A studiat la Institutul Francez al Modei de la Paris și a colaborat cu branduri mari precum Dior, Veja sau Stella Luna, însă a ales să se întoarcă și să creeze în România atât propriile colecții, cât și pentru instituții de spectacole sau pentru UNTOLD.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Ovi, cum este cunoscut printre apropiați, povestește parcursul în carieră, ce muncă presupune realizarea conceptului de festival la UNTOLD, precum și cum vede el piața de design vestimentar din România. Dincolo de acestea, rămâne un artist plastic îndrăgostit de desen și pictură.

***

Pentru început, spune-ne, te rog, cum s-a născut pasiunea ta pentru design?

Pasiunea pentru artă și design este motivată de mediul meu familial și de parcursul profesional ulterior. Ceea ce la început a părut o joacă, s-a transformat, prin multă muncă și studiu, sub îndrumarea tatălui meu, pictor de profesie, într-o carieră artistică completă.

Cum s-a concretizat drumul spre o carieră în design?  A fost vreun moment de cotitură pe acest drum?

Deși, inițial, eram foarte atras de grafică (anatomie umană și portret), la finalul Liceului de Artă din Baia Mare, am optat pentru a-mi continua pregătirea artistică în domeniului designului vestimentar. L-am considerat un domeniu complex, care însumează cunoștințe și tehnici interdisciplinare: noțiuni de arhitectură – în structura și construcția veșmântului, elemente de pictură – în printul materialelor, de design – în funcționalitatea și estetica acestora. Întreg parcursul meu este unul firesc, cu multe satisfacții.

Ce au reprezentat, mai exact, studiile la Paris?

Colecția mea de disertație a participat și câștigat concursul național “Pasarela”, organizat de Ambasada Franței în România și Institutul Francez al Modei de la Paris. Prin urmare, am participat la programul post-universitar de modă și accesorii, pe care l-am și absolvit după doi ani și am făcut un internship la compania Stella Luna, din Padova, Italia.

În cadrul acestui program post-universitar la IFM Paris, am avut șansa de a colabora cu branduri prestigioase precum Cristian Dior, Veja sau Stella Luna. Experiența a reprezentat pentru mine o perfecționare a cunoștințelor dobândite, pe care am avut și șansa de a le pune în practică.

Ce ai învățat la Stella Luna?

Colaborarea mea cu acest brand de încălțăminte a fost benefică în plan profesional, mai ales că mă aflam la finele anului universitar la Institutul Francez al Modei de la Paris. Am dorit să învăț și să dobândesc experiența și în acest domeniu, dovadă fiind faptul că am reușit să creez propria colecție de încălțăminte la colecțiile vestimentare ulterioare.

Intenția mea nu a fost de a rămâne în Franța sau în Italia, ci mereu mi-am dorit să mă reîntorc și să-mi dezvolt propriul brand.

Cum și când s-a născut colaborarea ta cu UNTOLD?

În prezent sunt Senior Concept Artist la UNTOLD, cu care colaborez de aproape cinci ani. Prima colaborare a fost în 2017 și a constat într-o schiță de concept pentru Main Stage-ul UNTOLD din acel an.

În 2019 am continuat colaborarea printr-o suită de schițe de concept pentru temă și un proiect de design vestimentar, respectiv crearea a patru costume pentru ceremonia de deschidere a festivalului.

Ce stă în spatele unui concept de festival, cum se naște el, cum evoluează și cum devine ceva concret?

În spatele unui concept de succes stă munca unei întregi echipe de creație. Odată ce tema este stabilită, fiecare membru contribuie la dezvoltarea ei, în funcție de specializarea pe care o are (arhitectura, graphic design și concept art).

Conceptul vizual pornește și se dezvoltă de la câteva schițe și compoziții grafice, care funcționează ca ghid în arhitectura ulterioară (activări, baruri și stage design) și grafic design (afișe și materiale grafice).

Descrie-ne puțin munca ta la Untold.

Munca mea constă în transpunerea conceptului în schițe, desene și ilustrații. Creez un pachet complex de variante, din care doar una este câștigătoare și care urmează a fi dezvoltată și finalizată.

Mă ocup, în egala măsură, de crearea de personaje, stage desgin, adică ilustrație pentru Main Stage UNTOLD și Main Stage UNTOLD Dubai, ilustrație pentru activări, baruri și structuri.

Având în vedere profesia mea, mă ocup și de realizarea colecției de merchandise UNTOLD (fashion și accesorii).

Ce este specific conceptului din acest an?

În fiecare an, UNTOLD propune un alt concept, care face parte din universul său creativ. Acesta este anticipat prin elementele grafice postate pe parcursul anului și dezvăluit integral cu puțin timp înainte de începerea lui. În felul acesta, se creează un orizont de așteptare incitant, care culminează cu ziua în care festivalul își deschide porțile, iar participanții văd Main Stage-ul.

Anul acesta, capitolul IX are o temă de actualitate – “Human Nature”, drept urmare, personajul central este “Mama Natură”, văzută ca o personificare a figurii materne, a naturii și a forțelor naturale.

Figura ei statuară simbolizează frumusețea, serenitatea și generozitatea naturii umane și a tuturor ființelor vii. În mod firesc, elementele florale sunt abundente și constituie laitmotivul plastic al temei.

Cu ce ai contribuit tu, mai exact, la realizarea lui în actuala ediție?

Așa cum spuneam mai devreme, contribuția mea constă în transpunerea la nivel grafic a conceptului, crearea personajului principal și a elementelor organice care o înconjoară. (O multitudine de tipuri de flori, liane, elemente vegetale și animale.) Am dorit să-i confer personajului un caracter senin, imperial, fără elemente care să o identifice cu o anumită prezență feminină.

Ai avut și o colaborare cu Opera din Cluj. Povestește-ne puțin despre ce a fost vorba.

Deși nu este prima colaborare cu Opera Națională Română din Cluj-Napoca, “La Fanciulla del West”, de Giacomo Puccini, a fost primul meu proiect de anvergură, care se traduce printr-o colecție vestimentară concepută și adaptată rigorilor unui spectacol de operă.

În calitate de designer scenograf am gândit această colecție compusă din peste 60 de piese vestimentare, caracterizate printr-o paletă cromatică generoasă, printr-o mare diversitate a materialelor, a tehnicilor de manipulare a acestora și prin multitudinea accesoriilor folosite.

Tema acestui spectacol, a Vestului Sălbatic, anii 1850, a fost incitantă, mai mult decât generoasă și mi-a făcut o reală placere să o recreez.

Te-ar mai interesa și alte colaborări cu instituții culturale?

În măsură în care timpul mi-o va permite, sunt oricând deschis unei colaborări cu domeniul cinematografic și teatral.

Ce îți place cel mai mult să desenezi?

Desenez oricând, oriunde, cu mare placere. Dacă ar fi totuși să aleg un subiect preferat, acesta ar fi portetul uman.

Ce are bun scena de design vestimentar în România? Dar ce îi lipsește?

Cred că, în prezent, moda din România are mulți tineri designeri foarte talentați și dedicați, care își fac auzită vocea la nivel național și internațional. Consider, însă, că ascensiunea unui tânăr designer este anevoioasă, deoarece nu există o conexiune directă între universitățile de artă și industrie, respective între creator și consumator, pentru că nu există fizic suficiente magazine de specialitate (concept store-uri).

Am observat că la nivel internațional există un trend anti- fast-fashion și pro haine de designer. Totuși, puțină lume își permite să facă această trecere. Tu cum vezi lucrurile? Cum putem avea produse de calitate în dulapul nostru, dacă venitul este unul mediu?

Trendul actual de trecere spre hainele create de un designer este motivat și justificat de faptul că publicul devine conștient de risipa actuală, condițiile vitrege din unele ateliere, impactul negativ asupra mediului și calitatea materialelor.

Consumatorul de modă, în prezent, își dorește haine și accesorii originale, unicat, versatile și care să-l reprezinte.

Sfatul meu este să pună accentul pe calitate în detrimentul cantității, pe alcătuirea unei garderobe formate din piese de bază, timeless, din materiale naturale și durabile care se pot recompune în diverse ținute.

Pe ce îți dorești să îți concentrezi atenția în viitor?

Intenționez să dezvolt în continuare propriul brand, să colaborez cu UNTOLD, să desenez și să pictez mai mult.

***

Material realizat cu sprijinul UNTOLD.

Festivalul UNTOLD are loc între 8-11 august la Cluj-Napoca.

The post Povestea designerului Ovidiu Pop, de la Institutul Francez al Modei la dezvoltarea conceptului artistic al festivalului UNTOLD appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

Ami Barak este un nume apreciat la nivel internațional în lumea artei contemporane. Puțină lume știe, însă, că la origine este român. A condus vreme de 6 ani departamentul dedicat Artei Orașului din cadrul Primăriei Parisului și a coordonat primele ediții ale Nopții Albe din capitala Franței.

Este curator independent de artă contemporană, critic, istoric de artă și fost profesor universitar, într-o permanentă căutare și descoperire de noi artiști talentați, cel care coagulează idei și concepte artistice sub formă de expoziții.

S-a născut la Bistrița Năsăud, a crescut la Baia Mare și a studiat Istoria Artei la București. În 1974 a plecat de sub regimul Ceaușescu și a început o nouă viață.

“Plecarea mea a avut loc într-un mod miraculos. Nimeni nu a crezut că se va întâmpla într-un timp atât de scurt. Pe vremea aceea, când făceai cerere de plecare, dura ani de zile. Și cei mai mulți nu ajungeau să plece. Eu am plecat după 3 săptămâni. Abia după aceea am aflat cum a fost posibil. 

Ceaușescu aștepta vizita lui Nixon în același an și un senator american democrat a trecut un amendament în Senat prin care Clauza Națiunii Favorizate, pe care o dorea Ceaușescu, era condiționată de liberalizarea emigrării. 

Și Ceaușescu, într-un semn de așa zisă bunăvoință, a ridicat bariera timp de trei luni, timp în care au emigrat câteva zeci de mii de români.”

Îți amintește perfect ziua în care a depus actele de plecare. Era 15 mai. 

“Toți apropiații ziceau că sunt sinucigaș, că o să mă trimită în uzină și în armată, că o să mă hărțuiască și o să ratez tot. Mama a plâns vreme de o săptămână. Culmea e că eu le dădeam dreptate, simțeam că fac un act sinucigaș.”

“Mi-a venit aprobarea exact la o lună, pe 15 iunie. Pretextul era că plec în Israel la rude. Eu nu văzusem rudele alea în viața mea. Erau o soră și un frate al tatălui, care plecaseră în 1945 cu un vas de la Constanța, au ajuns în Cipru, au stat în lagăr, după care au mai stat în lagăr în Palestina.”

Cu un tată chimist, originar din Piatra Neamț, și mama funcționar la bancă, venită din Târgu Neamț, Ami Barak a fost atras de artă încă din copilărie, fără a avea modele cu înclinații artistice în familie. Îi picaseră în mână diverse albume de artă și descoperise o altă lume decât cea gri, industrială, în care trăia.

“Mi se părea că istoria artei era ca un refugiu dintr-o lume în care totul era fals. Fake-ul era un plan cincinal.”

A ajuns la Tel Aviv, unde a făcut 2 ani de master și primele sale expoziții. Iar în 1982 a plecat la Paris, unde l-am întâlnit și noi azi. 

“A fost greu, dar nu atât de greu, fiindcă am venit cu o bursă pentru doctorat la Sorbona. Fusesem acceptat și la Universitățile Columbia și Toronto, dar ei nu mi-au dat bursă. Așa că i-am ales pe francezi. 

Când am ajuns acolo, am fost privit drept un israelian, deși nu eram deloc, eram român.

În fond, am exact profilul unui evreu rătăcitor chiar și acum.

Chiar dacă am origini românești și am păstrat legături profesionale cu România, nu am emoții românești. La fel e și cu Israel. În 1998 m-am simțit ca un francez pentru simplul fapt că atunci când Franța a câștigat Cupa Mondială, am avut emoții și m-am bucurat mult.”

Pe măsură ce a studiat mai mult și a intrat în contact direct cu lumea artei, făcând un stagiu la Muzeul de Artă Modernă din Paris, a devenit din ce în ce mai interesat de arta contemporană.

“Pentru mine chiar plecatul din România a fost o chestie de aici și acum, de contemporaneitate. Una dintre dorințele mele în artă a fost să mă interesez de ceea ce se întâmplă astăzi și mai puțin de ce s-a întâmplat în trecut.”

“Pe atunci nu erau istorici de artă care să se intereseze de prezent. Era prost văzută asta. De fapt, meseria asta de curator care se interesează de istoria prezentului, e o meserie nouă. S-a născut în mai 1969.

A avut loc o expoziție la Berna, Elveția, curatată de o personalitate foarte puternică, Harald Szeemann. Expoziția se chema When Attitudes become form. E considerată evenimentul care a dat naștere acestei profesii. 

Era un concept la bază, iar curatorul a fost cel care a înjghebat ideile și a solicitat artiști ale căror demersuri erau ca o ilustrație a acelui concept. 

În lumea muzeelor, expozițiile erau legate de fenomene istorice, de exemplu peisajul olandez în secolul 17, sau figuri artistice văzute cronologic – anii de tinerețe, de maturitate. Fenomenul expozițional nu era văzut ca o agregare de idei.”

“Curatorul e atent la ceea ce face artistul, are o interpretare și înțelege opera unui artist și a altora, care împreună formează o mișcare, o tendință. Acesta e punctul de plecare. Apoi pune la cale un eveniment, o expoziție, un festival, etc.”

În 1992 a candidat la un post instituțional și a devenit directorul unui muzeu de artă contemporană la Montpellier, în sudul Franței. 9 ani a stat acolo și a plecat la Paris când a primit propunerea de a organiza evenimentele care celebrau 20 de ani de eforturi ale statului francez de a achiziționa artă contemporană cu bani publici.

“Am organizat 14 expoziții în toată Franța cu opere din colecție. Evenimentul s-a numit Trésor Public și vreme de un an am muncit pe rupte pentru aceste expoziții. 

După aceea am fost vânat de un cabinet de recrutare și așa am ajuns la Primăria Parisului și m-am ocupat de tot ce e proiect artistic în spațiul public, dar și de Fondul Municipal de Artă Contemporană.”

A curatoriat prima ediție a Nopții Albe din Paris, eveniment care avea să deschisă larg porțile artei contemporane către public.

“În primii ani de carieră aveam 100 de persoane la un vernisaj și mi se părea extraordinar. La început, în anii 60, apoi 70, 80, chiar și 90, arta contemporană era ceva confidențial. Eram obișnuiți să fie puțină lume, un fel de cenaclu, nu ne așteptam la mai mult. 

-Cum vă explicați acum interesul mondial pentru arta contemporană?

La începutul anilor 2000 s-a făcut un shift generațional. Copiii duși de părinți la muzee, au devenit adulți. În același timp, a fost un soi de democratizare a artei.

E un răspuns complex la întrebarea asta, am făcut chiar studii cu sociologi. 

Într-adevăr arta contemporană a trecut la o fază de confidențialitate maximă la un fenomen de masă. 

Pariul meu atunci cu Noaptea Albă a fost că vom avea 20.000 de vizitatori într-o noapte, ceea ce ar fi fost enorm. Muzeul de Artă Modernă din Paris aduna pe atunci cam 20.000 de vizitatori la o expoziție în două luni. Deci am pariat cam aiurea, eram convins că o să pierd o sticlă de șampanie. 

Șocul a fost că în noaptea respectivă, RATP a ieșit cu 1 milion de călători pe timp de noapte. La fața locului, era puhoi. 

Azi, la un vernisaj, în primul rând nu intri. Apoi, chiar și cei privilegiați fac coadă de două ore. Mii de oameni vin la vernisaj. La Palatul Tokio e o coadă de un kilometru. 

E foarte interesant fenomenul. Fundația Louis Vuitton, care face expoziții de mare audiență, a avut un eveniment cu capodopere din muzeele ruse, o expoziție fenomenală cu 200 de capodopere, una lângă alta – Monet, Gauguin, Van Gogh, Pissarro, etc. La acea expoziție, publicul era alb. Au avut peste 1 milion de vizitatori, am fost de câteva ori și toți erau albi. 

Mergeți acum la expoziția Warhol – Basquiat, făcută tot de Louis Vuitton. Majoritatea vizitatorilor vin din periferie. Publicul e amestecat. Bineînțeles, Basquiat era afro-american, dar este o expoziție de artă contemporană. 

Deci arta contemporană a schimbat și profilul sociologic al publicului și deschiderea. Așa se explică și interesul mult mai larg la nivel mondial. 

Apoi, a jucat un rol și dimensiunea de eveniment, faptul că sunt performance-uri, instalații, un soi de implicare a publicului în artă. Și mai e și aspectul legat de modă. Există o piață, înainte nu exista, arta contemporana nu avea valoare de piață.

Începând cu sfârșitul anilor 90, arta contemporană a început să aibă o valoare de piață mult mai ridicată decât unele opere clasice. Adi Ghenie valorează cât un Rubens sau un Rembrandt. E super interesant. 

Și mai este și cool să fii văzut la astfel de evenimente. Știu oameni care economisesc jumătate de an ca să își cumpere o geacă Louis Vuitton sau o chestie Pharell Williams.”

Când vorbește despre lumea artei contemporane, Ami Barak e cu zâmbetul pe buze, pasionat și plin de umor. Pentru a înțelege mai bine fenomenul din spatele unor lucări la care publicul reacționează “asta puteam să fac și eu”, curatorul ne explică ce e considerat relevant în artă și care sunt diferențele între un artist vândut cu zeci de milioane de dolari la licitații sau alții care sunt expuși în muzee, dar nu vând la fel de bine.

“Până la un anumit moment, nu există o legătură între valoare artistică și valoare de piață. Muzeele achiziționează opera pe un ansamblu de criterii, iar valoarea de piață nu joacă un rol. 

Muzeele se gândesc în ce măsură e o operă timpurie, într-un context istoric. În ce măsură ea reprezintă o contribuție importantă într-o înșiruire istorică. E important să aibă o chestie de unicitate, de specializare. 

Piața, pentru că nu exista, a fost formată din primii colecționari care au învățat de la artiști și de la acei galeriști care s-au aventurat să promoveze arta contemporană. Acești galeriști au inițiat colecționarul, care nu știa nimic. 

Apoi s-a format prima generație de colecționari interesați de artă contemporană, care mergeau la expoziții, la târguri și începeau să știe ce vor.

După aceea au apărut colecționarii din lumea finanțelor, din lumea modei și a publicității, oameni cu mulți bani. Și e o chestie tipică pentru oamenii cu bani, pentru ei e important ce le place lor, nu își pun problema ca valoarea de piață să fie echivalentă cu valoarea artistică.

Și cu cât costă mai mult, cu atât sunt gata să dea mai mulți bani. Ca și adidașii lui Michael Jordan.

Am avut o experiență incredibilă în materie de valoare de piață, care mi-a schimbat cu totul perspectiva la întrebarea de ce oamenii dau atâția bani pe o chestie care mie nu mi se pare atât de valoroasă.

Eram la Seul și am ajuns la o licitație cu un coleg coreean. Licitația nu era pe opere de artă, ci pe bolovani, pe pietre. Când spun bolovani, nu exagerez. Erau pietroaie, de diferite dimensiuni, mai mici, mai mari. Erau niște chestii care mie mi se păreau de o extremă banalitate. Highlight-ul a fost un bolovănaș de vreo 10 kg, care arăta ca pe stradă. 

La ce valoare credeți că a ajuns licitația?

-Zeci de mii de euro?

-3 milioane de dolari. Atunci mi-am dat seama că pe ce se dau banii și câți bani se dau e o altă planetă.

-Și atunci, raportându-ne la arta contemporană, este corect să spunem că un artist poate fi foarte bine cotat la licitații, dar nu așa de bine văzut la marile muzee și galerii?

-E frecvent. Dar invers funcționează. Dacă e văzut de muzeu, la un moment dat o să se încrucișeze cu piața.”

Chiar și în zilele noastre, deși este deja un fenomen mondial de larg interes, arta contemporană continuă să nască uneori controverse puternice și uimire. Și este normal să fie așa, ne spune curatorul cu o vastă experiență.

Istoria e cea care ne dă răspunsuri lucide și ne ajută să înțelegem prezentul, cum am ajuns, de exemplu, de la arta Renașterii la arta vândută prin NFT.

În 2021, artistul Beeple a devenit al treilea cel mai scump artist în viață, după ce lucrarea sa „Everydays: The first 5000 Days”, un colaj digital alcătuit din 5000 de ilustrații, s-a vândut la licitație sub formă de non-fungible token, pentru 69 de milioane de dolari.

“În 1913, un artist francez, pe care îl chema Marcel Duchamp, a decis că opera de artă poate fi un obiect care nu a fost fabricat de artist. Primul obiect ready-made a fost un scaun pe care el a pus o roată de bicicletă. Deci artistul nu a creat obiectul, ci l-a ales.

Duchamp a dat o definiție “cine e artist? E cel care face arta. Și ce e arta? Este ceea ce face artistul.” E o tautologie. De ce vă spun asta?

În 1913, cărările s-au bifurcat. Câmpul de definiție a artei s-a schimbat. Când vorbești despre Leonardo și despre Marcel Duchamp, nu vorbești despre același câmp artistic. E clar că nu poți să te înțelegi.

Dacă bunica spune că asta nu e artă, are dreptate, nici măcar nu poți să te cerți cu ea. 

Ea știe că arta e într-un fel, noi știm că poate fi și altfel. În arta contemporană avem și pictură, sculptură, dar avem și ready made, instalații, inteligență artificilă, multimedia. 

Și s-a mai întâmplat o chestie când a apărut fotografia. O chestie care e reproductibilă la infinit, nu are valoare de piață. Și ajungem azi la lumea digitală. Ca să îi dai o valoare de piață, s-a creat NFT. Devine astfel, un unicat. Non-fungible token e doar pentru tine. Dar o fotografie fără NFT poate fi multiplicată la infinit. Iar caracterul speculativ crește valoarea pieței.”

În timp ce evenimentele de artă contemporană din lume se schimbă odată cu evoluția rapidă a tehnologiei, muzeele de stat din România arată ca în secolul 19, spune Ami Barak, fost președinte al Asociației Internaționale a Curatorilor de Artă Contemporană. În limba română, cuvântul curator nici măcar nu a fost inclus până acum în dicționare. 

Ami Barak a făcut parte din boardul Muzeului Național de Artă Contemporană din București vreme de 9 ani, dar în ultimii ani a colaborat doar cu mediul privat.

Anul acesta curatoriază mai multe evenimente la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, o expoziție la Cluj și urmărește îndeaproape scena artistică din România.

“Primul muzeu din România care funcționează pe un model de muzeu de artă modernă e MARe. În România funcționează coerent centrele private, spațiile neconvenționale.”

Își împarte timpul între lucru, expoziții și călătorii, iar la Paris se bucură de concertele dirijate de Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței, privit de francezi drept un superstar.

Are doi copii, fiica îi moștenește înclinația către artă contemporană, în timp ce fiul, absolvent de studii de cinema, și-a descoperit o nouă pasiune și a devenit măcelar, ne povestește amuzat tatăl.

Locuiește în inima Parisului, aproape de Place de la Bastille, acolo unde ne-a dat și întâlnire, la finalul unei zile de lucru, în care se întâlnise cu mai mulți tineri artiști.

Unul dintre acesta l-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a fi remarcat. Ami Barak i-a răspuns astfel:

“Eu când mă duc într-o expoziție, eu știu de îndată că opera asta e a lui cutare. De unde știu? Pentru că am văzut înainte și e o chestiune specifică artistului, are o semnătură, un stil. E el și nu e altcineva.

Asta i-am spus: fă în așa fel încât dacă voi intra într-o sală de expoziție și o să văd o lucrare a ta, o să știu că ești tu. Nu înseamnă că o să devii bogat, ci că o să ai locul tău în antologia epocii. 

Van Gogh a vândut o singură lucrare în viața lui, a murit sărac lipit pământului și azi e un recordman. Ca o operă să aibă valoare maximală, la început n-are nicio valoare. Picasso spunea același lucru. Ideea de speculație funcționează doar așa.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Ami Barak, curator: “Arta contemporană a trecut de la confidențialitate maximă la un fenomen de masă.” appeared first on Cultura la dubă.