A plecat din România în Argentina la 19 ani, iar dansul i-a deschis orizonturile către o lume nouă, plină de posibilități, către diversitate și înțelegere. A studiat balet, dans modern și dans contemporan, a fost parte dintr-un cor bisericesc, a dansat într-unul dintre cabaretele celebre ale Parisului și s-a stabilit în capitala Franței, unde este dansator, coregraf și profesor de dans.

Influențat decisiv de marele coregraf român Gigi Căciuleanu și școlit de partenera acestuia, Ruxandra Racoviță, Daniel Pop duce mai departe iubirea pentru dansul contemporan și o îmbăgățește cu propriile idei, mișcări și emoții.

L-am întâlnit la Paris chiar cu câteva ore înainte de a urca pe scena Operei Naționale din Paris, unde este parte din spectacolul de operă Manon.

***

Povestea lui Daniel Pop începe acum 37 de ani la Târgu-Mureș. Născut într-una dintre cele mai mixte comunități din România, din punct de vedere etnic, a crescut de mic în diversitate, iar asta l-a ajutat mai apoi să se adapteze diferitelor culturi cu care a intrat în contact.

“Am fost crescut de bunici, părinți, profesori cu această idee, că dacă înveți o limbă străină, o să ai o șansă în plus în viață. Îmi spuneau: fii curios, fii deschis, acceptă diversitatea.

În Târgu Mureș noi avem această coabitare a spațiului cu cei de origine maghiară. Vecinii noștri sunt maghiari, mama a făcut școala primară în limba maghiară și atunci am crescut cu acest exercițiu al multiculturalității și mi s-a părut foarte important din postura de adult, profesionist, dacă am ceva de spus și sunt încurajat și primit cu căldură într-un spațiu nou, atunci să vin și să accept această provocare și să propun un astfel de exercițiu de creație artistică în mai multe limbi, unde la un moment dat, de fapt, limba nu mai era o barieră.”, spune Daniel.

A simțit dintotdeauna o actracție magnetică pentru dans, chiar dacă tatăl și-ar fi dorit mai degrabă să facă box, pentru că “băieții trebuie să știe să se apere”.

“Fiind un copil cu astm bronșic, aveam o sănătate destul de fragilă în acea perioadă și aveam interdicție de a face sport. Dansam de foarte mic copil în fața televizorului, imitând staruri precum Marilyn Monroe, Britney Spears. Aveam foarte multe apucături pe care nimeni nu le înțelegea. Am mers la balet cumva pe ascuns.

Primeam destul de multă bătaie, fiind copil, în fața blocului. Eram foarte plângăcios, de multe ori bolnav, n-aveam voie să mănânc înghețată. Am mers la dans clasic pentru că ce vedeam la televizor mă înăsprea foarte mult și îmi spuneam, uite ce frumos, ce grațios, ce bine e acolo.

Obișnuiam să imit foarte mult gesturile, o imitam pe mama care fuma și fumam creioane pe ascuns. Vedeam niște filme despre cabaret și predam unor copii imaginari dans și tot felul de materii.

Și spun asta acum pentru că, până la urmă, am dansat foarte mulți ani într-un cabaret, am devenit dansator și am devenit și profesor. Cumva aceste vise de copil au devenit realitate.

Cum a fost la cursurile de dans din copilărie?

Am mers la cursuri de balet la Târgu Mureș, sala de sport a școlii generale. La un moment dat, părinții mei au fost convocați pentru a-și da acordul de a primi o bursă la Baletul Bolșoi din Moscova.

Profesoara mea spunea că ar fi bine să încerc să merg în Rusia la o școală de balet pentru că e nevoie de băieți și pentru că sunt înalt și pot să mă dezvolt foarte bine.

Cred că baletul m-a salvat de afecțiunea mea medicală, în sensul în care mi-am dezvoltat capacitatea pulmonară, totuși, ai mei erau încă foarte îngrijorați și nu au fost de acord să plec la Moscova.

Ce ai făcut după aceea?

La 18 ani, când am terminat liceul, am avut ocazia să plec în Argentina să fac o școală de dans, prin intermediul unei prietene foarte bune de la Târgu Mureș, care se afla acolo de doi ani, pentru a studia cinematografie.

Eu urma să mă pregătesc pentru secția coregrafie a UNATC din București, dar nu mă inspira deloc să merg în București, cred că erau și aceste stereotipuri despre relația dintre provincie și București. Pe atunci eu făceam parte dintr-un corb bisericesc și dintr-o trupă de teatru a liceului.

Cei de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș, unde deja lucram ca amator, îmi spuneau: dansul este contra cronometru, du-te spre dans pentru că teatrul poți să-l faci la orice vârstă.

Și cumva munca mea se află undeva la intersecția dintre teatru și dans. Proiectele și interesele mele personale artistice m-au dus pe acest drum, deci cumva tot am ajuns să am un contact cât de cât cu teatrul.”

În Argentina avea să descopere, însă, dansul contemporan, într-un mod complet diferit decât percepea dansul, prin prisma rigorilor impuse de exercițiile de la balet. Acolo a studiat la o școală de dans și a lucrat în paralel ca ospătar pentru a-și asigura un venit.

La vremea respectivă, Gici Căciuleanu, cel care avea să-i devină mentor, era director artistic al Baletului Național din Chile.

“El lucra deja cu dansatori profesioniști, eu nu eram pregătit pe dans contemporan la nivelul acela, și el mi-a propus să vin la Paris ca să urmez cursurile Conservatorului, unde partenera lui de-o viață, Ruxandra Racoviță, era profesoară, avea catedra de Dans Contemporan și am fost ultima ei generație de elevi. M-a pregătit în dans contemporan, iar după ce am terminat, am început să dansez într-o companie unde Gigi Căciuleanu monta spectacole.

Și am lucrat în acea companie vreo 5-6 ani, făcând turnee prin Europa, dansând foarte mult aici în Franța, respectiv Italia.

Ce te-a convins să faci trecerea de la balet la dans contemporan?

O foarte mare jenă pe care-am simțit-o într-un curs de dans contemporan la Buenos Aires unde, efectiv, după 10 minute, mi-am luat geanta să plec și când am pus mâna pe clanță, profesoarea a oprit cursul și a zis: ești sigur că vrei să pleci? Cred că e ceva pentru tine, doar trebuie să-i dai timp. Și a fost un challenge, pentru că întotdeauna am fost de natură foarte agitat, foarte zurliu, preocupat de o sută de chestii, dispersat cumva în spațiu, iar dansul contemporan mi-a deschis o viziune în care orice era posibil.

Dar de unde venea jena aceea?

Din partea unor mișcări, care nu erau neapărat în zona mea de confort sau în ceea ce eu știam să fac, respectiv abecedarul foarte riguros al dansului clasic.

Când am descoperit dansul contemporan nu cunoșteam aceste elemente, totul era despre greutate, despre respirație, despre căzut la sol, despre încetinit, mișcarea despre viteze, diferite volume, corpuri, toate lucrurile astea mi-au plăcut foarte mult și m-au jenat în același timp.

Era cumva frică să mă arunc mai tare, vedeam că întotdeauna este loc de mai mult și în dans clasic e loc de mai mult și mișcările pot fi perfecționate, dar dansul clasic trece printr-o oarecare repetiție a mișcării până devine perfectă, ori în dans contemporan nu există chestia asta.

Dansul contemporan are mai mult de-a face cu mișcarea care va fi hrănită de un gând, de o emoție din spatele ei, cu descifrarea anumitor culturi și subiecte. Cred că e ceva mult mai universal și mult mai deschis către oameni.

Și ai făcut trecerea complet? Nu ai mai dansat balet?

Da, am continuat dansul clasic ca antrenament, pentru că mi s-a părut foarte riguros și foarte important pentru corp și pentru ținuta corpului. Să continui cu dans clasic e un fel de rugăciune de dimineață, dar am plonjat în lumea dansului contemporan, fiind foarte convins că ăsta e drumul pe care îmi doresc să merg.

Avea și această înclinație către lumea teatrului, îmi plăcea foarte mult să vorbesc de subiecte diferite, să am personaje diferite, să nu fiu neapărat în această lume a prințului romantic care trebuie să o poarte pe prințesă sau pe lebădă prin spațiu.

Apoi, în Argentina am descoperit și lumea dansului modern, respectiv jazz, musical. Și când am ajuns în Paris, apropo de ce muncești ca să te întreții, am dat un casting la un cabaret foarte cunoscut aici, Paradis Latin – cabaretul care e pus în aceeasi linie cu Moulin Rouge și cu Lido, a fost construit de Gustave Eiffel într-o arhitectură foarte asemănătoare cu cea a turnului.

E un cabaret unde s-a inventat și unde s-a dansat pentru prima dată dansul cancan în Paris.

Am lucrat 5 ani acolo pe timp de noapte, ca să pot să fac ziua ce îmi plăcea – dans contemporan.  Eram cumva între cele două lumi, lumea nopții și lumea zilei.

Și am mai predat într-un club de dans modern și diferite tehnici de întreținere corporală.

De ce ai ales să continui să faci asta la Paris? Nu era loc de dans contemporan în România? Sau în Argentina?

La Paris mi-am găsit locul și îmi plăcea foarte mult diversitatea. Cred că ce aveam de spus avea de-a face cu ceva foarte universal, îmi plăcea mult să am colegi de peste tot din lume.

Apoi aici există un statut al artistului, un regim de intermitență de spectacol.

Acest regim salarial este unic în lume. Este un sistem care se autoalimentează. În funcție de ce declari și ce taxe plătești la stat, ei îți asigură apoi un trai decent între proiecte.

Cum te-a schimbat la nivel uman faptul că faci parte din această lume a dansului contemporan care se presupune că este mult mai deschisă?

Cred că în dansul contemporan este vorba de foarte multă introspecție și este un drum intim și foarte interior al propriului eu, al ființei. În același timp, poți să fii un mesager, un punct de legătură între culturi, între oameni, între diferite limbi, între diferite limbaje.

Nu cred că aș fi același dacă n-aș fi trăit în Argentina trei ani și dacă nu m-aș fi scăldat într-o cultură latino-americană.

Iar apropo de tradiție, de identitate și de locul din care vin, am încercat întotdeauna să păstrez acest relief foarte frumos și variat al Transilvaniei, ținutul în care eu m-am născut, și să-l aduc prin intermediul mișcărilor, prin intermediul unei oarecare melancolii, în dans.”

La momentul întâlnirii noastre în Paris, Daniel se pregătea să urce pe scena Operei Bastille, unde este parte din producția și distribuția operei Manon încă din 2020. În urma unui casting, a fost selectat în corpul de dans, apoi celebrul tenor Benjamin Bernheim l-a ales drept partener de scenă pentru câteva scene, astfel că în unele reprezentații este actor. În paralel, a fost desemnat și asistent de coregrafie.

“Propunerea coreografică a acestui spectacol este cu un conținut destul de clasic și neoclasic, dar are și influență de dans jazz, modern și contemporan, iar pe baza acestor competențe dobândite prin multitudinea de estetici prin care a trecut corpul meu în anii de studiu, am reușit să iau acest casting.

Din exterior pare că această abordare multidisciplinară e din ce în ce mai des întâlnită în universul operei și al baletului din Paris, am văzut că au fost și spectacole în care dansatori de hip-hop au urcat pe scenă alături de tenori și soprane. Cum se vede de la fața locului această modernizare a unei lumi clasice?

Cred că Franța a fost întotdeauna avantgardistă și și-a propus să experimenteze noi forme. Transversalitatea artistică și această interdisciplinaritate și-au găsit un leagăn în Franța, prin istoria sa, prin revoluțiile sale. Aceste revoluții s-au simțit și în rândul artelor, pentru că un artist este un cetățean activ al societății prin munca pe care o depune, prin riscurile pe care și le asumă și prin această universalitate cu care răspunde noilor provocări.

Ultimii ani în Franța mi se pare că au fost despre a sparge aceste bariere, despre a încerca să meargă mână-n mână cu această idee de democratizare a dansului, de a deschide foarte mult spațiile, de a mixa lumea dansatorilor profesioniști cu dansatori amatori.

La nivel de stat au fost politici culturale gândite în așa fel încât dansul să ajungă în foarte multe spații noi și chiar și instituțiile mari, cum ar fi opera, să aducă voci noi din anumite teritorii foarte îndepărtate de formele clasice. Sigur că au fost controverse și întotdeauna sunt controverse. Dacă vă uitați, de exemplu, la piramida de la Luvru, a fost un mare scandal pentru că s-a intervenit într-un spațiu de patrimoniu cu ceva total inovator, cu ceva unghiular, au fost și tot felul de conspirații.

E un exemplu foarte clar că putem trăi într-o diversitate foarte mare și acesta a fost și motivul pentru care eu am rămas aici.

Pentru că zilnic mă întâlneam cu oameni noi, din culturi noi, din țări noi și era cumva un tărâm adoptiv unde ne simțeam cu toții egali împreună.

Și din punct de vedere geografic a fost o strategie să fiu în Paris pentru că puteam merge oriunde, spre est, vest, nord, sud, foarte ușor și să revin aici, cum spun francezii, la un pied-à-terre, având un picior foarte ancorat în această cultură și în această diversitate.

Ai devenit și cetățean francez?

Da, după 12 ani de locuit aici, ca un cetățean european cu aceleași drepturi, până la urmă, ca și francezii. A fost o decizie personală de a lua și cetățenia franceză pentru că mi s-a părut că încoronează cumva un oarecare efort pe care eu l-am făcut să înțeleg, fără să judec, de ce francezul e rece și distant, când, de fapt e doar rezervat, am ajuns dintr-o educație colectivă, cum e comunismul, pe tărâmul luminiștilor, al filozofilor, al marilor gânditori, unde individualismul este pe primul loc și unde un om, un individ trebuie să învețe să se descurce.

Pentru mine a fost un lucru foarte evident că sunt ca și ei, iar o cetățenie nu o anulează pe cea pe care o am și identitățile pe care le am, ci e ceva care mă îmbogățește, ceva care mă completează și îmi face să mă simt mai complex.”

Deși e deja perfect integrat în Franța, Daniel revine frecvent în România, unde a pus și bazele unei rezidențe artistice la Saschiz, în Transilvania. Vara aceasta, proiectul său, intitulat Tabăra Internațională de Rezidențe Artistice “LEGĂTURI”, este deja la a 4-a ediție. În fiecare an sunt invitați artiști internaționali și naționali, care întâlnesc studenții facultăților vocaționale de la noi, dar și comunitatea locală.

“Mă simt acasă în Transilvania. Și în locurile unde am crescut, unde sunt primit mereu cu brațele deschise, și acolo unde facem tabăra, simt că primesc foarte multă încredere față de formatele artistice pe care le propun.

La Saschiz propun un mix de culturi și de lumi diferite, cea a studenților la școli de arte, cu artiști internațional consacrați, dar și naționali, cu copii din medii rurale defavorizate din punct de vedere cultural, cu oameni cheie acolo în comunitatile lor, respectiv cei care lucrează în educație și le spun copiilor despre activitățile noastre.

În primul an au fost puțin mai reticenți când auzeau atâtea limbi diferite pe stradă, la ei în sat, era ceva foarte nou. Dar când am adus un designer vestimentar care prezenta la Fashion Week în Paris, ei au venit, au stat aproape de ușă, foarte cuminți, în liniște, au ascultat acest artist cu care am moderat o discuție despre drumul lui, despre cum comercializează produsele sale, despre cum creează la Paris. Iar la sfârșit, când s-a terminat un video de prezentare a pasarelei de la Fashion Week, au fost primii care au strigat bravo și au aplaudat.

Apoi, mă gândesc la copiii care au făcut cursuri ateliere de eco-fashion cu acest designer, au învățat să coasă, să dea o viață nouă unei haine vechi.

Tot prin gesturi și prin limbajul corpului s-au putut conecta. Și atunci, pentru mine, asta a fost o probă clară că atunci când ne întâlnim și încercăm să comunicăm cu corpurile noastre, depășim foarte multe bariere.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Daniel Pop, dansator și coregraf româno-francez: “Când comunicăm cu corpul, depășim foarte multe bariere.” appeared first on Cultura la dubă.

Numele Gigi Căciuleanu se confundă cu dansul contemporan, atât în România, cât și la nivel mondial. A construit, alături de profesoara sa, Miriam Răducanu, forme de expresie prin mișcare într-o vreme în care libertatea le lipsea românilor. Și a uimit apoi nume uriașe ale dansului precum balerina sovietică Maya Plisetskaya sau dansatoarea și coregrafa germană Pina Bausch.

A fondat la Rennes primul Centru Național al Dansului Contemporan din Franța și a condus Baletul Național Santiago de Chile.

Locuiește la Paris de 50 de ani, dar și-a pus amprenta și asupra dansului contemporan din România, atât înainte, cât și după Revoluție.

L-am întâlnit în capitala Franței, în cartierul Montmartre, unde locuiește, și am descoperit povești fascinante, de la plecarea din România și perioadele de nesiguranță financiară, în care a mâncat doar gem pe pâine uscată timp de trei luni, până la întâlniri care i-au marcat cariera, cu Pierre Cardin, Astor Piazzolla, Jean Michel Jarre sau Maya Plisetskaya.

***

În iunie 1940, când România a fost somată să elibereze Basarabia, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, bunicii și părinții lui Gigi Căciuleanu au prins ultimul tren spre București.

 “Bunica nu a luat nicio bijuterie, nimic, a luat doar Biblia și un cactus. Dacă am să-mi scriu toate memoriile, o să pun titlul Biblia și cactusul. Biblia o avea încă din 1900, ne citea din ea când eram copii și ținea la ea foarte mult. Felul în care ne citea bunica făcea Biblia să pară o carte de aventuri.

Am locuit cu toții în subsolul unei case de pe strada Eremia Grigorescu, iar eu am avut noroc să cresc între cele două grădini, Icoanei și Ioanid. Pe vremea mea, Ioanid se numea Parcul Pușkin. Acolo ne scăldam în baltă.”

Gigi Căciuleanu a intrat în contact cu dansul pe când avea doar 4 ani. Se întâmpla la o școală de balet de pe Strada Frumoasă din București, în apropierea casei lui George Enescu.

“Dacă ți s-ar întâmpla să te uiți prin gaura cheii, în Țara Minunilor a lui Alice, ai vedea ceva. Știi că e țara minunilor, dar nu știi exact cum e. Dansul nu e doar dans, este necesitate. E o necesitate viscerală, așa cum poezia e o necesitate. Și la mine sunt foarte legate poezia cu dansul și trasatul liniilor.

Mama m-a dus la balet din două motive: unu – eram teribil de neastâmpărat și doi – mama ar fi vrut să fie balerină, dar nu se cădea la vremea aceea în familia noastră ca o fetiță să fie balerină, balerinele erau considerate neserioase. Neputând să fie balerină, mama a devenit botanistă. Era foarte amorezată de plante. Planta este dans. E linie care este dezvoltă, înflorește, are o poveste. Un firicel de iarbă are și o forță extraordinară, iese din asfalt fără nicio problemă. Bagă-mă pe mine sub asfalt să văd dacă pot ieși. Nu! Firicelul de iarbă nu știu cum străbate.

Dansul m-a fascinat în sensul în care mi-a tras o lovitură-n cap, m-am speriat foarte tare pentru că erau tot felul de domnițe care știau mult mai multe decât mine. Eu aveam 4 ani, ce știe un copil la 4 ani? Am început să plâng și o doamnă profesoară blondă, superbă, foarte inteligentă, Nuți Dona, m-a luat în brațe, iar eu am cerut-o de nevastă. Haha. Apoi a început să mă dreseze.

Mi-a zis: <lasă figurile și uite: eu sunt cu tine aici, tu ești pe un maidan, te joci cu o minge, spargi un geam, iese vecinul căruia i-ai spart geamul și te ceartă, tu îi răspunzi și ești între minge și ăla care te ceartă. Tu dansezi cum vrei.> Eu nu știu ce i-am dansat, dar mi-a plăcut foarte mult ideea. Asta era libertatea.”

A continuat apoi să meargă la școala de dans, iar întâlnirea care avea să îi marcheze decisiv traseul artistic a fost cea cu dansatoarea și coregrafa Miriam Răducanu. 

“Miriam a devenit profesoara noastră când am intrat în ciclu 2, adică la 14 ani. Și deodată mi s-au adăugat niște materii, dintre care una se numea Arta Actorului. Mi-a plăcut foarte mult, la un moment dat voiam să las dansul și să mă fac actor, îmi dădeam seama că puteam să fac mai multe lucruri ca actor și mi-a plăcut foarte mult ideea.

Ea ne dădea cursuri de dans, dar nu era voie să se spună dans modern, jazzul era prost văzut, ca fiind muzică modernă. Ea ne-a zis: <uite, aveți voie să improvizați, dar nu halandala, ci cu niște sarcini foarte precise, așa cum fac muzicienii de jazz, deja a pronunțat cuvântul jazz, care era tabu. Sau cum fac muzicienii de foarte mare talent într-o simfonie de Mozart, au un moment de libertate în care pleacă de la simfonia scrisă și au voie să adauge niște nuanțe care sunt ale lor. Eu vreau să lucrez aceste nuanțe cu voi, în care aveți dreptul să fiți liberi, dar trecând prin experiența improvizării cu niște sarcini foarte precise.>

Cu Miriam mi-am dat seama că dansul cu arta actorului nu se exclud una pe alta, ci se îmbină foarte bine. Ea a fost primul dans-actor pe care l-am cunoscut. 

Cei doi au construit împreună celebrele spectacole nocturne, care aveau loc la Teatrul Țăndărică din București, la sfârșitul anilor ‘60. Nocturnele îmbinau muzica, dansul, poezia și actoria, construcția interdisciplinară fiind ceva revoluționar la vremea respectivă.

“Ea a lucrat foarte mult cu teatrul, cu Gina Patrichi, cu Virgil Ogășanu. Virgil Ogășanu a făcut parte din primul nocturn pe care l-am făcut. El a interpretat un monolog din Revizorul, de Gogol, pe care îl lucrase cu Andrei Șerban.

Foarte multe din dansurile pe care le-am făcut cu Miriam au ieșit din improvizație. Înainte de nocturne am dansat foarte mult la oameni acasă. Cine avea un salon mai măricel, ne primea. Oamenii se așezau pe scaune ca la teatru.

Cum a fost posibilă această libertate în acel regim în care exact libertatea le lipsea românilor?

Românii sunt români, pe noi ne-au salvat bancurile, nu uitați că suntem într-o țară de bancuri, chiar dacă unii te turnau pe chestia asta. Noi am râs întotdeauna de multe lucruri și românii au fost mereu foarte latini. Oricât ar încerca să ne strunească, tot latini rămânem. 

Miriam, inspirată de Brâncuși, făcuse la un moment dat un dans care se numea Zborul, era foarte static, doar pe o oscilație, corpul doar avea niște înclinări. Și a fost criticată de colegii ei de la operă, că ce zbor e ală, la zbor se fâlfie din brațe. Și eu m-am dus la ea și am zis: <doamnă, să știți că sunt foarte mâhnit de ceea zic oamenii despre dansul dumneavoastră.>

Și ea mi-a zis: <tu întreabă-i pe ei unde sunt penele la Pasărea lui Brâncuși. Nu te certa cu ei, prezintă doar argumente artistice.> Miriam e foarte diferită de mine. Miriam își cizela dansurile, așa cum Brâncuși își cizela sculpturile. Iar eu eram foarte pe momentul imediat, puteam să schimb un dans în trei secunde. În vremea nocturnelor am spus întotdeauna că ea era covrigul, iar eu dansam, mă strecuram printre găurile covrigului.”

Când Nocturnele, spectacolele de teatru, concertele și spectacolele de opera luau sfârșit, tinerii bucureșteni interesați de zona curajoasă a artei, se adunau la Preoteasa, Casa de Cultură a Studenților. Acolo, mari artiști români dădeau frâu liber imaginației și improvizau într-un mod cuceritor pentru public.

“Improvizam nebunește, veneau tot felul de muzicieni de jazz, frații Berindei, Jancy Korossy, Johnny Raducanu, era un dialog în care nu îmi păsa de felul în care cântau și cum se numește asta în muzică, iar lor nu ne păsa cum se numește mișcarea pe care o făceam noi. La asta, publicul venea în draci. Foarte mulți tineri veneau.”, povestește acum Gigi Căciuleanu.

Alături de Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu a participat la primele festivaluri internaționale. Când Teatrul Bulandra, cu Liviu Ciulei director, prezenta Hamlet la Festivalul de la Edinburgh, Gigi Căciuleanu dansa în undergroundul festivalului: “ne-am pomenit într-o zi că intră Marin Sorescu cu Ion Caramitru și se bagă peste noi, în sensul frumos, și își fac un moment în cadrul spectacolului nostru. A fost spontan și s-a potrivit perfect.”

Poezia, pictura și dansul au avut mereu ecouri în dansul lui Gigi Căciuleanu. S-a îndrăgostit de picturile lui Kandinsky și de cele ale lui Aivazovsky, care i-au dat curajul de a nu-și impune bariere, de a construi forme în mișcare continuă, fără contur.

“Ce ea coreografie? Este o îmbinare de mișcări pe care o inventezi. Inventezi mișcările și îmbinarea lor. Eu fac foarte mult diferența între coreograf și aranjeur. E ca și în muzică, există oameni care inventează niște lucruri și alții care aranjează. Foarte mulți coreografi se autonumesc coreografi nefiind coregrafi. Iau de colo-colo și le lipesc.”

Gigi Căciuleanu a părăsit România în 1973 și s-a stabilit în Franța, după un periplu prin Rusia, Germania, Grecia sau Belgia, refuzând o invitație de a se muta în America.

Întâlnirea cu marea dansatoare și coregrafă germană Pina Bausch i-a dat încredere că o poate lua de la capăt într-o lume nouă.

“Tot ieșind cu Miriam din țară, eu mi-am zis că nu mai pot să așteptăm niște vize, nu știu câtă vreme. Sunt convins că am ceva de spus și nu pot să o spun la operă, unde trebuia să fac ce mi se dădea. La Moscova eu nu voiam să merg, dar Miriam mi-a zis <du-te, băiatule, la ruși, și învață carte!>

Și ați fost la Teatrul Bolșoi?

Da, am stat o stagiune, dar mi-a ajuns, a fost o ucenicie tehnică extraordinară. Era dans clasic, academic, dar cu mai multă libertate. Am avut trei profesori extraordinari, dacă se făcea o săritură dublă, noi o făceam triplă. Mi-a plăcut la nebunie acest challenge tehnic. Și aveam posibilitatea să intrăm pe furiș la soliști, deschideam ușa și ne strecuram. Acolo erau Maia Plisetskaya, Ekaterina Maximova, Vladimir Vasiliev, nici nu te puteai atinge de ei.”

Nu a fost interesat să rămână la Moscova și a continuat să vadă lumea prin intermediul concursurilor internaționale, alături de partenera sa de dans, Ruxandra Racoviță.

“Am câștigat în Germania singurul concurs de coreografie contemporană în acele vremuri. Am câștigat o dată, m-am întors în România și Ruxandra mi-a zis: <Căciu, hai să mai facem un concurs, să mai ieșim, ne mai vede lumea.>

Și am făcut un moment Bolero românesc, noi doi cu un al treilea personaj actoricesc,  Dan Mastacan, care avea niște pasaje actoricești și Raluca Ianegic, care prezenta un fel de flamenco, de simbol al morții, eu citindu-l foarte mult pe Lorca atunci. Acel moment de dans a luat premiul întâi, a doua oară. Niciodată nu se pomenise ca într-un concurs să ia aceiași de doi ani la rând.

Pina Bausch a fost laureata aceluiași concurs cu câțiva ani înainte.Eu am zis că dacă am luat și a doua oară premiul, o să rămân acolo. Dan Mastacan a plecat la Paris imediat și a făcut o carieră extraordinară în lumea filmului.

Eu am rămas în Germania pentru că Pina m-a invitat să vin la ea în companie. Ea era directoarea Școlii de Arte de la Essen. Mi-a propus să lucrez coregrafii cu oamenii pe care îi avea, elevii ei, unii aveau să devină apoi foarte cunoscuți. Era Susanne Linke acolo. 

Am avut șansa extraordinară să lucrez cu acei oameni, am făcut zece creații cu ei. Și acele producții s-au dat prin turnee. Pina le-a combinat cu momente ale ei și momente ale mele. Deci eu aveam momente în care nu dansam și mă uitam ce făcea ea și ea invers. 

Atunci am văzut ce mare dansatoare era Pina și mă duceam de fiecare dată și ziceam: Pina, ești o dansatoare divină, cu toate că era ca un animal, o combinație de dinozaur și de girafă în flăcări a lui Salvador Dalí.

Între timp am făcut-o pe Ruxandra să revină în Germania Și am plecat cu ea în Grecia. Am luat două bilete de vapor, fără să avem ce să mâncăm.”

Proiectele din Grecia nu s-au concretizat, așa că Ruxandra Racoviță s-a întors în România, dar Gigi a mai rămas 3 luni în Grecia, pe insula Hydra de lângă Atena, unde o româncă pe care o întâlniseră deținea o casă. 

“Pe o căldură de 40 de grade, am mâncat timp de trei luni numai biscotte uscate cu marmeladă de portocale, pe care le avea doamna Ralu Manu în casă, ea fiindcă plecată în vacanță. Efectiv i-am exterminat dulapul ăla cu biscotte – niște felii de pâine uscată. Și marmelada o ungeam un pic ca să trag de ea. De atunci, eu nu suport să văd biscotte, nu pot…”

A reușit să ajungă, până la urmă, la Paris, oraș care continuă să îl cucerească și azi, după 50 de ani. 

“Când am ajuns la Paris în iunie-iulie, numai de America nu îmi ardea mie. Am și dormit și de multe ori pe bănci pe malul Senei, atunci se putea, nu e ca acum. Dan Mastacan era plecat, făcea un film în Germania si nu aveam unde să stau. Dar am zis că eu nu plec de aici.”

Acum ne-a dat întâlnire în cartierul Montmartre, lângă biserica Sacre Coeur, în apropierea căreia locuiește. Are 78 de ani, iar dansul, pisicile și poezia reprezintă acum principalele sale interese. Își amintește perfect aventura instalării în Franța, fără să aibă vreo sursă de venit, încercând să lucreze la un cabaret, în timp ce tocmai ceruse azil politic. 

Ruxandra Racoviță i s-a alăturat în această nebunie, iar marea balerină americană Rosella Hightower, directoare a Teatrului din Nancy, le-a dat o șansă: “ne-a spus că are un singur post de dansator, dar îl taie în două și împărțim salariul. Așa am ajuns la Nancy, unde apoi, mi-a dat direcția baletului de acolo. Dan Mastacan mi-a fost asistent. Iar Ruxandra dansatoare – stea.

Am stat 5 ani acolo. Din acea companie de 30 de oameni, am selectat 10 cu care lucram noaptea și făceam apoi turnee prin Franța. Neplătiți, așa voiam noi. Așa ne-a cunoscut ministerul Culturii francez. Și, la un moment dat, am zis, doamne, eu vreau foarte mult să fac numai asta, nu mă interesează să mai fac încă baletele alea pe care, de fapt, nici nu știam să le fac.

Ministerul Culturii mi-a oferit Rennes ori Montpellier. Eu am vrut Rennes, că e mai aproape de Paris. Eu tot la Paris trag. Eu iubesc Parisul, cum o fi el. Am ajuns la Rennes și am stat acolo 15 ani. Acolo am înființat primul Centru Național de Dans Contemporan.”

Prin actorul Dan Mastacan, care devenise asistentul celebrului designer și om de cultură Pierre Cardin, Gigi Căciuleanu a primit de la Cardin propunerea de a face un turneu în toată lumea. 

 Aveam turneu cu un spectacol la Londra, iar Pierre Cardin a intrat în teatru și m-a văzut. A zis că mă vrea. Am venit cu autobuzul și i-am arătat lui Pierre Cardin ce lucram noi noaptea, în mod clandestin, la Nancy, el a zis: vă iau cu acest spectacol. Și așa ne-a făcut turnee prin toată lumea, Japonia, China, în Statele Unite, în America de Sud foarte mult.”

Tot Pierre Cardin l-a pus în legătura cu una dintre cele mai mari balerine sovietice din istorie, Maya Plisetskaya, pe care tânărul Gigi o umărise doar pe ascuns, la Teatrul Bolshoi din Moscova. 

 “Mă sună Pierre Cardin și îmi zice: <nu vrei să o întâlnești pe Maya Plisetskaya? Aș vrea să ți-o prezint și să te vadă dansând>. Și zic, sigur, iau trenul imediat. Mă duc, ajung la Paris la teatru și dansez pe muzică de Ray Charles. Mayei îi place foarte mult, a și scris în jurnalul ei <am întâlnit un român genial>. Ea zice: <nu vrei să mă înveți niște mișcări>? Zic: <doamnă, mișcările astea nu se învață așa, în trei secunde, după o ușă.>

Au trecut ani de atunci și m-a sunat din nou Pierre Cardin: <vreau neapărat să-i facem Mayei un spectacol cadou și m-am gândit la tine.> Dintre titlurile propuse, am ales Nebuna din Chaillot, mi se părea că se potrivește cel mai mult cu personalitatea mea și a ei. Urma să punem spectacolul la teatrul lui, Espace Cardin, în buricul Parisului, pentru mine era o chestie enormă. Și eu am zis, dar cum? Și el a zis: <vine Maya la Rennes și lucrați acolo.> Și a venit Maya.

 Eu am întârziat la gară. Rennes e spre ocean, la 80 km de ocean, deci erau mulți pescăruși.

Ajung la gară, peroanele erau goale, ca în picturile lui Delvaux (n.r. pictorul Belgian suprarealist Paul Delvaux), care desenea niște gări cu semafoare, în care sunt niște doamne goale.

<Maya, vă rog frumos să mă scuzați, am avut repetiții, haideți să vă ajut cu bagajul.> Ea tace, nimic, rămâne așa cu pletele în vânt. Apoi zice <Știu cum este. Dar vă rog să-mi arătați mișcările pe care le-ați gândit pentru mine.>

Și iar începe improvizația, normal. Tu vii gâfâind, transpirând, că e ditamai vedeta acolo și tu întârzii? și încep să-i trasez pe acea gară, nu aveam absolut nimic pregătit, dar, în fine, aveam  școala lui Miriam Raducanu. Am pus banda cu Nebuna din Chaillot și i-am dansat. Ea n-a zis nici pâs. M-a lăsat să mă ia mama naibii pe cheiul ăla, am oprit la un moment dat, că nu mai puteam, și zice: <Da, mi-a plăcut. Dar am o singură pretenție. Să nu cumva să mă lăsați să fac altfel decât cum ați făcut-o dumneavoastră aici.

Ați mai știut să reproduceți apoi?

Pe dracu! Nu, dar nici n-a mai contat. Ea n-a vrut să vadă ce am. Ea a vrut să vadă că mă țin balamalele, că altfel putea să urce-n trenul următor și să plece.

Am făcut spectacolul la Balșoi, l-am făcut în Japonia. Când am ajuns la Balșoi era fix ziua în care ardea Casa Albă a rușilor, sediul guvernului era în flăcări, totul se închidea pe străzi la 9, iar  Elțin a dat o dispensă extraordinară ca spectacolul Mayei să se poată face la ora 4.”

În 1993 a înființat compania Gigi Căciuleanu la Paris, alături de Dan Mastacan și Ruxandra Racoviță.  În paralel s-a întors pe tărâm românesc ca invitat și a contribuit la creșterea unor noi generații de dansatori români. 

 “Vava Ștefănescu, Răzvan Mazilu, Ștefan Lupu, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Lari Georgescu – toți au făcut parte din compania mea și acum toți sunt ceva.

I-am învățat în primul rând că trebuie să fie ei însuși. Că oricât de strictă ar fi coreografia, eu lucrez foarte strict pe coregrafie, coregrafiile sunt scrise tocmai pentru ca din această scriere să poți țâșni afară când vrei. Dar trebuie să ai o bază gândită. Luați o simfonie de Mozart. La Yehudi Menuhin nu se vede geniul pentru că interpretează altceva, ci că o cântă cum o cântă. Să fii liber să fii cum ești tu, asta este marea artă.

Să fie neaoș, mi se spunea chiar domnul Neaoș, fiindcă foloseam cuvântul des. 

Coreografia mării e scrisă. Sunt niște legi fizice. Nu te joci cu ele. Dar uitați-vă la mare, puteți sta ziua întreagă și nu te saturi să o privești. Sau focul din cămin. Și, totuși, sunt legi fizice foarte clare care regizează acele lucruri. Asta ar fi coreografia.

Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Eu nu fac diferență între România și Franța. Dacă am rămas la Paris, e din cauză că semăna al dracului cu România. Mi s-a părut că am nimerit acasă.

Dar care erau asemănările? 

Există o anumită libertate de gândire. Erau și legăturile noastre cu Franța, Cioran, Ionesco, Enescu. Și mi s-a părut o legătură teribil de firească, iar franceza vorbeam de foarte mic.

Românii sunt foarte francezi, de fapt, și francezii sunt foarte români. Sunt diferențe pentru că am avut alte destine.”

***
Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Gigi Căciuleanu, o viață dedicată dansului: “Dansul nu este doar dans. E o necesitate viscerală.” appeared first on Cultura la dubă.

Balerinul britanic Ross Freddie Ray avea 19 ani când ajungea pentru prima dată la București. Ca mulți tineri dansatori, a fost atras de vestea că celebrul coregraf danez Johan Kobborg a preluat conducerea artistică a Operei Naționale București și vrea să modernizeze compania de balet. Se întâmpla în 2014.

„Aveam o înțelegere cu fratele meu, că vom merge la o companie doar dacă vom putea rămâne amândoi. Iar aceasta a fost prima companie care ne-a acceptat pe amândoi. El era mult mai bun decât mine, a fost admis ca solist, iar eu în corpul de balet.”

“Am ajuns în februarie în România, zăpada era foarte mare, iar eu purtam pantaloni scurți și adidași. Totuși, eram doi tineri în București, berea costa doar 5 lei, comparativ cu Marea Britanie, pentru noi era paradisul.”

Însă experiența de la Opera din București nu a semănat deloc cu paradisul. Venit din Anglia, unde există două dintre cele mai mari instituții de balet din lume, a descoperit în România o instituție prăfuită.

“A fost complet diferit față de ceea ce aveam la Londra. La Royal Ballet School și la Royal Ballet îți oferă de toate, securitate, au grijă de tine din toate punctele de vedere, apoi am ajuns la Opera din București, care arăta diferit față de cum este acum, a fost un șoc. Nu înțelegeam ce se întâmplă.

Podelele nu erau sigure, pereții stăteau să cadă, se întâmpla chiar înainte de mare renovare a clădirii Operei. Și erau și probleme la organizarea instituției – la departamentul de costume totul era vechi, repertoriul ales nu era atât de proaspăt pe cât ar fi trebuit să fie.

Pe de altă parte, acel teatru vechi avea un caracter romantic într-un sens.”, ne povestește acum Ross.

Cu toate acestea, prezența lui Johan Kobborg era o garanție a calității artistice. Considerat de mulți specialiști un geniu al dansului, Kobborg avea planuri mari pentru baletul românesc, din care plecase și partenera sa de viață, celebra balerină Alina Cojocaru.

“Johan a înțeles condițiile și a văzut situația drept o oportunitate de a reconstrui de la zero o operă. Renovarea urma să ridice moralul și să schimbe felul în care funcționau lucrurile acolo.”

După ce a prins rădăcini, speranța de schimbare a fost, însă, distrusă, doi ani mai târziu. În 2016, o revoltă a angajaților români i-a înlăturat pe Johan Kobborg și pe Alina Cojocaru cu huiduieli și acuzații de favoritisime față de străini. La rece, Ross încearcă să ne explice scandalul de atunci.

“O instituție de operă e ca un muzeu. Este muzeul pentru repertoriul de balet, de operă. Dacă vine cineva și schimbă brusc tradițiile de acolo, oamenii devin nervoși, nu se simt confortabili în fața schimbării.

Cred că a fost motivul principal pentru ce s-a întâmplat acolo, Johan a încercat să schimbe lucrurile prea repede. Nu repede în sensul normal, ci repede pentru niște oameni care nu își doreau schimbarea.”

După plecarea lui Kobborg, Ross Freddie Ray a mai dansat un an la ONB. Dar se gândea de mult timp să renunțe la dans și să devină coregraf.

“Stăteam pe canapeaua mea din București și am primit un telefon pe whatsapp. Pe ecran îmi apărea sugestia „poate fi Sergei Polunin”și am crezut că face cineva mișto de mine. Așa că n-am răspuns la telefon.”

“Apoi a sunat din nou și am răspuns. Era chiar Sergei Polunin. Nu mai vorbisem niciodată cu el, evident știam cine era.”

Celebrul balerin ucrainean, Sergei Polunin, i-a propus să fie coregraful său la un proiect. Johan Kobborg i-l recomandase lui Polunin pe Ross, iar cei trei au început de atunci o colaborare de lungă durată.

Ross Freddie Ray a realizat coregrafia spectacolului Fraudulent Smile, apoi a show-ului Scufița roșie sau a dansului Bolero.

“De obicei încep cu muzica. Ascult o lucrare care îmi place, apoi încep să apară ideile. De exemplu, la Fraudulent Smile, am stat la o cafenea, am ascultat muzică la căști și am scris pașii de balet. Nu vin în studio și creez acolo, ci vin cu ceva deja creat, vizualizat.

Dar se întâmplă și altfel. La Scufița Roșie muzica a apărut mai târziu în proces. Am început cu povestea, am vrut să o fac mai modernă. Însă tehnica de lucru a fost la fel. Am stat până la 5 dimineața și am scris pașii de balet, apoi am mers în studio.”

Ross Freddie Ray a fost, de altfel, omul care l-a convins pe Sergei Polunin să vină în România, la TIFF. Pe lângă o relație profesională fructuoasă, pe cei doi îi leagă acum și o strânsă prietenie.

“Lui Sergei îi arăt ce am scris și îl întreb dacă se simte confortabil când face pașii. Dacă e ok, continuăm, dacă nu, adaptăm. Are mare încredere în mine și mă lasă să păstrez controlul asupra show-ului, nu îl modifică, ceea ce e flatant.

Nu e o divă, nu se plânge, dacă simte energia pozitivă a publicului, dă totul, indiferent cât de greu este spectacolul, apoi revine și dansează Take me to church, ceea ce e uluitor. Niciun dansator normal nu ar putea depune atâta efort.”

După experiența de la TIFF, Ross se gândește inclusiv la posibilitatea aducerii spectacolului Romeo și Julieta în România, cu Sergei Polunin și Alina Cojocaru în rolurile principale.

“Ar fi extraordinar să aducem show-ul în România, acum toți din echipă avem o legătură cu această țară, inclusiv Sergei, că a fost aici. Dar nu a fost nicio discuție avansată în acest sens.

Ceea ce s-a întâmplat cu Alina și Johan a fost într-o instituție. Dar de ce ar trebui să mai aibă legătură cu vreo instituție? De ce nu pot reveni în sectorul privat? Dacă vor să stea departe, e alegerea lor, dar există varianta să îi aducem aici fără să fie implicată vreo instituție.”

De altfel, Ross crede că viitorul culturii stă în inițiativele private, nu în instituțiile publice. Coregrafiile sale moderne nu sunt altceva decât dovada a viziunii sale asupra culturii vii, care poate trăi independent de relațiile cu statul.

“Vă dau cel mai bun exemplu: în Londra avem Royal Ballet, finanțat de guvern și English National Ballet, finanțat cu fonduri private, care face spectacole extraordinare, inovează dansul. Royal Ballet a rămas în urmă. Asta arată că o companie privată poate să facă lucruri mult mai bune decât una de stat.

Instituțiile de stat nu se schimbă pentru că sunt niște muzee, după cum spuneam, au același repertoriu, iar baletul e neschimbat de 100 de ani.

În plus, unii oameni vor să meargă să vadă costumele clasice, cu tutu, iar asta e ok, e de înțeles. Nu e ceea ce prefer eu, dar e de înțeles. Lacul Lebedelor rămane cel mai vândut spectacol de balet din istorie. Dar spectacolele noi, ceea ce am făcut cu Sergei la Cluj, balet-concert, cred că sunt mult mai interesante pentru public.”

The post Plecat de la Opera Națională București, devenit apoi coregraful lui Sergei Polunin. Povestea lui Ross Freddie Ray. appeared first on Cultura la dubă.

„Dansam și nu acceptam că sunt un dansator. Nu reușeam să înțeleg ce e greșit. Găseam tot felul de motive, dar, de fapt, eu nu mă simțeam confortabil să dansez.”

Când își înalță mâinile către cer, Sergei Polunin își pregătește dansul-zbor care l-a făcut celebru. Pare că se desprinde de pe pământ și se conectează la o cu totul altă lume, la care oricine altcineva devine un simplu spectator.

În spatele zborului său stă, însă, un om fragil, care s-a luptat vreme de peste 15 ani cu o formă de auto-distrugere, menită să îi anihileze durerile fizice, dar mai ales pe cele sufletești.

Sergei Polunin a marcat baletul mondial la doar 19 ani, atunci când a devenit cel mai tânăr dansator principal din istoria Royal Ballet, una dintre cele mai prestigioase instituții de balet din lume.

În paralel trăia, însă, suferința unui copil despărțit de părinții săi. La 13 ani, atunci când a fost acceptat la Royal Ballet School, la Londra, mama sa a fost nevoită să se întoarcă în Ucraina, pentru că nu a primit viza de ședere, tatăl era plecat la muncă în Portugalia, iar bunica în Grecia, pentru a putea întreține singura speranță a familiei: ca micul „Serioja” să iasă din sărăcia pe care ei o cunoscuseră din plin, într-un mic orășel din Ucraina sovietică.

„Eram într-o țară diferită, instituția avea grijă de mine, dar tot eram un străin, iei viză an de an, iar dacă nu mai dansezi la teatru, te dau afară din țară.”

“Ești parte din cultură, dar nu ești parte din acea țară. Da, am stat acolo 9-10 ani, dar am trăit tot timpul cu sentimentul că dacă nu mai dansez o să fiu dat afară. Și exact asta s-a întâmplat.

Am părăsit Royal Ballet și peste două săptămâni mi-au anulat viza, nici măcar nu am putut să mă întorc acolo să îmi iau lucrurile.”, ne povestește Sergei Polunin a doua zi după ce a oferit la Bonțida un spectacol pe care probabil nimeni nu îl va uita.

Show-ul său de la TIFF a început cu o proiecție a unui dans superb, realizat pe Bolero-ul lui Ravel.

Apoi a continuat cu spectacolul Sacré, bazat pe Ritualul primăverii al lui Stravinsky. În final, Polunin a oferit publicului o reprezentație – surpriză a dansului care l-a făcut cunoscut pe YouTube, în întreaga lume – Take me to church.

“M-am simțit foarte bine, am fost într-o formă bună, însă podeaua a fost puțin alunecoasă, din cauza umezelii din atmosferă, seară se depune apă.

Și când am văzut că se umezește podeaua am zis “aaah, o să fie greu!” În astfel de condiții consumi mai multă energie, nu poți să te duci maxim, pentru că trebuie să controlezi mai bine mișcările, să nu aluneci. Aș compara asta cu condusul pe ploaie sau pe șoseaua udă.

Cât despre reacția publicului, am fost super impresionat că au venit atât de mulți oameni, mai mult de 2000, ceea ce e mult pentru un show afară. În mod normal ai 500-300. La Verona, la Romeo și Julieta, au fost 10.000 de oameni, dar acolo e o arenă și un altfel de spectacol.

Am simțit că oamenii au venit să se bucure. Uneori publicul vine ca să critice, să judece sau e oarecum indiferent, dar acest public parcă a venit să se bucure de seară.

Când dansezi pe scenă, te simți mai degrabă puternic sau fragil?

Depinde de personaj. În acest spectacol am fost Nijinsky, care e un mix atunci când înnebunește, este femeie, este animal, așa că adopți, de fapt, mai multe personaje.

Deci ești total în personaj, nu mai ești Sergei omul?

Mai sunt doar puțin, la început, când intru pe scenă. Apoi nu.

Tu mai ai emoții înainte de un spectacol?

Nu prea, nu. Dar corpul este foarte inteligent și cu câteva ore înainte sau cu o seară înainte, eliberează diverși hormoni pentru că tu știi că vei dansa, așa că apar schimbări automate în corp. Îți setezi mintea că ai spectacol, iar corpul se adaptează, se pregătește.

Mai ai dureri mari atunci când dansezi sau după?

Am, dar nu mai sunt îngrozitoare. Am început să iau CBD (nr. ulei de cannabis) după ce am văzut că niște luptători de MMA îl iau și scapă de dureri.

Dar este sănătos?

Este, cel puțin așa se presupune, hahaha. Ce este cert e că mă scapă de dureri.”

Sergei Polunin spune că a început să simtă bucuria de a dansa abia după 30 de ani.

În filmul documentar „Dancer”, proiectat vineri la TIFF și aplaudat minute în șir de public, există o mărturie ce te face să înțelegi nefericirea care l-a copleșit ani la rând:

„Baletul nu a fost alegerea mea. A fost alegerea mamei mele. M-am rugat să mă accidentez atât de tare încât să nu fie nevoie să mai dansez vreodată.”

Sergei Polunin în filmul Dancer (2016)

Pe când strălucea pe scena de la Londra, se făceau 6 ani de când nu își mai văzuse tatăl. Apoi a aflat că părinții săi, care nu veniseră niciodată să îl vadă dansând, au divorțat.

Așa a început o formă de auto-distrugere, cu abuz de alcool și multe nopți pierdute. A început să găsească mai mult aspecte negative ale universului din care făcea parte, așa că după 3 ani de la numirea sa ca principal, a ales să părăsească Royal Ballet pentru totdeauna.

„Dansam și nu acceptam că sunt un dansator. Nu reușeam să înțeleg ce e greșit. Dansam și mă gândeam că mă enervează nu știu ce lumină care îmi intră în ochi sau că tempoul muzicii nu este bun sau costumul e greșit, nu îmi vine bine.”

“Știi ce se întâmpla? Găseam tot felul de motive, dar, de fapt, eu nu mă simțeam confortabil să dansez.”

De altfel, dansul său pe melodia lui Hozier, Take me to church, trebuia să fie ultimul său dans. Prin acel videoclip, regizat de celebrul fotograf american, David LaChapelle, Polunin voia să își ia adio de la lumea dansului.

Dar clipul a devenit viral și a stârnit în copii din toate colțurile lumii dorința de a dansa.

„A fost un sentiment că ceva nu s-a încheiat. Nu știam ce. Cred că simțeam că dacă voi pleca, nu se va mai schimba nimic important în dans și că dacă rămân, poate există șansa să fac schimb eu ceva în dans.

Nu știu încă 100% ce m-a făcut să revin. A fost un sentiment puternic că este ceva de făcut pentru dansatori și că doar prin dans puteam să fac asta.

Atunci mi-am dat seama că aș putea fi un exemplu pozitiv. Până atunci, nu am vrut să fiu un exemplu bun. Când eram la școală, nu îmi placeau modelele bune sau în filme nu îmi placeau personajele pozitive.

Îți plăceau personajele negative?

Îmi plăceau personajele mai interesante. Nu voiam să fiu exemplul pozitiv, voiam să fiu un exemplu interesant. Dar când am văzut cum au reacționat copiii la acel clip, atunci am realizat că pot face ceva bun, constructiv, mai degrabă decât distructiv.

Și cum ai găsit bucuria de a dansa după 30 de ani?

S-a întâmplat după scandalul cu contul meu de Instagram.

Am simțit că după aceea ceva s-a schimbat. După tot haosul ăla, am mers pe scenă și pur și simplu m-am simțit diferit, deodată. Am zis “uau, ceva s-a schimbat!”

Este posibil să fi schimbat karma din viața mea și să fi acceptat ceea ce am ca pe un dar. Să accept, în sfârșit, că eu sunt un dansator.”

Urma să interepreteze rolul Prințului Siegfried în Lacul lebedelor, la Opera din Paris, atunci când pe contul său de Instagram a făcut o serie de afirmații controversate, cu tentă homofobă, referitoare la dispariția masculinității sau declarații dure față de persoanele grase.

Postările sale au dus atunci, în ianuarie 2019, la demiterea sa de la Opera din Paris. În plus, susținerea sa publică față de Vladimir Putin au determinat declararea sa drept persona non-grata în Ucraina, astfel că de 2 ani nu mai are voie să intre în țara natală.

Locuiește la Moscova și și-a înființat propria companie – Polunin Ink, cu care prestează spectacole acolo unde este invitat.

„Care este motivul pentru care ai ales să te stabilești la Moscova?

Am mers inițial în America, iar acolo nu am găsit nimic de care să mă agăț. Mi-au zis: „Mergi în Rusia, fă niște spectacole acolo, arată ceea ce poți și apoi întoarce-te în America.”

Dar nu s-a mai întors.

“Admirația ta pentru Vladimir Putin are legătură cu faptul că Rusia te-a primit după ce ai părăsit Royal Ballet? Că Rusia te-a adoptat, atunci când altcineva nu a făcut-o?

Este o chestie mai degrabă personală decât legată de Rusia. Acolo era Igor Zelensky (nr. balerin rus), el m-a văzut și mi-a propus să lucrăm împreună și pentru mine asta a fost ceva nou, să văd pe cineva atât de determinat să lucreze cu mine. Și mi-a prins bine, a fost mentorul meu pentru câțiva ani.

Dar nu am ales Rusia. De exemplu, am vrut să merg la școală în Rusia și Rusia nu mi-a dat bani pentru școală, Anglia a făcut-o. Nu aș spune că Rusia e chiar așa primitoare.

Trebuie să te zbați mult să reușești acolo, eu am muncit mult la Teatrul Stanislavski, apoi în Siberia, la Teatrul Novosibirsk.

Deci nu aș spune că Rusia e un loc super primitor. Are propriile…

Probleme?

Nu aș zice probleme. Aș zice că e un loc închis. Știu actori celebri care au zis că iubesc Rusia, au vrut să se stabilească acolo, dar nu au reușit să penetreze sistemul. E un fel de “ăsta e teritoriul nostru.”

Pentru că ai menționat asta despre actori, știi că sunt cazuri celebre de oameni de cultură, actori sau regizori, care au ajuns în închisoare pentru că au criticat sistemul. Iar tu ai spus ieri ceva foarte interesant, că oamenii ar trebui să fie mai toleranți față de opiniile celorlalți și că toți ar trebui să fim liberi să spunem ceea ce gândim. Și atunci, cum te raportezi tu la Rusia, care judecă oamenii pentru ceea ce gândesc?

În Rusia, poți să spui ceea ce vrei atât timp cât ești persoană privată și ai bani. Dacă iei bani de la guvern, lucrezi cu guvernul. Și atunci, ca artist, faci această alegere. Dacă iei bani de la guvern, nu o să poți spune ceva rău despre guvern.

Trebuie să fii deștept. Dacă ai nevoie de bani, poți să te asociezi cu un miliardar care poate sponsoriza proiecte și vei putea face ceea ce vrei. Nu se va atinge nimeni de tine, relația ta va fi doar cu acel miliardar.

Dar dacă iei bani de la guvern, dacă tu ai fost hrănit cu banii lor, apoi spui lucruri rele despre guvern o dată, de două ori, de trei ori, atunci înseamnă că ți-ai cerut-o. Asta e părerea mea.”

Din august 2019 a revenit în atenția iubitorilor de balet, atunci când a devenit parte din producția Romeo și Julieta, alături de celebra balerină română Alina Cojocaru. Cei doi au strălucit pe scena Arenei din Verona, în fața a 20.000 de oameni, apoi au fost chemați la Londra, orașul unde amândoi au cunoscut gloria.

Aveau spectacol programat la Royal Albert Hall în aprilie 2020, dar a fost amânat din cauza pandemiei și reprogramat pe 1 decembrie 2021.

„Pe Alina am cunoscut-o la Royal Ballet. Ea era deja un superstar, eu eram la școală. Ea era o balerină extraordinară, iar eu eram un elev, veneam la spectacole.”

“Era chiar cel mai mare star al Royal Ballet pe atunci.

La Royal Ballet ați dansat vreodată împreună?

Foarte puțin am apucat. La vremea aceea am simțit că Alina nu era 100% fericită acolo, avea niște frământări interioare și am simțit asta când am dansat, atunci nu am avut o conexiune așa de bună, așa cum o avem în Romeo și Julieta. Acum ea e mult mai fericită și se bucură de ceea ce face.”

Doi dansatori geniali, angelica Alina Cojocaru și un balerin “bântuit de demoni”, așa cum afirmă la un moment dat în filmul „Dancer” chiar Polunin, au regăsit împreună bucuria de a dansa și, într-o coincidență stranie, fiecare are probleme cu țara natală.

Dacă Polunin a fost renegat de Ucraina, Alina Cojocaru a ales să părăsească România după uriașul scandal cu tentă xenofobă, care a explodat la Opera Națională București în 2016.

Pe atunci, angajații români ai ONB l-au acuzat pe coregraful danez Johan Kobborg, director artistic al ONB, că favorizează balerinii străini și că a perceput comisioane mari pentru producțiile pe care le-a adus la Operă. Danezul apreciat în toată lumea baletului mondial a decis să plece, iar partenera sa de viață, Alina Cojocaru, a fost huiduită de colegii români chiar pe treptele operei.

Povestea a dus inclusiv la schimbarea ministrului Culturii, dar de atunci nimic nu a mai spălat imaginea pătată a instituției. Din punct de vedere artistic, baletul Operei Naționale București a suferit o decădere majoră și s-a adâncit în mediocritate.

În schimb, Alina Cojocaru și Johan Kobborg au continuat să revoluționeze dansul.

„Am ajuns să facem Romeo și Julieta prin Johan Kobborg. Este o figură super importantă în baletul classic, îmi place prospețimea lui, felul în care creează coregrafiile și pune pașii împreună, felul modern în care privește baletul în prezent.

El a avut ideea să facem Romeo și Julieta, după ce Arena di Verona ne-a solicitat un spectacol, așa că le-a combinat pe cele două.

Alina a fost o alegere evidentă pentru rolul Julietei, pentru că este probabil cea mai bună Julieta din toate timpurile, a dansat în acest rol de foarte multe ori, în diferite feluri. Iar eu am fost pentru prima dată Romeo.

Spuneai că ți-ai dori să aduceți spectacolul Romeo și Julieta în România. Dar tu ești familiar cu motivul pentru care Alina și Johan au plecat din România?

Păi a fost o poveste celebră, a ajuns până în America și în Anglia, e greu să nu o știi, hahaha. (râde)

Și tu cum îți explici acea poveste?

Pentru mine, Johan e un geniu, îmi place de el extraordinar de mult și îl înțeleg. El când își imaginează ceva și vrea să facă ceva, o face imediat. Poate că în România a încercat să schimbe lucrurile prea repede. Poate că uneori ar trebui să o ia mai încet, pas cu pas. Asta este posibil să se fi întâmplat.

Dar cred că el era foarte bun pentru baletul românesc, toată lumea vorbea despre asta.

După acel scandal nefericit, Alina a spus că nu se va mai întoarce să danseze în România. Ați discutat vreodată posibilitatea serioasă de a veni aici și crezi că tu ai putea să o convingi pe Alina să danseze din nou la ea acasă?

Eu cred că ar fi foarte important chiar și pentru a uita orice urmă negativă acelei povești, cred că ar putea să se schimbe în ceva pozitiv.”

“Cred că ar fi minunat pentru România și pentru ei să se întâmple asta, să schimbe lucrurile în ceva pozitiv. Este și un spectacol foarte bun, deci ar aduce în România balet foarte bun.”

Acum că găsește bucurie în dans, la 31 de ani, Sergei Polunin spune că se simte mai în formă ca oricând și speră să danseze cel puțin până la 47 de ani. Între timp, încearcă să ofere cunoștințele sale viitoarelor generații. La Cluj a susținut un masterclass cu tineri balerini români și vrea să preadea mai mult de acum încolo.

La două ore distanță de Kherson, orașul ucrainean în care s-a născut, dar în care nu mai are voie să se întoarcă, guvernul rus construiește acum o școală de balet, al cărei director este deja Sergei Polunin. Se întâmplă în Crimeea.

Vorbește cu entuziasm despre acest loc, care va oferi condiții de lux pentru copiii care vor dori să facă balet, dar și locuri de cazare pentru părinții acestora, astfel încât nimeni să nu mai fie nevoit să trăiască despărțit de familie, așa cum a fost el. Cu acest pas, Sergei Polunin este oficial parte din sistemul despre care spune asumat că nu poate fi criticat atât timp cât îți dă bani.

Cu toate acestea, resimte dorul de lumea baletului clasic, instituțional, a cărui stea a fost și a ales să nu mai fie.

„Ai regretat vreodată decizia de a părăsi Royal Ballet?

E un loc extraordinar și o instituție mare, e un loc confortabil. Acolo calitatea lucrurilor e la cele mai înalte standarde, așa că îmi e dor de asta.

Îmi lipsește să aibă cineva grijă de mine. Mă refer la costume, machiaj, că tot timpul se ocupă cineva de tine. Partea asta îmi lipsește. Când ești singur, liber, e periculos. Atunci când poți să faci orice, te întrebi „și acum ce fac?”

Dacă ai avea posibilitatea să te întorci într-o mare instituție de dans, ai vrea să faci asta?

Mereu mă gândesc la asta. Și mereu îmi dau seama că nu e ceea ce vreau. Aș putea să merg la Bolshoi sau la Mariinsky, dar de fiecare dată când sunt aproape de acest pas zic „nu, e un pas înapoi pentru mine. Am făcut asta deja, timp de atâția ani.”

Ce sfat ai avea pentru părinții care își împing copiii spre balet și pentru copiii care îl practică?

Dansul este foarte greu, implică multe sacrifcii, eu nu l-aș recomanda, trebuie să-l iubești, în primul rând copiii trebuie să-l iubească, nu părinții.

Dar cu dansul poți să faci foarte multe lucruri, poți să devii orice, un animal, o parte dintr-o poveste.

Tu ți-ai încuraja fiul să facă balet?

Ar fi super, pentru că ar fi ușor pentru mine, că știu totul despre dans. Mi-ar plăcea, dar va fi doar alegerea lui. El e o altă persoană și va face ceea ce vrea el.”

The post INTERVIU Sergei Polunin: “Am acceptat, în sfârșit, că sunt un dansator.” appeared first on Cultura la dubă.

Controversat de-a lungul anilor din cauza abuzului de alcool sau droguri, dar și din cauza unor declarații cu tentă homofobă sau a susținerii publice a lui Vladimir Putin, Sergei Polunin a încercat azi să explice alegerile și declarațiile făcute.

“Nu am fost niciodată homofob, am spus doar că bărbații trebuie să fie bărbați pe scenă și femeile trebuie să fie femei. Nu regret că am spus asta, ci poate cum am spus-o, poate cam agresiv.”, a declarat artistul.

Acesta a recunoscut că a consumat diverse substanțe de-a lungul timpului, care îl ajutau să scape de durerile la spate.

Întrebat dacă nu e ciudat ca în momentele de intimitate cu partenera sa, aceasta să privească chipul lui Vladimir Putin tatuat pe pieptul său, Polunin a afirmat că “aceste tatuaje devin parte din tine şi nu le prea mai dai multă importanţă. Nu ştiu cum să răspund la această întrebare.”

Pe de altă parte, acesta și-a reafirmat aprecierea pentru Vladimir Putin – “Îl admir pe Vladimir Putin. Îmi place energia lui. Cred că este important să avem o America puternică, la fel cum e important să avem o Rusie puternică, să fie un echilibru în lume.” Dansatorul a precizat și că și-ar dori ca oamenii să fie mai toleranți și să accepte orice opinie, nu să îi judece pe ceilalți pentru părerile lor.

Sergei Polunin a ținut să precizeze, însă, că oamenii și politica se schimbă și că ceea ce crede acum, poate nu va mai fi valabil peste câțiva ani. De asemenea, el însuși și-a schimbat atitudinea față de dans.

Dacă la momentul realizării videoclipului “Take me to church” intenționa să se lase definitiv de dans, acum susține că a descoperit bucuria de a dansa și vrea să revină la cea mai bună formă a sa.

În schimb, a afirmat că dacă ar fi putut alege o altă carieră, știind ceea ce îl va aștepta, ar fi făcut-o – “Dacă aș fi știut ceea ce mă aștepta, aș fi ales altă viață pentru mine, mi-ar fi plăcut să fac actorie sau să fiu un om de afaceri. Dar sunt recunoscător că mama m-a îndrumat către balet, am început să am bucuria de a dansa abia la 30 de ani.“

Sergei Polunin va susține în această seară un show unic – Up, Close and Personal – în fața publicului de la TIFF, la Bonțida.

Sergei Polunin Up, Close and Personal va debuta cu proiecția Bolero, un performance coregrafic în care capodopera lui Ravel capătă o nouă dimensiune prin dans. Seara va continua cu Sacré, un spectacol bazat pe Ritualul primăverii, al lui Igor Stravinski, și inspirat din stilul dansatorului Vaslav Nijinski, în viziunea coregrafică a artistei japoneze Yuka Oishi. 

La final, balerinul va sta de vorbă cu publicul. Iar vineri, de la ora 16.00, Polunin va fi prezent la proiecția filmului documentar “Dancer”, despre viața și cariera sa, și va răspunde, de asemenea, întrebărilor publicului.

The post Sergei Polunin la TIFF: “Abia la 30 de ani am început să simt bucuria de a dansa.” appeared first on Cultura la dubă.

Protestul a avut loc după un nou abuz pe care îl reclamă o parte din angajații Operei Naționale Române din Iași – demiterea prim-balerinului Vlad Mărculescu, una dintre cele mai critice voci la adresa managerului Beatrice Rancea.

Acesta a fost demis în luna septembrie, iar de apromativ două săptămâni artiștii ONRI au protestat zilnic pe scările Operei din Iași.

Culmea este că tot în luna septembrie, Beatrice Rancea a devenit membru PNL, filiala Sector 5 București și ar urma să fie anchetată de corpul de control al unui coleg de partid, ministrul Culturii Bogdan Gheorghiu. Mai mult, filiala PNL Sector 5 e condusă de Daniel Dragoş Tănăsoiu, şeful Corpului de Control al Primului Ministru, Ludovic Orban. 

Iată ce declara Tănăsoiu la intrarea lui Beatrice Rancea în PNL:

Astăzi, protestatarii au discutat la minister cu Bogdan Gheorghiu.

Iată punctul de vedere al ministrului Culturii, după această întâlnire:

„Încă de la începutul acestui an, în urma sesizărilor primite din partea unor angajați ai ONRI, în care se solicita demiterea managerului instituției, am dispus efectuarea unui control, începând cu data de 9 februarie, la Opera Națională Română din Iași.

Raportul, finalizat în data de 06.05.2020, a fost transmis în 16.06.2020 către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași și către Curtea de Conturi a României.

Înțeleg că există nemulțumiri, dar nu putem lua nicio decizie fără a respecta procedura legală. Suntem receptivi la problemele artiștilor, cu toții trecem printr-o perioadă dificilă, dar este important să respectăm toate reglementările legale.

În urma sesizărilor reprezentanților Artis Moldova, legate de noile nereguli de la Opera din Iași, am decis să trimit din nou corpul de control. – a declarat Bogdan Gheorghiu.

Managerii instituțiilor din subordinea Ministerului Culturii sunt evaluați anual conform legii, iar cea mai recentă evaluare a managerului ONRI a fost realizată la începutul acestui an, pentru activitatea desfășurată în perioada 19.10-31.12.2019.

Astfel, o nouă evaluare pentru activitatea din anul 2020 va avea loc anul viitor, conform OUG 189/2008, aprobată prin Legea 269/2009, la care se vor lua în calcul și măsuri oferite de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași și Curtea de Conturi a României. 

The post Ministrul Culturii trimite din nou Corpul de Control la Opera din Iași, după demiterea prim-balerinului Vlad Mărculescu appeared first on Cultura la dubă.