studiul „Arhitectură Bancară  – Banca Naţională (Săsească) din Braşov – O clădire Jugendstil“.

Potrivit Primăriei Brașov, mai sunt de finalizat lucrările la ancadramentul de la ușa de intrare de pe strada Republicii și de montat coarnele de cerb care dădeau identitate acestei clădiri.

Banca Săsească este inclusă pe lista monumentelor istorice de importanță națională.

Aici a fost sediul Băncii Naționale Săsești până în 1929, când a devenit Casa Generală de Economii. În 1948, imobilul a fost naționalizat și preluat de Societatea Națională de Electricitate, doi ani mai târziu a trecut în administrarea Ministerului de Finanțe, iar după 1990 a devenit sucursală a Bancorex, instituție financiară care a dispărut la sfârșitul anilor ’90. Ulterior, în 2011, imobilul a fost preluat în proprietate și administrare de către municipalitate.

Proiectul de restaurare a costat 3,4 milioane de euro și a fost finanțat cu bani de la bugetul local.

Primăria Brașov nu a transmis momentan ce întrebuințare va da clădirii, odată ce această va fi redeschisă.

The post Banca Săsească din Brașov, monument istoric de importanță națională, a fost restaurată appeared first on Cultura la dubă.

Blood Network, cea mai longevivă campanie de donare de sânge din România, inițiată de organizatorii Untold și Neversea, îi cheamă din nou pe români la donare de sânge.

Ajunsă la cea de-a 8-a ediție, campania se desfășoară în perioada 14 mai – 3 iulie 2022 în toate centrele de transfuzii din țară și în caravanele mobile. Nevoia de sânge pentru salvarea de vieți persistă în spitalele din țară. În România e nevoie anual de peste 500.000 de unități de sânge.

Anul acesta și orașul Zalău se alătură rețelei Blood Network, iar numărul de orașe unde fanii UNTOLD sau Neversea pot dona sânge crește la 12 (Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov, Iași, Craiova, Sibiu, Zalău, Ploiești, București, Târgu Mureș, Oradea, Constanța).

Calendarul caravanelor mobile Blood Network 2022

• Cluj-Napoca, 14-15 mai, Monumentul Memorandiștilor, Str. Eroilor
  • Timișoara, 21-22 mai, Parcare Politehnică
  • Brașov, 21-22 mai, Bulevardul Republicii
  • Iași, 28-29 mai, Iulius Mall
  • Craiova, 28-29 mai, Mall Electroputere
  • Sibiu, 4-5 iunie, Pietonal Magazin Dumbrava / Piața Mare
  • Zalău, 4-5 iunie, Prefectura Zalău
  • Ploiești, 11-12 iunie, Primăria Ploiești
  • București, 18-19 iunie, Parcul Herăstrău
  • Târgu Mureș, 25-26 iunie, Piața Tineretului
  • Oradea, 25-26 iunie, Piața Unirii
  • Constanța, 2-3 iulie, Piața Ovidiu

Cei care donează sânge la caravana mobilă, între orele 8:00 și 14:00, și se înscriu în baza de date ,,Și Eu Donez” (reteaua.sieudonez.ro) primesc un abonament la Untold sau Neversea 2022 și tichete de cumpărături în valoare de 100 de RON din partea Kaufland România. Donarea la caravana mobilă se face în limita locurilor disponibile.

Cei care donează în unul dintre Centrele de Transfuzii din țară trebuie să acceseze site-ul untold.com sau neversea.com, secțiunea BLOOD NETWORK. Acolo vor completa formularul solicitat, vor atașa o poză cu adeverința de donator, iar mai apoi vor primi pe adresa de mail un voucher cu care vor putea achiziționa abonamente UNTOLD, la prețul special de 645 de lei + Taxe (reducere de la 995 lei + Taxe) sau Neversea, la prețul special de 520 de lei + Taxe (reducere de la 920 lei + Taxe).

EDY CHEREJI, director de comunicare UNTOLD: “Alături de partenerii noștri de tradiție, alături de medici și, nu în ultimul rând, alături de oamenii frumoși care donează sânge, salvăm vieți! Și pentru că anul acesta ne bucurăm și de întoarcerea la normalitate, la festivaluri fără restricții, mărim și noi miza campaniei: toți cei care donează sânge la caravana mobilă vor primi în acest an câte un abonament la UNTOLD sau la Neversea. Le mulțumim de pe acum tuturor celor care vor face un efort să-și rupă din timpul lor ca să doneze sânge. Un mic efort, dar cu o importanță imensă!”

În cele 7 ediții de până acum, Blood Network a mobilizat peste 18.000 de oameni să doneze la caravanele mobile de donare de sânge și la centrele de transfuzii din întreaga țară. Doar în 2021, în cadrul campaniei BLOOD NETWORK, s-au recoltat peste 1.200 de litri de sânge de la aproape 2.700 de donatori, iar 3.627 de bolnavi au fost salvați.

Neversea are loc între 7-10 iulie la Constanța, iar Untold are loc în perioada 4-7 august la Cluj-Napoca.

The post Începe campania Blood Network. Donatorii de sânge primesc intrare gratuită la Untold sau Neversea appeared first on Cultura la dubă.