Tracy Chavalier, una dintre cele mai cunoscutoare scriitoare contemporane în lume, autoarea celebrului roman Fata cu cercel de perlă, a vizitat recent, pentru prima dată, România, fiind invitată specială la FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași.

Născută și crescută în Statele Unite, Chevalier locuiește de 40 de ani în Marea Britanie și scrie bestsellere încadrate de critici în genul ficțiunii istorice. În România, cele mai multe dintre cărțile sale sunt publicate la Polirom. Printre acestea amintim Sticlăreasa, Îngeri Căzători sau Un singur fir. “Scriu despre acele femei care nu au avut o voce”, spune autoarea.

Experiența din România i-a adus mai multe revelații – a fost impresionată de numărul mare de tineri care i-au citit cărțile, a ajuns accidental să atingă moaștele Sfintei Parascheva și a rămas surprinsă de amalgamul de stiluri arhitecturale din București.

M-am întâlnit cu Tracy Chevalier în prima dimineață de după FILIT, la București. După interviu, i-am propus și a acceptat să facem o plimbare în Cișmigiu, apoi am însoțit-o, total neplănuit, la itinerariul pe care și-l pregătise – a ținut să viziteze Mănăstirea Stavropoleos, interiorul Carului cu bere, Pasajul Vilacrosse sau librăria Cărturești Carusel.

Pe cât de delicată este atunci când vorbește despre literatură și despre oameni, pe atât de vehementă devine când vine vorba despre politica pe care Trump o duce în Statele Unite. “Wake the fuck up!” – îndeamnă tinerii americani să fie mai vocali și să nu accepte transformarea SUA în ceea ce e pe cale să devină, după spusele sale, un stat autoritar.

***

Mai întâi de toate, cum v-ați simțit la Iași? Cum vi s-a părut experiența de acolo?

A fost grozav. Nu știam la ce să mă aștept. Nu fusesem niciodată în România. Mi-a plăcut că e un oraș mic și e ușor să te plimbi pe jos. Există un număr incredibil de muzee și lucruri dedicate scriitorilor. De exemplu, mergeam printr-un parc și erau bănci pe care era scrisă poezie. Apoi, există un muzeu al poeziei, cu lucruri uimitoare, nu știu dacă ai fost acolo.

Da, am fost și mi-au rămas în minte pantofii poeților, parte din expoziție.

Exact, și pe mine m-a impresionat treaba asta cu pantofii fiecărui poet. Am făcut poze și le-am trimis unei prietene, poetă, din Canada. I-am arătat și mașinile de scris. Mi s-a părut un muzeu foarte jucăuș.

Și apoi am văzut camera dedicată lui Emil Brumaru. M-am gândit, cum au putut să-și imagineze asta? Eu mă consideram relativ creativă, dar niciodată nu m-aș fi gândit să fac așa ceva. Mi s-a părut că este un mare omagiu adus tuturor legăturilor literare din oraș. Iar asta m-a făcut cu adevărat fericită.

Ați observat pozele cu camera reală a lui Emil Brumaru?

Oh, da! Era plină cu cărți care înconjurau patul lui mic. Apoi erau aceste căni de cafea rămase. A fost pur și simplu grozav.

Apoi, mergând pe aleea pietonală spre Palatul Culturii, am început să intru în biserici.

Există o catedrală veche lângă. Bisericile de acolo aveau o arhitectură aproape bizantină, diferită decât ceea cu care sunt eu obișnuită, anume goticul occidental, catedralele din Anglia sau Franța. Aici am găsit un loc cu adevărat foarte spiritual.

Nu mă așteptam la asta.

Iar seara a fost evenimentul în Teatrul Național Iași, care era atât de opulent. Am fost impresionată, foarte fericită.

Vorbind despre religie, așa cum ați spus, ați fost în biserică și ați atins moaștele. Ați făcut-o pentru ați crezut în asta? Sunteți o persoană religioasă?

Probabil cel mai apropiat lucru de mine sunt quakerii din Anglia, care venerează divinitatea în tăcere. Nu sunt un membru complet înscris, dar particip. Merg la întâlnirea de închinare într-o duminică. Te întâlnești acolo și stai în tăcere timp de o oră. Este ca o meditație.

Nu cred în orice sau în oricine, dar înțeleg rostul religiei de a aduce un fel de pace și liniște în această viață uneori haotică. Și chiar apreciez ritualurile religioase. Nu mă refer la lucrurile pe care religia le face altor religii și altor oameni. Toate războaiele care au început din cauza religiei sunt îngrozitoare.

Dar ca ceva pentru viața de zi cu zi, care să te mențină ancorat, este un lucru bun.

Pentru că ați menționat instalația inspirată de camera lui Emil Brumaru, mă întreb cum arată biblioteca dumneavoastră de acasă?

Cu siguranță nu dorm înconjurată de cărți, haha. Există câteva pe noptiera mea, avem o casă plină de cărți. Dar sunt puțin mai ordonate decât erau cele ale lui Brumaru. Studioul meu este mic. Îmi plac spațiile mici și înghesuite. Am o mulțime de cărți și o mulțime de grămezi de hârtie în jur. Întotdeauna este puțin haos în fața mea.

Dar un designer m-a ajutat să-l refac acum câțiva ani, pentru că stăteam la o masă veche care nu se potrivea. Acum este un birou de culoare roșu închis, asemănător cu cireșul. Iar pe rafturi… designerul a sugerat să construiesc rafturi în fața mea, pentru a pune pe ele lucruri mici. Și în acele mici colțuri sunt obiecte reale care apar în cărțile mele.

De exemplu, câteva conuri de arbori de sequoia dintr-o carte pe care am scris-o, fosile, bucăți de quilt și broderie din alte cărți. Și, desigur, un colț este dedicat Fetei cu cercel de perlă, cu tot felul de interpretări ale picturii. De exemplu, la Iași, o femeie pe nume Adela a venit la mine și mi-a dăruit o păpușă croșetată. Ne-am împrietenit apoi pe Instagram, am postat poza cu păpușa și este foarte apreciată.

A venit de la o distanță de 500 de kilometri pentru a-mi face acest cadou. M-a impresionat foarte tare. O să pun păpușa la locul de cinste când ajung acasă, să fie printre toate celelalte interpretări ale Fetei cu cercel de perlă.

Când întâlnesc un artist, îmi place să-l întreb despre copilăria lui. Consider că este important să știm de unde a început totul, în ce fel de familie, ce fel de mediu. Așa că aș dori să vă întreb care sunt primele amintiri pe care le aveți din copilărie.

Primele mele amintiri sunt legate de plaja unde mergeam cu familia mea și de citit. Am amintiri cu părinții mei citindu-mi. Copiii întotdeauna vor aceleași cărți, citite din nou și din nou, pentru că este reconfortant. Și îmi amintesc că tatăl meu îmi citea aceeași carte pe care o ceream eu, era atât de obosit să citească aceeași carte din nou și din nou, încât a încercat să sară câteva pagini. Nu, tată, întoarce-te. Ai uitat această parte – i-am spus.

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

A stat mult în pat, a mers mult la spital. În alte momente era mai bine, dar, în cele din urmă, a murit. Așa că asta a modificat puțin copilăria mea.

Pe atunci, încercam să găsesc în jur ceva care să mă consoleze, iar asta era ceea ce făceau cărțile. Așa că, odată ce am putut citi singură, obișnuiam să merg la bibliotecă în fiecare săptămână. Nu la librărie, ci la bibliotecă. Să împrumut cărți și să devin prietenă cu bibliotecara, cu copiii de acolo. Bibliotecara îmi punea deoparte o carte, special pentru mine. Iar când o aduceam înapoi, vorbeam despre ea. A fost ca un mic club de carte între noi. Cred că am folosit cărțile pentru a evada puțin, pentru a mă consola și pentru a găsi alte lumi. Așadar, cărțile au fost întotdeauna o parte foarte fundamentală a vieții mele.

Este foarte frumos ceea ce ați spus despre biblioteci, pentru că azi prea puțini oameni, mai ales politicieni români, nu înțeleg rostul bibliotecilor, importanța lor. Aici, în România, majoritatea dintre ele nu arată foarte modern, fondul de carte nu e neapărat atrăgător. Iar, pe de altă parte, librăriile sunt foarte scumpe pentru majoritatea românilor. Cum vedeți dumneavoastră importanța bibliotecilor? Ați menționat conexiunea creată între oameni.

Cred că sunt importante, pe de-o parte, pentru a aduce cărțile la un public mai larg, astfel încât să nu citească doar persoanele care își pot permite să le cumpere, ci ca toată lumea să aibă posibilitatea să le împrumute și să exploreze literatura.

Eu îmi permit să cumpăr cărți și am o mulțime de cărți necitite în casa mea. Dar în continuare eu folosesc biblioteca locală. E un fel de centru cultural pentru cartier. Când intru în biblioteca mea locală, sunt multe calculatoare și mulți oameni care le folosesc. Noi ne putem permite wifi acasă și un laptop, dar mulți oameni nu pot.

Cred că în Regatul Unit, înainte de pandemie, 20% din populație nu avea acces la internet acasă. Tindem să uităm de acești oameni. Și nu ar trebui. Au dreptul de a folosi internetul. Așadar, o bibliotecă nu este doar pentru cărți. Este, de asemenea, pentru utilizarea calculatoarelor și pentru a afla informații. Iar bibliotecarii de acolo pot ajuta oamenii cu completarea formularelor și lucruri de care au nevoie pentru autorități publice.

Apoi, există și o bibliotecă de unelte. Poți împrumuta un burghiu, poți împrumuta un aparat de curățat covoare, ceea ce este grozav pentru că… vrem să deținem un aparat de curățat covoare acasă? Nu. Așa că eu chiar am împrumutat acel aparat de curățat covoare și l-am folosit acasă, apoi l-am returnat și l-a folosit probabil și altcineva. Ceea ce este grozav.

De asemenea, vin grupuri de copii, sunt multe activități dedicate părinților și copiilor, sesiuni de lectură și altele. Așadar, o bibliotecă este mult mai mult decât pentru a împrumuta cărți.

Pentru că FILIT ne-a adus împreună, în acest dialog, aș vrea să vă întreb de ce credeți că un festival de literatură este important în zilele noastre? Poate unii oameni consideră că este plictisitor să asculte oameni vorbind, de dimineață până seara. Cum ați explica unui public mai larg de ce este important acest tip de eveniment?

Din mai multe motive. Unul este că, dacă ai citit o carte și vrei să întâlnești autorul, persoana, mintea din spatele ei, este întotdeauna fascinant să întâlnești acea persoană și să-i auzi vocea.

De exemplu, când merg eu la evenimente, uneori oamenii nu-și dau seama că sunt americancă la origine, aud accentul meu, iar reacțiile, mai ales în Anglia, sunt: oh, credeam că ești britanică!

Mie întotdeauna îmi place să întâlnesc autori ale căror cărți le-am citit, pentru că asta îmbogățește experiența de lectură. Iar dacă nu le-ai citit cărțile, este o introducere în modul în care gândesc și cum sunt, poate vei deveni curios, ești înconjurat de alte persoane care iubesc și ele cărțile. Asta formează o comunitate grozavă, o comunitate de susținere, o comunitate pasionată și filozofică. E foarte valoros să fii parte din așa ceva.

Apoi, am observant că FILIT chiar se adresează cititorilor mai tineri. Într-una dintre dimineațile de la Iași, m-am întâlnit cu 200 de copii strălucitori. Era duminică dimineața, la 10, și 200 de tineri erau prezenți. M-am gândit că în Anglia toți ar fi încă adormiți la ora asta.

A fost atât de surprinzător că erau acolo și că erau atât de pasionați de cărți și se vedea că erau atât de bine citiți. FILIT crește viitorii cititori, asta mi s-a părut cu adevărat inspirațional.

În seara de la teatru, au venit 900 de oameni, iar majoritatea dintre ei erau tineri. Când fac evenimente și festivaluri în Regatul Unit și în Statele Unite, majoritatea cititorilor mei sunt femei de 40 de ani și peste. A fost super de revigorant să am oameni mai tineri acolo.

Și m-am gândit, wow, ce faceți voi în România și nu fac ei în Anglia pentru a atrage cititorii mai tineri? Știu că în Anglia sunt și scriitori mai tineri decât mine. Eu am 63 de ani. Așadar, desigur, voi atrage oameni mai aproape de vârsta mea. Înțeleg asta, dar nu s-a întâmplat așa aici. Deci, cum faceți asta la Iași? Vreau și eu puțin din asta.

De revista ALECART se ocupă doi profesori, foarte dedicați…

Da, am aflat, dar asta e la clubul de carte. Dar la teatru? Cum au venit atâția tineri? M-am întrebat dacă avea vreo legătură cu sfârșitul erei comuniste. Pentru că există o adevărată divizare între generația mai în vârstă și generația mai tânără.

Totuși, trebuie să fiu realistă și sinceră cu dumneavoastră. Ceea ce ați văzut la FILIT este o bulă. Dacă ieși din Iași, sunt sate foarte sărace, unde probabil unii oameni nu au atins niciodată o carte. De altfel, în statisticile UE, suntem la fundul clasamentului în ceea ce privește consumul de carte, din păcate.

Wow. Nu ai crede niciodată asta dacă ești în Iași, la FILIT.

Sunt curiosă, de ce v-ați mutat din SUA în Marea Britanie și cum a influențat acest lucru scrisul dumneavoastră?

Când eram student în SUA, am făcut un semestru în Londra și m-am îndrăgostit pur și simplu de oraș. Când am absolvit, am vrut să lucrez ca editor de carte, ceea ce însemna să mă mut în New York. Și am aflat că poți obține un permis de muncă în UK, pentru șase luni, dacă ai fost student în Marea Britanie. Astfel, împreună cu doi prieteni ne-am gândit să ne întoarcem pentru șase luni în UK, înainte să trebuiască să luăm viețile noastre în serios. Hai să mergem să ne distrăm puțin!

Așa am ajuns iar la Londra și am muncit, apoi l-am întâlnit pe un tip, m-am îndrăgostit, știi, povestea obișnuită. Și m-am gândit că s-ar putea să rămân.

Mai târziu am realizat că el nu era tipul potrivit, dar în cele din urmă a apărut bărbatul potrivit și am obținut un loc de muncă în editare, ceea ce voiam să fac. Și pur și simplu s-a întâmplat că am rămas în Anglia. Nu a fost parte din planul meu, dar simt că viața mea este ușor accidentală și că a fost un accident mare, dar unul bun. Deja locuiesc acolo de 40 de ani.

Mă întreb adesea ce fel de scriitoare aș fi fost dacă aș fi rămas în State. Am fost un immigrant,am fost un outsider timp de mulți ani. M-am simțit ca un străin. Mi-a luat mult timp să înțeleg cultura și să mă simt parte din ea. Chiar și acum nu m-aș numi niciodată englezoaică. Nu sunt englezoaică. Dar sunt o londoneză. Asta sunt eu. Am fost acolo atât de mult timp, cunosc atât de bine orașul și mă simt foarte confortabil în el.

Londra este plină de oameni din alte locuri. Te urci într-un vagon de metrou și din cei 16 oameni care stau acolo, poate șase dintre ei sunt englezi. Toți ceilalți sunt din altă parte și mă simt foarte confortabil cu asta.

Cred că scriitorii tind să se retragă din acțiune și să o observe, apoi să scrie ceea ce văd. Și acesta sunt eu trăind acel șablon, trăind modul de a scrie. Mă simt puțin în afara culturii, dar îmi asta îmi permite să o privesc poate mai obiectiv.

Cum te simți acum în legătură cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite?

E deprimant. E deprimant cât de repede se pot schimba lucrurile. Nu aș fi ghicit niciodată că vom am avea un președinte ca el și că și-ar putea consolida puterea atât de repede. Sunt îngrijorată. Cred că este pe cale să devină un stat autoritar: oameni ridicați de pe străzi, presa suprimată, universitățile, învățământul superior fiind suprimat, și nu înțeleg de ce oamenii nu sunt pe străzi, în special tinerii.

Unii dintre ei au fost. Au avut loc marșurile No Kings…

Da, dar au participat majoritar oameni mai în vârstă, de vârsta mea, care poate au o înțelegere mai profundă a istoriei. Dar ce naiba se întâmplă cu tinerii?

Eu sper că va exista o schimbare de vreun fel, dar sunt îngrijorată de alegerile din 2026 pentru congres, cred că ar putea fi declarată legea marțială, că va găsi o scuză pentru a opri acele alegeri pentru că nu este popular. Ratingul său de popularitate este de 37%, foarte scăzut. Este mai mic decât al lui Biden, așa că are doar baza lui. Oamenii care îl susțin sunt cu adevărat zgomotoși, iar majoritatea dintre noi nu suntem zgomotoși.

Cred că trebuie să ne facem auziți mult mai tare, în special sunt dezamăgită de tinerii americani. Ce naiba e în neregulă cu ei? Știi, erau destul de dispuși să protesteze împotriva multor altor lucruri care se întâmplau în lume, dar nu și împotriva propriilor probleme.

Vorbeați despre locurile de muncă pe care le-ați avut în Marea Britanie la început. Am vorbit la FILIT cu scriitori români, iar mulți dintre ei se plângeau de lipsa timpului pentru scris, deoarece aici în România nu există scriitori care să facă doar asta. Cam toată lumea are un loc de muncă principal. Ce fel de job ați avut înainte de a începe să vindeți cărți și de a putea trăi doar din scris?

Am fost editor de carte, iar asta m-a învățat multe despre cercetare, deoarece am fost editor al unor cărți de referință despre scriitori și artiști, așa că a trebuit să fiu foarte precisă. Am învățat să fac cercetări istorice, iar asta m-a ajutat ulterior să fac cercetări pentru cărțile mele. De asemenea, am învățat cum să curăț cuvintele, cum să fac cuvintele mai bune. Dar, după un timp, m-am săturat de asta.

Am vrut să îmi fac propria lucrare cu propriile mele cuvinte. Până la a doua mea carte, Fata cu cercel de perlă, nu am putut scrie cu normă întreagă. Sunt unul dintre norocoșii care pot scrie acum cu normă întreagă, fără a fi nevoită să fac și alte slujbe: predare, scriere creativă și jurnalism, pe care majoritatea prietenilor mei scriitori le fac.

Dacă nu aș fi avut succesul pe care l-am avut, probabil că aș face în continuare editare de carte.

Fata cu cercel de perlă v-a făcut cunoscută ca autoare în întreaga lume. Cum s-a născut ideea de a scrie această carte?

Cunoșteam pictura de mult timp. Sora mea a avut un poster cu ea, eu am avut un poster cu ea, iar mai târziu am aflat cine este pictorul. Am început să caut toate picturile de Vermeer din lume pentru a le privi. Iar într-o zi, doar zăceam în pat uitându-mă la o imagine cu Fata cu cercel de perlă, când mi-am dat seama că nu este un portret al unei persoane. Ea nu se uită la noi. Ea se uită la el. Este, de fapt, un portret al unei relații. Asta este ceea ce vedem eu, expresia de pe fața ei reflectă cum se simte în legătură cu el.

Deci, cine este ea? Am aflat că nu știm cine este, așa că, am zis, trebuie să inventez. Așa s-a întâmplat.

Ce iubiți cel mai mult în procesul de scriere și din toată experiența care vine odată cu publicarea unei cărți, lansări publice, întâlniri cu cititorii?

Toate acele lucruri sunt diferite, foarte diferite. Procesul de scriere este cel mai greu. Cercetarea este distractivă. Îmi place. Trebuie să mă forțez să mă așez în fiecare zi la birou. E ca un fel de exercițiu. Nu-mi place să o fac, dar mă simt mai bine după ce am făcut-o.

De obicei, am un moment sau două în care se leagă totul. Cuvintele din mintea mea, ceea ce gândesc și ceea ce iese pe pagină, se potrivesc.

Am această viziune despre gândul care este în mintea mea și apoi se transformă în cuvinte pe pagină, iar toate micile lucruri se desprind din el pe măsură ce coboară. Așa că ceea ce scriu este ca și cum nu ar fi niciodată 100% ceea ce gândesc. Acesta este idealul platonician aici. Și aceasta este realitatea. Întotdeauna se pierde ceva în procesul de a ajunge pe pagină. Cu toate acestea, persist.

Îmi place să editez, când pot să văd ce e în neregulă. Când reușesc să repar ceva e un sentiment plăcut.

Am remarcat că la seara FILIT ați spus că vă place să printați totul și să editați cu mâna, pe hârtie, apoi faceți modificările pe laptop.

Da, îmi place scrisul de mână. Pur și simplu mi se potrivește mai bine.

Cât despre întâlnirile cu cititorii, cum vă fac să vă simțiți?

Ceea ce se întâmplă după publicare, e ceva foarte diferit, folosește un mușchi diferit. Atunci când scriu, sunt destul de izolată. Iar după ce public, ies din izolare. Știu că sunt mulți scriitori care urăsc asta, pentru că vor să rămână acolo, în intimitate.

Mie îmi place să ies, dar trebuie să spun că poate fi și obositor. Îmi place să întâlnesc cititorii. Sunt curioasă ce o să întrebe. Ei mă surprind mereu. Și sunt un bun reminder când îi întâlnesc, îmi amintesc pentru cine scriu. Nu scriu pentru mine, scriu pentru ei. Și este important pentru mine să mă conectez la cititori.

V-ați simțit vreodată subestimată pentru că sunteți o scriitoare, o femeie?

Este dificil să deslușesc asta, pentru că eu am primit mai multă atenție decât mulți autori.

Mulți scriitori publică ceva și se roagă pentru un interviu sau o recenzie, scriu o carte minunată, și nimic nu se întâmplă.

Sigur, de obicei munca mea este evaluată, dar nu primesc recenzii la fel de multe precum colegii mei bărbați. Văd asta. Cineva ca William Boyd sau Ian McEwan este întotdeauna revizuit pe toate fronturile. Fiecare ziar are o recenzie a celei mai recente cărți. Poate că nu sunt în aceeași ligă cu ei, e în regulă.

Dar, totuși, te întrebi, bine, ce se întâmplă aici? Nu știu dacă asta se întâmplă pentru că sunt femeie sau dacă ceea ce scriu, ficțiune istorică, nu este un gen luat atât de în serios. Așa că, dacă aș vrea să devin o scriitor mai serioasă, ar trebui să scriu un roman contemporan, un roman despre probleme actuale, un roman mai direct. Dar eu tind să fiu mai subtilă decât atât.

Cred că femeile autoare primim mult mai multă atenție acum decât înainte, dar în continuare nu cred că se întâmplă la nivelul la care primesc autorii bărbați.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tracy Chevalier, scriitoare: “SUA este pe cale să devină un stat autoritar și nu înțeleg de ce tinerii nu sunt pe străzi.” appeared first on Cultura la dubă.

În primul său interviu amplu acordat pentru Cultura la dubă, ministrul Culturii, András Demeter, spune răspicat că vrea să-și asume o reformă legislativă și atenționează lucrătorii culturali că trebuie “să-și schimbe conduita”.

“Toată conduita, toată această abordare a raporturilor de muncă, care au o singură direcție, one way: creșterea. Și nu vine niciodată creștere de calitate, nu vine niciodată creștere de conținut, nu vin decât drepturi, drepturi care cresc.”

Sectorul cultural se află în mijlocul unei crize evidente provocată de Ordonanța 52, contestată de mai multe instituții și oameni de cultură, fiindcă ar putea duce la imposibilitatea desfășurării activităților culturale. Ministrul spune că joia aceasta va reveni cu o nouă ordonanță care va permite anumite derogări, astfel încât evenimentele deja planificate până la sfârșitul lui 2025, precum și consumabilele necesare în instituții, să nu fie puse în pericol.

Pe de altă parte, acesta vorbește despre nevoia unei schimbări sistemice, care să rezolve inechitatea dintre lucrătorii culturali angajați pe perioade nedeterminate și cei neangajați.

În interviul de mai jos am abordat subiectele majore care macină sectorul cultural, de la problema concursurilor pentru posturile de manageri, creșterea TVA-ului la cărți, la proiectele de patrimoniu, cum ar fi salvarea Muzeului Național de Istorie a României, condițiile periculoase în care lucrează restauratorii, inechitatea salarială dintre instituțiile de spectacol și muzee, precum și subiecte sensibile care vizează cariera lui András Demeter, condamnat în trecut pentru conflict de interese sau acuzat că ar fi dat foc steagului României. Ministrul vorbește, de asemenea, despre relația cu premierul Bolojan, dar și despre cea cu premierul maghiar Viktor Orban.

“Un singur lucru este cert și clar: Viktor Orban e un om politic curajos. Nu practică expresia capul plecat, sabia nu-l taie. A învățat din istorie că capul plecat duce oriunde altundeva, dar nu la supraviețuire.”, spune András Demeter.

***

Domnule ministru, după cum știm cu toții, e o perioadă foarte grea pentru cultură. În primul rând, haideți să vorbim despre buget: de ce ați primit de 6 ori mai puțin decât ați cerut?

Este o perioadă grea pentru toată țara, pentru toți cetățenii. S-au acumulat de-a lungul anilor foarte multe probleme, mai ales pe plan economic, și trebuie să se ia măsuri. Apoi, bugetul aprobat pentru anul 2025 a fost în așa fel construit și adoptat de către Parlamentul României încât se știa că nu există acoperire pentru ultimul trimestru. Știm din ianuarie. Aceasta a fost o sacină pentru guvernul care a fost în prima jumătate a anului, și a devenit o povară și mai grea pentru guvernul actual.

Deci, surprize, până la urmă, nu sunt.

Dar știți ce îi revoltă pe oameni? Am înțelege cu toții situația dificilă, însă, din ce am citit, oamenii din cultură sunt deranjați de prioritățile guvernului, în sensul că partidele politice au primit mai mulți bani decât sectorul cultural. De asemenea, când a fost mărit TVA-ul, s-a mărit și la carte, în condițiile în care câștigul pentru bugetul de stat nu era foarte mare, dar pierderea pe care o provoacă în domeniu este mare.

Am învățat din primul meu mandat de secretar de stat, acum 20 de ani aproape, ministrul de finanțe de atunci mi-a explicat: Andraș, n-ai să vezi în viața ta un ministru de finanțe care, din singura sursă predictibilă și calculabilă, îți va ceda ceva. Nici ție, culturii, nici altcuiva, pentru că ăsta este izvorul care poate fi cumva controlat ca debit. Deci, aceste creșteri reprezintă, în această situație destul de disperată pentru guvern, pe de o parte, o soluție.

Acum, cum afectează asta industriile? Așa cum ne afectează pe noi în industria noastră mică de acasă, în gospodăria fiecăruia, doar că industriile, spre deosebire de noi care avem veniturile, de regulă, destul de fixe, pot să-și reconsidere orice prioritate.

Dacă vorbim de editură, atunci planul editorial poate fi adaptat, astfel încât să reușească să treacă peste această perioadă fără pierderi mari. Vorbim de o industrie, vorbim de o economie, vorbim de interesul care este, înainte de orice, de a avea nu doar echilibru financiar, ci și profit. De aceea, este o industrie.

Dar, până la urmă, povara cade tot pe consumator, în acez caz pe cititor.  

Nu neapărat.

Vă dau un exemplu concret. Acum câteva zile am ales de la raft o carte pentru copii care costa 39 de lei. La casă, însă, mi s-a spus că este 49 de lei, fiindcă a crescut TVA-ul și nu au apucat să modifice toate prețurile. Câți oare nu ar fi renunțat la acea carte, dată fiind această scumpire majoră?

Da, am înțeles. Evident că știm că se întoarce și aici. Problema este că dacă toată lumea s-ar fi pregătit pentru acest lucru, care, repet, nu a venit surprinzător…

Atunci, da, într-adevăr, era mai bine să existe măsuri. Vă dau o măsură de echilibrare. Din momentul în care crește prețul de consum la carte, dacă tu ai alternativa unui sistem pus la punct de achiziție și bibliotecile au un fond de carte interesant, atunci e posibil să poată exista o compensație.

Până la urmă, rostul bibliotecii, de când e lumea, este că permite un acces la un fond de carte pe care, în anumită perioadă, unii oameni nu și-l pot permite.

Și considerați că bibliotecile din România corespund acestei nevoi?

Nu, nu sunt up to date. Din păcate, sunt foarte departe. De asta spun că lucrurile, deși erau predictibile, tot ne-au luat prin surprindere, dar asta este crucea noastră. Deci, într-adevăr, bulversarea s-a produs. S-a produs la nivelul micro, la nivelul macro, la nivelul individului, a familiei și a întregii societăți.

Legat de banii pentru partide…Eu nu sunt politician și nu am considerațiuni și priorități politice. Eu sunt mai degrabă un tehnician, numit pe criterii politice. Deci, din perspectiva mea de tehnician pot să vă spun doar atât: nu cunosc care sunt raționamentele pentru care acum aceste prevederi pentru partide politice apar ca fiind mai favorizante la rectificarea bugetară.

Dar trebuie să luăm în considerare faptul că suntem după un an și jumătate de alegeri. Legea așa prevede, că după ce partidele au avansat cheltuielile, li se rembursează toate costurile eligible.

Ca să concluzionez, pornind cu un handicap, încă de pe 1 ianuarie, eu cred că putem ajunge până la sfârșitul anului să ne închidem fără probleme. Dar dacă nu ne schimbăm conduita, problema va fi la fel.

Ce înseamnă conduita? La ce vă referiți, mai exact?

Toată conduita, toată această abordare a raporturilor de muncă, care au o singură direcție, one way: creșterea. Și nu vine niciodată creștere de calitate, nu vine niciodată creștere de conținut, nu vine niciodată decât drepturi, drepturi care cresc.

Asta credeți că fac managerii instituțiilor de cultură?

Nu, managerii nu, asta rezultă din presiunea coordonată de discursul sindicalist. În spitale și în educație a crescut foarte mult nivelul de salarizare. Resimțim schimbarea de calitate? Nu prea. Deci, este clar că, dacă nu ne schimbăm conduita, într-un final acest one way, într-o continuă creștere, vom ajunge la imposibilitate de plată. Poate nu acum, poate nu la anul, poate va mai rezista, cum a rezistat 35 de ani, pe niște discursuri politice și politicianiste destul de eronate.

Și ce ar însemna, din punctul dumneavoastră de vedere, această schimbare a conduitei în instituțiile publice de cultură?

În primul rând, reconsiderarea legislației.

Cum?

Foarte simplu. Sunt modele practicate în lume, în care nu există raportul juridic de muncă, cu toate sporurile, ci o abordare mult mai antreprenorială. Prin liberalizarea meseriilor vocaționale, iar raportul juridic de muncă rămâne unul complementar, subsidiar sau restrâns.

Ați avut discuții concrete cu premierul Bolojan, în acest sens?

Scrie în programul de guvernare acest lucru. Urmează să ne apucăm de implementare.

Vorbim despre un sistem de indemnizații pentru artiști, de exemplu, cum e în Franța?

Nu, vorbim despre întregul sector cultural. Pentru că întregul sector cultural este guvernat de instrumentul de măsură denumit timpul de lucru, adică lucrul 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână, cu sâmbete și duminici, cu sporuri, ceea ce este total nefiresc în această zonă, în lumea artistică, în general.

Discuția cu contractul colectiv de muncă a pornit de la un aspect foarte simplu: supraveghetorii din muzee, care au un rol foarte important, deocamdată, până când nu vor apărea roboții supraveghetori, au un rol foarte important în opinia lor, mult mai stresant decât ni s-ar părea nouă, civililor, și sindicatele au spus: nu se mai poate, trebuie să schimbăm regula.

Regula muzeelor era următoarea: nu se lucrează luni și marți, pentru că se compensează zilele de sâmbătă și duminică. Cererea lor era acum să se compenseze dublu, ceea ce ar fi condus că luni și marți să aibă liber, dar nici miercuri și joi să nu lucreze. Și atunci, unde mai duce acest domino?

Acest domino care este doar într-o creștere, doar că nu ne dăm seama că, până la urmă, începe să se prăvale. Dacă primul cade, restul se duce după aceea. Asta e doar un exemplu.

În general, meseriile vocaționale nu ar trebui să aibă unitatea de măsură timpul, ci ar trebui să aibă unitatea de măsură cantitatea, calitatea, complexitatea livrabilului, care constă într-o expoziție, într-o lucrare, într-un spectacol, într-un concert, într-o colecție, în volumul de carte pe care îl livrează biblioteca consumatorilor.

Ați spus că e nevoie de o schimbare la nivel legislativ. Cum vedeți situația actorilor angajați aproape pe viață în instituții publice? Sunt unii care au contracte determinate care joacă mai des decât cei unii cu contracte nederminate, care poate nu au mai jucat de ani de zile, dar primesc salariile.

Eu, când am scris cu echipa, în 2007, Ordonanța 21, care este legea teatrelor, legea privind instituțiile și companiile de drept privat de spectacole și concerte, atunci am încercat ceva și, drept mulțumire, am primit un sicriu adus în fața ministerului de către sindicate.

Acolo am specificat în lege că, spre deosebire de regula generală instituită de codul muncii, în instituțiile de spectacole și concerte, angajările se pot face și pe durată determinată, indiferent de durată, nu neapărat pe viață, prin derogare de la articolele 82-84 din Codul Muncii.

În acești aproape 20 de ani care au trecut din 2007, sunt în continuare foarte puține instituții de spectacole care s-au folosit de lege. Acest fenomen trebuie regândit, trebuie reconsiderat întregul sistem cultural.

Acum doi ani a fost adoptat acest statut al lucrătorului cultural profesionist. Aceasta este deja o alternativă care este încă un mugurel. Foarte firav și foarte incomplet. Lucrătorii culturali, nu doar artiștii, ar trebui să aibă o lege protectivă care să asigure o alternativă sistemului guvernat de dreptul muncii.

În acest tip de abordare complementară trebuie să lucrăm noi în viitorul apropiat împreună cu toate brestele, cu toți beneficiarii, găsind o soluție treptat, pentru că ceea ce nu s-a schimbat în 35 de ani, nu poți schimba de pe azi pe mâine. Trebuie să o faci elegant, având grijă de zonele sensibile, de anumite vârste, de anumite profesii care sunt mai speciale, de exemplu un balerin, care poate lucra doar până la o anumită vârstă.

Deci, trebuie să o faci cu tact, cu atenție și cu aplicarea specificităților zonei, complementar, nuanțând cadrul legislativ și transformându-l într un mecanism care oferă o solidă alternativă.

Atunci vom putea să ne pregătim astfel încât orice astfel de surpriză ar fi pe viitor, ca această criză prin care trecem…

Imposibilitatea de a plăti salariile?

Asta sau altele, nu știm ce vine peste tine. Deci, da, asta este un aspect care acum e pe tapet, e pe rol, dar mâine poate apărea altceva.

Dar mai este o problemă. Din momentul în care te gândești la un sistem alternativ, tu nu poți spune ai economisit fondul de salarii. Nu l-ai economisit pentru că fondul de salarii trebuie să îl treci la bunuri și servicii într-o parte considerabilă, dacă nu și mai mare.

Dar în această ecuație, cultura nu va mai fi împărțită în două categorii: cei norocoși și favorizați care au de toate, siguranță, salarii, și cei ghinioniști sau tinerii absolvenți care nu au loc în sistem, ei n-au nimic.

Această schimbare despre care vorbiți, care înțeleg că e dorită de coaliția de guvernare, este acum în lucru la vreo comisie?

Este responsabilitatea Ministerului Culturii, la fel cum fiecare pe felia lui, să aplice programul de guvernare. Toate legile pe care le-am făcut au fost făcute pe bază de largă consultare. Nimic nu s-a făcut de pe azi pe azi, sau noaptea ca hoții.

Nu se va schimba nimic până când nu faci într-adevăr o reformă.

De aceea, acest guvern și-a asumat acest rol destul de ingrat de a lua decizii usturătoare. Eu nu vreau să fie usturătoare. Vreau să fie gândite și pregătite. Deocamdată salvăm ce putem.

Ați avut discuții concrete cu premierul Bolojan, v-a cerut să scădeți cheltuielile din sectorul cultural?

Scăderea cheltuielilor din toate sectoarele este un must.

Dar v-a cerut și cum să o faceți?

Nu, asta e treaba fiecărui ministru.

Vă întreb pentru că domnul Bolojan, când era la Oradea, a avut această viziune asupra sectorului cultural, de comasări și trecere pe contracte determinate.

Da, dar încercările lui, până la urmă, n-au avut o finalitate, pentru că erau punctuale, nu erau sistemice. Asta încerc să spun. Vremea tratamentelor simptomatice a trecut, a condus la rezultate total dezastruoase. Acum ar trebui să tratăm boala. Toți suntem conștienți de această boală, dar nimeni nu se apucă de tratament. De ce? Pentru că nu ne permiteam.

Dar și dintre artiști s-a ridicat problema că unii joacă foarte mult, iar alții, angajați, deloc. Știți că este un caz recent la teatrul Metropolis, chiar e un proces pe rol cu o actriță care n-a mai jucat de foarte mulți ani și acuză conducerea teatrului de hărțuire la locul de muncă.

Doamna respectivă n-a jucat nici înainte. (n.r. actrița Mariana Dănescu, angajata Teatrului Metropolis din București)

De fapt, scopul este acesta: ca dintr-un loc călduț, mai mic, și cu salarizare mai mică, să ajungă într-un loc la fel de călduț, cu salarizare mai mare.

Eu am adresa ei către mine, ea neînțelegând că eu nu pot transfera de la o instituție a primăriei la o instituție a ministerului. Nu există, nici măcar Codul Muncii, care are multe inepții, nu cunoaște această solicitare. Dar acolo, scopul nu este neapărat de a juca. Ca să ne înțelegem foarte bine, eu nu spun că un actor nu trebuie să joace, dar găsești soluții. Eu, de exemplu, joc la un teatru alternativ, la un teatru independent.

Alte țări au găsit soluții. Noi nu am vrut timp de 35 de ani. Întrebare: acum, când n-o să mai putem susține, o să avem curajul să facem o schimbare?

Dumneavoastră aveți curajul, ca minister al culturii, să faceți această schimbare?

Da.

Sunteți susținut de premierul Bolojan? Puteți să ne spuneți puțin care este relația dumneavoastră cu premierul?

Suntem colegi în același guvern. Ne știm de câțiva ani, dar nu suntem, nu trebuie să fim prieteni. Nu există niciun dialog extra-instituțional, există dialog instituțional.

După ce ați văzut reacțiile provocate în domeniu de Ordonanța 52/2025, ați avut o discuție cu premierul?

Da. Am avut și în ședința de guvern de joi.

Și cum se va rezolva situația?

Printr-o ordonanță de urgență.

Vom face acum un act normativ, care nu va fi de aplicabilitate generală. Va fi în interesul exceptării tuturor cheltuielilor care se fac pentru producerea și exploatarea de bunuri culturale, pentru prezervarea patrimoniului, pentru conservarea lui sau promovarea lui, astfel încât evenimentele să poată avea loc, să nu fie periclitate. De la producere la exploatare, de la premierele care se pregătesc, expoziții, târguri de carte care mai sunt anul ăsta, să poți invita în continuare soliștii sau dirijorii și să poți cheltui pe recuzita consumabilă, de exemplu corzile la instrumente, dacă ai nevoie, pentru că nu mai ai pe stoc.

Cei din zona muzeală sunt foarte nemulțumiți de discrepanța pe care ministerul o face între sectorul instituțiilor de spectacol și muzee.

Ministerul nu face această discrepanță. În legea salarizării, salariile au crescut în instituțiile de spectacole și unii au rămas în urmă, muzeele. Dar această discrepanță nu o face Ministerul Culturii. Nu Ministerul Culturii face legea salarizării. Este un domeniu guvernat de dreptul muncii, gestionat de Ministerul Muncii, cu consultarea Ministerului Culturii.

Și dumneavoastră, ca ministru al Culturii, faceți ceva să remediați inechitatea asta, să discutați cu ministrul Muncii? Probabil ați citit de-a lungul timpului materiale de presă care au arătat restauratori care lucrează în condiții de-a dreptul periculoase pentru sănătătatea lor, mulți dintre ei suferă de cancer.

Dar câte mesaje primesc eu pe Facebook sau peste tot…

Da, legea salarizării. Uitați-vă la declarațiile ultimilor trei miniștri ai Culturii. Toată lumea spunea lucrăm la legea salarizării. Și ați văzut cumva legea salarizării modificată?

Eu nu am spus că lucrez la legea salarizării pentru că nu sunt de acord. Pentru că nu legea salarizării este soluția. Degeaba o peticești, 35 de ani a dus numai la discrepanțe.

Dar sunteți conștient de problemele cu care se confruntă cu oamenii care lucrează în muzee, în laboratoare?

Da, sunt absolut conștient.

Și pentru aceștia, care au niște salarii infime și condiții de lucru nesănătoase în multe cazuri, care este soluția?

Cu toții lucrăm expuși. Și actorii lucrăm expuși și muzicienii și dumneavoastră, în presă, lucrați expuși la tot felul de condiții și nu goana după sporuri ar trebui să fie soluția.

Da, sunt conștient de aceste probleme, dar nu am baghetă magică. Nu pot să le rezolv de pe azi pe mâine. Aceste probleme nu sunt de ieri, țin de 35 de ani.

În opinia mea, acest sistem în 35 de ani și-a dovedit totala inadecvare la nevoi. Acum vorbind despre muzee, dar după aceea, dacă ne focusăm un pic pe bibliotecari, o să vedem că situația e pe alocuri mult mai gravă decât la muzeografi sau la restauratori. Deci cum focusezi pe fiecare, îți dai seama că arată cumva ca infrastructura de țevi din București.

Și de ce am ajuns în situația asta, domnule ministru?

Este foarte simplu, pentru că în toți acești ani România avea alte priorități. Nu cultura, evident. Și este firesc. Nu aveam infrastructură rutieră, nu aveam infrastructură spitalicească. În continuare avem nu știu câte școli cu toalete în curte. Deși problemele în 35 de ani s-au mai rezolvat. Mai avem, totuși, niște drumuri față de cum erau în tinerețile mele. Avem, totuși, niște spitale.

Dar au dispărut biblioteci, cinematografe, centre culturale din mediul rural și orașele mici…

Știu exact cum au dispărut așezămintele culturale. Spre deosebire de alte zone ale lumii, nu avem instituția cofinanțării. Din momentul în care am introduce sistemul acesta, prin care centrul, cum ar fi Guvernul, cum ar fi Ministerul Culturii, dintr-un buget al său să asigure o contribuție proporțională cu contribuția locală, din momentul acesta toată infrastructura s-ar dezvolta altfel.

Noi am avut un program în 2005-2007 în care am făcut și legea așezămintelor culturale și am avut un program național de construire sau de reparație capitală a așezămintelor. Programul, după ce am plecat noi de la guvernare în 2008, ușor, ușor s-a asistat, dar mai era o problemă.

Sunt niște construcții, dar nu se folosesc pentru că nu există bugetare pentru profesioniști care să activeze acolo.

De ce să meargă cineva să fie metodist? În același timp, ne mirăm că lipsa de educație și de cultură în rural ne produce un electorat care este foarte ușor manipulabil. Deci problemele sunt sistemice. Problemele sistemice nu le rezolvi singur, de pe o zi pe alta.

Să lămurim puțin acea frază din circulara pe care ați dat-o în instituțiile de cultură, care spunea că, în cazuri extreme, în perioade cu interes căzut, se poate intra în concedii fără plată. Este o sugestie reală și cum poate fi cuantificat interesul scăzut?

Am spus că dacă se ajunge în situații extreme. În primul și în primul rând, o circulară prin definiție este un act intern, într-un raport între o instituție finanțatoare și o instituție finanțată, da. Deci nu trebuie să facă obiectul discuțiilor publice.

Dar trăim în epoca transparenței și eu n-am nicio problemă, am fost conștient când am formulat acea frază. Acea frază își are sorgintea în realitatea bugetului despre care vă vorbeam.

Toată lumea știe de pe 1 ianuarie că bugetul nu ajunge. Toată lumea știe că bugetul nu acoperă ultimul trimestru, fondul de salarii, dar toată lumea merge pe acel obicei. Dom’le, dar e adevărat că chiar se aplică? Că până acum guvernul întotdeauna la rectificare ne-a dat.

Dar cum poate fi definită această perioadă de interes căzut?

Foarte simplu. Fiecare director de muzeu, fiecare director de bibliotecă, fiecare director de teatru știe care sunt obiceiurile de consum cultural în instituția lor, că de aia e director. Vede fluctuația.

Sunt anumite zone în țară în care consumul cultural, de exemplu, înainte de Crăciun și până de Sfântul Ion, este zero. Poți să faci varietate, poți să faci orice, lumea e focusată pe altceva.

Eu n-am făcut nimic altceva decât să evidențiez o realitate. În funcție de constrângere, în situații excepționale, poate fi luată în calcul această variantă. Dar nu există obligație, nu este recomandare, fiecare o interpretează cum vrea.

Un alt capitol important: concursurile pentru funcțiile de manageri. V-ați asumat la începutul mandatului că veți organiza toate concursurile în instituțiile din subordinea Ministerului Culturii.

Și merge, merge.

De TNB nu am auzit nimic, de exemplu. Au trecut mai multe luni.

Pentru că avem un compartiment format din 4-5 oameni cu care trebuie să gestionez cred că vreo 17 concursuri.

Din 17 câte ați organizat?

Am scos Opera din Iași, cred că 3-4 sunt făcute. Lucrăm în paralel cu caietele de sarcini, dar pentru a face un caiet de sarcini, tu ai nevoie de datele actualizate. La Opera din Iași niciunul dintre câștigători n-a intrat în cursa finală, deci, pe la urmă, se reia. Concursul a fost organizat pe datele raportate până în 30 august. Dacă tu faci concursul din nou în octombrie, tu ai obligația să actualizezi datele economice. Datele sunt trimise de instituții, iar eu nu pot să stau cu jandarmii după ei: vezi că acum am nevoie de aceste date.

Iar TNB-ul eu zic că până la sfârșitul acestei luni va fi anunțat. Eu mă țin de calendar. Doar că nici aici nu se întâmplă minuni.

În ce măsură criza aceasta financiară afectează proiectele de patrimoniu majore, și anume Muzeul Național de Istorie, care avea acel împrumut de la Banca Europeană de Dezvoltare. România cred că trebuie să contribuie cu 20%.

Această parte nu este afectată. Partea dificilă este că muzeul nu rezolvă niște probleme. Aici e o problemă de management, până la urmă. Dacă vreți să vă zugrăviți apartamentul, ce faceți?

Îl golesc. Dar, am urmărit acest subiect de vreo 15 ani, iar conducerea muzeului a făcut numeroase apeluri către Ministerul Culturii și către Ministerul Apărării pentru a găsi un spațiu propice pentru depozitarea patrimoniului.

Aici avem o mare problemă, mașina cu două volane este exemplul meu preferat.

Nu vii la mine să spui: hai, domnul ministru, să alegem între varianta A sau B. Nu, asta e treaba ta. Și unul din principalele elemente ale caietului de obiective pentru concursul de management de la MNIR este ieșirea din acest impas.

Doar că în exemplul cu mașina, aici nu este vorba despre o mașină personală, ci de mașina României. Vorbim, totuși, despre patrimoniul României, de zeci de mii de piese care trebuie puse sub adăpost. Managerul unui muzeu trebuie să găsească un spațiu uriaș pentru ele?

Poate că nu un spațiu uriaș, poate că trebuie să găsească mai multe spații mai mici.

Fostul director, Ernest Oberlander Târnoveanu, a identificat de-a lungul timpului niște spații, dar MAPN sau RAAPPS, după caz, nu și-au dat acordul pentru a găzdui patrimoniul.

Eu pot să fiu de acord sau să nu fiu de cu soluția găsită. Dar nu pot eu să mă substitui ție și eu să-ți ofer soluția. Asta nu pot. Nu e corect și nu pot să o fac pentru că nu e responsabilitatea mea.

Dar pare că guvernul actual și guvernele care au trecut nu au acest simț al pericolului iminent, fiindcă, dacă un cutremur ar veni acum sau mâine, efectiv ar distruge patrimoniul României.

Este un pericol iminent știți de câți ani? De la cutremurul de 1977 încoace. Problema asta nu s-a întâmplat de ieri. Sunt niște probleme moștenite.

Eu nu mă aștept nici de la acest concurs să vină candidatii cu soluții finale, dar vor avea un task foarte bine definit: dacă ai soluții sau îți propui un calendar măcar de a găsi soluții, atunci eu deja am la ce să vin cu sprijinul, dar soluția trebuie să vină de jos.

Piramida se construiește de la bază și deciziile se duc de jos în sus. Concursul la MNIR este deschis.

În seara aceasta ați jucat într-un spectacol de teatru. Cum faceți să găsiți un echilibru între jobul de ministru al Culturii și profesia de actor?

Joc doar în obligațiile pe care le am. N-am mai asumat nicio creație nouă. Deci, în afară de acest spectacol, mai am unul la Cluj. Voi avea trei reprezentații până la sfârșitul anului, deci astea nu sunt imposibile. Dar, niciodată n-am renunțat la meserie. Aceste responsabilități sunt trecătoare.

De ce ați vrut să intrați în politică?

N-am vrut să intru în politică, nici n-am intrat în politică. Am fost la locul potrivit în momentul nepotrivit sau invers, cum vreți să o luați. În decembrie 1989, la un mic cerc de literatură în Târgu Mureș, unde eram student în anul 2, noi, cu câțiva profesori, ne-am apucat și am făcut UDMR-ul. Am fost fondatorii UDMR-ului. Sunt membru fondator UDMR și unul dintre primii vicepreședinți pe probleme de cultură, că eram student la teatru, cel mai tânăr fiind.

Eram vicepreședinte pe județul Mureș al UDMR-ului din decembrie 1989. În momentul în care am intrat pe portalul radioului public, ca președinte director general, mi-am suspendat statutul de membru UDMR.

De la radio am trecut la TVR, am avut statut de producător TV, și nici până astăzi nu mi-am reactivat calitatea de membru cotizant al UDMR, dar trecutul și apartenența nu le neg.

Biografia dumneavoastră are acea pată care vă urmărește peste tot: decizia definitivă a instanței privind conflictul de interese. Ați fost găsit vinovat. Regretați ceva din perioada aia? Poate o decizie pe care ați luat-o?

Nu regret absolut nimic. A fost o luptă foarte ciudată, foarte interesantă. Am moștenit un proiect european, un proiect de finanțare europeană de 3 milioane de euro, care ajunsese în colaps. Deci, Se cheltuise cam un milion și ceva, era ultimul an, era în colaps și risca radioul să plătească înapoi toți banii cheltuiți. Și am salvat proiectul, am terminat cu laude, cu felicitări, ca exemplu de bună practică.

Și aici a venit organismal intermediar care a spus: trebuie să emiteți un ordin de președinte director general în care să vă desemnați coordonator.

Am zis că eu nu semnez așa ceva, nu mă numesc pe mine, trebuie să fie altă soluție. Și m-am împotrivit vreo două trei luni și organismul intermediar a spus nu, că trebuie și acest document. Am chemat toți consilierii juridici și mi s-a explicat foarte clar: este un act administrativ, dar nu el produce efecte juridice.

Eu am avut un conflict de interese în materie administrativă, așa se numește. Așa este încadrarea.

Decizia instanței a fost că nu mai aveați voie să ocupați o funcție publică timp de 3 ani.

Și n-am ocupat funcție publică timp de 3 ani.

Ați fost în Consiliul de Administrație al Radioului. Funcție publică plătită.

Nu este funcție publică. Este o calitate dobândită prin votul Parlamentului. Am trecut prin comisii și a votat plenul reunit, comisiile reunite. Deci cine face are obligația și dreptul de a desface. Tu nu poți să demisionezi.

Ba da, poți să demisionezi.

Dar de ce să demisionez? Nu e treaba mea. Eu am înștiințat Parlamentul că este această decizie. ANI a înștiințat Parlamentul. Parlamentul trebuia să se reunească și să ia decizia. Eu nu am o problemă de moralitate. Nu am fost vinovat de la bun început.

Dacă vreți, puteți să mă întrebați și de steag.

Este adevărat că ați dat foc steagului României?

Nu. Mai multă lume a verificat și nu există niciun fel de constatare, un raport, un referat, o condamnare sau ceva. Este o născocire a unei minți bolnăvicioase, dar făcută cu talent. A pus această amprentă pe fruntea mea când eram încă director la Timișoara.

Știți cine este această persoană?

Da, Ioan Ieremia, fost director al Teatrului Național din Târgu Mureș, pentru simplul fapt că nu am vrut să-i angajez fiul ca regizor la mine la teatru.

Am spus: am post de regizor vacant, dar stagiunea mea e plină, e o singură sală, e ocupat totul, nu am ce să-i dau de lucru. La care mi-a zis: dar nici nu-ți cer să-i dai de lucru, doar să-l plătești. Și am zis: “iertați-mă, sunt prea tânăr să fac astfel de aranjamente.” Aveam 25 de ani atunci, 24 când am luat concursul. Ne-am luat rămas bun și de atunci a început și m-a urmărit toată viața. El a dat în presă acest zvon.

Cu premierul maghiar Viktor Orbán aveți o relație? Vă cunoașteți?

M-a văzut prima oară în 2003, când am jucat ca actor în distribuția spectacolului de inaugurare a noului sediu al Teatrului Național din Budapesta, era pentru el marele eveniment și după aceea cred că de două ori ne-am intersectat. M-am întâlnit cu el inclusiv ieri, la congresul UDMR, dar nici măcar nu m-a recunoscut, nu ne știm, deci nu am o relație.

Ce părere aveți despre el și despre regimul pe care îl conduce?

Am mai spus, nu sunt politician. E altă țară, alte reguli, alte obiceiuri.

Deci el, pentru comunitatea pe care o conduce, își asumă bune și rele.

Dovada este procesul la Curtea Europeană de Justiție. Eu cred că pentru curaj și pentru consecvență, oricine poate fi respectat. Acum, dacă ești prim-ministru de 15 ani, nu poți să nu greșești, nu poți să nu deranjezi. Dar, repet, nu e problema mea. Ceea ce mă interesează pe mine este să văd avantajele dialogului cu regimul Orban.

Or regimul Orban, din punct de vedere al susținerii culturii în general și inclusiv al susținerii culturii din afara Ungariei, de care beneficiem și noi…. eu am convingerea că indiferent cine va fi câștigător după alegerile de anul viitor, cultura va trebui să găsească modalitatea în care să devină în continuare punte de dialog.

Dar știți că, la firul ierbii, artiștii din Ungaria spun că e din ce în ce mai rău cu acest regim, că actele culturale care favorizează regimul sunt finanțate, cele care îl critică nu.

După atâția ani, după atâția mandate, e clar că lucrurile se duc și în direcție bună și în direcție rea. Noi toți, în viața noastră, facem greșeli. Știți cum se spune: domnule, ai ajuns ministru sau ai ajuns director, te-ai schimbat. Dar de foarte multe ori nu omul se schimbă, ci de multe ori cei care vor să-l vadă altfel îl împing să fie, îi se construiește o imagine. Hai să zic altfel: lingușitorii îl transformă în altceva. E foarte interesant.

Eu cred că m-am școlit, dar asta nu înseamnă că sunt pus la adăpost de greșeli, de a mai călca pe câte o zonă sensibilă. Îmi cer scuze, dacă pot, dacă observ, dar sunt situații în care rănești fără să observi.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU András Demeter, ministrul Culturii: “Dacă nu ne schimbăm conduita, vom ajunge la imposibilitate de plată. Întregul sistem cultural trebuie regândit.” appeared first on Cultura la dubă.

Proiectul revine la Festivalul Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania, iar anul acesta propune o dezbatere extinsă despre programele pe care le oferă bibliotecile în prezent pentru diferite comunități, pornind de la exemplul Bibliotecii Publice din New York, portretizată de renumitul regizor de film documentar Frederick Wiseman în Ex Libris: The New York Public Library.

Evenimentul are loc pe 11 aprilie, de la ora 11:30, la Cinema Union (Str. Ion Câmpineanu nr. 21, București), iar proiecția filmului va fi urmată de o discuție cu invitați speciali. Participarea este gratuită în limita locurilor disponibile, cu rezervarea unui bilet cu valoare zero AICI.

La discuție vor participa: Dragoș Adrian Neagu (Președinte ANBPR – Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România, Manager Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila); Ioana Crihană (Director Executiv ANBPR, om de litere, fost jurnalist, copywriter cu experiență, consultant în publicitate); Lector univ. dr. Robert Coravu (Facultatea de Litere, Universitatea din București).

Aceștia vor discuta despre rolul comunitar al bibliotecilor și despre activitățile pe care acestea le pot desfășura în prezent pentru a atrage publicuri de toate vârstele și a susține dialogul și învățarea continuă. Documentarul proiectat aruncă o privire inspirațională și caleidoscopică spre una dintre cele mai mari biblioteci din lume și în special către programele sale concepute pentru diverse comunități. Oferind ateliere și conferințe pe teme specializate, dar și servicii de informare generală, biblioteca publică din New York se dezvăluie ca un forum revitalizat, care nu a fost înlocuit de mediile digitale, dar a învățat să le folosească în beneficiul vizitatorilor săi.

Ex Libris: The New York Public Library (SUA, 2017, 197 min) prezintă culisele uneia dintre cele mai prestigioase instituții de cunoaștere din lume și o dezvăluie ca pe un loc primitor, benefic schimbului cultural și învățării. Cu 92 de locații în Manhattan, Bronx și Staten Island, Biblioteca Publică din New York se angajează să fie o resursă pentru toți locuitorii acestei regiuni variate și cosmopolite, și nu numai. Biblioteca depune eforturi pentru a stimula învățarea, a promova progresul cunoașterii și a consolida comunitățile.

Filmul va fi subtitrat în limba română. Discuția va avea loc în limba română.

The post One World Romania militează pentru dezvoltarea bibliotecilor ca hub-uri culturale appeared first on Cultura la dubă.

Într-o cafenea din Suceava, la o masă lungă la capătul căreia se află un panou înflorat cu mesajul ”Hello, gorgeous!”, un grup de aproximativ 10 femei, majoritatea mame, se adună o dată pe lună să discute cea mai recentă carte citită și să împărtășească sfaturi și povești de viață.

„Prima mamă cu care m-am întâlnit într-o zi în parc să îi dau una dintre cărțile pe care le propusesem pe pagină a spus că citea foarte mult în liceu, dar că nu prea mai are timp, avea deja și al doilea copil.

Așa am început să ne vedem destul de des, i-am împrumutat din ce în ce mai multe cărți și chiar am devenit prietene între timp și este una dintre membrele fondatoare ale asociației pe care am înființat-o în 2020.”, spune Alina Bîrsan, fondatoarea Asociației Mamele citesc.

Povestea organizației a început în septembrie 2017 prin crearea unei pagini de Facebook, ”Mamele citesc”, prin care Alina și-a propus să ajute mamele din Suceava care vor să citească, dar au puține resurse pentru a investi în cărți.

„Eram în concediu de creștere a copilului și, fiind tot timpul implicată în tot felul de proiecte, simțeam o lipsă pe partea de socializare. A fost o trecere destul de bruscă de la viața activă de la muncă.

Lucram deja în domeniul ONG din 2011 și eram tot timpul pe drumuri. Atunci când stai 24 de ore în casă cu un copil mic e o diferență destul de mare.

Am fost tot timpul pasionată de citit. Asta nu s-a schimbat nici după ce am avut cu copil. Mă uitam la cât de multe cărți am în casă și îmi doream să împărtășesc pasiunea cu alte persoane din jurul meu. Mi-a venit ideea cu Facebook-ul.

Mi-am spus ce ar fi să propun câteva cărți pe săptămână sau pe lună și oamenii să îmi spună dacă ar fi interesați să le citească. Eram chiar dispusă să le donez fără niciun cost, doar să vrea cineva să le citească.

O carte care stă pe un raft nu își atinge scopul. Mă gândeam că sunt multe femei din Suceava care nu au resursele financiare pentru a-și cumpăra cărți sau nu au timp sau nu știu de unde să înceapă.”, povestește Alina, cu două zilei înaintea primei întâlniri a clubului de carte din acest an, în care au vorbit despre ultima apariție a autoarei Paula McLain „Când stelele se întunecă”.

Unele femei din comunitate citesc de mulți ani, constant, în timp ce altele s-au alăturat pentru a regăsi o plăcere la care au renunțat din diverse motive.

Gabriela Vornicu este una dintre femeile care nu ratează nicio întâlnire a clubului de carte. Are trei copii și un job full-time, dar își face timp pentru lectură în special seara și în după-amiezile din weekend.

„De când am cunoscut-o pe Alina Bîrsan, am citit multe cărți recomandate și împrumutate de la ea. Am ajuns chiar să citesc și alte genuri de cărți, cu care credeam că nu empatizez.

Am devenit tot mai absorbită de pasiunea mea  datorită clubului de lectură inițiat de ea, la care de fiecare dată am participat cu plăcere.”, ne transmite Gabriela Vornicu.

Alina Bîrsan este o cititoare avidă, care își monitorizează lecturile cu ajutorul aplicației Goodreads.  În 2021, a citit 50 de cărți. ”Demonii” de Dostoievski,  ”Toți copiii librăresei” de ”Veronica D. Niculescu”, ”Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, ”Adolf H. Două vieți” de Éric-Emmanuel Schmitt sunt câteva dintre lecturile ei de anul trecut.

„Am învățat că e bine să îți faci un obicei din asta. Citesc dimineața înainte să plec la serviciu 10 minute sau seara înainte să dorm. Paginile se adună. Dacă citești puțin în fiecare zi e foarte ușor să ajungi la o carte pe lună. Citesc cel mai mult dimineața, mă trezesc puțin mai repede”, dezvăluie ea.

Preferințele de lectură ale femeilor din comunitate sunt preponderent în zona de ficțiune, deși Alina încearcă să aducă în atenție o diversitate de stiluri și genuri.

„Câteva titluri propuse au fost ”Arta conversației” a Ilenei Vulpescu, ”Zuleiha deschide ochii” sau ”Lolita”, pe care puțină participante au citit-o, fiindcă li s-a părut greoaie. Încerc să merg pe mai multe paliere ca să introduc și lecturi care poate nu sunt confortabile pentru toată lumea.

La întâlnirile pe care le avem nu propun cărți foarte solicitante. Avem mame care spun că nu au destul timp pentru citit, dar citesc poate într-o pauză pe laptop la serviciu sau pe telefon.”, spune ea.

O astfel de mamă este și Rodica Cojocaru, o altă membră a comunității. „Cititul e ceva ce am făcut mereu. În avion, în tren, în parc sau atunci cand dormea copilul. N-aș putea spune că citesc o carte pe săptămână, dar cu siguranță găsesc timp seara să citesc 10-20 de pagini, chiar și 100 pagini dacă nu ma doboară somnul.”, ne povestește aceasta.

Ceea ce a început în 2017 ca o nevoie a Alinei de a socializa și de a promova cititul în rândul femeilor din Suceava, s-a concretizat în Asociația Mamele citesc în 2020. De atunci, Alina și toți ceilalți voluntari au promovat apeluri pentru dotarea bibliotecilor publice locale cu cărți noi și au creat ”Cuiburile de cărți”, mini biblioteci în formă de căsuțe de păsări, instalate în mai multe locuri din Suceava, pe care le aprovizionează constant cu cărți.

Membrii asociației au o atenție deosebită și pentru persoanele vulnerabile. „Anul trecut am făcut un eveniment caritabil cu încă două asociații din Suceava în cadrul căruia am organizat un concert cu Horia Brenciu și o paradă de pălării și am strâns fonduri pentru a ajuta niște familii care au copii cu dizabilități, în special cu autism și Sindrom Down.

Am fost implicată în campania ”Adoptă o mamă” a Mirelei Retegan, unde am pregătit cadouri de 8 martie pentru mame care sunt în situații vulnerabile.

Anul acesta am inițiat proiectul ”Cutia de cărți a bebelușului” prin care încerc să ofer câteva cutii cu cărți și obiecte pentru bebelușii mamelor care sunt în situații vulnerabile. Anul acesta am ales Centrul Maternal din Suceava, unde majoritatea sunt mame adolescente. Am vrut să le determin cumva să citească.”, spune Alina.

Integrarea lecturii în relația mamă-copil este un aspect important pentru Alina, pe care l-a inclus în misiunea asociației.

„Insist pe ideea că dacă un copil te vede de când este mic că tu citești și este înconjurat de cărți și știe că are această posibilitatea, chiar dacă nu își va petrece tot timpul citind, tot va avea pasiunea asta, va ști că și asta este o modalitate foarte bună de a-ți petrece timpul liber.

Insist și pe ideea de a pune la dispoziție cărți copilului, chiar dacă este foarte mic. E important să le vadă și, desigur, să-i citești în fiecare zi, măcar puțin.”, crede ea.

Mai multe despre Asociația Mamele citesc puteți afla AICI.

The post “Mamele citesc”, clubul de lectură din Suceava care promovează lectura printre mame appeared first on Cultura la dubă.

În realitate, studenții, aflați acum în plină sesiune, sunt nevoiți să plătească în continuare accesul la bibliotecă și la fel o vor face și în sesiunea de exemene din luna mai.

Cu excepția Bucureștiului, toate bibliotecile central-universitare din țară amână aplicarea legii, folosindu-se de un articol din Legea Educației care le permite să facă asta.

***

Potrivit legislației, o bibliotecă centrală universitară are ca principali utilizatori studenții, cadrele didactice și cercetătorii din învățământul superior. România are patru astfel de biblioteci: București, Cluj-Napoca, Timișoara și Iași.

De ani buni, cele patru BCU-uri din România percep studenților taxe de eliberare și vizare a permiselor de acces, stabilite la nivel intern:

•           București: eliberare de permis 25 de lei, vizare anuală 10 lei;

•           Cluj: eliberare de permis 40 de lei, vizare anuală 10 lei;

•           Timișoara: eliberare de permis 30 de lei, vizare anuală 10 lei

•           Iași: eliberare permis 35 de lei, vizare anuală 35 de lei

Acest lucru a creat o discriminare între două categorii de studenți. Pe de o parte, studenții din universitățile care dețin o bibliotecă proprie aveau acces gratuit la serviciile lor. Pe de altă parte, studenții din celelalte universități erau nevoiți să apeleze la serviciile bibliotecilor central-universitare și să plătească pentru acest lucru.

Legea nr. 9/2022 vine să elimine această discriminare, adăugând o simplă mențiune în articolul 202 din Legea Educației: „accesul la serviciile bibliotecilor central-universitare se realizează în mod gratuit pentru studenții universităților de stat”.

În realitate, Legea educației naționale(LEN) le permite bibliotecilor central-universitare să amâne aplicarea prevederii până la 1 octombrie 2022.

Doar Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București a decis să le asigure gratuitatea din prezent. Celelalte BCU-uri din țară le cer în continuare studenților bani din buzunar pentru eliberarea sau vizarea permiselor de acces. 

Inițiativa noii legi aparține deputatului USR PLUS Filip Havărneanu și a fost semnată de mai mulți parlamentari din același partid. Pe 6 ianuarie 2022, legea a fost publicată în Monitorul Oficial.

„Lege nouă de pe 9! Președintele României a promulgat legea privind accesul gratuit al studenților la bibliotecile central-universitare! Astfel, proiectul meu de suflet dedicat studenților români a devenit Legea 9/2022 și intră în vigoare azi, pe 9 ianuarie!”, anunța pe Facebook Filip Havărneanu la acel moment.

Deputatul a dat de înțeles că de la acea dată studenții din învățământul de stat au acces gratuit la toate bibliotecile central-universitare.

În mod normal, o lege intră în vigoare odată ce a fost publicată în Monitorul Oficial. Însă aceasta se lovește de articolul 5 din Legea Educației:

„Orice modificare sau completare a prezentei legi intră în vigoare începând cu prima zi a anului școlar, respectiv universitar următor celui în care a fost adoptată prin lege.”

Invocând acest articol, bibliotecile central-universitare din Cluj, Timișoara și Iași le cer în continuare studenților să plătească pentru serviciile lor. Însă Legea Educației nu interzice ca o nouă modificare să fie aplicată imediat. De exemplu, BCU București a decis să acorde gratuitate studenților chiar de acum.

Abia după ce a fost contactat zilele acestea de Cultura la dubă, pentru a oferi un punct de vedere referitor la modul haotic în care bibliotecile implementează sau nu legea, deputatul USR Filip Havărneanu și-a modificat postarea de pe Facebook și a precizat că mai durează până legea va fi aplicată.

Acesta a declarat pentru Cultura la dubă: „Nu am avut nici cea mai mică intenție să inducem în eroare studenții și nici să îi punem într-o situație dificilă. Complicata lege a educației, așa cum a fost ea gândită, spune că orice modificare sau completare a ei nu produce efecte juridice pe loc, ci din anul școlar/universitar următor celui în care a fost aprobată modificarea.

Dorința mea a fost să fac acest proiect pentru studenți, a fost unul dintre angajamentele mele față de organizațiile studențești și, după un lung parcurs legislativ, e important că din toamnă va deveni o regula de la care nu se va mai abate nicio bibliotecă.”

Cu excepția celor din Capitală, generațiile actuale de studenți vor trece prin încă două sesiuni de examene plătind taxele practicate de BCU-uri pentru a avea acces la resursele lor. 

Deși scopul lor fundamental este să contribuie la educația tinerilor, trei mari biblioteci din România aleg să păstreze încă un an taxele pentru studenți. Pentru că pot. Și pentru că universitățile din România nu mai sunt demult doar centre de învățământ superior, ci niște afaceri cu bani publici.

Reprezentanții BCU Timișoara ne-au transmis că taxa percepută studenților acoperă costurile cardului de acces pe care aceștia îl primesc. Dar inclusiv viza anuală costă, nu doar cardul inițial.

România este țară membră UE și ne aflăm în al doilea an al pandemiei, iar una dintre marile schimbări pe care ar trebui să le implementeze țara noastră este digitalizarea instituțiilor publice.

În plus, centrele universitare ar trebui să inoveze, să genereze schimbări în societate. Însă preferă să păstreze o cartelă de plastic pentru accesul la bibliotecă, în loc să folosească, de exemplu, un cod QR, cum e cel cu care intrăm în magazine.

Directorul BCU Cluj, Valentin Orga, spune într-un interviu pentru Europa Liberă că taxa pe care o dau studenții reprezintă „o sumă de bani ce ne ajuta pe ici, pe colo, să mai acoperim ceea ce ne doream să facem și bugetul primit de la minister nu acoperea”. Într-o țară în care educația ar conta cu adevărat, studenții nu ar trebui să acopere din propriul buzunar lipsurile unei biblioteci oricum finanțate din bani publici.

În momentul de față, legea menită să elimine discriminările între studenții români cu privire la accesul la resurse educaționale a ajuns, de fapt, să le adâncească, în funcție de centrul universitar unde studiază aceștia.

În plus, nimeni dintre legiuitori nu a luat în considerare să includă și studenții universităților private la această gratuitate, deși o parte din banii pe care aceștia îi achită pentru studii ajung la stat.

Legea privind accesul gratuit pentru studenții universităților de stat la bibliotecile universitare va intra efectiv în vigoare începând cu anul universitar 2022-2023.

The post Bibliotecile universitare refuză să acorde acces gratuit studenților. Pentru că pot. appeared first on Cultura la dubă.

Legea urmează să fie promulgată de președintele Klaus Iohannis.

Până în prezent, studenții români erau nevoiți să achite abonamente la unele biblioteci din propriul buzunar.

“Avem patru mari universităţi – Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi – care nu mai au nicio bibliotecă proprie, fiind utilizată biblioteca central-universitară. Iar Consiliile de Administraţie ale bibliotecilor central – universitare din ţară stabilesc o taxă pentru eliberarea permisului de acces la bibliotecile pentru studenţi.

Această iniţiativă legislativă vine să corecteze anomalia pe care v-am descris-o şi să asigure ca orice student va avea acces egal şi gratuit atât la bibliotecile universitare, cât şi la cele central-universitare”, a afirmat, în plenul Senatului, senatorul Irinei Darău, unul dintre inițiatorii legii.

După promulgare, legea trebuie publicată în Monitorul Oficial și apoi va intre în vigoare.

The post Senatul a aprobat legea prin care studenții vor avea acces gratuit la bibliotecile universitare appeared first on Cultura la dubă.

„Tot înainte”, cel mai recent volum al scriitoarei Ioana Nicolaie, conține o scenă emoționantă în care Arsenia, mica protagonistă născută în anii comunismului, își primește Abecedarul.

„Eu nu m-arunc pe el ca alții, îl apuc cu grijă, n-am avut niciodată ceva mai frumos. O carte a mea, cu litere, cu desene, […] uite niște păsări, se duc departe, cerul e plin de țările calde. O să-l păstrez cu grijă”, istorisește fetița, lăsând literele și imaginile să pătrundă „până în inimă, că acolo e dragul”.

Dincolo de filele romanului, o poveste despre „un copil crescut în vremuri grele, care chiar își închipuie că, deși s-a născut într-o familie numeroasă, are o șansă”, Ioana Nicolaie recreează o bucurie similară în realitatea românească.

Scriitoarea merge prin centre parohiale, spitale și școli, unde dotează, prin muncă voluntară, biblioteci peste care s-a așternut praful.

Este vorba despre un proiect cunoscut sub numele de Bibliotecile Melior, inițiat de Fundația Melior, care le oferă celor mici șansa întâlnirii cu cărți noi, precum și ocazia de a se juca și a-și explora creativitatea. Pentru unii dintre ei, e o ocazie rară. Dacă nu chiar singura de acest fel.

În interviul de astăzi, discutăm cu Ioana Nicolaie despre cum a luat naștere proiectul, despre rolul cărților și al culturii în devenirea copiilor, dar și despre ce înseamnă să fii scriitoare în România zilelor noastre.

Cum a apărut inițiativa de dotare a bibliotecilor școlare?

E o poveste deja veche. Într-un an s-a dat la evaluarea națională un subiect în care li se cerea copiilor să scrie despre întâlnirea lor cu un scriitor. Cum probabil vreo 98% dintre ei nu avuseseră parte de-o astfel de experiență niciodată, subiectul a părut nu doar prost ales, ci și cât se poate de cinic.

Copiii au făcut exerciții de imaginație, s-au întâlnit cu Mihai Eminescu sau cu Ion Creangă, căci despre aceștia mai auziseră la școală, însă trebuie să fi fost foarte puțini cei care chiar văzuseră cu adevărat un scriitor.

Cum aveam deja de câțiva ani Fundația Melior – exista din 2014, dar derulase proiecte în anonimat complet – am convins-o pe singura mea parteneră să organizăm în școli Ateliere fantastice, adică întâlniri cu scriitori.

Am început cu mine și-am și rămas, din păcate, mai mult la mine, căci n-am avut niciodată bani să plătim această muncă, prietenii mei scriitori fac oricum jignitor de mult voluntariat cultural ca să-i mai bat și eu la cap.

Ne-am dus într-o școală undeva în nord, am întâlnit niște copii fabuloși, unul venea chiar de după un munte ca să mă vadă pe mine, scriitoarea, și-acolo mi-am dat seama că, deși nu le lipsea telefonul sau tableta, ei nu aveau… cărți. Căci nu era bibliotecă în școală.

Am făcut prima donație cam în trei luni, apoi am pus pe roate Bibliotecile Melior. Până acum am făcut nu mai puțin de 15, am donat cam 7000 de cărți, mereu cele mai frumoase, cele mai noi, cele mai iubite de mine, cea care face selecția.

Valoarea acestui proiect este, până acum, cam de 50.000 de euro. Nu știu cum am reușit, le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat, inclusiv editurilor care ne-au oferit reduceri, Humanitas și Arthur mai ales.

Cum alegeți școlile cărora le faceți donații?

Primesc mesaje pe pagina Fundației Melior, am avut în câteva rânduri și niște concursuri de aplicații. Au fost foarte emoționante, căci toți cei care ne scriau o făceau din nevoia de-a schimba ceva, chiar își doreau ca acolo, în școlile lor, copiii să deschidă niște cărți superbe, să le descopere, să știe că ele există.

„Am spus-o deseori, fără cărți n-ai cum să faci educație. E ireală discrepanța de șanse de azi, cei mai mulți copii, de la țară și deopotrivă de la oraș, nu au cărți.”

Ioana Nicolaie, scriitoare și cofondatoare a Fundației Melior

În familie nu se cumpără, și nu e vorba de bani aici, ci de caracterul insignifiant al culturii pentru o populație crescută fără stimă pentru aceste lucruri, fără ideea de-a intra vreodată într-o librărie – mulți își interzic spațiile acestea, n-au legătură cu ei, îi stresează.

Iar în școli apar trei situații: există bibliotecă și grijă și cărți (ideal, însă extraordinar de rar); există bibliotecă, dar nu există cărți din ultimele decenii și, deseori, nici bibliotecar; nu există cărți, bibliotecar sau bibliotecă – iar cazul acesta e cel mai des întâlnit.

A fost șocant să-mi dau seama că-n mileniul trei educația se face fără cărți, deci e o minciună, deci e irelevantă, deci copiii noștri chiar nu au viitor.

Ne puteți da câteva exemple de cărți care credeți că trebuie neapărat să se regăsească în bibliotecile școlare din zilele noastre?

Tocmai am făcut niște comenzi pentru Biblioteca Melior 16 care va ajunge la jumătatea lui aprilie într-o localitate din Munții Rodnei, Anieș. Cum am ales patru sute de la Arthur și peste o sută de la Humanitas, dar și de la Cartier, ar trebui să pun aici o listă foarte lungă.

Fiindcă esențialul cu această selecție este că am în vedere mereu câteva lucruri: bucuria lecturii, sentimentul extraordinar pe care-l ai când pătrunzi în locuri ficționale privilegiate; iar bucuria aceasta e mai întâi a mea, știu despre ce-i vorba cu volumele pe care le propun, căci citesc mereu literatură pentru copii.

Alt lucru important este calitatea hârtiei, a ilustrației, căci aceste obiecte-carte trebuie să-i farmece pe copiii care vor ajunge la ele, trebuie să-i facă să lase deoparte orice ecran.

De aceea, prefer să ducem mereu cele mai noi apariții editoriale, cele mai impresionante grafic.

Nu mai primim de ceva vreme donațiile unor oameni, bine intenționați altfel, care vor să-și facă loc în bibliotecă. Vrem să ducem cărți noi, pentru că ne gândim la ele ca la niște daruri. Și-s cam 550 de daruri în fiecare proiect.

De ce credeți că s-a ajuns în situația ca bibliotecile pe care le dotați să depindă de astfel de donații pentru a avea un fond de carte accesibil și plăcut pentru cei mici?

E o discuție lungă, biblioteca depinde de directorul școlii, iar acesta obține fonduri de la primărie.

„Dacă directorul ține ușa bietei biblioteci închise cu lacăt, dacă face orice altceva cu puținii bani primiți – o chiuvetă e, pentru el, mai importantă decât niște cărți – atunci educă elevii cu chiuveta, nu cu cărțile de care copiii au neapărată nevoie.”

Dacă primarul e un agramat, ca atât de mulți, din păcate, atunci sigur nu dă bani pentru amărâta de bibliotecă.

De fapt, ca să simplific, e un dezastru: în țara în care nimeni nu mai cumpără cărți, în care vedem politicieni extremiști urlând în Parlament, în care mai toate televiziunile au scăzut inadmisibil nivelul, în care-i vedetă circarul, iar nu artistul, cercetătorul, cel care duce lumea înainte, e aproape natural să nu existe cărți nici în școli.

Doar că suntem în UE, iar în UE lucrurile stau altfel. Suntem pe ultimele locuri în barometrele care măsoară consumul cultural, ceea ce-i o mare rușine.

Copiilor noștri, printr-o astfel de educație, total aculturală, li se retează încă de la început viitorul.

Am observat că vizitele dumneavoastră includ și ateliere de joacă și imaginație. De ce ați decis să le organizați și ce doriți să le arătați copiilor prin intermediul lor?

Fiecare Bibliotecă Melior presupune și un atelier de joacă. La eveniment participă între 30-50 copii care, la sfârșit, primesc toți cadou o carte. Pe-aceea o duc acasă și, de multe ori, e singura lor carte primită vreodată.

Are o valoare aparte, căci unii dintre ei, așa cum mi s-a întâmplat la Sintești, când i-am cunoscut pe copiii minoritari din A doua șansă (nr., proiect care urmărește prevenirea abandonului școlar), chiar nu pot să citească, deși au trecut de 12 ani. Dar ei sunt un caz separat, e vorba chiar de copii sacrificați, care uneori nici n-au acte și care n-au ajuns vreodată la școală.

Ce efect credeți că are asupra copiilor întâlnirea cu o scriitoare în carne și oase, ținând cont de faptul că ei la școală învață cel mai adesea despre scriitori de mult trecuți în neființă?

Cum eu scriu și cărți pentru copii, sunt mereu invitată la întâlniri cu elevi de toate vârstele. Apoi, acum câțiva ani chiar am inițiat la Humanitas Cișmigiu un eveniment lunar destinat celor mici, „Campionatul Poveștilor”.

Copiii sunt fericiți când sunt luați de mână și mutați în pură fantezie. Dacă n-aș ține cursuri de literatură pentru cei mici, dar și cursuri de scriere creativă pentru cei mai mari, m-aș îndoi poate de forța pe care o are o carte pusă în mâna unui copil.

Ei bine, cititul acela de seară îl face pe orice micuț mai mult decât bucuros. Și-apoi, cititul în clasele mici, inclusiv în timpul orelor de școală, e un câștig.

Copilul pus din timp pe niște șine e mai greu să deraieze. Se poate rătăci, da, mai ales în clasa a opta când vin primele examene și se învață pe de rost, stupizenii pe bandă rulantă, că altfel n-ai cum să ajungi la un liceu bun, dar apoi sunt șanse mari să revină.

În schimb, cei care n-au fost potriviți niciodată pe șine, majoritatea covârșitoare adică, e greu să mai învețe o astfel de alunecare. Și n-o învață.

Dar dumneavoastră vă amintiți cum v-ați descoperit pasiunea pentru lectură? Ce carte sau cărți v-au impresionat în copilărie?

Suiam în podul casei, erau acolo niște uși suprapuse, mă strecuram între ele, lumina se filtra galben-mierie, razele pătrundeau printre dranițe și hașurau locul în cel mai pictural fel și citeam.

Ce se găsea prin casă, cărți puține, unele fără copertă, de nici nu știam că tocmai intram în, de pildă, „Venea o moară pe Siret” de Sadoveanu. Dar dacă era vară și nu mai rămăsese nimic necitit pe polițe sau prin noptiere, atunci mă aventuram și-n paginile alea numai descrieri.

Aveam puțin timp de citit, căci în familia mea și-n nordul meu despre care am scris deja niște cărți – în „Tot înainte”, ultimul meu roman, chiar povestesc mai detaliat – încă de la vârste mici se muncea.

Am avut, desigur, niște cărți esențiale, o Biblie mare din care mi-a citit întâi o bunică, apoi tata, iar mai târziu, la școală, a contat enorm biblioteca. Citeam ce se găsea acolo, nediferențiat, desigur, cu multă pasiune.

Cărțile care-mi plăceau ajungeau să fie parcurse și de trei, patru ori. Ba chiar „Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain, care a fost, probabil, una dintre cărțile mele cele mai iubite, a fost recitită câteva veri la rând.

Mă bucura mult și poezia, o simțeam, era ca un curent care găsește în mine mediul potrivit. La opt, nouă ani învățam pe de rost Bolintineanu, Alecsandri sau Coșbuc pentru că-mi plăceau foarte tare.

Ați povestit în repetate rânduri că ați știut dintotdeauna că veți deveni scriitoare. În ce măsură a semănat parcursul dumneavoastră real cu cel pe care îl visați la început? Cu ce dificultăți v-ați întâlnit?

Nu am visat niciodată parcursul, viitorul firește că e un zid dincolo de care se poate găsi orice, mlaștini, oceane, insule.

„Ce-mi era limpede e că trebuie să merg pe un drum, singurul care mi se părea făcut anume pentru mine, căci de pe el m-a luat de mână tovarășa învățătoare și m-a pus să-mi citesc cu glas tare compunerile, inclusiv în fața altor copii din școală.”

Am scris prima poezie în clasa a treia, primul început de roman în clasa a patra, povestiri SF prin clasa a șasea, apoi poezii, multe, caiete întregi, ca să debutez totuși târziu, în niciun caz precoce, la 26 de ani.

De-a lungul carierei dumneavoastră, v-ați simțit vreodată dezavantajată de faptul că sunteți femeie? Dacă da, în ce fel?

Firește. În toate felurile posibil, deunăzi mă uitam pe coperta unui manual, cu portrete numai și numai de scriitori, și mă gândeam că uite, încă se petrece așa, încă e posibil.

Și totuși, am mulțumit deseori Cerului că am nimerit în cea mai bună lume posibilă pentru o femeie, că am avut parte de educație, că n-am fost obligată să mă țin de zidurile între care e prins și aproape strivit personajul meu Arsenia, din „Tot înainte”, că am putut fi liberă, că am putut să mă exprim liber, că nu m-am lăsat prinsă-n vârtejul cine știe cărei ideologii, că am fost o privilegiată nu doar la scara istoriei, ci și la aceea a granițelor.

Dacă mă nășteam în Afganistan, Siria sau Coreea? Sau în China? Sau la doi pași de noi, în țări unde oamenilor li se încalcă încontinuu libertățile?

Dat fiind faptul că scrieți și literatură pentru copii, cum vă raportați la prejudecățile conform cărora acest tip de literatură ar fi cumva inferioară celei destinate oamenilor mari?

L-am întrebat și eu asta într-un interviu pe Florin Bican și mi-a plăcut mult răspunsul lui: pentru că suntem o cultură mai tânără decât altele, cu niște sute de ani mai tânără, se petrece enormitatea asta. Când o să mai creștem și noi un pic o să ne dăm seama ce lucru extraordinar e literatura pentru copii.

Care, aș completa eu, nici nu prea cred că există, nu cu disocierea aceasta, pentru copii versus oameni mari.

„Cărțile sunt esențial de două feluri, bune sau proaste, nu contează publicul lor țintă.”

De aceea, eu citesc cam orice, pe noptieră am cărți de Pamuk sau Herta Müller, dar și de Michael Ende sau Adina Popescu.

În perioada pandemiei, s-a făcut frecvent distincția între „esențial” și „neesențial”. Cum vă raportați la faptul că, în general, sectorul cultural a fost prezentat ca neesențial? Ce efect are asta asupra dumneavoastră, ca persoană care luptă pentru cultură, dar și asupra percepției oamenilor?

Cred că această separare s-a făcut referitor la profesiile cu mai mare risc de îmbolnăvire, prin contactul cu mulți oameni, ca medicii sau profesorii, care chiar sunt în poziții cheie, deci esențiali. Firește că actorii sunt la fel de expuși dacă-și continuă spectacolele, așa că mai la îndemână a fost închiderea teatrelor.

Nu am simțit o discriminare a sectorului cultural, deși m-a durut lipsa lui de apărare. Artiștii chiar n-au mai avut din ce trăi în vremea asta.

O pandemie n-are cum să nu presupună multe restricții, nu văd cum altfel s-ar putea proteja populația.

În tot fluxul de informație, cea care mi s-a părut mereu exactă și care dădea seama de tragedia în care ne găseam și-n care, din păcate, încă ne găsim e numărul celor internați la ATI. Am fost și sunt atentă la tot ce se petrece, mă gândesc mereu la bieții oameni care nu mai pot fi salvați.

M-a contrariat extraordinar falia între educație și lipsă de educație, chiar mi s-a părut că se vede pentru prima oară că învățământul nostru nu și-a făcut treaba, că a ratat jalnic, că nu-i învață pe oameni cum să se orienteze sub avalanșa de fake news.

Războiul acesta mediatic purtat nu doar prin rețele, ci susținut și de către televiziuni specializate-n manipulare mi se pare un virus cu mult mai devastator, căci zdrobește oameni, sucește minți și, până la urmă, omoară.

Cu ce mesaj sau trăire v-ar plăcea să rămână cititorii după ce întorc ultima filă a romanului „Tot înainte”?

Ultimul meu roman e plasat în ultimul deceniu de comunism și e povestea unei fetițe, Arsenia, care crește-n plină dictatură. Eroina e urmărită de la vârste mici și până în decembrie 1989, când ea este în clasa a X-a și nici nu visează că s-ar putea produce în curând o revoluție.

Am scris acest volum pentru că, pe de o parte, n-am vrut să uit – Arsenia este un alter-ego al meu -, dar și pentru că e foarte greu pentru cineva care n-a trăit acea perioadă să înțeleagă resorturile subterane ale unei lumi totalitare. Cum se petreceau lucrurile atunci, cum erau crescuți copiii, în ce fel se făcea îndoctrinarea, care era discursul oficial, cum își duceau oamenii viața de zi cu zi etc.?

„Tot înainte” nu este un volum cu teză, nu e ideologizat, e doar o poveste despre un copil crescut în vremuri grele, care vrea tare mult să creadă în ceea ce i se spune și care chiar își închipuie că, deși s-a născut într-o familie numeroasă, are o șansă, că e liber, iar nu captiv.

Am pus multă nostalgie în „Tot înainte”, multă emoție, dar și suspans. M-am străduit, de asemenea, să picur nuanțe noi în marele tablou pe care acest nou volum al meu îl formează cu „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei”.

Tot ce-mi doresc pentru Arsenia e să dea peste cititori care, dacă ar putea, ar lua-o de mână și-ar însoți-o pentru o vreme. Așa cum am încercat să fac și eu, autoarea.

Cei care doresc să sprijine Bibliotecile Melior o pot face prin donații în contul Fundației, redirecționând 3,5% din impozitul pe salariu sau cumpărând ei înșiși volume pentru dotarea bibliotecilor.

The post Ioana Nicolaie, scriitoare: „A fost șocant să realizez că educația se face fără cărți, deci e o minciună, e irelevantă, copiii noștri chiar nu au viitor.” appeared first on Cultura la dubă.