Rusia a fost exclusă de la Bienala de la Veneția după declanșarea războiului din Ucraina, la edițiile din 2022 și 2024. Dar a revenit la ediția de anul acesta.

Iar Israel nu a fost reprezentată în 2024, la un an de la declanșarea războiului din Gaza, după ce artiștii desemnați de Israel au refuzat să deschidă pavilionul pentru că Israel nu înceta atacurile asupra Palestinei.

Bienala va începe pe 9 mai, iar președintele Bienalei, Pietrangelo Buttafuoco, a anunțat că, în urma primirii demisiei juriului, ceremonia de decernare a premiilor va fi mutată de pe 9 mai pe 22 noiembrie. De asemenea, că în absența unui juriu, cei doi Lei de Aur, pentru cel mai bun artist și pentru cel mai bun pavilion, vor fi acordați în urma unui vot al vizitatorilor.

***

Pe 23 aprilie, același juriu scria: “Ca membri ai juriului, avem totodată o responsabilitate față de rolul istoric al Bienalei drept o platformă care leagă arta de urgențele timpului său. Recunoaștem relația complexă dintre practica artistică și reprezentarea statului-națiune care constituie o structură centrală a Bienalei de la Veneția, în special modul în care această relație leagă lucrările artiștilor de acțiunile statului pe care îl reprezintă. La această ediție a Bienalei, dorim să ne exprimăm intenția – să ne manifestăm angajamentul față de apărarea drepturilor omului și față de spiritul proiectului curatorial al lui Koyo Kouoh. Prin urmare, acest juriu se va abține să ia în considerare țările ale căror conducători sunt momentan acuzați de crime împotriva umanității de către Curtea Penală Internațională.

În acest demers, ne solidarizăm cu declarația curatorială a lui Koyo Kouoh:

Refuzând spectacolul ororii, a venit timpul să ascultăm tonalitățile minore, să ne acordăm sotto voce la șoapte, la frecvențele joase; să găsim oazele, insulele, unde demnitatea tuturor ființelor vii este protejată.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Juriul internațional al Bienalei de la Veneția a demisionat în unanimitate appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut militant pentru libertățile și drepturile omului, De Niro a susținut un discurs impresionant despre rolul artei în democrație, despre pericolul fascist și a îndemnat oamenii din toată lumea să acționeze, să protesteze și să voteze împotriva celor care vor să distrugă democrația. Discursul lui a fost un atac direct la adresa președintelui american Donald Trump.

“În țara mea, ne luptăm al naibii de greu pentru democrația pe care cândva am luat-o ca și cum ni se cuvine. Iar asta ne afectează pe toți. Pentru că arta este incluzivă, aduce oamenii împreună. Arta caută adevărul. Arta îmbrățișează diversitatea. De aceea, arta este o amenințare! De aceea, noi suntem o amenințare pentru autocrați, pentru fasciști.

Președintele filistin al Americii s-a autoproclamat șef al uneia dintre instituțiile noastre principale de cultură. A tăiat fondurile și sprijinul pentru artă, pentru domeniile umaniste și educație. Iar acum a anunțat 100% taxare pe filmele produse în afara SUA. Nu poți pune preț pe creativitate, dar, aparent, poți să pui un tarif pe ea.

Desigur, asta este inacceptabil. Toate aceste atacuri sunt inacceptabile. Iar asta nu este doar o problemă americană. Este una globală! Și, ca într-un film, nu putem doar să stăm și să ne uităm.

Trebuie să acționăm și trebuie să acționăm acum! Fără violență, dar cu o pasiune uriașă și determinare.

Este timpul ca toți cei cărora le pasă de libertate să se organizeze, să protesteze.

Iar acolo unde sunt alegeri, desigur, să voteze!” – a declarat Robert De Niro.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Robert De Niro, discurs impresionant pentru democrație pe scena de la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Într-un dialog cu jurnaliștii Adela Greceanu și Matei Martin, de la Radio România Cultural, acesta a vorbit despre întreaga sa operă, despre rolul artei și al artistului în societate și despre procesul său de scris.

Redăm mai jos câteva dintre ideile esențiale exprimate de Mircea Cărtărescu.

***

Despre rolul artei în societate

“Nu cred că e posibil ca literatura să transforme o societate. Cărțile sunt lucruri delicate, arta e un fenomen delicat, societățile sunt structuri de cu totul altă natură decât cea estetică. Însă sunt două feluri de lucruri pe lume: unele lucruri care te fac să poți trăi, cum sunt industria, agricultura – îți dau mijloace de trai, iar alte lucruri îți dai motive de trai, motive pentru a trăi – de acest fel este arta.

Arta este un motiv ca să continui să trăiești. Arta nu îți dă nici mâncare, nici băutură, dar îți dă a reason to be alive. Este o bucurie care depășește, de fapt, concretețea aceasta jignitoare a lumii, concretețea materiei. Merge deasupra ei, plutește deasupra ei și prin asta ne trage și pe noi. Este un fel de antigravitație, metaforic vorbind, te ridică, arta te înalță. Și de asta cu toții avem nevoie, altfel ne scufundăm în materie, ca și cum am trăi într-un bloc de beton și am încerca să respirăm beton. Ei, nu se poate respira beton. Trebuie să respiri aer. Trebuie să te ridici deasupra betonului în care te-ai pomenit, nu se știe de ce, încastrat.

Literatura în sine nu trebuie să-ți arate cum să trăiești și nu trebuie să aibă nimic ideologic, după părerea mea.

În momentul în care ideologia, ideile politice, sociologice, economice, apar concret și necamuflat în artă, arta nu mai are acea putere de a te ridica. E ca și când ar fi îngreunată de un lest.

Un autor nu numai că poate, dar și trebuie să fie un model. Un autor trebuie să activeze în societate, să aibă opinii, fiindcă are putere de influență, vocea lui contează. Nu contează că e un actor, un cântăreț sau un scriitor. Artiștii sunt, mulți dintre ei, persoane publice. Și atunci, un autor, el însuși în calitate de cetățean, nu de artist, are datoria să spună în spațiul public ceea ce crede. Dar poate să o spună în articole, ca opinii pe facebook sau pe alte rețele sau în forum, la proteste, cum s-a întâmplat de curând.

Deci, eu fac această distincție. Arta poate să cuprindă idei politice, sociale, dar ele toate trebuie să, cum spunea Maiorescu și avea mare dreptate, să îmbrace o haină artistică. Altfel, aceste idei te readuc în blocul de beton, te readuc în lume, în loc să te lase să te înalți deasupra lumii.

Însă fac distincție între scriitor și opera lui. Scriitorul este persoană publică, scriitorul este o ființă civică și trebuie să participe la viața națiunii și a lumii, dar nu transformându-și opera într-o operă ideologică.”

Despre procesul de a scrie

“Rutina mea e foarte ciudată și mă tem că pot fi acuzat de mistificare dacă vorbesc despre ea pentru că e prea din cale afară de ciudată, chiar și pentru mine.

Eu nu îmi elaborez cărțile, ci parcă le fac la imprimantă 3D. Adică ele se nasc întregi, deodată. E ceva care curge și, până la urmă, se așază în acest pattern de povestire, de roman sau de poem.

Întotdeauna am scris așa și cred că există o explicație pentru asta și anume faptul că eu, fundamental, sunt autor de jurnal. Cartea mea estențială este jurnalul. Anul trecut a împlinit 50 de ani. Am jurnal din 17 septembrie 1973.

Este al doilea jurnal, ca lungime, din literatura română. Primul este al lui Gala Galaction, care are 57 de ani. Sper să trăiesc să depășesc recordul acesta.Și bineințeles că jurnalul îl scrii de mână, nu poți să îl scrii la computer. Este o absurditate.

Văd acum că telefonul Apple vine cu o aplicație Jurnal. Ei, să stai să faci ce-ți spune Apple, e o nebunie.

Jurnalul îl scrii de mână pentru că este extraordinar de intim. Este ca o a doua piele a ta. Jurnalul e ca și cum ți-ai tatua propria piele, e mult mai intim decât proza sau poezie pe care o scrii.

Iar jurnalul, fiind scris de mână în întregime, am căpătat acest obicei de a scrie de mână. Și mi-am scris multe dintre cărțile cele mai importante, de mână. Orbitor este în întregime scris de mână, în trei caiete mari și groase. Solenoid e în patru caiete. Nostalgia a fost scrisă de mână, Travesti, cam toate. Theodoros și Melancolia, ultimele două cărți ale mele, sunt scrise pe computer.

Și a doua ciudățenie este că eu nu premeditez cărțile. Încep să scriu și nu mă mai opresc. E ca și cum aș scrie cartea dintr-o singură trăsătură de cerneală, de la început până la sfârșit. Nu editez nimic.

Tot ce dau la editare este prima mână, first draft. Lidia Bodea și ceilalți editori ai mei știu lucrul acesta și publică cartea așa cum le-o dau.”

Despre Orbitor

“Orice aș scrie de-acum încolo, Orbitor rămâne cea mai importantă carte a mea. Acela este portavionul micii mele flote.

Nu cred că voi depăși vreodată Orbitor. De aceea acum fac eforturi foarte mari pentru ca Orbitor să se republice, mai ales în străinătate. El a apărut în străinătate greșit, în momentul în care eu nu eram deloc cunoscut. Și a trecut neobservat. El ar trebui să apară astăzi. Și fac eforturi ca el să apară la Penguin, în engleză, va apărea la Denoël în Franța, într-o ediție nouă, complet retradusă.”

Despre întreaga operă

“Se zice că fiecare carte face parte dintr-un corpus, operă. O operă e ca un corp uman. Unele părți ale operei sunt ca niște organe esențiale, vitale. Poți să spui că un roman e inima, altul e creierul, altul e ficatul. Dar alte scrieri sunt ca degetul mic. Este el important? la fel de puternic și de necesar trupului? Poate că nu este, dar cine ar vrea să i se taie? Nimeni nu ar vrea să i se taie degetul mic de la mâna stângă și cred că nici de la piciorul stâng. Ele sunt parte din schema noastră corporală. Această schemă nu ar fi completă fără ele.

Orice artist ține și la scrierile considerate mai importante, dar și la cele mai întâmplătoare, mărunte. Dar ele adaugă ceva la schema corporală a unui autor.

Nu poți întreba o mamă ce copil e preferatul ei.

Încă o metaforă maternă vorbește despre etapele scrisului. Există progres în opera unui autor? E echivalentul întrebării dacă o mamă învață din nașterile ei și naște al doilea copil mai bun, al treilea mai bun și mai frumos. Evident, e o absurditate. O mamă nu învață din procesul nașterii, naște de fiecare dată ca și când s-ar întâmpla prima dată.

De foarte multe ori am auzit critici: ce prost scrie autorul ăsta la bătrânețe. Nu mai cum era înainte. Dar nici nu trebuie să scrie la fel de bine ca în tinerețe! Credeți că David Popovici o să mai înoate la 60 de ani cum înoată acum? Este absurd, nu e posibil. Biologia nu îți dă voie. E la fel și în cazul autorilor, mai ales la poeți.

Poezia este o artă a tinereții. Corpul îmbătrânește și se moleșește, ca și mușchii. După părerea mea, un poet dă tot ce poate să dea în primele două decenii, maximum trei.

Sigur, sunt și excepții, dar în general așa se întâmplă.”

The post Mircea Cărtărescu: “Arta este un motiv ca să continui să trăiești. Arta te înaltă și de asta avem cu toții nevoie, altfel ne scufundăm în materie.” appeared first on Cultura la dubă.

Odată intrați în curtea școlii aflate într-un proces de renovare, în spate, descoperim un cerc în totalitate feminin, format din 7 eleve, profesoara lor, doamna Coca, și cele două tinere de la Asociația Antonia pentru Educație și Inovare Socială – Elena și Andra.

Elena și Andra împart elevelor câte o agendă colorată și un pix, apoi se prezintă și încep activitățile într-o atmosferă relaxată, sub semnul zâmbetelor și al încurajării reciproce. 

Fundalul sonor al activităților este un mix între cântecul cocoșilor, lătratul îndepărtat al unui câine, nechezatul unui cal și o slujbă de la biserica din apropiere. 

Într-una dintre pauze, Elena și Andra servesc fetele cu apă, suc și fursecuri. Întâlnirea cu elevele din zonă este organizată de asociația lor.

“Asociația Antonia Pentru Educație și Inovare Socială s-a înființat la Iași în 2016, iar puțin mai târziu, în 2019, și-a deschis un punct de lucru, care a devenit ulterior al doilea sediu, la București. Obiectul principal de activitate este educația, sprijinim copiii din medii vulnerabile să continue școala, în special cei care sunt la risc de abandon școlar, care nu au condiții financiare sau sociale. Majoritatea activităților noastre au o natură non-formală, adică vrem să completăm ceea ce ei fac în școală, prin diferite activități. “, spune Elena Cojan.

Din 2016, de la înființare, Asociația sprijină copiii cu risc mare de abandon școlar pentru a-și continua studiile și în același timp susține elevii olimpici să facă performanță. La început, funcționa pe bază de voluntariat.

“Până prin 2021 ne-am axat pe activități mai punctuale, mai sociale, de pachete, voluntariat la alte centre. Și din 2021 am început cu activități mai complexe, când ne-am angajat întâi eu, apoi colega mea.”, povestește Andra Proca.

Sunt reluate activitățile, însă o ploaie de vară mută grupul la interior, într-un corp separat al școlii, într-o sală de clasă. Aici are loc o mică scenetă, în care fiecare joacă un rol – elevele, doamna profesoară, Elena, Andra.

La finalul activităților, elevele primesc câte o pereche de ochelari de soare și o borsetă. Completează fișe de activitate, ajutate pe alocuri de doamna profesoară Coca.

Este doar o zi ca oricare alta pentru Elena și Andra, care mărturisesc că lucrul cu copiii le oferă satisfacții, mai ales atunci când văd că eforturile lor dau rezultate. Unii copii descoperă o pasiune pentru lectură, alții reușesc doar să se țină de școală, ceea ce reprezintă în sine un motiv de satisfacție.

În 2022, au participat peste 1000 de copii la activitățile asociației. Acum sunt aproape 500 de copii înscriși la Antonia Citește, un program al ONG-ului.

“Anul trecut, de exemplu, am avut copii care au zis că a fost prima carte pe care au avut-o la ei acasă, în bibliotecă.
Ne-au și mulțumit, ne-au transmis fișe de lectură.”, spune Elena.

Antonia Citește este o componentă a Asociației Antonia pentru Educație și Inovare Socială, dar nu este unica. Artă pentru Educație este o altă componentă importantă, aflată deja la a treia ediție.

Artă pentru Educație este un concurs de pictură pentru copii și tineri, ce își propune să crească interesul pentru pictură, să promoveze pictura ca metodă de dezvoltare personală și să stimuleze dezvoltarea abilităților de viață și implicarea în comunitate în rândul copiilor și tinerilor din medii defavorizate.

Aceștia provin din familii vulnerabile, numeroase, care se confruntă cu lipsa unui venit stabil, condiții precare de locuit și un mediu de viață nesănătos. De cele mai multe ori sunt afectați de fenomenul violenței în familie, izolare și marginalizare socială și riscă să părăsească timpuriu școala, educația nefiind o prioritate.

Câștigătorii primesc, pe lângă premiile propriu-zise, granturi în bani.

Activitățile lor sunt diverse, de la programe non-formale de lectură, la strângerea de donații sau concursuri de pictură. Vă încurajăm să urmăriți pagina de facebook a asociației pentru a afla mai multe despre programele și campaniile curente pe care le desfășoară.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Uneori succesul în educație înseamnă să aduci un copil la școală appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

Ami Barak este un nume apreciat la nivel internațional în lumea artei contemporane. Puțină lume știe, însă, că la origine este român. A condus vreme de 6 ani departamentul dedicat Artei Orașului din cadrul Primăriei Parisului și a coordonat primele ediții ale Nopții Albe din capitala Franței.

Este curator independent de artă contemporană, critic, istoric de artă și fost profesor universitar, într-o permanentă căutare și descoperire de noi artiști talentați, cel care coagulează idei și concepte artistice sub formă de expoziții.

S-a născut la Bistrița Năsăud, a crescut la Baia Mare și a studiat Istoria Artei la București. În 1974 a plecat de sub regimul Ceaușescu și a început o nouă viață.

“Plecarea mea a avut loc într-un mod miraculos. Nimeni nu a crezut că se va întâmpla într-un timp atât de scurt. Pe vremea aceea, când făceai cerere de plecare, dura ani de zile. Și cei mai mulți nu ajungeau să plece. Eu am plecat după 3 săptămâni. Abia după aceea am aflat cum a fost posibil. 

Ceaușescu aștepta vizita lui Nixon în același an și un senator american democrat a trecut un amendament în Senat prin care Clauza Națiunii Favorizate, pe care o dorea Ceaușescu, era condiționată de liberalizarea emigrării. 

Și Ceaușescu, într-un semn de așa zisă bunăvoință, a ridicat bariera timp de trei luni, timp în care au emigrat câteva zeci de mii de români.”

Îți amintește perfect ziua în care a depus actele de plecare. Era 15 mai. 

“Toți apropiații ziceau că sunt sinucigaș, că o să mă trimită în uzină și în armată, că o să mă hărțuiască și o să ratez tot. Mama a plâns vreme de o săptămână. Culmea e că eu le dădeam dreptate, simțeam că fac un act sinucigaș.”

“Mi-a venit aprobarea exact la o lună, pe 15 iunie. Pretextul era că plec în Israel la rude. Eu nu văzusem rudele alea în viața mea. Erau o soră și un frate al tatălui, care plecaseră în 1945 cu un vas de la Constanța, au ajuns în Cipru, au stat în lagăr, după care au mai stat în lagăr în Palestina.”

Cu un tată chimist, originar din Piatra Neamț, și mama funcționar la bancă, venită din Târgu Neamț, Ami Barak a fost atras de artă încă din copilărie, fără a avea modele cu înclinații artistice în familie. Îi picaseră în mână diverse albume de artă și descoperise o altă lume decât cea gri, industrială, în care trăia.

“Mi se părea că istoria artei era ca un refugiu dintr-o lume în care totul era fals. Fake-ul era un plan cincinal.”

A ajuns la Tel Aviv, unde a făcut 2 ani de master și primele sale expoziții. Iar în 1982 a plecat la Paris, unde l-am întâlnit și noi azi. 

“A fost greu, dar nu atât de greu, fiindcă am venit cu o bursă pentru doctorat la Sorbona. Fusesem acceptat și la Universitățile Columbia și Toronto, dar ei nu mi-au dat bursă. Așa că i-am ales pe francezi. 

Când am ajuns acolo, am fost privit drept un israelian, deși nu eram deloc, eram român.

În fond, am exact profilul unui evreu rătăcitor chiar și acum.

Chiar dacă am origini românești și am păstrat legături profesionale cu România, nu am emoții românești. La fel e și cu Israel. În 1998 m-am simțit ca un francez pentru simplul fapt că atunci când Franța a câștigat Cupa Mondială, am avut emoții și m-am bucurat mult.”

Pe măsură ce a studiat mai mult și a intrat în contact direct cu lumea artei, făcând un stagiu la Muzeul de Artă Modernă din Paris, a devenit din ce în ce mai interesat de arta contemporană.

“Pentru mine chiar plecatul din România a fost o chestie de aici și acum, de contemporaneitate. Una dintre dorințele mele în artă a fost să mă interesez de ceea ce se întâmplă astăzi și mai puțin de ce s-a întâmplat în trecut.”

“Pe atunci nu erau istorici de artă care să se intereseze de prezent. Era prost văzută asta. De fapt, meseria asta de curator care se interesează de istoria prezentului, e o meserie nouă. S-a născut în mai 1969.

A avut loc o expoziție la Berna, Elveția, curatată de o personalitate foarte puternică, Harald Szeemann. Expoziția se chema When Attitudes become form. E considerată evenimentul care a dat naștere acestei profesii. 

Era un concept la bază, iar curatorul a fost cel care a înjghebat ideile și a solicitat artiști ale căror demersuri erau ca o ilustrație a acelui concept. 

În lumea muzeelor, expozițiile erau legate de fenomene istorice, de exemplu peisajul olandez în secolul 17, sau figuri artistice văzute cronologic – anii de tinerețe, de maturitate. Fenomenul expozițional nu era văzut ca o agregare de idei.”

“Curatorul e atent la ceea ce face artistul, are o interpretare și înțelege opera unui artist și a altora, care împreună formează o mișcare, o tendință. Acesta e punctul de plecare. Apoi pune la cale un eveniment, o expoziție, un festival, etc.”

În 1992 a candidat la un post instituțional și a devenit directorul unui muzeu de artă contemporană la Montpellier, în sudul Franței. 9 ani a stat acolo și a plecat la Paris când a primit propunerea de a organiza evenimentele care celebrau 20 de ani de eforturi ale statului francez de a achiziționa artă contemporană cu bani publici.

“Am organizat 14 expoziții în toată Franța cu opere din colecție. Evenimentul s-a numit Trésor Public și vreme de un an am muncit pe rupte pentru aceste expoziții. 

După aceea am fost vânat de un cabinet de recrutare și așa am ajuns la Primăria Parisului și m-am ocupat de tot ce e proiect artistic în spațiul public, dar și de Fondul Municipal de Artă Contemporană.”

A curatoriat prima ediție a Nopții Albe din Paris, eveniment care avea să deschisă larg porțile artei contemporane către public.

“În primii ani de carieră aveam 100 de persoane la un vernisaj și mi se părea extraordinar. La început, în anii 60, apoi 70, 80, chiar și 90, arta contemporană era ceva confidențial. Eram obișnuiți să fie puțină lume, un fel de cenaclu, nu ne așteptam la mai mult. 

-Cum vă explicați acum interesul mondial pentru arta contemporană?

La începutul anilor 2000 s-a făcut un shift generațional. Copiii duși de părinți la muzee, au devenit adulți. În același timp, a fost un soi de democratizare a artei.

E un răspuns complex la întrebarea asta, am făcut chiar studii cu sociologi. 

Într-adevăr arta contemporană a trecut la o fază de confidențialitate maximă la un fenomen de masă. 

Pariul meu atunci cu Noaptea Albă a fost că vom avea 20.000 de vizitatori într-o noapte, ceea ce ar fi fost enorm. Muzeul de Artă Modernă din Paris aduna pe atunci cam 20.000 de vizitatori la o expoziție în două luni. Deci am pariat cam aiurea, eram convins că o să pierd o sticlă de șampanie. 

Șocul a fost că în noaptea respectivă, RATP a ieșit cu 1 milion de călători pe timp de noapte. La fața locului, era puhoi. 

Azi, la un vernisaj, în primul rând nu intri. Apoi, chiar și cei privilegiați fac coadă de două ore. Mii de oameni vin la vernisaj. La Palatul Tokio e o coadă de un kilometru. 

E foarte interesant fenomenul. Fundația Louis Vuitton, care face expoziții de mare audiență, a avut un eveniment cu capodopere din muzeele ruse, o expoziție fenomenală cu 200 de capodopere, una lângă alta – Monet, Gauguin, Van Gogh, Pissarro, etc. La acea expoziție, publicul era alb. Au avut peste 1 milion de vizitatori, am fost de câteva ori și toți erau albi. 

Mergeți acum la expoziția Warhol – Basquiat, făcută tot de Louis Vuitton. Majoritatea vizitatorilor vin din periferie. Publicul e amestecat. Bineînțeles, Basquiat era afro-american, dar este o expoziție de artă contemporană. 

Deci arta contemporană a schimbat și profilul sociologic al publicului și deschiderea. Așa se explică și interesul mult mai larg la nivel mondial. 

Apoi, a jucat un rol și dimensiunea de eveniment, faptul că sunt performance-uri, instalații, un soi de implicare a publicului în artă. Și mai e și aspectul legat de modă. Există o piață, înainte nu exista, arta contemporana nu avea valoare de piață.

Începând cu sfârșitul anilor 90, arta contemporană a început să aibă o valoare de piață mult mai ridicată decât unele opere clasice. Adi Ghenie valorează cât un Rubens sau un Rembrandt. E super interesant. 

Și mai este și cool să fii văzut la astfel de evenimente. Știu oameni care economisesc jumătate de an ca să își cumpere o geacă Louis Vuitton sau o chestie Pharell Williams.”

Când vorbește despre lumea artei contemporane, Ami Barak e cu zâmbetul pe buze, pasionat și plin de umor. Pentru a înțelege mai bine fenomenul din spatele unor lucări la care publicul reacționează “asta puteam să fac și eu”, curatorul ne explică ce e considerat relevant în artă și care sunt diferențele între un artist vândut cu zeci de milioane de dolari la licitații sau alții care sunt expuși în muzee, dar nu vând la fel de bine.

“Până la un anumit moment, nu există o legătură între valoare artistică și valoare de piață. Muzeele achiziționează opera pe un ansamblu de criterii, iar valoarea de piață nu joacă un rol. 

Muzeele se gândesc în ce măsură e o operă timpurie, într-un context istoric. În ce măsură ea reprezintă o contribuție importantă într-o înșiruire istorică. E important să aibă o chestie de unicitate, de specializare. 

Piața, pentru că nu exista, a fost formată din primii colecționari care au învățat de la artiști și de la acei galeriști care s-au aventurat să promoveze arta contemporană. Acești galeriști au inițiat colecționarul, care nu știa nimic. 

Apoi s-a format prima generație de colecționari interesați de artă contemporană, care mergeau la expoziții, la târguri și începeau să știe ce vor.

După aceea au apărut colecționarii din lumea finanțelor, din lumea modei și a publicității, oameni cu mulți bani. Și e o chestie tipică pentru oamenii cu bani, pentru ei e important ce le place lor, nu își pun problema ca valoarea de piață să fie echivalentă cu valoarea artistică.

Și cu cât costă mai mult, cu atât sunt gata să dea mai mulți bani. Ca și adidașii lui Michael Jordan.

Am avut o experiență incredibilă în materie de valoare de piață, care mi-a schimbat cu totul perspectiva la întrebarea de ce oamenii dau atâția bani pe o chestie care mie nu mi se pare atât de valoroasă.

Eram la Seul și am ajuns la o licitație cu un coleg coreean. Licitația nu era pe opere de artă, ci pe bolovani, pe pietre. Când spun bolovani, nu exagerez. Erau pietroaie, de diferite dimensiuni, mai mici, mai mari. Erau niște chestii care mie mi se păreau de o extremă banalitate. Highlight-ul a fost un bolovănaș de vreo 10 kg, care arăta ca pe stradă. 

La ce valoare credeți că a ajuns licitația?

-Zeci de mii de euro?

-3 milioane de dolari. Atunci mi-am dat seama că pe ce se dau banii și câți bani se dau e o altă planetă.

-Și atunci, raportându-ne la arta contemporană, este corect să spunem că un artist poate fi foarte bine cotat la licitații, dar nu așa de bine văzut la marile muzee și galerii?

-E frecvent. Dar invers funcționează. Dacă e văzut de muzeu, la un moment dat o să se încrucișeze cu piața.”

Chiar și în zilele noastre, deși este deja un fenomen mondial de larg interes, arta contemporană continuă să nască uneori controverse puternice și uimire. Și este normal să fie așa, ne spune curatorul cu o vastă experiență.

Istoria e cea care ne dă răspunsuri lucide și ne ajută să înțelegem prezentul, cum am ajuns, de exemplu, de la arta Renașterii la arta vândută prin NFT.

În 2021, artistul Beeple a devenit al treilea cel mai scump artist în viață, după ce lucrarea sa „Everydays: The first 5000 Days”, un colaj digital alcătuit din 5000 de ilustrații, s-a vândut la licitație sub formă de non-fungible token, pentru 69 de milioane de dolari.

“În 1913, un artist francez, pe care îl chema Marcel Duchamp, a decis că opera de artă poate fi un obiect care nu a fost fabricat de artist. Primul obiect ready-made a fost un scaun pe care el a pus o roată de bicicletă. Deci artistul nu a creat obiectul, ci l-a ales.

Duchamp a dat o definiție “cine e artist? E cel care face arta. Și ce e arta? Este ceea ce face artistul.” E o tautologie. De ce vă spun asta?

În 1913, cărările s-au bifurcat. Câmpul de definiție a artei s-a schimbat. Când vorbești despre Leonardo și despre Marcel Duchamp, nu vorbești despre același câmp artistic. E clar că nu poți să te înțelegi.

Dacă bunica spune că asta nu e artă, are dreptate, nici măcar nu poți să te cerți cu ea. 

Ea știe că arta e într-un fel, noi știm că poate fi și altfel. În arta contemporană avem și pictură, sculptură, dar avem și ready made, instalații, inteligență artificilă, multimedia. 

Și s-a mai întâmplat o chestie când a apărut fotografia. O chestie care e reproductibilă la infinit, nu are valoare de piață. Și ajungem azi la lumea digitală. Ca să îi dai o valoare de piață, s-a creat NFT. Devine astfel, un unicat. Non-fungible token e doar pentru tine. Dar o fotografie fără NFT poate fi multiplicată la infinit. Iar caracterul speculativ crește valoarea pieței.”

În timp ce evenimentele de artă contemporană din lume se schimbă odată cu evoluția rapidă a tehnologiei, muzeele de stat din România arată ca în secolul 19, spune Ami Barak, fost președinte al Asociației Internaționale a Curatorilor de Artă Contemporană. În limba română, cuvântul curator nici măcar nu a fost inclus până acum în dicționare. 

Ami Barak a făcut parte din boardul Muzeului Național de Artă Contemporană din București vreme de 9 ani, dar în ultimii ani a colaborat doar cu mediul privat.

Anul acesta curatoriază mai multe evenimente la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, o expoziție la Cluj și urmărește îndeaproape scena artistică din România.

“Primul muzeu din România care funcționează pe un model de muzeu de artă modernă e MARe. În România funcționează coerent centrele private, spațiile neconvenționale.”

Își împarte timpul între lucru, expoziții și călătorii, iar la Paris se bucură de concertele dirijate de Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței, privit de francezi drept un superstar.

Are doi copii, fiica îi moștenește înclinația către artă contemporană, în timp ce fiul, absolvent de studii de cinema, și-a descoperit o nouă pasiune și a devenit măcelar, ne povestește amuzat tatăl.

Locuiește în inima Parisului, aproape de Place de la Bastille, acolo unde ne-a dat și întâlnire, la finalul unei zile de lucru, în care se întâlnise cu mai mulți tineri artiști.

Unul dintre acesta l-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a fi remarcat. Ami Barak i-a răspuns astfel:

“Eu când mă duc într-o expoziție, eu știu de îndată că opera asta e a lui cutare. De unde știu? Pentru că am văzut înainte și e o chestiune specifică artistului, are o semnătură, un stil. E el și nu e altcineva.

Asta i-am spus: fă în așa fel încât dacă voi intra într-o sală de expoziție și o să văd o lucrare a ta, o să știu că ești tu. Nu înseamnă că o să devii bogat, ci că o să ai locul tău în antologia epocii. 

Van Gogh a vândut o singură lucrare în viața lui, a murit sărac lipit pământului și azi e un recordman. Ca o operă să aibă valoare maximală, la început n-are nicio valoare. Picasso spunea același lucru. Ideea de speculație funcționează doar așa.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Ami Barak, curator: “Arta contemporană a trecut de la confidențialitate maximă la un fenomen de masă.” appeared first on Cultura la dubă.

Curatorul expoziției ”Bucureștiul văzut de Iosif Berman”, muzeograful Cezar Petre Buiumaci, propune o incursiune în Bucureștiul interbelic și o perspectivă asupra evoluției societății sale în timp: „Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul s-a transformat într-o capitală europeană, atât la nivel social cât și la nivel urbanistic, migrând de la orașul oriental către cel occidental. Modificarea s-a produs în context micro, în cadrul mediului familial, dar şi în context macro, edilitar-arhitectural. Stilurile s-au succedat periodic, capitala devenind o veritabilă școală de arhitectură.”

Vizitatorii expoziției pot vedea imagini în care sunt surprinse Strada Carol, ”extrem de animată la începutul deceniului al patrulea” (conform catalogului expoziției), Hala de Antichități unde se vindeau piese de mobilier vechi, cărți, materiale de construcții, haine și animale, Piața Bibescu Vodă, ”principala piața bucureșteană, înainte de dărâmare”, cât și Parcul Carol I în care se afla pe atunci Palatul Artelor, un monument arhitectural impresionant, distrus după ce a trecut printr-un incendiu și prin cutremurul din 1940, pe locul căruia a fost ridicat Mausoleul.

Fost fotograf al Casei Regale, de la Iosif Berman avem și multe imagini în care sunt surprinși membrii Familiei Regale, în special Regele Carol al II-lea, câteva dintre ele expuse la Palatul Șuțu.

Despre lucrările lui Iosif Berman, scriitorul Geo Bogza a remarcat că au făcut trecerea în spațiul românesc ”de la fotografia tip vedere, gen carte poștală, la aspecte noi, surprinzătoare ale oamenilor și ale locurilor”. Rămâne emblematică mărturisire lui Geo Bogza despre munca ”omului cu o mie de ochi”: ”Am devenit reporter de dragul fotografiilor lui Berman”.

Iosif Berman este cel care a făcut cunoscută imaginea României interbelice în afara granițelor țării. Fotografiile lui au apărut în „L’Indépendance roumaine”, ”The New York Times”, ”Associated Press”, ”Scandinavian Newspaper Press”, ”National Geographic”. În România, Iosif Berman a colaborat cu ”Adevărul”, ”Dimineaţa”, ”Curentul”, ”Realitatea ilustrată”, ”România ilustrată”, ”Ilustraţiunea română”, „Cuvântul liber”, potrivit informațiilor oferite de organizatorii expoziției.

Iosif Berman a fotografiat Revoluţia Bolşevică, Constantinopolul în anii 1920, puşcăriaşii de la Ocnele Mari în anii 1930, copilăria regelui Mihai, Bucureştiul interbelic, precum și oraşele şi satele României.

Valoarea de fotoreporter a lui Berman a fost recunoscută și de Dimitrie Gusti, care l-a ales să-i fie partener în expedițiile sale monografice și să imortalizeze diversele ipostaze ale vieții satului românesc. Astfel, Iosif Berman a devenit, în spusele lui Dimitrie Gusti, „coautor al imaginii satului şi ţăranului român“.

Reprezentativă pentru stilul fotografic al lui Iosif Berman rămâne imaginea unui praznic la o mănăstire, în care este surprins un moment din viața unei comunități rurale prin simpla reducere la siluetele sculptate de contrastul lumină-întuneric.

Evreu de origine, guvernul i-a interzis lui Iosif Berman, în 1940, să mai profeseze. Moartea lui, după doar un an, trece neconsemnată în ziarele vremii.

„Reporterul datorită căruia mii de evenimente au apărut în paginile ziarelor, în forma lor cea mai expresivă, pleacă din lumea aceasta şi dintre ai lui, fără ca o singură şi ultimă imagine să-l înfăţişeze cititorilor. Iar ziarele apărură, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum n-ar fi luat drumul veşniciei omul din a cărui trudă şi pricepere paginile lor fuseseră, atâţia ani, mai vii şi mai documentate“, notează, în 1945, Geo Bogza.

Filmul documentar despre viața și cariera lui Iosif Berman, ”Omul cu o mie de ochi”, regizat de Alexandru Solomon, este disponibil pe platfoma TIFF UNLIMITED.

The post Fotografii realizate de Iosif Berman în București, expuse la Palatul Șuțu până la sfârșitul lunii mai appeared first on Cultura la dubă.

Artiștii sunt câțiva fotografi din Cluj care pun pe zidurile orașului “o pată de artă”, așa cum numesc ei fotografiile respective. Despre conceptul din spatele acțiunii am vorbit cu Bragovski – îi respectăm pseudonimul și-l vom păstra pe parcursul articolului.

Este fotograf și absolvent de jurnalism. În cadrul facultății, a fost de ajuns să îi pună cineva camera în mână la cursurile de fotojurnalism și a intuit care îi va fi drumul. El era unul dintre studenții care la cursurile de fotojurnalism lua diverse aparate foto pentru studiu acasă. Colegii săi le împrumutau câteva zile, el le ținea pentru câteva săptămâni, timp în care ieșea pe străzi și imortaliza tot ceea ce îi fura privirea.

Nu avea experiență, nu știa ce vrea să surprindă, nu se gândea cum ar trebui să arate capturile lui, doar vâna să surprindă prezentul. În timp, prin exercițiu, a șlefuit aceste detalii, iar astăzi este un fotograf a cărui amprentă este ușor de recunoscut.

Curiozitatea față de artă a deprins-o în ultimii doi ani de liceu, când a fost parte dintr-o trupă de teatru, alături de care a susținut spectacole la Teatru Municipal ,,George Bacovia” din Bacău. În trupa de teatru s-a regăsit în nonconformismul artiștilor, a celor fără prejudecăți și a realizat că este făcut pentru artă. Sunt în jur de cinci ani de când a luat aparatul în mână și din studio s-a extins pe zidurile Clujului.

Cum îți privești traseul artistic? Privind înapoi, cum arătau fotografiile tale și cum arată acum ceea ce faci?

Este o diferență destul de mică, dar extraordinar de importantă, atunci ieșeam și nu mă uitam după nimic, doar făceam poze absolut peste tot: stânga, dreapta – orice îmi ieșea în cale și mi se părea interesant – apăsam butonul. Acum când ies și mai fac street photos, ies cu o intenție, știu înainte să apăs cum vreau să arate poza în sine. La început când fotografiam apăsam, nu mă interesa compoziția, voiam să surpind momentul.

Asta este tare, asta este esența începutului când nu ai multe baze, nu ai multe cunoștințe, este cel mai pur moment al procesului creativ în sine. Cum începi să înveți mai mult, să te documentezi mai mult, deja gândești mult mai mult și se simte. Nu este neapărat rău, acum sunt la un alt nivel clar, este inevitabil când faci același lucru cinci ani, ar fi trist dacă râmâneam tot acolo, intenția mea a fost să tot cresc.

Acum când îți privești fotografiile ai ceva de adăugat, simți că ai fi putut surprinde altfel momentul?

Asta mi-a rămas și acum, deci la început când făceam fotografii și veneam de pe stradă și băgam cardul în laptop, mă uităm la fotografii și primul gând nu era “mamă, ce tare este poza asta”, mă gândeam “cum puteam să fac să o fac să fie mai bună?” sau “cum ar fi putut să fie mai interesant?” Și acum la fel, după shootinguri mari, plătite când ajung și bag cardul în laptop sunt mulțumit de ce fac, dar primul gând este “dacă puneam lumina mai așa sau dacă puneam ăla așa era mai bun.”

Asta mă face să vreau să fac mai mult ca să pot să pun în practică ceea ce conștientizez. Procesul acesta vine natural și a fost de la început această autocritică constructivă.

Este foarte important să fii conștient că nu ești cel mai bun și că nu ești atotcunoscător, ești micuț. Dar motivația este să fii din ce în ce mai bun și cât trăiești, atât înveți, asta este filosofia pe care merg.

Cum arată pentru tine o fotografie nereușită, o fotografie proastă?

O fotografie care este superficială. Dacă vorbim de fotografie de stradă, nu îmi plac fotografiile suprasaturate, pentru mine asta nu este impresionant. În portretistică, dacă modelul este super machiat, în fashion nu îmi place retușarea pielii în care pare perfectă, pentru că nu există așa ceva. Nu vei merge niciodată pe stradă să vezi un om și spui că are fața perfectă, nu are cum să nu aibă imperfecțiuni.

Asta consider eu superficial și stau departe de asta. Eu caut prin portretele mele să scot adevărul din om, să scot emoție, vulnerabilitate, să arăt omul fix așa cum este el în secunda aceea. Am avut shootinguri cu oameni care au venit după petreceri, ori după zile mai proaste, ori după momente în care li s-a declanșat acneea și erau mai reticenți și le-am zis “man, ăsta ești tu în momentul ăsta”, sufletul din tine este neschimbat.

Cum s-a născut ideea să luați fotografii, să le fragmentați și să le lipiți prin Cluj?

Principiul de bază este mutarea artei din online în offline. Suntem bombardați în online de visual content, dacă deschizi Facebook sau Instagram, îți zic sigur că dacă stai 10 minute o să vezi mii și mii de fotografii. Este un lucru bun că avem acces, dar zi-mi tu de câte ori vezi aceeași fotografie? Și mie o să îmi apară câteva fotografii în adevăratul sens al cuvântului și următoarele probabil o să fie câteva selfiuri ale prietenilor.

Trăim în mediul ăsta și în societatea asta în 2021 în care social media este un fel de semi-zeu, efectiv așa văd, este un omniprezent. Ei bine, când scoți fotografia aceea din online și o aduci în offline, fie că o pui pe un perete în oraș, fie că o pui în cameră, fie că faci tablouri, omul are mai multe șanse să o vadă de mai multe ori decât ar avea, văzând-o în online.

Atunci noi ne-am gândit că până să ajungem să normalizăm conceptul de a cumpăra fotografii, de a cumpăra artă, hai să iesim să punem arta pe stradă, hai să iesim să o punem pe pereți. Nu sub formă de vandalism, că nu mergem pe locuri, clădiri sau instituții publice. Căutăm locuri în care considerăm că nu deranjează pe nimeni, ci chiar adaugă un plus.

Crezi că ar trebui să vină și alți artiști din urmă să vă preia exemplul?

Aș vrea cât mai mulți artișți să facă asta. Iar ideea de artă stradală este un pilon imens, sunt oameni care fac graffiti, care își scriau numele pe pereți și acum pictează blocuri, fac muralistică. Când vezi cum au ajuns de la nimic, de la vandali care scriu «m*ie cfr», să facă blocuri care efectiv sunt opere de artă, sunt zeci de metri pătrați acoperiți de vopsea care te fac să te opreșți și să te uiți și deja mișcă ceva în tine.

Arta stradală joacă un rol mega important în energia generală care ne înconjoară.

Este un protest că nu există spații de artă în Cluj?

Poate fi asociat foarte bine așa, chiar ducem lipsa, mai ales în Cluj, care se vrea a fi un oraș cultural, un oraș dezvoltat, modern, dar nu avem spații în care să expunem, nu avem spații urbane în care să fie o rotație de artișți. Cum ar fi să avem o zonă de 20 de m pătrați în care luna asta sunt invitați 10 artiști să își expună lucrările acolo și tot așa. Atunci tu le dai o șansă, o motivație în plus de a crea, de a aduce ceva.

Noi dacă nu o avem, ne-o facem singuri, iar motivația de a face artă este atât de puternică încât pe mine unul nu mă poate opri. Nu vreau să deranjez, nu vreau să murdăresc, nu vreau să vandalizez, dar vreau să aduc, vreau să scot, să iau bucăți din mine și să le pun acolo out there în the world și unii să rezoneze cu ele, alții să se enerveze.

Crezi că dacă ar fi suficiente spații de artă, ar mai există acele semnături cu “m*ie cfr”?

Sunt convins că în continuare ar fi oameni care ar vandaliza și ar scrie așa, dar numărul ar fi mai scăzut. Gândește-te de ce scriu oamenii lucrurile astea pe pereți? Ei exersează, cine a ajuns să facă muralistică, să facă pereții ăștia tot de acolo a început.

Este conceptul de perete legal, un perete care se găseste undeva în oraș sau poți construi un zid de câțiva metri în care oricine are voie să vină să picteze, să dea cu sprayul. Atunci tu nu mai ai frica de a ieși noaptea, să fugi de poliție să te ascunzi. Crearea de spații pentru artiști fresh, tineri, mici, care au nevoie de exprimare ar reduce vandalismul și ar ajuta la dezvoltarea lor artistică, dar și la dezvoltarea artei în sine.

Care a fost feedback-ul oamenilor? Ați făcut asta când oamenii erau pe stradă? v-a oprit vreodată poliția?

Poliția nu, nu știu dacă ar fi foarte deschiși, eu totuși sunt convins că aș putea să le explic că nu este neapărat rău ce facem, dar trec foarte mulți oameni pe acolo. În cel mai rău caz ne zic că aveți grijă că vine ăla sau aveți grijă că am văzut poliția acolo sau sunt și cei care ne opresc, fac o poză, spun bravo. Feedback-ul nu a fost negativ, am primit poze de la oameni cu tot felul de mesaje care mă motivează să o fac în continuare și mi se dovedește că ce fac mișcă și aduc sentiment în viața cuiva.

Nu ar trebui oamenii să fie curioși? Să întrebe ce faceți?

Ba da, în general sunt adeptul comunicării, sunt convins că dacă am comunica mai deschis și fără bariere, am fi cu toții mult mai fericiți, împăcați.

De multe ori văd că trec oamenii pe lângă noi când lipim fotografii și cumva îmi doresc să se oprească să întrebe “bă da’ ce faceți aici sau de ce?”

Tocmai ca să am șansa să îi explic care este motivația din spate, nici măcar să-i schimb percepția, doar să înțeleagă perspectiva mea. Poate fi de acord cu mine sau nu, dar măcar întreabă, iar asta se aplică în orice ramură din viață.

Ce impact crezi că au acțiunile voastre asupra vieții unui oraș?

În primul rând pentru alți artiști, li se mai deschide o portiță că pot face și ei asta. Pentru oamenii de rând este ceva nou și tot ce e nou ne gâdilă creierul, ne face să ne punem întrebări, să ieșim puțin din bula noastră. Un om care se duce la muncă și în fiecare zi face același drum, într-o zi vede că a apărut o fotografie acolo cu ceva, un portret sau un personaj în stradă sau un landscape de undeva, poate spune “ce este mizeria asta?” sau poate să zică “ia uite, mă, ce tare!

Bragovsky pune pe pereți fotografii pe care le-ar putea pune foarte bine și într-un muzeu și sunt demne de înrămat. După ce a lăsat o astfel de fotografie într-un loc în oraș, o semnează, face un story pe Instagram și cine recunoaște locul este binevenit să și-o însușească.

Cum te gândești să dezvolți ideea asta, te-ai gândit la ceva anume?

Eu acum lipesc pe pereți fotografii de la mărimi A1 la A4, eu aș vrea să ajung la dimensiuni de zeci de metri pe zeci de metri. Cam asta este direcția, să facem fotografii cât mai mari și scopul din spate să fie o mișcare activistă, hai să ne legăm de ce se întâmplă acum în societate. Pentru că mereu, în toate schimbările, arta a jucat un rol important.

Cu cât este mai mare imaginea, cu atât ajunge la mai mulți oameni și are impact mai puternic. Hai să punem ceva care ar putea aduce un zâmbet, ar putea să creeze emoție. Acum îmi dau seama că pun atât de mult accent pe asta pentru că fix despre asta este vorba, să creăm emoție, sentiment. Din asta ne hrănim.

Crezi că fotografia poate fi folosită ca terapie?

Absolut, sunt convins și cam asta încerc eu să fac prin sesiunile de portret. Se formează conexiunea sinceră și legat de terapie cred că asta poate ajuta. Faptul că ești într-un mediu safe, ne deschidem, vorbim, și ca bonus primești și niște poze cu tine.

De multe ori, oamenii sunt reticienți și nu sunt foarte confortabili, se văd mai urâți decât sunt de fapt. Eu încerc să împing naturalețea asta și faptul că așa arăți acum.

Te apreciez la fel de mult acum, cum te-aș aprecia dacă ai fi machiată, aranjată. Este fix același lucru și zic asta foarte sincer, încerc să ajung la oameni cu asta și simt că se relaxează și își dau seama că sunt ok așa cum sunt.

Vreau să le dau oamenilor șansa să aibă mai multă încredere în ei. Eu n-am avut la un moment dat încredere în mine și îmi era greu.

Când am început să am încredere în mine s-au așezat toate. Dacă ai încredere în tine, totul este posibil, asta încerc să transmit prin tot ce fac. Ai încredere în tine, ai încredere în ce faci, ai intenții bune, fii bun și totul este posibil. Este simplu.

The post Cine lipește fotografii pe pereții din Cluj? appeared first on Cultura la dubă.