Bogdan Dumitrache face din nou un rol extraordinar. Cea mai recentă prestație a sa a putut fi văzută la TIFF, în singurul film românesc selectat anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes – Trei kilometri până la capătul lumii, regia Emanuel Pârvu.

Interpretează rolul unui tată care se luptă pentru a-i face dreptate fiului său, bătut pe strada din sat pentru că este surprins în ipostaze intime cu un băiat, dar ajunge să îi facă rău, la fel ca toți cei din jur.

Filmul a adus peste 2.500 de spectatori în Piața Unirii din Cluj și alte câteva sute au format coadă la a doua proiecție, la Casa de Cultură a Studenților, fiind aplaudat la final de cei mai mulți dintre ei.

A doua zi după premiera din România, am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache. În timpul interviului, o invitată de peste hotare s-a oprit la masa noastră și l-a felicitat pentru film.

Cunoscut pentru rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca și premiat la Locarno și la San Sebastian, actorul este în același timp un antreprenor de succes, fiind co-fondatorul barului și Teatrului Apollo 111.

În interviul pentru Cultura la dubă, Bogdan Dumitrache vorbește pentru prima dată și despre o veche pasiune care îl va readuce din toamna aceasta la facultate – agricultura.

***

După prima proiecție în România a filmului, mai mulți tineri s-au ridicat și au vorbit despre experiențele personale, despre cât de mult se identifică cu povestea din film. Cum ți s-a părut această reacție?

Mie mi s-a părut extraordinar! Să te ridici în fața a 1500 de oameni, sau câți mai erau la Q&A, și să spui “asta e și povestea mea” – a fost cel mai frumos compliment pe care ni-l puteau face. Povestea i-a atins într-un mod absolut profund și au avut și curajul să spună asta, este extraordinar.

Există unii oameni care au reticențe față de filme care abordează subiecte “la modă” de câțiva ani încoace, dar tocmai tipul acesta de reacție a publicului ne arată cât de necesare sunt.  Tu cum te simți, ca artist, când vezi că munca ta atinge oamenii la un nivel atât de personal?

Cumva una dintre întrebările mari pe care mi le-am pus mereu a fost dacă arta este contextuală și ține de un moment, de un trend, sau ea trebuie să fie universală, valabilă în orice moment, în orice trend?

Cred că lucrurile se schimbă, cred că până acum ar fi trebuit să fie universală, dar cred că suntem într-o perioadă în care inclusiv arta contextuală are valoare.

Până la urmă, nu putem face lucruri doar de dragul nemuririi, ci putem să le facem și pentru societatea prezentă, să discutăm despre problemele de acum și să normalizăm societatea.

Deci da, cred că e nevoie de un astfel de dialog, de o astfel de artă, care să reprezinte momentul și persoanele care trăiesc în el, să ne reflecte, să funcționeze ca o oglindă, chiar dacă peste câțiva ani ea nu va mai fi relevantă decât ca istoric al momentului pe care l-a transformat.

Din afară, te percep drept un actor român de succes, cu apariții constante în filme, multe dintre ele premiate. Ai ajuns la un nivel la care să alegi scenariile și să refuzi unele dintre ele, dacă nu te regăsești în acele proiecte?

Și care sunt criteriile de care ții cont atunci când alegi?

Să poți să alegi e un privilegiu pentru că cei mai mulți oameni trăiesc din meseria lor, iar industria nu e atât de mare încât să îți ofere foarte multe oportunități. Chiar și după atâția ani, nu e ca și cum am 10 scenarii în așteptare și trebuie să aleg două.

Cu toate astea, sunt în poziția în care, dacă simt că ceva nu mi se potrivește de niciun fel, nu găsesc nimic care m-ar reprezenta, atunci refuz.

La acest film cum a fost? Ți s-a propus direct rolul sau ai participat la un castig?

A fost un casting. Eu cred în casting. E un proces firesc care nu determină dacă eu am talent sau n-am talent, ci un process cu du-te-vino între actor și regizor, și eu îi dau lui casting, să văd dacă mă potrivesc cu el, dacă putem colabora bine împreună. Se poate întâmpla să dai de un om cu care nu te potrivești deloc din punct de vedere uman, iar relația de pe set să fie afectată de asta.

Vreau să văd dacă regizorul cu care stau în față are o cautare autentică, și-a pus niște întrebări sau este un individ care aruncă pe actori “ia, livrați-mi asta!”.

Deci cu Emanuel a fost un casting în care ne-am testat reciproc în primul rând ca profesioniști care pot găsi soluții în orice situații, chiar și de conflict. Nu ne putem opri la filmare “gata, îmi iau jucăriile și plec acasă.” Noi trebuie să mergem mai departe și atunci castingul e un instrument foarte eficient care testează asta.

A fost altfel relația de lucru cu Emanuel Pârvu, ținând cont de experiența lui de actor?

Da. Faptul că este actor înseamnă că el a stat în fața camerei și atunci înțelege exact de ce are nevoie omul din fața camerei de la cel din spatele camerei, ca informație, ca atitudine, iar asta îl ajută foarte mult.

Emanuel are un demers foarte autentic, onest, în care admite dacă nu știe ceva și atunci căutăm împreună și ne punem întrebări, are răbdarea să stea lângă tine, să îți răspundă la întrebări până ai înțeles ce ai de făcut acolo.

Cum l-ați integrat pe Ciprian Chiujdea în această echipă în care voi aveați experiență, iar el era la debut?

Ciprian a venit către noi cu candoare și onestitate și atunci l-am îmbrățișat ușor.

Una dintre probleme e că actorii tineri se tem și atunci își fac o carapace, presupun că încearcă să se apere, nu neapărat să fie aroganți sau dificili. Dar, din teamă, unii actori tineri se apără mai mult decât ar fi cazul și devin dificili la lucru.

Ciprian nu a fost așa. A fost un actor tânăr corect, dedicat, iar asta e important. Dacă vii la filmare și o arzi în ciungă cu glume, te îmbeți noaptea și apoi te văd că ești chiaun și nu știi textul, avem o problemă. La Ciprian nu e cazul. E un actor extrem de disciplinat, a ales să stea toată perioada de filmare acolo, deși nu avea în fiecare zi filmare, putea să își viziteze familia, dar a ales să stea.

A fost ușor de colaborat cu el, în plus mai e și talentat și atunci nu a fost atât de dificil.

Cu siguranță a avut și el stângăcii, căutări, e firesc la primul film. Dar mie mi-a plăcut în primul rând pentru că era foarte serios.

Cum a fost experiența de la Cannes, unde tu ai mai fost? (n.r. în 2005, cu scurtmetrajul Trafic, regia Cătălin Mitulescu) Cum te-ai simțit acum?

Prima oară, în 2005, am plecat de acolo, m-a copleșit. Am rezistat o zi și ceva, urma să avem proiecție seara, dar toată atmosfera de acolo, tot posh-ul, toată industria care te copleșește. M-a intimidat și am fugit. Aveam și pretextul că aveam filmări în Austria și atunci copilul din mine s-a cocoșit, am zis “eu mă duc la filmări, nu stau eu aici să îmi arătați că sunteți mai tari decât mine.”

Acum a fost diferit.

Cannes în continuare este copleșitor din unele puncte de vedere, unele părți ale lui nu mă reprezintă în mod direct, tot acest glamour. Dar cred că sunt niște instrumente foarte utile pentru a vinde artă.

Arta trebuie ajutată ca să ajungă la cât mai mulți oameni, iar Cannes e cea mai mare piață de film, locul în care filmul are cele mai mari șanse.

Când mergeam de la Nisa la Cannes, în taxi, taximetrista a pus o întrebare: “mergeți la Cannes? Păi și cum, voi mergeți să mâncați icre negre și oamenii mor în lume?”

Și am spus: “Nu, noi mergem acolo fiindcă am făcut artă și toată această fațadă glamour este un ajutor mare pentru artă, pentru ca ea să ajungă la oameni.”

S-a schimbat ceva pentru tine, ca actor, după participările la Cannes? Au venit mai multe propuneri de casting?

Nu, nu neapărat. Cannes este foarte bun pentru producție, regie, cred că și pentru actorii tineri. Dar eu nu mai am această miză. Nu mai vreau să plec afară, nu mai vreau să fiu internațional.

De ce?

Pentru că nu mai vreau. Dacă voi fi chemat să joc un rol principal pentru că am fost văzut în alte roluri și am confirmat, mă voi duce. Dar să mă duc să o iau de la capăt cu roluri de teroriști est-europeni, în condițiile în care am doi copii acasă, nu mai sunt dispus să fac asta.

Cred că fac artă cu A mare și gloria internațională e secundară. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.

Apropo de copii, sunt curioasă dacă ai adus ceva din experiața ta ca tată în acest rol.

Bineințeles, orice rol pe care îl fac, mai întâi îl filtrez prin propria mea personalitate. Prima întrebare a unui scenariu e simplă:  eu în situația dată. Dacă aș fi eu, aș putea reacționa așa? Uneori da, alteori nu. Dar faptul că eu nu aș reacționa așa, nu înseamnă că eu nu îl pot înțelege pe cel din scenariu că reacționează într-un anumit mod.

Atunci, dacă lucrurile sunt clare, e primul semn că e un scenariu valoros, prin care pot să trec fără să simt nicio fractură de logică sau emoțională majoră.

Pentru că suntem la TIFF, cum e pentru tine toată experiența de aici?

În primul rând, aici este locul în care vorbitorii de limbă română văd filmul. Ceea ce e foarte diferit de Cannes, pentru că acolo ei ajung la poveste prin intermediul unei subtitrări.

Aici, oamenii ăștia îmi simt fiecare răsuflare și nuanță dintr-o replică. Noi ne gândim la fiecare virgulă. Nu există nimic care să apară întâmplător în film.

Poate unii cred că e similar cu viața și doar am imitat un pic. Dar totul este gândit cu atenție, cu substraturi, cu nuanțe, pe care cred că doar publicul vorbitor de limbă română poate să le perceapă 100% și atunci eu am emoții în fața lui.

Un tânăr din public a spus la Q&A că noi aici, la festival, suntem într-o bulă de privilegiați. Și a întrebat ce putem face pentru a ajunge la ceilalți, care chiar gândesc ca personajele din film?

Nu știu, eu sunt un actor. Ce pot să fac e să mă transform pe mine, să fiu un om mai tolerant, să îmi educ copiii. Noi putem adresa niște întrebări societății și societatea decide singură ce vrea să facă. Sunt convins că există posibilitatea de a ajuta sistematic, instituționalizat, dar noi asta putem face – să aducem în atenție. Și apoi, cu puțin noroc, putem face un subiect mai vizibil.

În ultimul interviu pe care l-am făcut împreună spuneai că ai mulți prieteni care nu merg la filme românești fiincă nu vor să vadă la cinema aceeași realitate românească dură, de care sunt sătui din viața de zi cu zi. Acesta e un film pe care l-ai recomanda prietenilor tăi?

Eu aș recomanda prietenilor mei toate filmele mele, dar în același timp încerc și să-i înțeleg că sunt obosiți, stresați, iar ei privesc cinema-ul drept o evadare, o cutie către o lume mai bună, care îi face să viseze la o viață mai bună.

Există mai multe moduri prin care poți schimba starea ta în bine, cel mai greu fiind acela în care începi să schimbi în tine lucruri, să te confrunți cu propria ta realitate, cu propriile alegeri, să încerci să devii mai flexibil, mai tolerant.

Dar acesta e drumul lung, greu, iar când ești acasă, după o săptămână de muncă, nu pot să judec, nu pot să nu înțeleg de ce alegi calea ușoară, a visării.

O înțeleg, doar că ea nu va aduce schimbarea.

Ai subliniat mai devreme că tu ești actor, dar aș vrea să te întreb dacă te gândești să faci și altceva, să scrii, să regizezi?

Nu m-am gândit niciodată la asta până acum. Cred că am o frică teribilă de impostură și de aceea nu pot să mă bag în lucruri fără să le stăpânesc.

Dintotdeauna mi-a plăcut să cresc plante, sunt fascinat de asta, aș vrea să dezvolt un business în zona asta, dar nu pot până nu voi da la Agronomie, până nu voi face acea facultate, ca să știu despre ce vorbesc.

Ca să crești un busuioc, nu e nevoie de o facultate, totuși, nu pot eu astfel.

Și te gândești serios să faci asta?

Da, chiar voi da în toamnă la Agronomie.

Te pregătești în acest sens? Faci meditații sau cum?

Nu, că oricum intru pe locurile cu plată. Hahahaha.

Acum am terminat Biologia de clasa a V-a cu fiica mea, trec la clasa a VI-a. Hahaha. Dar o să mai învăț, nu o să mă duc chiar fără să știu nimic.

Am această problemă, poate e exagerată, poate vine din copilărie, nu am fost vreun copil strălucit la școală, dar am nevoie să știu că știu.

Pe termen lung care ar fi planul tău, după ce termini această facultate?

Pe termen lung mi-ar plăcea să trăiesc de luni până joi la oraș și de joi până duminică la margine de oraș, într-un mediu natural, unde să pot dezvolta agricultură, un business în direcția asta. Sau pur și simplu să o fac pentru mine, de plăcere.

Apollo rămâne parte din acest plan?

Da, Apollo rămâne în picioare. Ne gândim destul de serios dacă mai dezvoltăm încă unul, suntem în căutare de locație. Dar da, și Apollo e un mediu în care se întâlnesc mai multe tipuri de cunoștințe care mă provoacă și mă face să mă simt bine atunci când reușesc ceva acolo, la fel ca la cinema.

***

Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”  va putea fi văzut și la Festivalul Internațional de Film Anonimul, între 12-18 august 2024, la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării, chiar unde a fost filmat. Din toamnă va intra în cinematografele din țară.

The post Bogdan Dumitrache, actor: “Nu mai vreau să fiu internațional. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.” appeared first on Cultura la dubă.

Singurul film românesc prezent anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, Trei kilometri până la capătul lumii, regizat de Emanuel Pârvu, a avut aseară premiera în România. Proiecția a avut loc în Piața Unirii din Cluj, în cadrul TIFF, în fața a aproximativ 3000 de spectatori.

După film, mai mulți tineri din public au ținut discursuri emoționante despre propriile povești, de membri ai comunității LGBTQ+ care s-au confruntat cu respingerea societății și a propriilor familii.

Filmul lui Emanuel Pârvu spune povestea lui Adi, interpretat excelent de Ciprian Chiujdea, un tânăr de 17 ani dintr-un sat din Delta Dunării, care este bătut cu brutalitate de doi vecini, după ce aceștia în surprind în scene intime cu un alt băiat. De aici, vedem cum propria sa dramă devine o problemă în fața comunității rurale, inclusiv în propria familie.

Polițistul, preotul, vecinii, părinții, întruchipează clișee din realitatea românească, prezente în special în comunitățile mici, în raport cu o persoană de o altă orientare sexuală decât a lor. Filmul cuprinde atât scene de violență, cât și de umor, și te ține captiv de la început până la final. Impactul lui asupra unor tineri din public a fost impresionat.

“Provin dintr-un sat din România, am avut profesori la școală, la liceu, la facultate și am ajuns aici, la TIFF, ca voluntar, și sunt recunoscător. Am văzut că s-a râs la anumite scene, dar vreau să spun că ele sunt 100% reale. Așa e viața la sat, lumea așa vorbește, se intervine cu telefoane, polițiștii sunt corupți. Filmul spune în mare parte și povestea mea. Dar noi aici suntem într-o bulă, la un festival de film. Eu vreau să întreb ce putem face cu cei din afara bulei, cu oamenii care chiar gândesc ca cei din film?”, a deschis Q&A-ul un tânăr curajos din public.

“M-a impresionat scena în care Adi caută alinarea mamei și ea suferă, la rândul ei. Am trăit ceva asemănător cu mama mea, cu familia mea. A fost un subiect despre care nu puteam vorbi. Dar am înțeles că părinții mei au crescut într-o altă societate, că ei nu au avut acces la filme, la astfel de discuții. Și am avut norocul ca lucrurile să nu ajungă atât de departe. Vreau să vă mulțumesc pentru film, m-a emoționat foarte tare și spune și povestea mea, a unui membru al comunității LGBTQ+”, a mărturisit și o tânără prezentă aseară.

Din public au venit mai multe reacții asemănătoare, în cadrul unui Q&A care s-a întins până la miezul nopții.

Pe scenă s-au aflat regizorul și scenaristul Emanuel Pârvu, producătoarea și co-scenarista Miruna Berescu, actorii Bogdan Dumitrache, Valeriu Andriuță, Crina Semciuc, Vlad Brumaru, directorul de imagine Silviu Stavilă și inginerul de sunet Dumitru Alexandru.

A doua proiecție de la TIFF va avea loc sâmbătă, de la ora 15.00, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj.

The post Reacții emoționante din public după proiecția filmului “Trei kilometri până la capătul lumii” la TIFF: “Spune exact povestea mea.” appeared first on Cultura la dubă.

Singurul film românesc prezent anul acesta în competiția oficială Cannes 2024, Trei kilometri până la capătul lumii, regizat de Emanuel Pârvu, are prima proiecție la 15.00, ora Franței, la Grand Théâtre Lumière.

Așa cum se obișnuiește, echipa filmului a defilat pe covorul roșu, spre sala de cinema. Au fost prezenți regizorul Emanuel Pârvu, producătoarea și co-scenarista Miruna Berescu, și actorii Bogdan Dumitrache, Valeriu Andriuță, Ciprian Chiujdea și Ingrid Micu-Berescu. Pe fundalul acestui moment s-au auzit câteva fragmente de manele, probabil parte din coloana sonoră a filmului.

Emanuel Pârvu este pentru prima dată în competiție ca regizor, dar a mai fost prezent la Cannes ca actor, alături de Cristian Mungiu, cu filmul Bacalaureat.

Chiar dacă ora la care a fost programată premiera filmului nu este una de vârf, iar fotografii prezenți la festival nu s-au înghesuit la acest covor roșu, fără vedete internaționale, sala era deja plină în momentul în care echipa a intrat, în aplauzele publicului.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, regizorul Emanuel Pârvu vorbește despre povestea filmului, cariera sa, precum și de așteptările legate de Cannes.

În cursa pentru Palme d’Or se luptă cu o serie de cineaști de prestigiu mondial, precum Francis Ford Coppola, Yorgos Lanthimos, Paolo Sorrentino, Paul Schrader sau David Cronenberg.

Ultimele filme românești selectate au fost R.M.N., regia Cristian Mungiu (2022), La Gomera, regia Corneliu Porumboiu (2019) și Bacalaureat, regia Cristian Mungiu și Sieranevada, regia Cristi Puiu – ambele în 2016, singurul an cu două prezențe românești în competiția oficială.

The post Echipa filmului “Trei kilometri până la capătul lumii”, pe covorul roșu la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Cel mai recent film regizat de Emanuel Pârvu, lungmetrajul “Trei kilometri până la capătul lumii”, va fi prezentat în premieră mondială în ce mai prestigioasă competiție cinematografică, la Cannes 2024. Anunțul a fost făcut în această seară de către Festivalul Internațional de Film de la Cannes.

Documentarul “Nasty”, regizat de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu, a fost inclus în programul proiecțiilor speciale, în afara competiției.

Iar filmul “Maria”, regizat de Jessica Palud, cu actrița româno-franceză Anamaria Vartolomei în rol principal, va fi prezentat în cadrul premierelor mondiale, selecția oficială.

“Trei kilometri până la capătul lumii”, regizat de Emanuel Pârvu, este singurul film românesc prezent anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, alături de cele mai recente filme ale unor regizori de renume mondial, precum Francis Ford Copolla, Yorgos Lanthimos sau David Cronenberg.

Acesta este cel de-al treilea lungmetraj realizat de Emanuel Pârvu, după Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017) și Marocco (2022).

Din distribuție fac parte Bogdan Dumitrache, Laura Vasiliu, Ciprian Chiujdea, Valeriu Andriuță, Adrian Titieni, Ingrid Micu-Berescu, Richard Bovnoczki,, Alina Berzunțeanu și Vlad Brumaru. Povestea este centrată pe relația părinți – copil și îl are ca personaj principal pe Adi, un adolescent de 17 ani, dintr-un sat din Delta Dunării.

Filmările au avut loc la Sfântu Gheorghe și Dunavăț, iar producătorul filmului este Miruna Berescu.

“Nasty”, documentarul semnat de trei cineaști – Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu, a fost invitat în cadrul proiecțiilor speciale la Cannes. Ilie Năstase, primul lider al tenisului mondial, revine astfel în atenția publicului internațional, cu povestea sa, spusă în acest documentar.

Filmul se concentrează pe ceea ce a reprezentat Ilie Năstase în istoria tenisului, de la talentul său, la comportamentul de pe teren și din afara lui, carisma, relațiile de prietenie cu legende ale tenisului sau succesul la femei. Sunt incluse declarații ale unor personalități remarcabile, precum Rafael Nadal sau John McEnroe și sunt scoase la iveală imagini nemaivăzute din arhivele naționale și internaționale. “Nasty” este disponibil în această săptămână în cinematografele din România.

Anamaria Vartolomei revine la un mare festival de film, după ce în 2021 a câștigat Leul de Aur la Veneția cu filmul “Evenimentul”, în care joacă rolul principal. Actrița de origine română interpretează acum rolul actriței Maria Schneider, partenera de platou a lui Marlon Brando în Last Tango in Paris (1972, regia Bernardo Bertolucci). Filmul “Maria” este regizat de Jessica Palud, iar rolul principal masculin, cel al lui Marlon Brando, este interpretat de Matt Dillon.

Filmul “Maria” face parte din programul premierelor mondiale selectate la Cannes, în afara competiției.

Tot Anamaria Vartolomei este cap de afiș pentru filmul “Contele de Monte-Cristo”, o comedie regizată de Matthieu Delaporte și Alexandre De La Patteliere. Acesta face parte din selecția oficială Cannes 2024, în afara competiției.

Mihai Mălaimare Jr. este o altă prezență românească remarcabilă la Cannes anul acesta. Director de imagine semnează imaginea filmului lui Francis Ford Coppola – Magalopolis, prezent în competiția oficială.

The post Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”, regizat de Emanuel Pârvu, a fost selectat în competiția oficială Cannes 2024 appeared first on Cultura la dubă.

Bogdan Dumitrache este unul dintre cei mai cunoscuți actori ai generației sale, având până acum roluri importante în peste 29 de filme. Printre acestea se numără rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca, pentru care a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la San Sebastian.

A ajuns să se dedice filmului după ce teatrul l-a dezamăgit. Pe când era angajat al Teatrului Național din Craiova, a dormit timp de 3 ani într-o cabină a instituției.

Ulterior, a reinvestit în teatru nu doar energie, ci și bani. Din 2016 este co-fondatorul teatrului privat Apollo 111, iar de un an încoace se confruntă cu criza care a lovit sectorul cultural independent.

După ce autoritățile au ignorat complet această criză, Apollo a lansat recent o campanie prin care cere ajutorul publicului.

Am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache despre situația în care se află Apollo, despre reacția autorităților, dar și despre cariera sa de actor și viața de tată.

***

Bogdan, în primul rând aș vrea să te întreb de ce ai vrut tu să faci un teatru privat.

Pentru că era o extensie firească a cunoștințelor pe care le am. Așa am fost format. De când am terminat facultatea, întotdeauna am făcut și altceva în paralel cu actoria, de la firma de casting, care a fost prima mică afacere, apoi a fost barul Frame, apoi încă alte două baruri.

Și mi s-a părut că aici am expertiză, pe zona de antreprenoriat și horeca. Și s-a dovedit că mi-a prins foarte bine. Teatrul aduce reputație, dar nu aduce venit către Apollo. Și a durat destul de mult să îl creștem, timp în care barul a susținut teatrul.

Până să vină pandemia, cum mergea Apollo din punct de vedere financiar?

Foarte bine. Rețeta noastră e așa: teatrul aduce reputație, pe lângă care pot crește și alte lucruri. Cum ar fi barul, unde pot să rămână după spectacol sau pot veni în orice altă seară. Pe lângă asta, spațiul poate fi închiriat pentru evenimente corporate, iar acest ansamblu ne făcea stabili.

Stabilitatea ne-a permis să investim în spectacole, business-ul era în creștere și era profitabil.

Cum ați supraviețuit voi de un an și ceva încoace?

La minima rezistență. Am căutat pierderea minimă. Pentru o bună bucată de vreme, absolut toată lumea a fost în șomaj tehnic, chiria a fost renegociată, am închis ușile și am acceptat că pentru un timp o să pierdem niște bani.

Apoi am încercat să revenim în activitate cu minim de personal, dar fluctuațiile constante, pe care nu le-am putut controla, închis-deschis, restricții, eliberări.

În februarie lucrurile se relaxaseră puțin, am reangajat personal, iar în martie s-a închis.

Noi nu putem să ne jucăm cu oamenii ca și cum ar fi păpuși. Acum te repun în activitate, ai salariu, dar mâine nu mai poți și te duc înapoi în șomaj. Și iar te chem și iar te duc înapoi.

Este epuizant să fii în conflict cu propria ta echipă.

Iar la această revenire, eu nu pot să readuc toată echipa în activitate. Asta înseamnă incapacitate de plată. Va trebui să aleg o echipă restrânsă, cu care să încerc să funcționez, iar celorlalți să le promit o soluție din toamnă, o parte dintre ei rămân descoperiți, nu vom mai avea șomaj tehnic.

Ce fel de joburi există aici, ce specialiști lucrează?

Teatrul are un director, trei tehnicieni angajați și colaboratori mașiniștii, pentru că avem decoruri cu volume mari, nu putem numai noi să le cărăm. Există personal de acces, personal de garderobă, personal de securitate.

Voi ați apelat la varianta de teatru online?

Nu. Noi avem o părere despre teatrul filmat. În special în contextul ăsta, în care nimeni nu avea resurse să îl filmeze așa cum trebuie.

Pentru mine, teatrul filmat nu este o soluție. Consider că epuizez spectacolul și îl devalorizez așa. Eu cred că teatrul filmat e o formă slabă a spectacolului și aș vrea, totuși, să îl păstrez pentru revenire, în condiții optime de joc.

Nu ați apela la asta nici ca ultimă soluție, pentru supraviețuire?

Am încercat să nu, am ales să facem asta atunci când am avut o filmare profesionistă a unui spectacol – Neverland, regizat de Iulia Rugină, care e și regizoare de film și apucase înainte să vină pandemia să realizeze o filmare bună, fiind un spectacol multimedia, la granița dintre teatru și cinema.

Acel spectacol a avut un traseu bun așa, filmat. Acolo da, a avut sens să facem asta.

Cum îți explici tu reacția autorităților la criza din cultură?

Cred că vizavi de sectorul independent există ignoranță și lipsă de înțelegere, pe de altă parte, există lipsa unei voci unitare, mai puternică, a sectorului independent. Avem nevoie de o astfel de voce.

De-a lungul timpului am asistat la mai multe încercări de formare a unui sindicat al actorilor liber profesioniști, dar nu au avut niciun rezultat, zero. Nu există actorii liber profesioniști, nu se pot apăra în mod organizat, iar între ei nu pot ajunge la un consens.

Și atunci crezi că o parte din responsabilitate o aveți și voi?

În mod cert.

Cum îți explici lipsa acestei voci comune?

Imaturitate antreprenorială, la un moment dat trebuie să îl lași să vorbească pe cel mai priceput, nu să vrei tu cu orice preț să conduci.

Și e și nivelul în sine, al industriei. Există business-uri foarte mici, făcute cu investiții foarte mici și interese foarte diferite. Și atunci nu ne putem uni într-o voce unită și auzită.

Și între teatrele independente sunt diferențe mari?

După mine, diferența între un teatru independent și un teatru privat este faptul că teatrul privat este orientat spre profit. Dar ce înseamnă asta? Nu înseamnă că urmăresc să am un profit enorm. Înseamnă că totul este calculat și planificat de la bun început, că orice proiect încep, înseamnă că mi-l asum, pe cheltuiala mea.

Dacă reușesc să atrag surse externe de finanțare, cu atât mai bine, valoarea producției crește, dar eu îmi asum de la început ca în cazul în care am greșit, iar ideea mea nu funcționează, o să pot supraviețui.

Apollo a reușit, după 3 ani de funcționare, să atingă un echilibru, să nu piardă. Dar vorbim de profituri de 1000 de euro, 2000 de euro, totuși nu asta e ideea, ci disciplina mentală a exercițiului pe care îl fac. Totul trebuie foarte bine planificat.

Tu, artist fiind, de unde ai învățat partea asta de business?

Filmul este o industrie foarte scumpă. Acolo timpul pierdut costă mii de euro, fiecare oră. Într-o echipă de filmare, nu există om care să nu știe exact ce are de făcut.

De acolo am învățat, de la filmări. O zi de filmare costă între 20.000 – 100.000 de euro. Ai pierdut ziua, ai pierdut banii.

Revenind puțin la discuția despre criza din cultură, tu dacă ai avea ocazia să vorbești cu ministrul Culturii sau cu premierul, ce ai spune astfel încât să înțeleagă nevoile voastre?

Le-aș spune că teatrul independent, alternativ la o cultură subvenționată, este un lucru foarte necesar. Aici se dezvoltă noile curente, aici își găsesc loc ideile care nu își găsesc loc într-o structură fixă, conservatoare. Aici se dezvoltă noul limbaj teatral. Aici își găsesc loc absolvenții, copiii care nu sunt absorbiți de sistem.

Sistemul absoarbe foarte puțini absolvenți, pentru că posturile sunt ocupate. Toți copiii ăia care au fost finanțați de stat să învețe, pierd tot ce au învățat, pentru că nu au unde practica.

Asta suntem noi pentru ei, suntem tranziția între școală și muncă. E ca la sport – nu te antrenezi, nu faci performanță.

Voi ați vrea să deveniți o instituție din subordinea unei primării?

Modelul ăsta funcționează și în Germania. După ce câțiva ani, un spațiu capătă o anumită vechime și un anumit portofoliu și poate demonstra că e relevant pentru societate, atunci automat începe să primească o finanțare de la stat. Ăsta ar fi un plan bun și pentru noi.

Întotdeauna cultura alternativă trebuie ajutată, cum e și filmul de autor, care nu se poate bate cu o producție americană cu buget de promovare de 300 de milioane. Dacă nu îl protejezi, o să fie înghițit.

Cu campania voastră de strângere de fonduri ce intenționați să faceți? Să folosiți banii pentru a reporni teatrul, altfel nu veți putea redeschide?

E foarte greu de spus, fiindcă nu pot face nicio previziune pentru vară. Vara e un sezon estival, oamenii au fost ținuți din a călători, nu știu dacă cultura va fi o prioritate în lunile iulie și august.

Ai putea să ne spui ce costuri implică să puneți în scenă o reprezentație, cu condițiile actuale, versuri încasări?

Sigur. O reprezentație costă între 3.500-4000 de lei, iar noi la 50% din capacitate putem încasa 3.500 de lei. Asta înseamnă că reprezentația își acoperă costurile, dar teatrul nu. Nu am bani să plătesc oamenii care au lucrat, să acopăr sala, cu utilitățile.

Cum crezi că pot fi atrase mai mult companiile private către cultură?

Cred că ele vor deja să investească în cultură, fiindcă asocierea cu cultura e dezirabilă. Întrebarea e dacă tu poți colabora cu ei, astfel încât colaborarea să fie benefică la nivel de imagine pentru amândoi?

Cred că trebuie găsit un echilibru, astfel încât ambele părți să fie mulțumite.

Tu faci parte și din industria de film. Acolo cum crezi că s-ar putea produce niște schimbări, astfel încât filmul să nu mai sufere atât de tare de subfinanțare?

Din punctul meu de vedere, cinema-ul a făcut niște pași majori în ultimii ani, spre deosebire de teatrul independent, în a democratiza mecanismul de aplicare la CNC, de finanțare a filmelor. Sigur, întotdeauna va exista loc de mai bine.

Cred că punctual, în situația de anul trecut, CNC-ul a avut o reacție slabă.

Vorbeai mai devreme despre lipsa unei voci comune a breseli. Ce ați putea face voi, pentru a îmbunătăți situația?

Am putea alege pe cineva care să ne reprezinte în tot demersul, până la capăt, indiferent că suntem parțial de acord sau nu. El nu poate fi 100% reprezentativ pentru toți, dar poate fi 80% reprezentativ pentru majoritate.

Să lăsăm pe cineva care chiar se pricepe!

Tu cum ai mai găsit resurse pentru a-ți face meseria de actor, în paralel cu această criză? Știu că anul trecut ai filmat la 4 producții.

S-a potrivit, fiindcă nu am stat foarte mult la Apollo. Aici efectiv au fost perioade când am fost închiși. Și atunci am avut timp să joc. Am filmat 3 filme și un serial la HBO.

Deci asta a fost partea bună a pandemiei, pentru tine?

Da. Și timpul cu copiii.

Am renunțat la bonă, m-am făcut eu bonă și am stat cât am putut de mult cu copiii. Ceea ce cred că o să le prindă și lor foarte bine, am compensat școala online, care nu funcționa.

Pe fiica mea, de 9 ani, o găseam în dulap. (râde) În fiecare zi se plictisea, se bâțâia pe scaun, cădea. O găseam cu camera închisă, făcându-și de joacă. Era clasa a II-a.

Și cum arăta școala online la clasa a II-a?

Cu noi acasă, făcând tot ce trebuia să facă școala. Am reluat în fiecare zi ora cu ea, am făcut temele. Altfel pierdea foarte multă informație și era periculos.

Revenind puțin la cariera ta de actor, tu ai un agent străin?

Am pe cineva la Berlin, dar eu nu cred în cariera mea internațională. Nu am disponibilitatea de a învăța, nu am o engleză suficient de bună. Nu mă văd plecând 6 luni undeva, să filmez, am doi copii, vreau să mai fac copii.

Cred că ceea ce fac aici îmi e suficient.

Eu fac artă, în principiu. Dincolo de valoarea comercială a filmului, dacă va fi un film de anvergură internațională sau este doar un film de artă local, pe mine mă interesează doar arta.

Să înțeleg că scenariul te poate convinge sau nu să accepți un proiect?

Bineînțeles. Este primul pas. Cred că dacă vreodată va exista oportunitatea de a juca în afara țării, se va naște din ceea ce fac aici și din participările din festivaluri, unde regizorii mă văd.

Am fost în discuții pentru un proiect care era într-o limbă inventată, dar nu s-a mai făcut. Mi-ar plăcea un exercițiu de genul ăsta.

Tu de unde ai învățat să faci actorie de film?

De la castinguri. Adică au fost doi factori: dezamăgirea mea în teatru, eram la Craiova de 3 ani și dormeam într-o cabină de 3 mp a teatrului, la 6 trebuia să mă car, să îmi strâng tot, că veneau actorii să se machieze.

De ce dormeai acolo?

Asta mi-a oferit teatrul, cazarea mea în Craiova, ca angajat al teatrului. (râde) 3 ani am dormit acolo.

Plecasem acolo fiindcă m-a trimis Vlad Mugur, de la Nottara. Mi-a zis: „Du-te și angajează-te la Craiova, că vin și eu după tine, vine și Silviu Purcărete și îi zic și lui să te ia, că îmi place de tine.”

M-am dus. Vlad Mugur a murit, Purcărete a venit și nu m-a luat. (râde)

După 3 ani, jucam mici roluri, dormind în cabină. Și am plecat. Asta se întâmpla în 2001-2004.

Între timp, deschisesem agenția de castig în București, care mergea foarte bine. La agenție am început să lucrăm în primul rând cu regizorii de film, care făceau și publicitate și castingurile de film.

Am venit aici și am dat probe cu mii de actori. Am văzut ce cereau regizorii de film.

Pentru tine, Poziția copilului a fost un moment care ți-a schimbat cariera?

Nu. Cred că Portretul luptătorului la tinerețe a fost punctul ăla, iar restul a fost o creștere progresivă, pe măsură ce am acumulat experiență și informație nouă. Am devenit mai performant, ceea ce îmi place cel mai mult acum este lejeritatea cu care pot performa.

Sunt pregătit întotdeauna, dar când ajung acolo, e așa de tare…îmi e ușor, totul e ușor. Nu vreau să sune arogant, nu sunt un arogant, dar pot executa lucruri incredibile cu destulă lejeritate, cât să nu se vadă că mă chinui. (zâmbește)

Cum a fost pentru tine, tată fiind, experiența filmărilor la Pororoca?

Dură! Sigur, există un filtru, o plăcere, dar până la urmă o încasezi acolo. Încasezi emoția aia. Și e dureros.

Ai rămas cu o teamă, după acel film, când ieși cu copiii în parc? Te gândești la povestea din film?

Nu, aș putea spune că prin film am consumat acea teamă. Știu că sună dur, dar așa e. Am, pe de altă parte, alte frici. De exemplu, îmi e frică să nu se înece cu oase de pește. Sentimentul acela al neputinței, când un copil se îneacă, e copleșitor.

Pororoca mi se pare un film românesc foarte bun care, din păcate, nu s-a bucurat de un mare succes la public.  Cum îți explici tu felul în care sunt percepute filmele românești de către publicul larg?

Așa e cu Pororoca, e și unul dintre marile mele regrete. Nici unul dintre prietenii mei nu s-a uitat la filmele mele. Sau dacă s-a uitat, nu i-a plăcut. (râde)

Glumesc, o bună parte din prietenii mei.

Ei ce zic? De ce nu se uită la filme românești?

Cred că nu vor să confrunte încă o dată realitatea pe care o trăiesc. Nu e convenabil. Cred că în România, cinema-ul e perceput ca o evadare din realitate, te închizi într-o cutie neagră și visezi la o lume mai bună.

E o evadare, da.

Tu la ce filme te-ai uitat în pandemie?

Și și. Mă uit și la filme de autor și la cinema american, mă uit la film în general. Îmi place să mă uit la filme.

În final, poți să ne recomanzi un film la care să ne uităm?

Nu, dar pot să vă spun ce vreau să văd! Filmul cu Mads Mikkelsen, despre care vorbește toată lumea.

Another Round. E extraordinar.

L-ai văzut?

De două ori.

Vreau să îl văd și eu!

***

Dacă vreți să susțineți Teatrul Apollo 111, o puteți face cu o donație de 2 EURO prin SMS la 8846. Detalii AICI.

The post Bogdan Dumitrache, Teatrul Apollo 111: “Avem nevoie de o voce comună a sectorului independent. Să lăsăm pe cineva care chiar se pricepe!” appeared first on Cultura la dubă.