Sediul Bibliotecii Naționale a României, de pe Bulevardul Unirii, inaugurat acum 11 ani, ar trebui să fie, teoretic, cea mai modernă construcție a unei biblioteci românești. În realitate, luată la pas, clădirea pare un labirint de holuri întunecate și cu miros de igrasie. 

Departe de ochii publicului se află depozitele de “destructurate”, adică o serie de încăperi în care, de peste zece ani, sunt lăsate pe jos sau pe paleți din lemn, milioane de exemplare de cărți, reviste, ziare, manuale etc. Acolo se intră doar îmbrăcat în costum de protecție. E un fel de zonă postapocaliptică în care majoritatea angajaților refuză să meargă, de teama infectării cu ciuperci sau mucegaiuri.

Până anul trecut, nici unul dintre cei șapte directori care au condus instituția nu a demarat o curățenie temeinică, selecția și redarea unităților importante circuitului public. 

Numărul exemplarelor este la fel de necunoscut ca și conținutul lor. Datele vehiculate despre volumul acestor depozite sunt diferite. Oficial, instituția estimează un total de 3 milioane de unități, directorul 6 milioane. Ținând cont de dezorganizarea din aceste încăperi, despre o numărătoare precisă nu poate fi vorba.

Potrivit bibliotecarilor, sunt volume din perioada 1950-1990, dar și, de exemplu, Fondul Românica (cărți de sec. XIX), publicații din fondul unor foste fundații de la Roma (Vasile Pârvan) și Paris (Nicolae Iorga) sau publicații provenite din confiscări de la instituții sau persoane, adică aproape 170 de ani (1820-1990) acoperiți de acești munți de praf, mucegai și paraziți. 

Iulian Angheluță este fondatorul Asociației Free Miorița, care are ca activitate principală montarea de panouri fotovoltaice gospodăriilor din zone neelectrificate ale României în cadrul proiectului “Lumină pentru România”. De anul trecut și-a propus să recupereze și să reintroducă în circuit exemplarele depozitate impropriu în încăperile BNaR și care sunt în proces avansat de degradare. 

„Eram la o documentare, mă interesau informații despre electrificarea din perioada comunistă, anii ’60, ’70, ‘80 și căutam chiar ziare din perioada aceea, așa am aflat că periodicele sunt în niște depozite, inaccesibile publicului”, spune Iulian. 

Printr-un parteneriat cu biblioteca și împreună cu câțiva voluntari, Iulian a pornit „proiectul pilot de restituire și reactivare a fondurilor de cărți și periodice destructurate ale Bibliotecii Naționale”. Cu actualele forțe și luând în calcul acțiunile pe care au reușit să le organizeze în 2022, le-ar lua mai bine de un secol să ducă lucrurile la bun sfârșit. 

O serie de analize a scos la iveală că majoritatea cărților din acele depozite sunt pline de mucegai și ciuperci. 

Asociația Free Morița, împreună cu Claudia Lungu, din partea bibliotecii, au stabilit planul de intervenție. 

„Noi facem munca de resurse umane, pe care Bilbioteca nu le are. Selecția titlurilor, o prioritizare, desprăfuire inițială.

Cărțile sunt pline de praf, de moloz, trebuie desprăfuite măcar parțial, puse în cutii, pregătite pentru transport la Măgurele. Acolo se face o decontaminare cu Cobalt-60, singura decontaminare care nu alterează suportul de carte.

Se întorc la bibliotecă, cu sprijinul Fan Courier, unde trebuie iar desprăfuite, inventariere, repuse în circuitul bibliotecii”, spune Iulian Angheluță de la Free Miorița.

Construcția noului sediu a început în 1986 și s-a finalizat în 2012, între timp fondul de carte a fost depozitat în 14 locuri din București și alte câteva din țară. Înainte de finalizarea lucrărilor, în 2012, unitățile din capitală și din toată țara au fost strânse și descărcate în cele 70 de depozite ale noii clădiri. 

Dintre acestea, 41 sunt amenajate cu rafturi, iar în restul, cărțile, ziarele, revistele sunt așezate pe jos sau pe paleți din lemn. Au urmat luni în care acestea au fost călcate în picioare de muncitori, umplute de moloz, praf și tot ce înseamnă finalizarea unei construcții de asemenea dimensiuni. 

În final, din lipsă de personal, preocupare și instabilitate la nivel de conducere (în zece ani au fost opt directori), fondul destructuratelor a rămas neatins. 

Deși Legea nr. 334/2002 prevede un necesar de 995 de angajați pentru Biblioteca Națională, în prezent sunt în jur de 200. Dintre aceștia, cinci persoane prelucrează peste 30.000 de exemplare pe lună. În lipsa personalului de la Bibliotecă, asociația se bazează exclusiv pe voluntari. 

Îl însoțesc pe Iulian la prima acțiune pe 2023. Voluntarii nu au mai ajuns, așa că Iulian și un angajat nou al Bibliotecii își propun să se apuce singuri de treabă și în vreo trei zile să reușească să pregătească un nou transport pentru decontaminarea de la Măgurele. 

„Trebuie să ne îmbrăcăm în costum de protecție, să folosim ochelari, măști, mănuși, botoșei, toate de unică folosință din cauza prafului și mucegaiului din încăperi. Oricum, mai mult de două ore nu este recomandat să petreci în acel mediu.”

Iulian Angheluță, Asociația Free Miorița

În aceste depozite se află tone de cărți și publicații (ziare, reviste, manuale tehnice etc.) în limbile română, rusă, germană, coreeană, maghiară, vietnameză, engleză, care, de mai bine de zece ani, de când s-a deschis noul sediu al Bibliotecii Naționale, de pe B-dul Unirii, stau neatinse în diverse încăperi. 

„Este un peisaj lunar (…) nu s-a umblat la ele invocându-se pericolul că ele sunt contaminate”, spune istoricul Adrian Cioroianu, directorul interimar al instituției. 

Pentru că nu are cine altcineva, angajații firmei de curierat sunt cei care, într-o dimineață devreme, încep încărcarea camionului. 

După mai bine de 30 de minute intrăm pe poarta Centrului de Iradieri Tehnologice (IRASM) din cadrul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” din Măgurele. Suntem întâmpinați de directorul centrului, Valentin Moise și îndrumați de angajați spre depozitul în care așteaptă obiectele care urmează să fie decontaminate și sterilizate. 

Nu este vorba doar despre cărțile de la Biblioteca Națională, în depozit sunt diverse obiecte de patrimoniu cultural (covoare, icoane, mobilier vechi), dar și materiale medicale de unică folosință, ambalaje farmaceutice care necesită iradierea gama, adică electromagnetică, procedură similară cu radiografia medicală.

„Cărțile aduse au nevoie cam de 3-4 ore de iradiere pentru decontaminare”, spune directorul Centrului, Valentin Moise. 

Cutiile din carton sunt așezate în alte cutii din aluminiu care sunt automat duse în camera de iradiere, un fel de buncăr de beton cu pereți groși de doi metri pentru a proteja exteriorul de iradiații. 

Intrarea noastră nu se poate face în siguranță decât după ce sursa de iradiații este coborâtă în piscina cu apă. 

Cu un dozimetru în mână și după ce trecem de o serie de zăvoare, încuietori, sisteme de siguranță și trecem printr-un labirint, ajungem în mijlocul încăperii, unde sursa de iradiații de culoare albastră pulsează în cele 50 de tone de apă, la o adâncime de cinci metri. 

„Pentru noi, doar cinci gray (doză de măsură a radiațiilor ionizante), adică câteva minute de expunere la astfel de radiații este letală. Insectele sunt mai rezistente, iar mucegaiurile au nevoie de mii de gray pentru a fi neutralizate.”

Valentin Moise, directorul Centrului de Iradieri Tehnologice (IRASM)

Pentru că nu ar cine să se ocupe de ele la întoarcerea la bibliotecă și pentru că nu există spațiu, nicio carte din cele aproape 8,5 tone revenite de la Măgurele nu a reintrat în circuitul Bibliotecii. Sunt depozitate în încăperi alocate provizoriu acestui proiect. 

Estimarea costurilor făcută de Free Miorița pentru încheierea procesului de recuperare a unităților abandonate este undeva la două milioane de euro cu o durată de lucru de aproximativ zece ani. 

Asta implică echipamente de protecție, un minim de zece voluntari, echipament de desprăfuire automată, igienizarea spațiilor de depozitare, montarea de rafturi și scanarea unităților bibliografice pentru a fi repuse în circuitul bibliotecii. 

Cele patru transporturi realizate până acum s-au făcut exclusiv din fondurile asociației, susținerea transportului de Fan Courier și gratuitatea oferită de IRASM pentru decontaminarea unităților. 

Fără implicarea Free Miorița, cărțile rămâneau neatinse, deoarece biblioteca nu are alocate, nici în acest an, fonduri pentru investiții. „Cred că rolul memoriei nu este să o pui într-un cufăr, să o arunci în pod sau undeva și gata. Ea trebuie să fie vie, să ai acces la ea”, spune Iulian.

Deși anul 2022 a însemnat o creștere cu 45% a bugetului pentru Ministerul Culturii, România a ajuns să aloce doar la 0,1% din PIB pentru cultură. Conform Eurostat, Islanda alocă unul dintre cele mai mari procente din PIB din Europa pentru cultură, în jur de 3%. 

Cu toate acestea, bugetul de aproximativ șase milioane de euro al Bibliotecii Naționale ajunge doar pentru salarii și întreținerea întregii clădiri, deși în noul sediu mai au birouri și alte instituții, inclusiv Ministerul Culturii. 

„Bugetul este unul de supraviețuire, ca și statutul întreg al sectorului educativ și cultural”, mai spune directorul Cioroianu. 

Bugetul este unul atât de mic încât nu se reușește nici măcar angajarea de personal nou, deși media de vârstă a celui existent este ridicată și raportul este de peste 95% femei. 

Asta înseamnă că nu există personal care poate manipula pachete voluminoase, încărca, descărca mașini etc. 

Deși în ultimii zece ani echipa a scăzut cu peste 100 de angajați, cu greu, în luna decembrie, s-a reușit angajarea a 15 persoane printre care un director administrativ, bibliotecari, portari. 

„Vine Iulian și spune că are nevoie de cinci persoane să încarce un camion…greu pot să-i conving pe oameni. Apelezi la portari. Mai vin oamenii cu certificate medicale și n-ai ce să faci. 

Dacă aș avea, potrivit legii, posibilitatea de a reinventa Biblioteca Naționala, dintre toți cei de acum, nu sunt convins că aș lua o treime. 

Adrian Cioroianu, director interimar al Bibliotecii Naționale a României

“Oamenii, dacă nu sunt ținuți într-o oarecare tensiune creativă, cred că e mult mai safe să stea liniștiți în banca lor. Când vrei ceva, pare bizar”, mai spune Adrian Cioroianu.

De profesie istoric, Adrian Cioroianu a început să ocupe funcții importante odată cu intrarea în PNL, în 2002. A fost senator de Timiș între 2004-2008, ministru al Afacerilor Externe în guvernul Tăriceanu, europarlamentar ALDE, iar din 2015 ambasadorul României la UNESCO. 

Din septembrie 2021, conduce Biblioteca Națională a României, fără a fi susținut vreun concurs. El a fost numit politic de către ministrul Culturii de atunci, Bogdan Gheorghiu (PNL), iar mandat său de interimar durează de aproape 2 ani. Legea managementului instituțiilor publice de cultură prevede ca un interimat să nu depășească 3 luni, iar ordonatorul de credite (aici Ministerul Culturii) e obligat să organizeze concurs public. 

În realitate, numeroase instituții de cultură sunt conduse ani la rând de manageri numiți politic. 

În cazul de față, există un proces pe rol între fosta directoare, Carmen Mihaiu, și Ministerul Culturii. Din acest motiv, organizarea unui concurs este blocată până la soluționarea litigiului în instanță. 

The post “Destructuratele”. Milioane de cărți contaminate zac în depozitele Bibliotecii Naționale a României appeared first on Cultura la dubă.

Biblioteca Județeană #ASTRA Sibiu își lansează pe 1 martie 2023 contul de TikTok Astra Sibiu.

„Vrem să fim mai aproape de Generația Z! De aceea am decis să îi însoțim pe tineri și pe platforma de TikTok pe care aceștia o accesează frecvent. Cunoaștem, desigur, și nu putem ignora faptul că tinerele generații sunt intens conectate la mediul digital și rețelele de socializare.

Pe lângă conținut de divertisment și relaxare, aceste platforme pot oferi și informație utilă, adesea din sfera cultural-educațională. Iar noi, cei de la Biblioteca ASTRA, instituție culturală care promovează și susține educația formală și non-formală, încercăm să facilităm, și pe acest canal, interacțiunea tinerilor cu resursele, activitățile și spațiile bibliotecii.”, a spus dl. Răzvan C. Pop, managerul Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu.

Lansarea contului va avea loc miercuri, 1 martie 2023, de la ora 13:00, în spațiul American Corner Sibiu (etajul 5). Dezbaterea care prilejuiește lansarea contului  va aduce în atenția publică subiecte precum: provocările mediului online pentru copii și adolescenți, siguranța cibernetică, educație digitală, combaterea dezinformării, importanța publicării unui conținut digital creativ de bună calitate, crearea și menținerea unui public fidel.

Invitați vor fi Daniela Chrzanovski, organizator evenimente securitate cibernetică, Cristina Bălău, jurnalist, Oana Vasiu, psiholog, Ștefana Peev, vlogger și antreprenor.

The post Biblioteca Astra Sibiu își lansează cont de TikTok pentru a fi mai aproape de tineri și copii appeared first on Cultura la dubă.

În vreme ce în România bibliotecile se închid cu sutele în fiecare an, un proiect gândit pentru copiii din diaspora ne arată cum ele pot să rămână vii, nu doar ca spații de lectură, ci și ca spații comunitare. Inițiativa, cunoscută drept Bibliotecile Prichindeilor, a început acum doi ani în Praga, iar de atunci a ajuns să cuprindă 15 filiale în aproape tot atâtea țări.

Pe strada Mečislavova din Praga, la numărul 7, se află o clădire elegantă, a cărei fațadă anunță, cu cifre cărămizii, că a fost ridicată în anul 1888. Stucaturile și micile coloane din dreptul ferestrelor ei sunt tipice orașului din Europa Centrală, la fel cum tipice sunt și dalele din piatră cubică de la intrare. Atipic este, însă, afișul lipit pe una dintre ușile de la parter. Pe fundalul unui cer înstelat, sub care o fetiță cu cozi împletite citește, stă scris „BIBLIOTECA PRICHINDEILOR. Cărți deosebite în limba română pentru copii de la 0 la 18 ani”. 

Înăuntru dai de o cameră luminoasă, cu două mese, o canapea și scaune acoperite cu perne colorate. Îți agăți geaca în cuier, iar pe partea stângă te întâmpină un raft plin cu titluri care mai de care mai diverse: de la clasicele „Cinci săptămâni în balon”, „Cartea junglei” sau „Unde fugim de acasă?”, la contemporanele „Ferbonia”, de Ioana Nicolaie, „Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi”, de Dan Coman, sau „Dory Fantasmagory”, de Abby Hanlon.

Lor li se alătură, de pe celelalte rafturi, o simfonie de titluri în italiană, turcă, germană sau finlandeză. Dacă n-ar avea câteva etichete scrise în cehă, poate că nici nu ți-ai da seama că te afli în Praga. 

În mijlocul simfoniei, o femeie cu părul prins în coc scotocește într-un geamantan maro, scoțând și alte cărți cu care să îmbogățească partitura. Ea e Ana Engrth Răduleț. Are 34 de ani și e motorul din spatele Bibliotecii Prichindeilor. Cărțile pe care le-a cărat în geamantan (zăresc „Lolita și bicicleta”, de Astrid Lindgren și Ilon Wiklend, sau „Vrei să-ți spun un secret despre mami?”, de Ioana Chicet-Macoveiciuc) stau de mult în așteptare la ea acasă, dar acum că spațiul e liber, a părut un moment bun să le aducă.

Am vizitat-o la mijloc de decembrie, când „prichindeii” și-au dat întâlnire în aer liber. Pentru ei, Ana o să reumple mai târziu bagajul cu titluri de Crăciun. Deocamdată, însă, îmi pregătește o cafea și un tur al bibliotecii în care a reușit, în mai puțin de doi ani, să strângă peste 70 de familii de români.

Biblioteca Prichindeilor din Praga s-a născut în ianuarie 2021. „Cred că a fost cea mai rapidă punere în practică a unei idei”, îmi povestește Ana în fața cănii aburinde. Cu doar o lună înainte, își dăduse seama că nu are de unde să ia suficiente cărți în limba română pentru cei doi copii ai ei: un nou-născut și o fetiță care pe atunci avea aproape 4 ani.

„Comandam de la Cărturești, dar nu aveam niciun fel de noțiune despre ce să aleg, cum să aleg, mă uitam pe site și luam la întâmplare, fără niciun criteriu.”

În Praga, unde se mutase pentru că se îndrăgostise de un ceh, era de vreo cinci ani. Lucrase în producție de film, la fel ca în Bucureștiul natal, își făcuse prieteni și se simțea bine integrată. Nu căutase să se apropie de comunitatea românească – de altfel destul de mare, la peste 17.000 de oameni. „Am plecat, ne-am asumat că plecăm”, spune ea. Pentru cei mici i s-a părut, totuși, important ca limba să nu se piardă; ca ei să cunoască ambele locuri în care au rădăcini și să vorbească și cehă, și română. Și ce mod mai bun să înveți o limbă în toată profunzimea și nuanțele ei decât citind-o?

Mânată de nevoia asta, a mers la un eveniment la care românii din Praga făceau schimb de cărți pentru copii. „Mi-a plăcut ideea, dar ce nu mi-a plăcut a fost că nu exista o evidență a locului în care ajung cărțile și nici o garanție că se întorc. Și-atunci evident că puneai acolo titluri care poate nu te mai interesau.”

Cum poftă de citit i s-a părut că există, s-a gândit să găsească ea însăși un sistem online prin care să centralizeze titluri, să gestioneze rezervări, împrumuturi sau retururi. 

Imediat ce l-a găsit, a și pornit totul: „cu vreo 50 de cărți pe care le aveam acasă și câteva de la părinți”. Practic, Biblioteca Prichindeilor era ea. Pentru că nu avea un spațiu fizic de lucru, cine auzea de inițiativă și rezerva vreun volum trebuia să se vadă cu Ana la mijlocul drumului și să îl preia din portbagaj sau geamantan. Pe atunci eram, însă, în mijlocul pandemiei de coronavirus, așa că întâlnirile scurte, în aer liber, nu erau doar de nevoie, ci și de dorit. 

În paralel, fondul de carte creștea văzând cu ochii. „Am inventat Carte-Împarte, un sistem prin care părinții pot să dea bibliotecii cărți cu împrumut temporar, ca să fie puse la dispoziția comunității pentru trei luni, șase luni, un an, în funcție de preferințe. Cred că aveam la un moment dat 100 de cărți ale mele și încă 100 de la părinți care voiau să ni le împrumute. Ceea ce a fost foarte fain.”

După o întâlnire cu ambasadoarea României la Praga, care auzise de bibliotecă și a lăudat-o, Ana spune că a prins curaj să se îndrepte și spre alte surse de ajutor. „M-am gândit că, măi, poate chiar e mișto ideea, poate există o nevoie, așa că am început să scriu la edituri: nu vreți să ne dați și nouă cărți? Și ne-au dat.” 

Primul colet a venit de la Arthur. „Știu că l-am desfăcut în baie, seara”, povestește Ana râzând. „Ai mei dormeau și am zis să nu fac gălăgie.” Apoi au urmat colete de la Signatura, Humanitas Junior, Corint, Katartis, Panda, Litera, toate cu o frenezie de titluri noi și ilustrații vii. „În primul an așa a crescut biblioteca. Cred că am ajuns la 600 de cărți, din donații de la edituri și de la părinți.” Azi sunt mai bine de 1.000.

Tocmai colecția din ce în ce mai mare a adus, în ianuarie anul acesta, și nevoia unui spațiu – altul decât propria casă. Pe cel actual, Ana l-a găsit la recomandările unor cunoștințe. Aparține unei lingviste care predă greacă și are în jur o comunitate de poligloți (de aici și rafturile cu cărți în limbi atât de diverse), așa că potrivirea a fost perfectă.  

Dincolo de posibilitatea de depozitare, spațiul nou a mai adus ceva: mediul prietenos și cald în care să aibă loc ateliere cu copiii. Ana începuse să se întâlnească cu ei din primăvara anterioară, întâi o dată pe lună, apoi cam o dată la două săptămâni. „Ne vedeam în parc. Părinții mai rezervau cărți în prealabil sau nu, dar eu le aduceam un pachet oricum. Citeam măcar una împreună, cântam ceva, și în rest toată lumea la joacă”. Joaca, crede ea, e cea care i-a făcut pe copii să revină de la o întâlnire la alta. 

Apoi, odată cu spațiul organizat, în care prezența cărților era firească, au trecut la pasul următor: „Am descoperit că ei chiar vor să asculte mai multe povești deodată. Citeam trei, patru, cinci, mai cântam și după aceea mai alegeau din ce le plăcea. Așa am simțit că ar fi cumva loc de dezbatere, de activități pe marginea cărților”.

Acum, la Biblioteca Prichindeilor au loc aproape săptămânal ateliere de lucru manual pornite de la povești, jocuri logopedice ținute de o mamă cu pregătire în domeniu, chiar și un Campionat de lectură lunar, pentru copii de peste 8 ani, la care s-au înscris 13 cititori. Pentru viitor plănuiesc inclusiv educație ecologică, tot pornind de la povești.

La astfel de activități se vede poate cel mai bine impactul pe care îl are Biblioteca Prichindeilor. Întâlnirea la care o însoțesc pe Ana la mijloc de decembrie a fost pregătită de aceeași mămică care ține și activitățile logopedice, căci a simțit, la un moment dat, că vrea să dea ceva înapoi proiectului care familiei ei i-a adus bucurie. 

Ghidați de ea, vreo 8 adulți și 10 copii înfruntă un ger teribil ca să îmbrace câțiva copaci de la marginea orașului în coji de portocală sau conuri de brad cu hrană pentru păsări, să cânte Moș Crăciun cu plete dalbe, să patineze, să returneze și să împrumute cărți din omniprezentul geamantan maro al Anei.

„Eu o vreau pe cea cu Regatul de gheață”, îi spune un băiat mamei lui, înainte ca ea să îl asigure că o au deja. „Ne-am trezit că, după ce a mers la bibliotecă de câteva ori, al nostru a început să ceară să îi citim înainte de culcare”, îmi povestește și un tată, de profesie IT-ist, stabilit în Cehia de mai bine de 5 ani. 

Pentru majoritatea, la mijloc e vorba și de ceva mai mult decât cărți. E, după cum au numit-o, despre „comunitatea extraordinară” care crește în jurul lor. Sau, cum spune și Ana, despre a-ți crea, într-o țară nouă, un „spațiu sigur de conectare cu oameni cu valori comune”. Și, poate, despre a duce mai departe o limbă altfel greu de întreținut departe de locurile în care te-ai născut.  

Nu mi-au spus-o doar românii pe care i-am cunoscut în Cehia, ci și coordonatoarele celorlalte 14 biblioteci ale prichindeilor deschise în ultimul an de-a lungul și de-a latul Europei, din Polonia și Croația până în Italia și Spania, din Austria și Germania până în Franța, Belgia și mai departe în Finlanda, Suedia, Danemarca și Marea Britanie. Pentru că, da, un proiect care a crescut atât de repede în Cehia nu putea să rămână doar în Cehia. 

Cele mai multe filiale au apărut dintr-un gând similar celui din Praga, deși aproape toate coordonatoarele lucrează, de fapt, în logistică, finanțe sau chiar în sistemul medical. „Adunam cărți și mă gândeam să fac ceva cu ele, pentru că sunt așa frumoase încât mi se părea păcat să nu le împart”, mi-a povestit Anamaria, fondatoarea primei biblioteci externe, din Belgia. 

Nevoile personale s-au împletit adesea și cu cele ale comunității. Ca în cazul Petronelei din Berlin: „Activam în ONG-uri în care ofeream activități educaționale copiiilor din Europa de Est – eu mă ocupam de cei din România, mulți din comunitatea romă. Apoi am început să mă întreb cum să integrez și copiii mei în activități.” Iar cărțile au fost o punte. La fel și în cazul Olgăi, stabilită în Bordeaux (Franța), ai cărei mici vecini moldoveni îi savurau cărțile de acasă pentru că ei nu aveau. „Așa că am zis: vreau să fac și eu o bibliotecă, să ajungă cărțile la copiii care nu au șansa.” 

Tuturor li s-a părut util să transforme conceptul Anei într-o rețea, ca să facă schimb de energie și idei. Și toate, indiferent de vechime, au avut parte de momente care au demonstrat că efortul merită: „Două familii au venit de la mai bine de 100 de kilometri distanță la un atelier de joc și au zis că se bucură că avem astfel de evenimente pentru că copiii au nevoia de socializare în limba română”, mi-a povestit Andreea din Helsinki (Finlanda). „La același atelier comandasem niște cărți special pentru o fetiță, fiindcă știam că le voia, iar când i le-am dat m-a strâns în brațe și a fost atât de fericită.” 

Coordonatoarele nu vorbesc despre bibliotecile prichindeilor în termeni de profitabilitate, ca unele autorități de la noi, ci în termeni de valoare adăugată vieții celor din jur. Am avea multe de învățat din experiența lor.

Sunt cunoscătoare ale altor spații, cu un consum de carte în general mai ridicat: Petruța din Copenhaga mi-a povestit despre cum bibliotecile daneze sunt confortabile și pline de culoare, locul ideal de întâlnire pentru familii, iar Cătălina din Aarhus, despre intervalele de mers la bibliotecă incluse în orarul elevilor.

Sunt bibliotecare și creatoare de comunitate, care înțeleg, de pe urma propriilor încercări, ce funcționează și ce nu: dincolo de fondul de carte actualizat, cu mesaje pozitive și situații care să se regăsească în viața de zi cu zi a copiilor, Ruxandra din Tarragona (Spania) mi-a mai vorbit despre cât de important e ca și părinților și copiilor să li arate că putem citi nu doar din obligație, ci mai ales din plăcere. Iar Gabriela din Cracovia (Polonia), despre cum „magia cititului trebuie reînviată”, prin activități și aventuri bine gândite. 

Și, în final, sunt promotori ai limbii și culturii române dincolo de granițe: „Avem grijă, prin bibliotecile prichindeilor, de generația asta de copii care trăiesc departe de România”, mi-a spus Andra, coordonatoarea din Bologna (Italia). „Cred că, fără să ne dăm seama, toate facem un soi de politică culturală în teritoriul în care ne aflăm.”

Asta nu înseamnă că bibliotecile prichindeilor sunt ferite de provocări: multe nu au încă un spațiu al lor, ci depind de geamantanul purtat de la un eveniment la altul, în biblioteci locale; unele comunități răspund mai greu, cu mai puțină încredere; orele de lucru și materialele pentru ateliere sunt cel mai adesea investiții ale coordonatoarelor, așa că e nevoie de mâini în plus și finanțări (deocamdată, au obținut una din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni și au testat Patreon sau cutii pentru donații). 

Dar s-ar putea opri? „Nu. Nu mă gândesc, nu concep că ar putea să nu mai existe bibliotecile la un moment dat”, spune Ana. „Aș vrea să reziste în timp și să fie sustenabile pentru ca copiii noștri să crească împreună, mai bine conectați la rădăcinile lor și la cine suntem noi.”

Când ne despărțim de Ana, în Praga e zăpadă ca în povești și ca în iernile copilăriei noastre. E un tablou al normalității naturii și al speranței culturale. Departe de țara natală, românii care au construit carte cu carte Bibliotecile Prichideilor ne arată că poveștile nu țin cont de granițe. Ele călătoresc prin mii și mii de locuri, aduc oamenii laolaltă și le deschid noi universuri, create de ei înșiși.

După cum spunea Matei Vișniec, atunci când citim, ne imaginăm ce vrem – “Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.

Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.”

Raftul prichindeilor – recomandări de lectură de la biblioteci

„Șșș! Avem un plan”, Chris Haughton. O carte despre cum pacea se păstrează prin prietenie. (Ana, Biblioteca Prichindeilor din Praga)

„Cățelușa din spital”, Julia Donaldson. O carte fantastică, în rime, plină de concepte de integrare și vindecare. (Anamaria, Biblioteca Prichindeilor din Belgia)

„Minunea de Crăciun a lui Jonathan Toomey”, Susan Wojciechowski. O carte care ne amintește că sărbătorile sunt despre a fi împreună. (Andreea, Biblioteca Prichindeilor din Helsinki)

„Cartea cu Apolodor”, Gellu Naum. Nouă ne plac cărțile în versuri, care ne plimbă prin lume. Iar varianta de acum, cu ilustrații de Dan Ungureanu, e foarte frumoasă. (Florentina, Biblioteca Prichindeilor din Suedia)

„Noapte bună, noapte bună, șantier sub clar de lună”, Sherri Duskey Rinker. O carte care m-a impresionat prin traducere. Toate utilajele spun lucruri minunate. (Gabriela, Biblioteca Prichindeilor din Cracovia)

„Cei șapte papă-lapte”, Mary Ann Hoberman. O carte cu rime și umor, dar și un omagiu adus mamelor. (Ruxandra, Biblioteca Prichindeilor din Tarragona)

„Dragostea e fără sfârșit”, Simona Copil. O carte lăsată de autoare pentru fiica ei, care o pregătește pentru plecarea mamei pe lumea cealaltă. (Olga, Biblioteca Prichindeilor din Bordeaux)

„Micul Prinț”, Antoine de Saint-Exupéry, O carte cu personaje care au emoții și gânduri complexe. Transmite valori precum prietenia, compasiunea și curajul. (Andreea și Paula, Biblioteca Prichindeilor din Paris-Angers)

„Roată, roată prin lumea toată”, Richard Scarry. O carte care poartă copiii prin toate țările și continentele, cu mult umor. (Petruța, Biblioteca Prichindeilor din Danemarca – filiala din Copenhaga)

„Inimă de bunic”, Irena Trevisan. O carte despre cum se poartă dragostea din generația în generație. (Cătălina, Biblioteca Prichindeilor din Danemarca – filiala din Aarhus)

„Ghiduș cel curajos”, Mario Ramos. O poveste despre ce înseamnă puterea. (Andra, Biblioteca Prichindeilor din Bologna)

The post Bibliotecile Prichindeilor din diaspora ne arată cum se construiesc comunități în jurul cărților appeared first on Cultura la dubă.

„Suntem prima instituție din Galați care candidează pentru acest titlu și ne bucură nespus acest câștig, care nu este doar al Bibliotecii, Consiliului Județean sau al partenerilor noștri, ci, înainte de toate, este un câștig pentru comunitatea gălățeană și pentru România.”, a declarat Corina Emanuela Dobre, managerul Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”, pentru Viața liberă.

Potrivit acesteia, monumentul a fost înscris în competiție cu un proiect prin care au fost prezentate istoria și semnificația sa la nivelul Uniunii, dar și o serie de activități de promovare a valorilor europene.

Marca Patrimoniului European se acordă o dată la 2 ani de către Comisia Europeană și reprezintă o formă de recunoaștere pentru acele monumente, locuri comemorative, peisaje culturale sau obiecte de patrimoniu care reflectă istoria și valorile Europei de astăzi.

Selecția națională pentru această ediție a inclus și Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA, din Sibiu, iar la nivel european au mai fost distinse, de exemplu, Muzeul Migrației din Bruxelles (Belgia), Manifestul Ventotene „pentru o Europă liberă și unită” (Italia) sau Parcul Minier Almadén (Spania).

Lista completă a câștigătorilor de anul acesta poate fi consultată AICI, iar harta tuturor siturilor care au primit Marca Patrimoniului European începând din 2013 poate fi parcursă AICI.

Palatul Comisiei Europene a Dunării (CED)

Palatul Comisiei Europene a Dunării a fost construit între 1893-1896 la cererea reprezentanților a opt state europene, beneficiind chiar și de fonduri comune. Până în 1948, el a servit drept sediu administrativ al C.E.D, prima instituţie europeană fondată în urma Congresului de Pace de la Paris (1856).

Rolul acesteia era să reglementeze regimul navigației pe Dunăre, iar membrii săi erau Imperiul Austro-Ungar, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman. Principatul Moldovei a avut, la început, doar rol consultativ.

După desființarea Comisiei, în 1948, Palatul a adăpostit mai multe instituții locale, iar din 1968 a devenit sediul Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” din Galați, înființate încă din 1889 printr-un Decret Regal semnat de Carol I. În 2004, clădirea a fost introdusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Galaţi.

Construcția își păstrează până astăzi multe dintre elementele arhitecturale originale, de la frontonul în arc de cerc, susținut de două coloane, la ușa în stil francez, cu geamuri de cristal, stucatura de pe pereții interiori, balustradele cu feronerie, scările de marmură sau lambriurile din lemn din diferite esențe, unele rare.

În plus, la demisol se găsește seiful în care Comisia Europeană a Dunării își adăpostea valorile, iar în aripa stângă se află un lift încă funcțional cu care membrii Comisiei transportau diferite obiecte.

Biblioteca ce își desfășoară activitatea în interiorul Palatului este astăzi și un punct de întâlnire important pentru locuitorii județului. Doar în luna aprilie a acestui an ea a găzduit un atelier de „Poveşti pentru copii spuse de bunici”, o întâlnire privind identificarea și evitarea știrilor false pe internet sau o colectă de carte pentru copiii din cadrul Fundației „Inimă de copil” din Galați.

The post Palatul Comisiei Europene a Dunării din Galați a primit Marca Patrimoniului European appeared first on Cultura la dubă.

Biblioteca mobilă va staționa timp de o zi în fiecare dintre comunitățile vizate. Acolo, iubitorii de carte vor putea împrumuta în mod gratuit câte patru titluri pe lună, având posibilitatea de a le returna oricând, într-o cutie special amenajată în sat.

Cu toate că BookTruck-ul se adresează în primul rând copiilor și tinerilor, cărțile vor fi selectate în așa fel încât să fie atractive pentru toate categoriile de vârstă. În plus, cei care vor trece pragul bibliotecii mobile le vor putea comunica voluntarilor ce alte cărți în afara celor deja puse la dispoziție și-ar dori să mai citească.

Odată încheiat traseul inițial, BookTruck-ul va reveni lunar în satele vizitate, invitând iubitorii de carte să se alăture și unei serii de ateliere, lecturi, activități interactive și sesiuni de „biblioteca vie”.

În acest mod, cei interesați vor putea discuta cu persoane din diverse domenii de activitate pentru a afla ce presupun diferite profesii, cum ar fi cea de medic, arhitect sau actor.

După cum explică Victor Miron, fondatorul Asociației Culturale Cărțile pe Față, obiectivul pe termen lung al BookTruck-ului este să combată lipsa acută a bibliotecilor publice din mediul rural.

„Doar în județul Cluj sunt peste 300 de sate, dintre care foarte puține au și o bibliotecă publică funcțională. Dorința noastră este ca pe termen mediu și lung să ajutăm la crearea unor biblioteci permanente la sat, atât pentru copii, cât și pentru adulți. O astfel de bibliotecă mobilă poate fi sămânța care să arate că lectura este și o formă de grădinărit, una prin care, rând cu rând, ne cultivăm pe noi.” – a declarat acesta.

Pe interior, biblioteca mobilă va conține rafturi, iar exteriorul va fi colorat, cu marchize pe ambele părți, cu pouf-uri și rafturi mobile care să le permită cititorilor să consulte cărți fără a păși în interior.

Bugetul necesar pentru implementarea proiectului va fi asigurat de partenerii Asociației Zi de Bine: Lidl România, Grupul EON România și UniCredit Bank.

Cei care doresc să susțină financiar dezvoltarea BookTruck-ului și să permită astfel achiziționarea unui fond de carte mai vast pot obține informații detaliate privind posibilitățile de donare AICI.

Asociația Culturală Cărțile pe Față, fondată de Victor Miron, a pornit în 2014 ca o campanie de promovare a lecturii. Ideea era ca iubitorii de literatură să posteze pe rețelele de socializare fotografii în care să aibă o carte pe față, demonstrând astfel că ceea ce citim ne reprezintă.

De-a lungul timpului, inițiativa s-a dezvoltat, iar până în prezent a implementat mai multe proiecte, dintre care amintim: Citești în autobuz și călătorești gratuit, Clasa cititoare (unde elevii care deja iubesc cititul devin ambasadori ai lecturii la ei în școală), Cabinet Stomatologic Anti-Cariat, Service Auto cu bibliotecă etc.

Acum, asociația își propune ca, în 10 ani, jumătate dintre români să citească două cărți pe lună.

Asociația Zi de Bine a fost fondată de Melania Medeleanu și Luciana Zaharia și se dedică unei serii de cauze „presante și dureroase către care nimeni nu vrea să se uite”. Printre acestea se numără violența domestică, sănătatea mintală, doliul și educația.

Concret, în fiecare lună a anului, organizația își îndreaptă atenția spre o problemă socială dintr-o anumită comunitate și dezvoltă proiecte care să poată fi executate în decurs de maximum 30 de zile. Acestea sunt finanțate preponderent din banii strânși și donați de sărbătoriții lunii respective.

Dintre proiectele duse la bun sfârșit până acum amintim Microduș, #Scutpentruspitale sau Perna cu tihnă.

The post BookTruck – O dubă transformată în bibliotecă mobilă va străbate 20 de sate din județul Cluj appeared first on Cultura la dubă.

Asociaţia Rotary Club Oradea Art Nouveau, în parteneriat cu Teatrul Regina Maria Oradea, organizează, în 9 mai, un eveniment caritabil online ”Cei ce nu uită – File de istorie pentru cartea noastră cea de toate zilele”, proiectul având ca scop sprijinirea educaţiei în mediul rural, prin înfiinţarea unor biblioteci şcolare rurale, informează Agerpres.

Spectacolul “Cei ce nu uită” este o producţie a Teatrului Regina Maria – Trupa Iosif Vulcan, care a avut premiera în stagiunea 2012-2013. Toate încasările din biletele pentru spectacolul din 9 mai vor fi direcţionate pentru înfiinţarea unei biblioteci şcolare rurale la Şcoala Gimnazială Pietroasa, judeţul Bihor. Preţul unui bilet este de 30 lei, acestea putând fi achiziţionate de AICI.

Potrivit comunicatului transmis de organizatori, prin acest proiect iniţiatorii îşi propun să micşoreze distanţa dintre mediul rural şi cel urban, să încurajeze eliminarea analfabetismului funcţional în rândul elevilor şi să prevină abandonul şcolar.

“Spectacolul “Cei ce nu uită” nu vorbeşte despre un eveniment simplist, ci despre ceea ce ştim că s-a întâmplat în lagărele comuniste. Este un semnal de alarmă pentru generaţiile care nu trebuie să uite de miile de oameni ce au murit în închisori. E un spectacol în care cortina nu se ridică, în care nu există loc de aplauze. E doar o expunere a unei realităţi crude… Pentru că trecutul nu trebuie uitat”, se menţionează în comunicat.

Un spectacol itinerant, teatru în spaţiu neconvenţional, realizat după un scenariu de Gavriil Pinte. Din distribuţie fac parte actorii: Andreea Gabor, Alina Leonte, Mirela Niţă Lupu, Anca Sigmirean, Angela Tanko, Anda Tămăşanu, Dania Ţinca, Denisa Vlad, Şerban Borda, Ciprian Ciuciu, Tiberiu Covaci, Andrei Fazecaş, Andrei Gliga, Sorin Ionescu, Igor Lungu, Sebastian Lupu, Eugen Neag, Ion Ruscuţ, Alexandru Rusu, Emil Sauciuc, Alin Stanciu, Radu Tudor, Răzvan Vicoveanu

Orchestra: Petrică Popa, Dumitru Negrean, Sorin Costache, Gheorghe Căbuţa, Nicu Moldovan, Eduard Albina. Regia artistică şi ilustraţia muzicală: Gavriil Pinte; Scenografia: Roxana Ionescu. 

The post Spectacol caritabil pentru înființarea unei biblioteci școlare rurale appeared first on Cultura la dubă.

„Tot înainte”, cel mai recent volum al scriitoarei Ioana Nicolaie, conține o scenă emoționantă în care Arsenia, mica protagonistă născută în anii comunismului, își primește Abecedarul.

„Eu nu m-arunc pe el ca alții, îl apuc cu grijă, n-am avut niciodată ceva mai frumos. O carte a mea, cu litere, cu desene, […] uite niște păsări, se duc departe, cerul e plin de țările calde. O să-l păstrez cu grijă”, istorisește fetița, lăsând literele și imaginile să pătrundă „până în inimă, că acolo e dragul”.

Dincolo de filele romanului, o poveste despre „un copil crescut în vremuri grele, care chiar își închipuie că, deși s-a născut într-o familie numeroasă, are o șansă”, Ioana Nicolaie recreează o bucurie similară în realitatea românească.

Scriitoarea merge prin centre parohiale, spitale și școli, unde dotează, prin muncă voluntară, biblioteci peste care s-a așternut praful.

Este vorba despre un proiect cunoscut sub numele de Bibliotecile Melior, inițiat de Fundația Melior, care le oferă celor mici șansa întâlnirii cu cărți noi, precum și ocazia de a se juca și a-și explora creativitatea. Pentru unii dintre ei, e o ocazie rară. Dacă nu chiar singura de acest fel.

În interviul de astăzi, discutăm cu Ioana Nicolaie despre cum a luat naștere proiectul, despre rolul cărților și al culturii în devenirea copiilor, dar și despre ce înseamnă să fii scriitoare în România zilelor noastre.

Cum a apărut inițiativa de dotare a bibliotecilor școlare?

E o poveste deja veche. Într-un an s-a dat la evaluarea națională un subiect în care li se cerea copiilor să scrie despre întâlnirea lor cu un scriitor. Cum probabil vreo 98% dintre ei nu avuseseră parte de-o astfel de experiență niciodată, subiectul a părut nu doar prost ales, ci și cât se poate de cinic.

Copiii au făcut exerciții de imaginație, s-au întâlnit cu Mihai Eminescu sau cu Ion Creangă, căci despre aceștia mai auziseră la școală, însă trebuie să fi fost foarte puțini cei care chiar văzuseră cu adevărat un scriitor.

Cum aveam deja de câțiva ani Fundația Melior – exista din 2014, dar derulase proiecte în anonimat complet – am convins-o pe singura mea parteneră să organizăm în școli Ateliere fantastice, adică întâlniri cu scriitori.

Am început cu mine și-am și rămas, din păcate, mai mult la mine, căci n-am avut niciodată bani să plătim această muncă, prietenii mei scriitori fac oricum jignitor de mult voluntariat cultural ca să-i mai bat și eu la cap.

Ne-am dus într-o școală undeva în nord, am întâlnit niște copii fabuloși, unul venea chiar de după un munte ca să mă vadă pe mine, scriitoarea, și-acolo mi-am dat seama că, deși nu le lipsea telefonul sau tableta, ei nu aveau… cărți. Căci nu era bibliotecă în școală.

Am făcut prima donație cam în trei luni, apoi am pus pe roate Bibliotecile Melior. Până acum am făcut nu mai puțin de 15, am donat cam 7000 de cărți, mereu cele mai frumoase, cele mai noi, cele mai iubite de mine, cea care face selecția.

Valoarea acestui proiect este, până acum, cam de 50.000 de euro. Nu știu cum am reușit, le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat, inclusiv editurilor care ne-au oferit reduceri, Humanitas și Arthur mai ales.

Cum alegeți școlile cărora le faceți donații?

Primesc mesaje pe pagina Fundației Melior, am avut în câteva rânduri și niște concursuri de aplicații. Au fost foarte emoționante, căci toți cei care ne scriau o făceau din nevoia de-a schimba ceva, chiar își doreau ca acolo, în școlile lor, copiii să deschidă niște cărți superbe, să le descopere, să știe că ele există.

„Am spus-o deseori, fără cărți n-ai cum să faci educație. E ireală discrepanța de șanse de azi, cei mai mulți copii, de la țară și deopotrivă de la oraș, nu au cărți.”

Ioana Nicolaie, scriitoare și cofondatoare a Fundației Melior

În familie nu se cumpără, și nu e vorba de bani aici, ci de caracterul insignifiant al culturii pentru o populație crescută fără stimă pentru aceste lucruri, fără ideea de-a intra vreodată într-o librărie – mulți își interzic spațiile acestea, n-au legătură cu ei, îi stresează.

Iar în școli apar trei situații: există bibliotecă și grijă și cărți (ideal, însă extraordinar de rar); există bibliotecă, dar nu există cărți din ultimele decenii și, deseori, nici bibliotecar; nu există cărți, bibliotecar sau bibliotecă – iar cazul acesta e cel mai des întâlnit.

A fost șocant să-mi dau seama că-n mileniul trei educația se face fără cărți, deci e o minciună, deci e irelevantă, deci copiii noștri chiar nu au viitor.

Ne puteți da câteva exemple de cărți care credeți că trebuie neapărat să se regăsească în bibliotecile școlare din zilele noastre?

Tocmai am făcut niște comenzi pentru Biblioteca Melior 16 care va ajunge la jumătatea lui aprilie într-o localitate din Munții Rodnei, Anieș. Cum am ales patru sute de la Arthur și peste o sută de la Humanitas, dar și de la Cartier, ar trebui să pun aici o listă foarte lungă.

Fiindcă esențialul cu această selecție este că am în vedere mereu câteva lucruri: bucuria lecturii, sentimentul extraordinar pe care-l ai când pătrunzi în locuri ficționale privilegiate; iar bucuria aceasta e mai întâi a mea, știu despre ce-i vorba cu volumele pe care le propun, căci citesc mereu literatură pentru copii.

Alt lucru important este calitatea hârtiei, a ilustrației, căci aceste obiecte-carte trebuie să-i farmece pe copiii care vor ajunge la ele, trebuie să-i facă să lase deoparte orice ecran.

De aceea, prefer să ducem mereu cele mai noi apariții editoriale, cele mai impresionante grafic.

Nu mai primim de ceva vreme donațiile unor oameni, bine intenționați altfel, care vor să-și facă loc în bibliotecă. Vrem să ducem cărți noi, pentru că ne gândim la ele ca la niște daruri. Și-s cam 550 de daruri în fiecare proiect.

De ce credeți că s-a ajuns în situația ca bibliotecile pe care le dotați să depindă de astfel de donații pentru a avea un fond de carte accesibil și plăcut pentru cei mici?

E o discuție lungă, biblioteca depinde de directorul școlii, iar acesta obține fonduri de la primărie.

„Dacă directorul ține ușa bietei biblioteci închise cu lacăt, dacă face orice altceva cu puținii bani primiți – o chiuvetă e, pentru el, mai importantă decât niște cărți – atunci educă elevii cu chiuveta, nu cu cărțile de care copiii au neapărată nevoie.”

Dacă primarul e un agramat, ca atât de mulți, din păcate, atunci sigur nu dă bani pentru amărâta de bibliotecă.

De fapt, ca să simplific, e un dezastru: în țara în care nimeni nu mai cumpără cărți, în care vedem politicieni extremiști urlând în Parlament, în care mai toate televiziunile au scăzut inadmisibil nivelul, în care-i vedetă circarul, iar nu artistul, cercetătorul, cel care duce lumea înainte, e aproape natural să nu existe cărți nici în școli.

Doar că suntem în UE, iar în UE lucrurile stau altfel. Suntem pe ultimele locuri în barometrele care măsoară consumul cultural, ceea ce-i o mare rușine.

Copiilor noștri, printr-o astfel de educație, total aculturală, li se retează încă de la început viitorul.

Am observat că vizitele dumneavoastră includ și ateliere de joacă și imaginație. De ce ați decis să le organizați și ce doriți să le arătați copiilor prin intermediul lor?

Fiecare Bibliotecă Melior presupune și un atelier de joacă. La eveniment participă între 30-50 copii care, la sfârșit, primesc toți cadou o carte. Pe-aceea o duc acasă și, de multe ori, e singura lor carte primită vreodată.

Are o valoare aparte, căci unii dintre ei, așa cum mi s-a întâmplat la Sintești, când i-am cunoscut pe copiii minoritari din A doua șansă (nr., proiect care urmărește prevenirea abandonului școlar), chiar nu pot să citească, deși au trecut de 12 ani. Dar ei sunt un caz separat, e vorba chiar de copii sacrificați, care uneori nici n-au acte și care n-au ajuns vreodată la școală.

Ce efect credeți că are asupra copiilor întâlnirea cu o scriitoare în carne și oase, ținând cont de faptul că ei la școală învață cel mai adesea despre scriitori de mult trecuți în neființă?

Cum eu scriu și cărți pentru copii, sunt mereu invitată la întâlniri cu elevi de toate vârstele. Apoi, acum câțiva ani chiar am inițiat la Humanitas Cișmigiu un eveniment lunar destinat celor mici, „Campionatul Poveștilor”.

Copiii sunt fericiți când sunt luați de mână și mutați în pură fantezie. Dacă n-aș ține cursuri de literatură pentru cei mici, dar și cursuri de scriere creativă pentru cei mai mari, m-aș îndoi poate de forța pe care o are o carte pusă în mâna unui copil.

Ei bine, cititul acela de seară îl face pe orice micuț mai mult decât bucuros. Și-apoi, cititul în clasele mici, inclusiv în timpul orelor de școală, e un câștig.

Copilul pus din timp pe niște șine e mai greu să deraieze. Se poate rătăci, da, mai ales în clasa a opta când vin primele examene și se învață pe de rost, stupizenii pe bandă rulantă, că altfel n-ai cum să ajungi la un liceu bun, dar apoi sunt șanse mari să revină.

În schimb, cei care n-au fost potriviți niciodată pe șine, majoritatea covârșitoare adică, e greu să mai învețe o astfel de alunecare. Și n-o învață.

Dar dumneavoastră vă amintiți cum v-ați descoperit pasiunea pentru lectură? Ce carte sau cărți v-au impresionat în copilărie?

Suiam în podul casei, erau acolo niște uși suprapuse, mă strecuram între ele, lumina se filtra galben-mierie, razele pătrundeau printre dranițe și hașurau locul în cel mai pictural fel și citeam.

Ce se găsea prin casă, cărți puține, unele fără copertă, de nici nu știam că tocmai intram în, de pildă, „Venea o moară pe Siret” de Sadoveanu. Dar dacă era vară și nu mai rămăsese nimic necitit pe polițe sau prin noptiere, atunci mă aventuram și-n paginile alea numai descrieri.

Aveam puțin timp de citit, căci în familia mea și-n nordul meu despre care am scris deja niște cărți – în „Tot înainte”, ultimul meu roman, chiar povestesc mai detaliat – încă de la vârste mici se muncea.

Am avut, desigur, niște cărți esențiale, o Biblie mare din care mi-a citit întâi o bunică, apoi tata, iar mai târziu, la școală, a contat enorm biblioteca. Citeam ce se găsea acolo, nediferențiat, desigur, cu multă pasiune.

Cărțile care-mi plăceau ajungeau să fie parcurse și de trei, patru ori. Ba chiar „Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain, care a fost, probabil, una dintre cărțile mele cele mai iubite, a fost recitită câteva veri la rând.

Mă bucura mult și poezia, o simțeam, era ca un curent care găsește în mine mediul potrivit. La opt, nouă ani învățam pe de rost Bolintineanu, Alecsandri sau Coșbuc pentru că-mi plăceau foarte tare.

Ați povestit în repetate rânduri că ați știut dintotdeauna că veți deveni scriitoare. În ce măsură a semănat parcursul dumneavoastră real cu cel pe care îl visați la început? Cu ce dificultăți v-ați întâlnit?

Nu am visat niciodată parcursul, viitorul firește că e un zid dincolo de care se poate găsi orice, mlaștini, oceane, insule.

„Ce-mi era limpede e că trebuie să merg pe un drum, singurul care mi se părea făcut anume pentru mine, căci de pe el m-a luat de mână tovarășa învățătoare și m-a pus să-mi citesc cu glas tare compunerile, inclusiv în fața altor copii din școală.”

Am scris prima poezie în clasa a treia, primul început de roman în clasa a patra, povestiri SF prin clasa a șasea, apoi poezii, multe, caiete întregi, ca să debutez totuși târziu, în niciun caz precoce, la 26 de ani.

De-a lungul carierei dumneavoastră, v-ați simțit vreodată dezavantajată de faptul că sunteți femeie? Dacă da, în ce fel?

Firește. În toate felurile posibil, deunăzi mă uitam pe coperta unui manual, cu portrete numai și numai de scriitori, și mă gândeam că uite, încă se petrece așa, încă e posibil.

Și totuși, am mulțumit deseori Cerului că am nimerit în cea mai bună lume posibilă pentru o femeie, că am avut parte de educație, că n-am fost obligată să mă țin de zidurile între care e prins și aproape strivit personajul meu Arsenia, din „Tot înainte”, că am putut fi liberă, că am putut să mă exprim liber, că nu m-am lăsat prinsă-n vârtejul cine știe cărei ideologii, că am fost o privilegiată nu doar la scara istoriei, ci și la aceea a granițelor.

Dacă mă nășteam în Afganistan, Siria sau Coreea? Sau în China? Sau la doi pași de noi, în țări unde oamenilor li se încalcă încontinuu libertățile?

Dat fiind faptul că scrieți și literatură pentru copii, cum vă raportați la prejudecățile conform cărora acest tip de literatură ar fi cumva inferioară celei destinate oamenilor mari?

L-am întrebat și eu asta într-un interviu pe Florin Bican și mi-a plăcut mult răspunsul lui: pentru că suntem o cultură mai tânără decât altele, cu niște sute de ani mai tânără, se petrece enormitatea asta. Când o să mai creștem și noi un pic o să ne dăm seama ce lucru extraordinar e literatura pentru copii.

Care, aș completa eu, nici nu prea cred că există, nu cu disocierea aceasta, pentru copii versus oameni mari.

„Cărțile sunt esențial de două feluri, bune sau proaste, nu contează publicul lor țintă.”

De aceea, eu citesc cam orice, pe noptieră am cărți de Pamuk sau Herta Müller, dar și de Michael Ende sau Adina Popescu.

În perioada pandemiei, s-a făcut frecvent distincția între „esențial” și „neesențial”. Cum vă raportați la faptul că, în general, sectorul cultural a fost prezentat ca neesențial? Ce efect are asta asupra dumneavoastră, ca persoană care luptă pentru cultură, dar și asupra percepției oamenilor?

Cred că această separare s-a făcut referitor la profesiile cu mai mare risc de îmbolnăvire, prin contactul cu mulți oameni, ca medicii sau profesorii, care chiar sunt în poziții cheie, deci esențiali. Firește că actorii sunt la fel de expuși dacă-și continuă spectacolele, așa că mai la îndemână a fost închiderea teatrelor.

Nu am simțit o discriminare a sectorului cultural, deși m-a durut lipsa lui de apărare. Artiștii chiar n-au mai avut din ce trăi în vremea asta.

O pandemie n-are cum să nu presupună multe restricții, nu văd cum altfel s-ar putea proteja populația.

În tot fluxul de informație, cea care mi s-a părut mereu exactă și care dădea seama de tragedia în care ne găseam și-n care, din păcate, încă ne găsim e numărul celor internați la ATI. Am fost și sunt atentă la tot ce se petrece, mă gândesc mereu la bieții oameni care nu mai pot fi salvați.

M-a contrariat extraordinar falia între educație și lipsă de educație, chiar mi s-a părut că se vede pentru prima oară că învățământul nostru nu și-a făcut treaba, că a ratat jalnic, că nu-i învață pe oameni cum să se orienteze sub avalanșa de fake news.

Războiul acesta mediatic purtat nu doar prin rețele, ci susținut și de către televiziuni specializate-n manipulare mi se pare un virus cu mult mai devastator, căci zdrobește oameni, sucește minți și, până la urmă, omoară.

Cu ce mesaj sau trăire v-ar plăcea să rămână cititorii după ce întorc ultima filă a romanului „Tot înainte”?

Ultimul meu roman e plasat în ultimul deceniu de comunism și e povestea unei fetițe, Arsenia, care crește-n plină dictatură. Eroina e urmărită de la vârste mici și până în decembrie 1989, când ea este în clasa a X-a și nici nu visează că s-ar putea produce în curând o revoluție.

Am scris acest volum pentru că, pe de o parte, n-am vrut să uit – Arsenia este un alter-ego al meu -, dar și pentru că e foarte greu pentru cineva care n-a trăit acea perioadă să înțeleagă resorturile subterane ale unei lumi totalitare. Cum se petreceau lucrurile atunci, cum erau crescuți copiii, în ce fel se făcea îndoctrinarea, care era discursul oficial, cum își duceau oamenii viața de zi cu zi etc.?

„Tot înainte” nu este un volum cu teză, nu e ideologizat, e doar o poveste despre un copil crescut în vremuri grele, care vrea tare mult să creadă în ceea ce i se spune și care chiar își închipuie că, deși s-a născut într-o familie numeroasă, are o șansă, că e liber, iar nu captiv.

Am pus multă nostalgie în „Tot înainte”, multă emoție, dar și suspans. M-am străduit, de asemenea, să picur nuanțe noi în marele tablou pe care acest nou volum al meu îl formează cu „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei”.

Tot ce-mi doresc pentru Arsenia e să dea peste cititori care, dacă ar putea, ar lua-o de mână și-ar însoți-o pentru o vreme. Așa cum am încercat să fac și eu, autoarea.

Cei care doresc să sprijine Bibliotecile Melior o pot face prin donații în contul Fundației, redirecționând 3,5% din impozitul pe salariu sau cumpărând ei înșiși volume pentru dotarea bibliotecilor.

The post Ioana Nicolaie, scriitoare: „A fost șocant să realizez că educația se face fără cărți, deci e o minciună, e irelevantă, copiii noștri chiar nu au viitor.” appeared first on Cultura la dubă.

Copiii sunt așteptați să vină în costumele de Halloween și în special pentru cei mici vor avea loc ateliere de creație, teatru și jocuri.

Sediul Central „Mihail Sadoveanu” are în program: atelier de lectură şi creativitate pentru copii, operă, teatru, atelier Lip Dub, jocuri de societate, o mini-expoziţie de fotografii trimise de fanii pisicilor şi cărți surpriză.

Filiala „George Coșbuc” deschide nocturna cu un atelier de lectură, creativitate și
îndemânare, urmat de un spectacol pentru iubitorii de SF şi o „vânătoare de cărți”. Pe durata evenimentului vizitatorii vor fi provocaţi cu răvaşe… ghiceşti sau citeşti!
Filiala „Dimitrie Cantemir” așteaptă copiii, de la ora 19:00, la un atelier de lecturi
sonore, apoi un atelier creativ, jocuri distractive, karaoke, o paradă a costumelor și o vizionare de film.

Pentru adulți sunt pregătite un atelier de creativitate şi un workshop despre inteligenţa emoțională şi empatie.

The post Noaptea cărților care ne bântuie zilele – Vineri, 1 noiembrie appeared first on Cultura la dubă.