Pentru Familia Regală a României, artele și cultura au făcut parte din proiectul de modernizare a României și au servit drept liant diplomatic între elitele politice românești și cele din străinătate. Castelul Peleș este una dintre cele mai valoroase moșteniri materiale lăsată de primii monarhi ai României, ilustrativă pentru spiritul epocii.

Distinși patroni ai artelor, Regele Carol I și Regina Elisabeta au susținut numeroase personalități marcante ale culturii românești – Dimitrie Dinicu, Vasile Alecsandri, George Enescu, Elena Văcărescu etc. – și au creat o punte între scena artistică locală și cea internațională. 

Într-o expoziție aniversară centenară dedicată artistei de origine germană Dora Hitz (1853-1924), în sala veche de muzică a Reginei, Muzeum Național Peleș din Sinaia omagiază colaborarea specială dintre tânăra artistă germană și Regina Elisabeta a României. 

Expoziția, care va putea fi vizitată până în data de 15 februarie 2025, este curatoriată de Shona Kallestrup (Universitatea St Andrews, Scoția) și de Natalie Gutgesell (Asociația de artă Kunstverein Coburg). Un muzeu virtual dedicat expoziției de la Peleș și Dorei Hitz poate fi accesat aici.

Anul acesta, personalitatea artistei este omagiată și în Berlin, oraș în care a devenit unul dintre co-fondatorii Secesiunii – mișcare artistică de avangardă ce s-a opus standardelor academice și influenței politicului în artă. O parte dintre lucrările artistei sunt expuse chiar în fosta reședință a lui Max Liebermann – unul dintre avangardiștii de frunte ai Secesiunii Berlineze – printr-o colaborare între Institutul Cultural Român și Liebermann-Villa am Wannsee. Expoziția „Dora Hitz – Lupta dintre vechi și nou” va fi găzduită în acest spațiu simbol al avangardei până pe 20 ianuarie 2025.

Cu această ocazie, Cultura la Dubă prezintă un portret al Dorei Hitz – artistă vizionară și susținătoare a drepturilor femeilor.

Dora Hitz (1853-1924) a fost o figură marcantă a avangardei din Paris, Dresda și Berlin. Deși născută într-o familie de artiști din Altdorf, lângă Nürnberg, Hitz a crescut și a activat într-o epocă în care contribuția feminină în lumea artei nu era încurajată și recunoscută.

Pregătirea artistică a Dorei Hitz a început la  München, în cadrul Damenmalschule der Frau Staatsrat Weber, într-o perioadă în care femeile erau sistematic excluse de la academile tradiționale de artă și de la cursurile de desen după model viu. Treptat, Hitz s-a transformat într-o apărătoare a accesului femeilor la educație artistică.

La Expozitia Generală de Artă și Industrie din München din 1876 (Allgemeine Kunst- und Kunstindustrie Ausstellung), Dora Hitz a cunoscut-o pe Regina Elisabeta. O întâlnire întâmplătoare care a marcat traiectoria tinerei pictorițe după ce suverana i-a recunoscut potențialul și a invitat-o în România.

„Consider o mare fericire a vieții mele faptul că, fiind tânără, am putut trăi o vreme în regatul lui Carmen Sylva, sub protecția ei specială”, a declarat Hitz decenii mai târziu, potrivit documentelor citate de Muzeul Național Peleș. Regina Elisabeta, fiind la rândul ei artistă, își semna creațiile literare sub pseudonimul de Carmen Sylva.

Între 1878 și 1882, Dora Hitz ajunge la Casa Regală a României, chiar în momentul reluării construcției Castelului Peleș după Războiul de Independență – proiectul Regelui Carol I al României.

Între 1883 și 1890, Dora Hitz realizează, la Paris, o serie de treisprezece lucrări care articulează vizual temele literare ale lui Carmen Sylva, povești pe care Regina le-a scris la începutul carierei sale literare. Unsprezece dintre ele au decorat Sala de Muzică, iar celelalte două au flancat ușa din sala de mese regală. Patru lucrări se află și astăzi în Sala de Muzică, putând fi observate de orice vizitator al Palatului.

Una dintre aceste lucrări, “Copilul Soarelui”, este o reprezentare inspirată din colecția de doisprezece basme alegorice semnată de Carmen Sylva – Leidens Erdgang (publicată în limba engleză sub titlul Pilgrim Sorrow). Basmele descriu efectele produse de forma personificată a virtuților Viață, Luptă, Suferință, Pace, Răbdare, Curaj și altele, în timp ce rătăcesc pe Pământ, potrivit informațiilor puse la dispoziție de organizatorii expoziției.

“Safo”, o pictură care astăzi se află în colecția Muzeului de Artă a României, este singura din această serie în care înfățișarea Reginei este reprezentată. Artista s-a inspirat din poezia Reginei cu același nume (1880), care, împreună cu Hammerstein, au fost primele publicate sub pseudonimul „Carmen Sylva”. Ambele au fost incluse în Stürme (1881), parte a unei colecții dedicate „eroismului nevăzut al femeilor”. Poeta greacă Safo a fost un model pentru scriitoarele independente de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În această pictură, Hitz face explicită legătura dintre Sylva și Safo prin înlocuirea chipului muzei grecești cu cel al Reginei. O contestatoare a reprezentărilor masculine tradiționale, Sylva a modificat povestea astfel încât sinuciderea lui Safo să nu fie determinată de suferința produsă de partenerul ei, ci să fie un act de sacrificiu pentru propria fiică. Sylva s-a identificat clar cu Safo, „înconjurată de fete tinere, cărora le-a dedicat arta și poezia”, potrivit aceleiași surse.

Dora Hitz a fost, pe lângă pictor de curte, și aliată a Reginei în eforturile de educare și promovare a femeilor în sfera artelor. Acestea au colaborat la îmbunătățirea educației artistice pentru fete în România: Hitz a predat pictură și desen la Ateneul din București, parte a Azilului Elena Doamna (un orfelinat și o școală pentru fete, aflate sub protecția Reginei Sylva din 1870), și a facilitat legături educaționale cu München. 

Deși avusese și avea să continue să aibă succes la Paris, s-a mutat la Berlin în 1892. Câțiva ani mai târziu a devenit co-fondatoarea Secesiunii din Berlin, o mișcare artistică apărută în Germania la 2 mai 1898. Nemulțumiți de restricțiile impuse artei contemporane de către împăratul Wilhelm al II-lea, 65 de artiști s-au „separat”, manifestându-și opoziția față de standardele artei academice și de ingerințele guvernului. Mișcarea este clasificată ca o formă de modernism german și a fost precedată de mai multe secesiuni.

În 1893 Dora Hitz a înființat o școală de artă pentru femei în Berlin, iar în 1913 a devenit prima președintă a Frauenkunstverband – Asociația Artistelor. Întâlnirea care a stat la baza înființării Asociației a fost organizată după adunarea anuală a unei alte asociații – ‘Educația Femeilor. Studiile Femeilor’ –  unde pe ordinea de zi s-a aflat tema admiterii femeilor la studii academice în universitățile de stat. Eforturile acestei generații de femei vizionare au determinat în 1919 Academia Regală de Arte Frumoase din Berlin să acorde femeilor șansa la studii pentru prima oară în istoria instituției.

Când mai târziu și-a înființat propria școală de artă, Dora Hitz s-a asigurat că studentele sale puteau desena după modele nud, o abordare curajoasă și reprezentativă pentru personalitatea și aspirațiile artistei. 

În ciuda contribuțiilor sale substanțiale și a legăturilor sale importante în lumea artei, ultimii ani de viață ai Dorei, petrecuți în Berlin, au fost marcați de solitudine, sub influența bolii și a problemelor financiare. Dora Hitz a murit în 1924, lăsând în urmă o bogată moștenire artistică și un model de angajament față de promovarea potențialului feminin în arte.

The post Dora Hitz, pictorița care a redat pe pânză scrierile Reginei Elisabeta. Un centenar de la dispariția unei importante îndrumătoare a femeilor în artă appeared first on Cultura la dubă.

“Sunt mai deștept decât dracul pentru că-l voi putea păcăli pe Dumnezeu, pocăindu-mă.” – Jurnal, 1934

“Îmi face plăcere să văd români, fiindcă am fost atâta timp ne-român. Și am ne-iubit atâta timp România, că acuma mă simt din nou frate cu ei.” – Eugene Ionesco, 1990

“Am scris o piesă de teatru care se intitula Cântăreața cheală, doar ca să-mi fac prietenii să râdă”

“Lumea este în același timp oribilă, superbă și divină.”

Eugene Ionesco

Eugene Ionesco a marcat literatura modernă prin textele sale dramaturgice, precum Regele moare, Cântăreața Cheală, Rinocerii, Scaunele sau Lecția. Practic, numele său se confundă în întreaga lume cu teatrul absurd, iar textele sale sunt jucate în teatre din toate colțurile lumii.

“Ionesco are meritul de a merge contra curentului, de a sfida opiniile curente, când ar fi putut să-și consolideze poziția literară flatându-i pe tineri, așa cum au făcut Sartre și atâția alții.” – Emil Cioran, 1976

A plecat la Paris, ca bursier al statului francez, în 1938, acolo unde a îndeplinit și funcția de atașat cultural al României.

Succesul său ca dramaturg devine vizibil după cel de-al doilea Război Mondial. La Paris se joacă în 1950 prima reprezentație a piesei Cântăreața cheală, în regia lui Nicolas Bataille, la propunerea Monicăi Lovinescu.

În 1970 devine primul scriitor de origine română acceptat ca membru al Academiei Franceze.

Urmează, însă, o perioadă lungă, de câțiva ani, în care se confruntă cu o puternică depresie, unul dintre motivele nefericirii sale fiind impresia că textele sale nu mai sunt jucate la fel de des, iar el nu mai este astfel un scriitor important.

L-a legat o prietenie specială de Emil Cioran și Mircea Eliade, cei trei apărând într-o fotografie celebră din Paris, în anul 1977.

“Mircea e plin de elanuri și mai tânăr ca niciodată. Nu același lucru se poate spune despre Eugen și despre mine, amândoi obosiți, excedați, disperați.”

Emil Cioran, 1978, Paris

“Eugen, în fond, e foarte nefericit, veșnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie.” – Emil Cioral, 1979, Dieppe

“Mi-a telefonat Ionescu (o face zilnic) să mă întrebe ce mai fac: “Nu știu ce mai caut pe lumea asta”, i-am răspuns. “Nici eu.”, a fost replica lui” – Emil Cioran, 1985, Paris

Eugene Ionesco a trăit cu frica de moarte, probabil ceea ce l-a făcut să privească, spre sfârșitul vieții, înspre divinitate.

A avut trei cetățenii: franceză, română și germană, dar cel mai mult s-a identificat cu cultura franceză. A murit la Paris, la vârsta de 84 de ani și este înmormântat la Cimitirul Montparnasse.

Fiica sa, Marie-France Ionesco, în vârstă de 75 de ani, este moștenitoarea drepturilor de autor pentru textele tatălui său și cea care trebuie să își dea acordul pentru ca acestea să fie puse în scenă de un teatru.

Recent, Marie France Ionesco declara că tatăl său nu s-a simțit niciodată apropiat de România. Ea a fost și prietenă bună cu regizorul Lucian Pintilie, alături de care a stat până în ultimele sale clipe de viață.

“Lucian Pintilie era foarte legat de țara lui. Spre deosebire de tatăl meu – care nu era deloc legat de România. Ce leagă, cred, un om de o țară e copilăria. Mai ales pentru artiști, locul unde s-a format limba, … pentru Lucian asta era limba română, dar pentru tatăl meu nu. El s-a născut în România, e adevărat, dar avea 2 ani când a venit în Franța. Apoi, din motive complicate, s-a întors în România când avea 13 ani, dar nu s-a adaptat deloc. Nu știa limba, era un străin . A și scris undeva ”Așteptam doar o ocazie ca să plec cât mai repede” și chiar așa s-a întâmplat.

Ei (părinții) în casă vorbeau în românește mai mult atunci când nu voiau ca eu să înțeleg… Dar am învățat românește din discuțiile cu prieteni, cu Mircea Eliade. Cu Cioran nu vorbeau românește niciodată, doar în franceză.

La un moment dat tata, care fusese profesor, mi-a spus ”Alors tu vas l’apprendre correctement”. Și așa m-am dus la Sorbona, am învățat gramatică… dar cu prietenii am învățat; Sergiu Celibidache de exemplu , ne duceam la ei în vacanță, acolo am învățat să înot și să vorbesc românește…

Marie-France Ionesco, fiica lui Eugene Ionesco
Interviu pentru RFI România, octombrie 2018

The post 111 ani de la nașterea lui Eugene Ionesco sau cum un avangardist îl păcălește pe Dumnezeu appeared first on Cultura la dubă.