Béla Tarr, unul dintre regizorii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru, a murit la vârsta de 70 de ani, scrie presa maghiară, citată de Agerpres.

TIFF l-a invitat vara trecută la Cluj, unde i-a acordat Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, au umplut sălile la TIFF, în prezența regizorului.

Starea sa de sănătate era vizibil fragilă încă de atunci. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu pentru Cultura la dubă, cu fotografii de Raul Ștef, Béla Tarr a vorbit atunci despre copilăria sa, începuturile și evoluția carierei sale de cineast, dar și despre cinematografia de azi.

Sunt memorabile vorbele sale din acel interviu: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.”

“Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.”, a declarat Béla Tarr pentru Cultura la dubă.

Citiți materialul complet AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A murit Béla Tarr, legendarul regizor maghiar. Anul trecut a fost invitat special la TIFF appeared first on Cultura la dubă.

Anunțul a fost făcut în urmă cu scurt timp de către Academia Suedeză. Autorul a fost premiat „pentru opera sa convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

László Krasznahorkai a primit Man Booker International Prize în 2015, iar numele său era vehiculat pe lista favoriților la Nobel de mai mulți ani.

Cărțile sale sunt traduse și publicate în limba română de Grupul Editorial Trei, la Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction.

Potrivit biografiei autorului, dată publicității de către Academia Suedeză,

“László Krasznahorkai s-a născut în 1954, în micul oraș Gyula, situat în sud-estul Ungariei, aproape de granița cu România. O zonă rurală similară, izolată, constituie decorul primului său roman, Sátántangó, publicat în 1985 (tradus în engleză în 2012 ca Satantango), o adevărată senzație literară în Ungaria și lucrarea care i-a adus recunoaștere autorului.

Criticul american Susan Sontag l-a numit curând pe Krasznahorkai „maestrul apocalipsei” în literatura contemporană, după ce a citit cel de-al doilea roman al autorului, Az ellenállás melankóliája (1989; Melancolia rezistenței, 1998). În această fantezie febrilă de groază, desfășurată într-un mic oraș maghiar dintr-o vale carpatică, tensiunea este amplificată și mai mult. Prin scene onirice și personaje grotesce, Krasznahorkai portretizează magistral lupta brutală dintre ordine și haos. Nimeni nu scapă de efectele terorii.

În romanul Háború és háború (1999; War & War, 2006), Krasznahorkai își mută atenția dincolo de granițele Ungariei, urmărindu-l pe umilul arhivist Korin, care decide, ca ultim act al vieții sale, să călătorească de la periferia Budapestei la New York, pentru a se simți, fie și pentru o clipă, în centrul lumii. În arhive, el a descoperit un manuscris antic extraordinar — o epopee despre războinici întorși acasă — pe care vrea să o facă cunoscută lumii. Stilul lui Krasznahorkai evoluează aici spre o sintaxă fluidă, cu fraze lungi, șerpuitoare, aproape fără punctuație — un stil care devine ulterior marca sa distinctivă.

War & War anticipează marele roman Báró Wenckheim hazatér (2016; Baronul Wenckheim se întoarce acasă, 2019), de data aceasta centrat pe revenirea în patrie, în care autorul jonglează cu bogăție cu tradiția literară. Aici, idiotul lui Dostoievski este reîntrupat în baronul Wenckheim, pierdut în pasiunea sa disperată și în dependența de jocuri de noroc.

Un al cincilea roman poate fi adăugat acestor epopei „apocaliptice”: Herscht 07769: Florian Herscht Bach-regénye (2021; Herscht 07769: Un roman, 2024). De data aceasta, acțiunea se petrece nu într-un coșmar febril din Carpați, ci într-o mică localitate contemporană din Turingia, Germania, afectată însă de anarhie socială, crimă și incendii. În același timp, teroarea din roman se desfășoară pe fundalul moștenirii puternice lăsate de Johann Sebastian Bach. Este o carte scrisă „dintr-o singură suflare”, despre violență și frumusețe, unite într-un mod „imposibil”.

László Krasznahorkai este un mare epic al tradiției central-europene, care se întinde de la Kafka până la Thomas Bernhard, caracterizată prin absurd și grotesc. Totuși, autorul își lărgește orizontul și se îndreaptă spre Orient, adoptând un ton mai meditativ și rafinat. Rezultatul este o serie de lucrări inspirate de călătoriile sale în China și Japonia.

Romanul său din 2003, Északról hegy, Délről tó, Nyugatról utak, Keletről folyó (Un munte la nord, un lac la sud, drumuri la vest, un râu la est, 2022), este o poveste misterioasă, cu pasaje lirice puternice, ce se desfășoară la sud-est de Kyoto. Lucrarea are aerul unui preludiu la monumentalul Seiobo járt odalent (2008; Seiobo acolo jos, 2013), o colecție de șaptesprezece povestiri aranjate în succesiunea Fibonacci, despre rolul frumuseții și al creației artistice într-o lume a orbirii și efemerității. Alături de cele cinci epopei, aceasta este considerată opera majoră a lui Krasznahorkai.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul maghiar László Krasznahorkai este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.

Béla Tarr și-a început cariera făcând documentare despre oamenii din clasa muncitoare. La doar 22 de ani a debutat în lungmetraj de ficțiune cu filmul În sânul familiei (Family Nest, 1977), pe care l-a filmat în doar șase zile, cu o echipă de actori neprofesioniști. Realismul social și critica politică vor caracteriza și următorul său film, Vagabondul (The Outsider, 1981), despre un violonist talentat care-și distruge viața prin comportamentul său iresponsabil, precum și Vieți prefabricate (The Prehab People, 1982), câștigător al unei mențiuni speciale la Festivalul de Film de la Locarno. Criticii i-au comparat de multe ori operele de început cu filmele în stil ciné-vérité ale lui John Cassavetes, deși regizorul maghiar a susținut că nu le văzuse niciodată.

Cu Almanahul toamnei (Almanac of Fall, 1984), Béla Tarr începe să-și consolideze stilul care ulterior i-a devenit trademark: cadre lungi, stilizate și poetice, o atmosferă apăsătoare, infuzată cu angoasă.

În 1988, odată cu Damnare (Damnation) începe și colaborarea de lungă durată cu scriitorul László Krasznahorkai, împreună cu care va scrie scenariile următoarelor sale filme. Poate cel mai cunoscut film născut din acest parteneriat creativ este Sátántangó (1994), o capodoperă de 439 de minute pe care publicul prezent la cea de-a șasea ediție TIFF a avut șansa de a o vedea într-o sală de cinema, pe peliculă.

Considerată de critici una dintre cele mai importante opere cinematografice ale secolului XXI, Armonii Werckmeister (Werckmeister Harmonies, 2000) a fost proiectat la ediția inaugurală a TIFF-ului din 2002 și o are pe generic drept co-regizoare pe monteuza Ágnes Hranitzky, cu care Tarr a lucrat încă de la primele sale filme. Împreună au realizat și Omul din Londra (The Man from London, 2007), în care joacă și Tilda Swinton și care a avut premiera în competiția Festivalului de Film de la Cannes, și Calul din Torino (The Turin Horse, 2011), distins cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Berlin. Despre acesta din urmă, criticul A.O. Scott de la The New York Times a scris că „rigorile vieții te pot doborî. Rigorile artei pot avea efectul opus, iar Calul din Torino este un exemplu — unul extrem de rar în cinematografia contemporană — despre cum o operă ce pare construită pe negarea plăcerii poate, prin disciplină formală, integritate pasională și un dramatism înfricoșător, să genereze o experiență înălțătoare.” După cum a declarat încă de la începutul filmărilor, Calul din Torino este ultimul film al regizorului.

Cu excepția lui Sátántangó, TIFF. 24 programează integrala operei de ficțiune a lui Béla Tarr: În sânul familiei, Vagabondul, Vieți prefabricate, Almanahul toamnei, Damnare, Armonii Werckmeister, Omul din Londra și Calul din Torino – fiecare dintre ele prezentate în proiecție unică.

Prezența lui Béla Tarr la TIFF.24 este posibilă cu sprijinul National Film Institute Hungary și Institutului Liszt – Centrul Cultural Maghiar Bucuresti.

Biletele și abonamentele pentru TIFF.24 pot fi achiziționate online pe tiff.eventbook.ro

The post Legendarul regizor Béla Tarr vine la TIFF, unde va primi Premiul pentru Întreaga Activitate appeared first on Cultura la dubă.