Producția a primit Grand Prix și Premiul FIPRESCI la Cannes și este considerată în presa de specialitate printre cele mai bune filme ale anului trecut.

Regizorul reușește să sugereze atrocitățile comise la Auschwitz prin contrastul dintre sunete terifiante și viața de vis pe care o duce familia comandantului lagărului, în casa ridicată chiar lângă zidul locului de exterminare. Pentru a crea cât mai realist grădina feerică în care se petrece o mare parte din acțiunea filmului, echipa de producție a plantat și construit de la zero peisajul floral, cu 4 luni înainte de debutul filmărilor.

Povestea este o adaptare după romanul lui Martin Amis cu același nume, publicat în România de Editura Pandora M în cadrul colecției Anansi. Cartea vorbește despre Paul Doll, comandatul fictiv al lagărului de la Auschwitz, dar Glazer aduce în film personajele reale. Filmul „Zona de interes” spune povestea comandantul lagărului de exterminare de la Auschwitz, Rudolf Höss (jucat de Christian Friedel), și soția sa, Hedwig (Sandra Hüller).

Înainte de filmări, regizorul Jonathan Glazer a lucrat timp de 10 ani la documentarea subiectului. A lucrat alături de o echipă care a citit toate volumele cu mărturiile supravieţuitorilor, ale grădinarilor sau servitorilor, căutând orice referinţă la familia Höss.

Filmările au avut loc chiar la Auschwitz, la 50 de metri de casa originală. Casa și grădina au fost reconstituite pe baza planurilor originale, iar simularea e cât se poate de precisă: distanța dintre casă și lagăr, dintre casă și coșul de fum, este exactă.

”Din moment ce e vorba despre acest loc în mod specific, aveam nevoie să fiu acolo pentru a face un film despre el. Încărcătura pe care o are, ororile care s-au întâmplat acolo, și filmarea în proximitatea lui erau esențiale pentru mine. Proximitatea noastră şi proximitatea actorilor de acest loc şi îndoielile, temerile și sentimentele nerostite pe care le avea toată lumea din distribuție și din echipă cred că au contribuit la rezultat.”, a declarat regizorul Jonathan Glazer.

Naziștii SS numeau „Zona de interes” cei 40 de kilometri pătrați care înconjoară complexul de la Auschwitz, cel mai mare dintre lagărele de concentrare construite de naziști,  alcătuit din trei lagăre principale și aproape 50 de lagăre secundare.

“Îmi amintesc că la prima dintre multele călătorii în Polonia, mă gândeam că nu pot face filmul dacă nu era nimic altceva decât întuneric. Și am întâlnit o femeie de 90 de ani care era acolo la vremea respectivă. Avea doisprezece ani și făcea parte din rezistența poloneză.

Mi-a povestit că ieșea și se ducea pe ascuns să hrănească în secret câțiva prizonieri, și nu a spus-o cu mândrie.  Era ceva ce trebuia să facă. Pentru ea, era natural în acele circumstanțe. Povestea ei mi-a rămas în minte și am simțit că este ceva sfânt; nu în sens religios. Dar ea se afla la capătul opus al spectrului, era lumina. Simțeam că pot face filmul.”

Filmul are 5 nominalizări la Premiil Oscar, la categoriile Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun film internațional, Cel mai bun scenariu adaptat și Cel mai bun sunet.

„Zona de interes” este disponibil în 40 de cinematografe din 20 de orașe din țară și este distribuit în România de Bad Unicorn. Programul AICI.

Listă de cinematografe și program: https://badunicorn.ro/film/zone-of-interest

The post “Zona de interes”, un film memorabil despre Holocaust, intră în cinematografele din România appeared first on Cultura la dubă.

„Au început să demoleze crematoriile. Prima oară ne-au ordonat să scoatem șindrilele și căpriorii, să demontăm cuptoarele… până în decembrie 1944, am dat găuri în pereți. În găurile astea ei au pus dinamită. Ne-au trimis înapoi în lagăr și au aruncat totul în aer, până la cer.”

Aceasta este mărturia lui Henryk Mandelbaum, supraviețuitor al lagărului de concentrare și exterminare Auschwitz-Birkenau. Iar demolarea crematoriilor, descrisă de Mandelbaum în martie 1947, era efortul naziștilor de a-și ascunde urmele înainte ca soldații sovietici să ajungă la porțile inscripționate cinic cu mesajul „Arbeit macht frei” și să descopere ororile care se petrecuseră în spatele lor vreme de 5 ani. 

Pe 27 ianuarie 1945, Armata Roșie avea să elibereze aproximativ 7.500 de deținuți închiși la Auschwitz. Peste 50.000 porniseră deja spre vest, într-un marș al morții condus de gărzile SS aflate în retragere.

La împlinirea a 80 de ani de la eliberarea celui mai mare lagăr de exterminare construit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, redeschidem rana istorică provocată de Holocaust și vorbim despre tragedia numită „Soluția finală”.

Lagărul de concentrare de la Auschwitz a fost ridicat în primăvara anului 1940, din ordinul comandantului Heinrich Himmler. Scopul său inițial a fost acela de a adăposti deținuți polonezi, închiși în număr mare pentru acțiuni de rezistență împotriva ocupației naziste, dar și pentru infracțiuni banale, cum ar fi intonarea imnului Poloniei sau refuzul de a-și preda radiourile.

În anul 1942, însă, convinși de superioritatea lor rasială și mânați de un profund antisemitism, național-socialiștii au început deportarea evreilor din Europa. În scurtă vreme, aceștia au devenit grupul cel mai numeros din lagăr.

Chinurile deținuților începeau încă din trenurile care îi duceau spre Auschwitz, căci călătoreau înghesuiți, în întuneric, fără mâncare sau apă. Odată ajunși în apropierea lagărului, coborau pe așa-numită „rampă a morții”.

Acolo, sub urletele gardienilor și ale câinilor de pază, erau supuși unei evaluări medicale, iar în funcție de vârstă sau starea de sănătate, erau trimiși fie în barăcile insalubre, fie la camera de gazare.

Istoricii estimează că până la 90% dintre cei deportați la Auschwitz erau uciși încă de la sosire, multe victime nefiind înregistrate. De altfel, comandantul lagărului, Rudolf Höß, își dăduse încă din 1941 acordul pentru folosirea gazului letal Zyklon B.

Cei apți de muncă erau forțați să lucreze în condiții foarte grele, primeau hrană insuficientă și prea puține îngrijiri medicale. De asemenea, unii dintre copii erau supuși experimentelor grotești ale medicului Joseph Mengele, cunoscut și ca „îngerul morții”. Acesta îi opera pe viu, îi infecta voit cu viruși letali sau le injecta cloroform direct în inimă atunci când considera că nu îi mai sunt de folos. Scopul său era să descopere o cale prin care mamele să dea naștere gemenilor și să asigure creșterea populației ariene.

În aceste condiții, mulți deținuți mureau din cauza torturilor, a frigului, a foamei sau a bolilor. În total, peste un milion de oameni și-au pierdut viața în lagărul de concentrare și exterminare Auschwitz-Birkenau. Cei mai mulți erau evrei, dar și roma, sinti, deținuți politici, persoane cu handicap sau homosexuali.

Iar numele a aproape jumătate dintre cei închiși nu au fost încă identificate. În urma lor au rămas zeci de mii de perechi de pantofi, sute de mii de haine și șapte tone de păr, toate descoperite de soldații ruși la momentul eliberării lagărului.

Cât despre soarta vinovaților, trebuie precizat faptul că principalii membri ai conducerii politice, militare și economice a Germaniei Naziste au fost judecați în cunoscutele Procese de la Nürnberg, desfășurate între anii 1945 și 1949.

Ulterior, în 1961, a avut loc în Israel așa-numitul Proces Eichmann, în urma căruia a fost executat Adolf Eichmann, funcționarul responsabil pentru organizarea logistică a Soluției finale și, implicit, a deportărilor la Auschwitz.

Între anii 1963 și 1968, în Frankfurt, s-au desfășurat cele trei Procese Auschwitz, în care a fost judecat chiar personalul lagărului de concentrare și exterminare. Condamnările aplicate de instanța din Germania au fost relativ severe, variind de la trei ani până la închisoare pe viață, iar printre supraviețuitorii care au depus mărturie s-au numărat foști deținuți din Statele Unite, Polonia, Israel sau România. Comandantul lagărului, Rudolf Höß, fusese deja executat într-un proces din Polonia, în anul 1947, iar Joseph Mengele fugise în America de Sud, nemaifiind prins și judecat niciodată.

Atât Eichmann, cât și personalul lagărului și-au disputat vina invocând necesitatea ascultării ordinelor și simpla îndeplinire a datoriei. În 2017, însă, înregistrările originale ale procedurilor din Frankfurt au fost incluse în Registrul Memoria Lumii (UNESCO), atrăgând atenția lumii întregi asupra cruzimilor petrecute la Auschwitz-Birkenau.

Din traumă, o lecție

Acum, lagărul de altădată funcționează ca muzeu și memorial. Dincolo de conservarea spațiului, istoricii urmăresc reconstituirea poveștilor celor uciși, derularea proiectelor de cercetare privind Holocaustul și educarea publicului larg. Chiar la sfârșitul anului trecut, expoziția itinerantă „Auschwitz. Not long ago. Not far away”, realizată de Memorialul Auschwitz în colaborare cu Musealia, a câștigat Marele Premiu (Grand Prix) în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu și s-a situat pe locul al doilea la categoria Premiul Publicului.

Iar în urmă cu câțiva ani, violonistul rus de origine israeliană, Maxim Vengerov a cântat muzica lui Bach în fostul lagăr al morții.

„Peste 200.000 de copii au fost uciși la Auschwitz. Copii complet nevinovați, buni, doritori să cunoască viața, copii naivi, care își iubeau apropiații. Lumea adulților – de atâtea ori nedreaptă și crudă – nu și-a mai arătat niciodată împietrirea sufletească și răutatea într-o asemenea măsură. Ce s-a întâmplat [la Auschwitz] nu poate fi justificat prin nicio ideologie, convingere sau politică. Anul acesta, vrem să dedicăm aniversarea eliberării celor mai tinere victime ale lagărului,” a declarat Dr. Piotr M. A. Cywiński, directorul muzeului.

The post 80 de ani de la eliberarea lagărului de exterminare Auschwitz-Birkenau appeared first on Cultura la dubă.