Cea mai importantă retrospectivă dedicată lui Dan Perjovschi, unul dintre cei mai influenți artiști contemporani români, s-a deschis aseară la Muzeul Corneliu Miklosi din Timișoara și poate fi văzută până pe 26 octombrie 2025.

Expoziția aduce împreună o practică artistică complexă care înglobează ultimele 4 decenii ale activității artistului, de la desen, performance, acțiuni civice, proteste, publicațiile și instalațiile efemere, configurând o frescă a României și a lumii din ultimii 40 de ani. De la ironia directă a desenelor, la implicarea socială și la prezența sa constantă în spațiul public, Dan Perjovschi a construit un limbaj vizual unic, în care arta devine și comentariu, și instrument critic.

„Cariera mea e un roller coaster prin bienale, proteste, ziare, muzee și spații independente. Desenele mele sunt editoriale vizuale, păstrează ceva din Revoluție. Alb-negru ca presa liberă de la începutul anilor ’90. Practica mea e ca apa: mă infiltrez peste tot, nu fac ierarhii – cel mai mare muzeu din lume și cel mai mic artist-run-space sunt la fel de importante. Am libertatea și deci toată responsabilitatea.” — Dan Perjovschi

Recunoscut pe scena internațională, Dan Perjovschi a expus la MoMA New York, Tate Modern Londra, Centre Pompidou Paris, Moderna Museet Stockholm, Documenta Kassel, Bienala de la Veneția, Bienala de la Sydney, Bienala de la Istanbul și Manifesta, iar lucrările sale fac parte din colecții publice majore.

„Nu fac doodles sau cartoon. Pentru mine arta este eminamente politică. Rolul meu nu e estetic, ci social. Publicul își descoperă propriile gânduri în desenele mele. Vorbesc în numele celor mulți, îi critic pe cei puternici. Rolul meu e să găsesc și să comunic adevărul. Simplu, direct, cu un pic de umor.” — Dan Perjovschi

Expoziția de la Timișoara este prima retrospectivă de asemenea amploare organizată în România și este curatoriată de Dana Sarmeș, Magda Radu, Mihaela Tilincă, Monica Dănilă și Simona Constantin, fiecare explorând o dimensiune esențială a practicii artistului: desen, performance, artă civică și educație, acțiuni de conștientizare și protest, publicații și cărți de artist.

Vernisajul va avea loc pe 3 septembrie, ora 18:30, și va fi urmat de un tur ghidat cu Dan Perjovschi și Monica Dănilă – una dintre curatoarele expoziției, iar seara se va încheia cu un moment relaxat dejazz, drinks & afterparty.

Pe toată durata expoziției, publicul va avea acces gratuit la tururi ghidate zilnice, ateliere pentru copii și familii, artist talks și dialoguri cu personalități din artă și societatea civilă, dar și performance live – artistul va lucra în spațiu pe întreaga perioadă a expoziției.

Program de vizitare:

3 septembrie – 26 octombrie 2025
Marți – duminică, 12:00–20:00 (luni închis)
Intrarea este liberă.

Mai multe detalii: accontrasens.ro/dan-perjovschi-romania
Facebook & Instagram: Asociația Culturală Contrasens

Expoziția „DAN PERJOVSCHI. ROMÂNIA — O retrospectivă 1985–2025” este un proiect produs de Asociația Culturală Contrasens, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte și co-finanțat de AFCN.

Citește și:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Cea mai mare retrospectivă Dan Perjovschi poate fi văzută la Timișoara până pe 26 octombrie 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Născută la București în 1964 și plecată din țară pe când avea doar 12 ani, Sophie Negropontes deține azi una dintre cele mai importante galerii de artă din centrul Parisului – Galerie Negropontes. De anul trecut, s-a extins și la Veneția.

Este nepoata generalului Eremia Grigorescu, eroul armatei române la Mărășești și Oituz, cel care dă și numele unei străzi din cartierul Icoanei din București, și a Elenei Negropontes, urmașa unor celebri negustori greci – familia Negropontes. Tatăl său a fost Dan Eremia Grigorescu, unul dintre cei mai importanți fotografi români, care a activat în România și peste hotare între anii ’50 – ’89, și a fost corespondent Radio Europa Liberă.

Rudele sale au fost abuzate și terorizate de oamenii securității, iar familia a luat-o de la zero în Franța, după 1974.

“Viața mea este o poveste despre noroc, iar parcursul de după plecarea din România este o minune”, spune Sophie Negropontes într-un interviu amplu acordat pentru Cultura la dubă.

***

Am descoperit Galeria Negropontes din Paris în urmă cu câțiva ani, văzând acolo o expoziție a artistului român Mircea Cantor. Așa am aflat că proprietara galeriei este, la origine, româncă și am fost curioși să știm mai multe despre povestea sa.

Era o zi națională liberă la francezi, în luna iunie, când Sophie Negropontes ne-a deschis ușile galeriei sale pentru reportajul Cultura la dubă. Proprietara galeriei, situată chiar între Luvru și Colecția Pinault, ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, vorbind perfect limba română.

„Cum ați reușit să vă păstrați limba română atât de bine?

În română am vorbit și vorbesc mereu cu mama mea.”, ne spune aceasta.

Se prezintă jumătate româncă, jumătate grecoaică și de cultură franceză. Este puternic conectată la rădăcinile românești, datorită părinților săi, ambii români, însă amintirile din copilăria petrecută la București au mai degrabă legătură cu traumele trăite de familia sa în vremea comunismului.

“Totul a fost confiscat, bunica mea era paralizată când au venit tipii de la securitate să-i deporteze în Bărăgan. Și, până la urmă, au zis că e prea complicat să o deporteze fiindcă era paralizată complet. Deci era mai complicat să o ducă decât să o lase.

Era un sentiment de teamă, de lipsă de libertate, de imposibilitate de a avea încredere. Știu că la noi se asculta Europa Liberă și eram mică, mergeam la școală, când tata mi-a spus: <chiar dacă cineva îți strânge mâna, nu trebuie să spui că ascultăm Europa Liberă>.

Nașul meu a fost deportat în Siberia 9 ani, bunicul meu a făcut 10 ani de închisoare, fiindcă era judecător înainte. Toată familia a fost cel puțin bătută în privințele securității.”, își începe povestea Sophie Negropontes.

Tatăl său, fotograful Dan Eremia Grigorescu, prieten cu Mihail Sadoveanu, a publicat în perioada comunistă o serie de albume de fotografie, premiate apoi la nivel internațional – la Washington sau la Leipzig. Datorită artei sale, străinii au putut descoperi fragmente din România: Voroneț, Arta folclorică din nordul Moldovei, Delta Dunării și lucrările lui Brâncuși de pe teritoriul țării noastre.

Totodată a realizat reportaje de televiziune pentru „Teleenciclopedia”. De asemenea, a vizitat și fotografiat marile orașe europene, aducând în România imagini inedite dintr-o lume inaccesibilă populației de rând.

“Reușea să plece câteva luni să facă niște emisiuni pentru televiziune, albume, a făcut un album despre Roma, unul despre Paris, unul despre Veneția. Tata a profitat de aceste albume ca să arate o altă față asupra Franței, asupra Romei, le-a adus în România în vremea când era totul închis și nu se știa ce se întâmplă la Paris. La un moment dat a fost prins pe stradă și i-au tăiat barba cu cuțitul, fiindcă nu era voie să porți barbă în România.”

În 1974, fotograful și soția sa au părăsit definitiv România, iar Sophie, pe atunci în vârsta de 10 ani, a rămas în grija bunicii. 2 ani mai târziu a reușit și ea să părăsească țara, prin guvernul grecesc.

“În epoca respectivă erau niște legături economice între România și Grecia și familia Negropontes era destul de cunoscută în Grecia. Am cerut să plecăm pentru două săptămâni în Grecia. Și am plecat cu o valiză mică, apoi am ajuns la Paris, unde mă așteptau părinții mei. Am sosit la sfârșitul august și la 15 septembrie eram la școală.

Știați limba?

Puțin, foarte puțin. Nu destul ca să fie ușor, în orice caz.

Și părinții cum s-au integrat? Tatăl a continuat sălucreze ca fotograf?

Tata a lucrat foarte puțin în fotografie și a început să lucreze cu Europa Liberă ca jurnalist.

Îmi amintesc că atunci aveam o mulțime de prieteni care mi-au spus că nu este demn ce s-a întâmplat cu Ceaușescu, că nu este demn de o democrație.

Dar România nu avea de unde să știe, după 45 de ani de comunism, cum arată o democrație. Două generații de oameni n-au avut nicio altă informație despre democrație, nici măcar cultura sau educația, cum puteau să știe cum arată democrația?

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți după Revoluție?

Eu am vrut să plec cu mare entuziasm cu primele camioane sanitare. Dar aveam 24 de ani și părinții meu erau foarte stresați să mă vadă plecând într-o lume în care nu se știa exact ce se întâmplă. În plus, nu s-a putut nici din cauză că tata era foarte bolnav. A murit foarte puțin după aceea, în 1990.”

Sophie Negropontes are studii economice, dar a moștenit interesul tatălui său pentru artă.

“La vârsta când tinerii se duc mai degrabă prin mall-uri, eu mă duceam prin muzee, așa am fost crescută de părinți.

Am făcut școala de comerț, după care am plecat imediat la Hong Kong, unde am lucrat pentru o societate franceză de parfumuri. M-am întors, fiindcă tatăl meu era foarte bolnav și am lucrat pentru un grup textil, apoi am fost asociată într-o întreprindere web, de motoare de căutare pentru website-uri. Am făcut partea de lansare comercială. Întotdeauna am făcut lansare comercială sau lansare de produs, întotdeauna am lucrat cu creativi.”

A deschis galeria în 2012 și a inaugurat-o chiar cu o expoziție dedicată tatălui său.

“A fost un moment de nebunie în care mi-am zis că aș vrea să fiu într-un domeniu care îmi place într-adevăr și să fac ce știu să fac, adică lansare de produs. Prima expoziție a fost cu fotografiile tatălui meu, portrete pe care le-a făcut el în anii ‘68 și o piesă de design.

Am început apoi să lucrez cu un designer francez, totul născându-se din albumul foto Brâncuși, așa a apărut ideea de a face mobilă sculpturală, arhitecturală, piese unice, serii limitate sau la comandă.

Cum ați reușit să promovați galeria într-o piață în care existau deja foarte multe galerii? Cum reușește cineva nou să răzbată?

Lucrând foarte mult. Cu multă muncă și mult noroc. Aveam zero network și zero contacte. S-au întâmplat lucrurile organic. Dintr-o relație s-a născut o altă relație, poate a fost o mare comandă, care a permis să finanțeze o nouă colecție, care a avut succes, care ne-a permis să fim la un salon profesional, apoi la al doilea salon profesional și așa mai departe.

Când am creat galeria, acum 13 ani, galeriștii atunci așteptau. Deci la un salon se aștepta, lumea venea, spunea mă interesează lucrurile astea, ok, și pe moment nu se întâmpla nimic.

Or, eu nu știu să lucrez așa, eu mă duceam după aia, retelefonam, reluam contacte, făceam întâlniri și din chestia asta s-a născut activitatea, de fapt.

Știați de la bun început când ați deschis galeria ce fel de artă vreți să promovați aici? Vă interesa ceva anume, în mod special?

Arta care îmi place cel mai mult nu era chiar arta pe care o promovez, de fapt. Îmi plac foarte mult pictura olandeză și germană din secolele 15-16, renașterea, suprarealismul. Am avut o educație foarte academică și continui să fac vizite foarte academice.

Dar am un interes, o curiozitate pentru multe lucruri. Anumiți artiști sunt foarte interesanți, nu prin faptul că îmi place tot ce fac, dar sunt interesanți pentru parcursul pe care îl au, pentru explorările pe care le fac.

Ce vă atrage atenția la un artist pe care decideți ulterior să-l promovați?

Desigur piesele și calitatea, ce vrea să spună cu ele, sperând că nu e prea ascuns. Sunt convinsă că o piesă poate să fie de sine stătătoare. Dacă e însoțită de două pagine de citit, este un plus. O piesă poate fi cumpărată, pusă într-un salon, într-o cameră și așa mai departe. Dar sunt anumite piese contemporane care nu există decât prin discurs.

Dacă e o balustradă dintr-o bucată de aluminiu și se spune pe patru pagini că este limita dintre viață și moarte, paradis și infern…ok, dar ce faci cu balustrada respectivă, o pui în mijlocul salonului?

Deci, pentru mine, există o parte din arta contemporană care nu mă convinge.”

La galeria sa, Sophie Negropontes promovează creatori de piese decorative de lux, care îmbină latura artistică cu materialele de calitate și originalitatea. Lucrează, de asemenea, cu fotografi, sculptori sau, mai nou, cu creatori de bijuterii. Printre artiștii cu care colaborează Galeria Negropontes, se numără italianul Gianluca Pacchioni, românul Mircea Cantor sau cuplul de francezi Martine și Jacki Perrin. Galeria este situată pe Rue Jean-Jacques Rousseau din Paris, la capătul căreia se construiește acum Fundația Cartier.

“M-am implicat foarte direct în selecția artistică și în relația cu artiștii care este, într-un fel, particularitatea galeriei, în sensul că lucrez cu un număr relativ restrâns de artiști. Multe galerii de aceeași dimensiune lucrează cu 50 de artiști, eu lucrez cu 15. Deci aloc timp fiecăruia.

Apoi, trebuie să mă înțeleg cu ei. Asta este un lucru fundamental. Din punct de vedere uman, nu doar artistic. Din punct de vedere uman, întâi de toate.

Spuneați că nu tot ce e artă contemporană vă convinge. Puteți să ne explicați cine și cum stabilește, totuși, valoarea unui artist, cum ajunge să fie un artist căutat de colecționari sau expus în marile galerii și muzee?

În arta contemporană e vorba și despre marketing. De exemplu, eu am văzut la un moment dat la Art Basel un pictor sud-american, al cărui tablou se vindea cu 1 milion de euro. Cu un an înainte era la 200.000 și încă un an înainte era la 15.000. Deci ceva a făcut că acel lucru a plăcut sau că a fost luat de o galerie foarte foarte cunoscută, iar artistul crește prin numele galeriei.

E o lume destul de complicată. Cota unui artist se face la casele de licitații. Când pui o piesă la licitație, ori se vinde, ori nu se vinde. Dacă nu se vinde, e destul de rău. Iar la casa de licitație se pune oricum valoarea de jos, ca să aibă de unde să crească. Se poate să se vândă la un preț mai mic decât cel de galerie. Sau se poate să se vândă o piesă a unui artist cu 2.000 de euro la licitație, iar în galerie același artist să aibă o altă piesă, de 30.000 de euro. Dar nu au nimic de-a face una cu alta. Cota artistului, însă, pentru colecționar, este la 2.000 de euro.

Eu, pentru că am niște artiști care lucrează extraordinar în sticlă, de exemplu, ca să le fac o cotă, nu i-am pus la casa de licitații, dar, în schimb, am lucrat cu mai multe muzee și ei au piese expuse în mai multe muzee. Asta nu dă o valoare mercantilă, ci o valoare culturală.

Și cum ați reușit să convingeți muzeele să îi expună sau să cumpere?

Cu multă muncă și datorită lor, pentru că ei sunt niște artiști foarte buni, pe o nișă, într-adevăr, a pieselor de sticlă.

Dar muzeele au oameni dedicați care vizitează galeriile, ca să descopere artiști?

Nu mai vizitează nimeni fiindcă nu mai au bugete. Și atunci trebuie să merg eu spre ei.”

Anul trecut, Sophie Negropontes a deschis și un spațiu expozițional la Veneția, pe Grand Canal, ca parte a Fundației Masieri.

“E o colaborare cu universitatea care conduce această fundație și am restaurat locul, care este o fațadă veche din cărămizi, iar toată clădirea pe interior e făcută de Carlo Scarpa, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți italieni.

De ce ați vrut să vă extindeți și la Veneția?

Fiindcă făceam o mulțime de saloane, trei sau patru saloane pe an, întâi la Paris, Londra, New York, apoi n-am mai făcut Londra și Paris, am făcut New York, Miami și Los Angeles, anul trecut, plus Saint Moritz în Elveția.

Cred că în Veneția se vorbește despre artă mult mai mult decât în altă parte, pentru o perioadă lungă în timpul anului. Bienala durează 9 luni. La un salon se vorbește de artă 4-5 zile.

Făceam expoziții mai scurte aici, la Paris, și am decis să fac expoziții care să dureze mai mult, 4 luni, poate cu mai mult fond, lăsând timp oamenilor să vină, discute. La Veneția fac o expoziție pe trei nivele timp de un an. 

Care sunt provocările pentru un galerist în Paris? Ce fel de dificultăți întâmpinați?

Parisul e mai mult o imagine decât o piață. Pentru mine nu e cea mai bună piață. Noi funcționăm foarte bine pe piața americană, care acum va deveni o provocare foarte mare din cauza taxelor.

Franța nu e cel mai mare cumpărător. Francezii sunt mult mai clasici. Eu spun tot timpul că trebuie consultată istoria și aflăm tot. Cele mai bune muzee au fost, înainte de revoluție, la Moscova, la Sankt Petersburg sau în SUA. De ce? Fiindcă oamenii care aveau bani atunci au investit în artiștii contemporani lor. Și acum sunt artiștii cei mai celebri și muzeele respective au cele mai mari colecții. Colecțiile rusești sau colecțiile americane au cele mai multe piese.

Francezii sunt mai prudenți, mai clasici. Iar oamenii care merg la Veneția sunt amatori de artă, au mai mult timp, le place muzica, le place opera, arhitectura, sunt mai orientați către asta.”

Dacă în marile țări ale lumii, arta contemporană înseamnă deja o piața matură, unde circulă sume de sute de milioane de euro, în România, muzeele și galeriile de artă contemporană reprezintă încă un teren crud. Nici instituțiile publice, nici cei mai mulți oameni de afaceri români nu au înțeles încă potențialul cultural și financiar al industriilor creative. Este și motivul pentru care Sophie Negropontes nu s-a implicat foarte mult pe piața din România.

“Am făcut o mare expoziție în 2017 la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, cu fotografiile lui tata din cartea Brâncuși, care au fost prima oară expuse la Bienala de la Veneția în 1982. Dar nu am imaginea asta de reîntoarcere în România.

Însă piața care nu este complet matură pentru obiecte de artă sau pentru sau mobile de artă, ar putea să fie gata pentru bijuterii de artiști. Cred că un fel de a menține o legătură cu România este și prin ceea ce fac eu.

Mi s-a propus anul trecut să deschid o galerie, mi se punea la dispoziție un loc, dar când deschizi o galerie, trebuie să spui și ceva despre ea. De exemplu, Veneția a fost, întâi de toate, o alegere pentru a crea dialoguri între piese și loc, între oameni, era ceva mai intelectual și mai artistic. Și, apoi, business–wise, merge bine.

În România nu cunosc destul de bine oamenii de acolo, am câteva relații cu decoratori, dar piesele pe care le prezint sunt mai dificil de înțeles. Mobila pe care o avem este specială, excepțională.

Ce fel de oameni cumpără astfel de lucrări?

În America sunt oameni care, bineînțeles, au destui bani, sunt însoțiți de decoratori. Și eu mă înțeleg foarte bine cu o mulțime de decoratori, lucrând întotdeauna într-un mod foarte fiabil : lucrurile ajung la timp și sunt de calitate.

De exemplu, dacă cineva vede o piesă care îi place, îl trimite pe decorator să o vadă, discută despre calitatea ei și despre unde ar putea să o pună în casă. E un dialog foarte natural.

În Franța se întâmplă la fel?

În Franța cei mai mulți decoratori vor să producă ei, sunt mai mult designeri.”

Extrem de pasionată de ceea ce face, Sophie Negropontes spune că se simte bucuroasă de fiecare dată când intră în galerie, chiar dacă a ajuns să nu mai aibă foarte mult timp liber.

“De anul trecut eu am lucrat cam între 6 și 7 zile pe săptămână, fiindcă lucrez aici până miercuri sau joi și apoi mă duc la Veneția și lucrez până sâmbătă sau duminică. E un program foarte intens.”

Își petrece vacanța în Grecia, dar revine în România la evenimente profesionale și și-ar dori să cunoască piața de bijuterie contemporană de la noi.  

“Când mă gândesc la România, am întotdeauna nostalgia parfumului de tei înfloriți la București. E primul lucru care îmi vine în minte.

Oamenii din România sunt extraordinari fiindcă sunt extrem de cultivați și de educați, în sensul anglosaxon al termenului education. Dar e un fel de intelectualism puțin pedant, deconectat de o parte pragmatică, fără de care nu funcționează nimic.

Nu v-ar interesa să conduceți un muzeu?

Poate asta da, într-adevăr.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Născută în România, Sophie Negropontes deține o importantă galerie de artă la Paris și Veneția appeared first on Cultura la dubă.

O comunitate de artiști aduce un vis green culture la Eforie Sud, o poveste despre locuri uitate sau iresponsabil exploatate, care ar putea deveni spații frumoase și primitoare, încurajând dialogul între culturi, discipline, genuri și vârste.

Derulată de Forumul Artelor Vizuale, inițiativa „Artă (și ecologie) la Mal(ul Mării)” reunește povești despre oameni și natură, semnate de șapte artiști vizuali: Irina Maria Iliescu, Alina Marinescu, Adrian Preda, Andrei Turenici și Meri The Zu.

Gânduri pierdute printre scoici și melci, lucrările lor, care vor rămâne la Cinemascop în perioada iulie – septembrie 2024, dau imagine unor scenarii triste, dar foarte probabile. Artiștii caută urmele civilizației moderne în valuri tulburi sau însoțesc până departe drumul speciilor pentru totdeauna alungate de vecinătatea cu oamenii. Tema ecologică va fi reluată în două instalații semnate de Emil Cristian Ghiță și în lucrarea Landscape, semnată de Alexandra Dumitrescu. Consumerismul și obsolescența, alături de noile concepte europene de dezvoltare comunitară, bazate pe frumusețe, sustenabilitate și unitate, vor fi puse în discuție într-o serie de ateliere creative și în trei conferințe tematice, care vor fi organizate în incinta Grădinii Cinemascop.

„Ne inspiră ideile generoase ale curentului New European Bauhaus, care propune o tranziție spre ecologie, cu schimbări la toate nivelurile, în modelele de afaceri, schimbări de tehnologie, standarde ridicate de mediu, dar și schimbări comportamentale – atât în ​​producție, cât și în consum. Este una dintre zonele în care rolul artei – și al culturii în general – devine crucial.

Pentru a putea construi orașul viitorului, e nevoie de o atenție sporită asupra prezentului.

Orașul viitorului este frumos, cu o estetică încântătoare, inspirat de artă și cultură, răspunzând nevoilor tuturor locuitorilor săi, pentru că îmbunătățește calitatea experienței, dincolo de funcționalitate. Comunitățile viitorului sunt durabile, în armonie cu natura, cu mediul și cu planeta. Rolul culturii și artei în acest proces trebuie privit din două perspective: modul în care practicile de producție culturală și artistică pot fi mai durabile și modul în care cultura și arta pot contribui la creșterea gradului de conștientizare cu privire la necesitatea tranziției ecologice”, spune Alexandra Dumitrescu, inițiator, alături de Emil Cristian Ghiță, al proiectului Artă la Mal.

De flora și fauna locală puțini sunt cei care, odată intrați în rolul de turiști, ar mai fi dispuși să țină seama. Multe specii de peşti, plante şi alte vieţuitoare au dispărut ori sunt pe cale să dispară. Alături de unele familii de creveţi şi de scoici, de specii de sturioni, delfini și rechini, și căluţul-de-mare se află printre speciile amenințate.

Eforie Colorat este un hub cultural lansat în anul 2021 la Eforie Sud, în beneficiul turiștilor și membrilor comunității locale, pentru comunitățile artistice și grupurile de dialog civic la nivel național – care au la dispoziție, anual, o serie de rezidențe creative la Marea Neagră. Inițiat de Forumul Artelor Vizuale, în parteneriat cu Centrul Ceh și primăria Orașului Eforie, programul Eforie Colorat își propune promovarea unui set de bune practici pentru dezvoltarea în zone cu acces limitat la cultură, ridicarea nivelului de educare și conștientizare în probleme de mediu și revitalizarea spațiilor de întâlnire comunitară de la malul Mării Negre.

Anual, Eforie Colorat dorește să fie un spațiu alternativ de inspirație pentru comunitatea artistică, pentru decidenții din administrațiile locale și centrale, și punct de întâlnire pentru specialiști și grupuri civice, într-un efort comun de a identifica soluții actuale de regenerare urbană, ecologie creativă, exploatarea etică și coerentă a potențialului turistic, economie circulară, spirit civic, dezvoltare sustenabilă și oportunități de creștere prin cultură în zone marginalizate. Proiectul Artă la Mal susține cercetarea și producția artistică interesată de tematici legate de mediu și comunitate, stimulând intervențiile culturale semnificative, care contribuie la înțelegerea profundă a legăturilor dintre cultură, artă și mediu.

The post La Eforie Sud începe sezonul de „Artă (și ecologie) la Mal(ul Mării)” appeared first on Cultura la dubă.

După două sesiuni de achiziții de opere de artă, în 2020 și 2022, Muzeul Național de Artă Contemporană al României anunță o nouă etapă, cu un buget de 500.000 RON, provenind de la Ministerul Culturii.

Potrivit unui comunicat transmis de MNAC, sesiunea de achiziții 2024 este dedicată atât celor peste 6.000 de artiști vizuali români activi în țară sau în diaspora, cât și moștenitorilor de drept ai unor artiști contemporani de origine română care au activat în România sau în străinătate.

De asemenea, nu există nicio restricție de participare pentru artiștii ale căror lucrări au fost achiziționate în sesiunile trecute.

Artiștii sunt invitați să privească la istoriile lor personale și să propună lucrări care evidențiază procesele și căutările de sine petrecute în intimitatea atelierului.

„Invităm artiștii să facă un efort curatorial referitor la propria operă, și să includă în ofertă, alături de operele propuse, materiale documentare cu valoare de unicat legate de producerea și traseul acestora. Dimensiunea de laborator a activităților artistice contribuie la constituirea unei priviri de ansamblu asupra procesualității artei contemporane românești, sprijinind unul dintre scopurile distinctive ale muzeului – documentarea și cercetarea colecțiilor, ca garanție de studiu pentru generațiile viitoare.” Călin Dan, directorul Muzeului Național de Artă Contemporană.

Sistemul de participare și selecție este același ca în sesiunile precedente, ducând la intrarea în colecțiile MNAC a unui număr total de 359 de lucrări. Ele au fost  și sunt în continuare accesibile publicului printr-o serie de expoziții realizate la sediul Muzeului și în țară, prin parteneriate cu alte instituții. Cataloagele primelor două sesiuni sunt în curs de apariție, respectiv de editare, la Editura MNAC.

Dosarele pot fi înscrise până pe 15 iunie 2024, ora 17:00.

Ministerul Culturii alocă anul acesta fonduri pentru trei instituții muzeale din România: MNAC, Muzeul Național Brukenthal, Muzeul de Artă Iași.

The post MNAC a lansat o noua sesiune de achiziții de artă contemporană appeared first on Cultura la dubă.

Potrivit comunicatului de presă transmis de organizatori, “privitorul va remarca în lucrări ochelarii VR, elementul care simbolizează tehnologia, dar și adicția, deoarece acești ochelari te fac să evadezi din lumea reală în cea virtuală, unde se presupune că totul este perfect. Ochelarii, respectiv evadarea prin intermediul lor, funcționează ca o metodă de împlinire, de victorie, de rezolvare a problemelor. Sau cel puțin așa este într-o primă instanță, din perspectiva subiectivă a personajelor reprezentate. Modul în care ochelarii sunt integrați în fiecare lucrare sugerează valențe contrare: ei obturează, deformează și, deci, induc în eroare.”

„Toate lucrările sunt create pe baza experiențelor și sentimentelor din ultimii ani. Am trecut printr-o perioadă de conștientizare care mi-a clarificat trăirile. Titlul pe care l-am ales este un cuvânt inventat, care nu are legătură cu consumul de substanțe interzise, ci este o îmbinare ambivalentă pe care o pot folosi pentru a mă raporta la subiectele care mă fascinează, dar care pot fi contradictorii: social media și socializarea, spre exemplu”, declară ATOMA.

Ea adaugă: „Atenția reprezintă cea mai importantă resursă a lumii capitaliste moderne. Este o resursă finită, iar corporațiile se luptă pentru a ne atrage atenția. Atenția este ca un drog pentru individ, prima doză este puternică, dar după dezvoltăm o toleranță la un anumit nivel și vrem tot mai mult. În cazul în care nivelul atenției scade, intrăm în sevraj.”

ATOMA este o artistă care trăiește și lucrează în București, dar este deja binecunoscută pentru lucrările ei murale care pot fi văzute în multe orașe din România: la București, Târgu Jiu, Bacău, Sibiu, Satu Mare, Petroșani, Râmnicu Vâlcea și Galați. A studiat pictura la Facultatea de Arte din București și arta murală în cadrul Facultății de Arte Decorative din București.  A avut expoziții personale și de grup la București, Timișoara, Constanța și Brașov.

 ATOMA este preocupată de impactul pe care tehnologia și (social/mass)-media îl au asupra societății și asupra fiecărui individ în parte. Într-o lume în care totul aspiră să devină viral, dependența ne aruncă într-o captivitate tot mai adâncă, pe care artista o recuperează și o redă cu un tip de estetică și în clișee, pe care grefează elementele-simbol ale tehnologiei și ale mediei contemporane. Stridența asumată, declarativă, transformă lucrările artistei în lucrări-manifest, angajându-le într-un discurs aflat sub semnul activismului.

The post “Sevrajă”, expoziția personală a artistei ATOMA, va fi vernisată joi la Kulterra Gallery appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

Ami Barak este un nume apreciat la nivel internațional în lumea artei contemporane. Puțină lume știe, însă, că la origine este român. A condus vreme de 6 ani departamentul dedicat Artei Orașului din cadrul Primăriei Parisului și a coordonat primele ediții ale Nopții Albe din capitala Franței.

Este curator independent de artă contemporană, critic, istoric de artă și fost profesor universitar, într-o permanentă căutare și descoperire de noi artiști talentați, cel care coagulează idei și concepte artistice sub formă de expoziții.

S-a născut la Bistrița Năsăud, a crescut la Baia Mare și a studiat Istoria Artei la București. În 1974 a plecat de sub regimul Ceaușescu și a început o nouă viață.

“Plecarea mea a avut loc într-un mod miraculos. Nimeni nu a crezut că se va întâmpla într-un timp atât de scurt. Pe vremea aceea, când făceai cerere de plecare, dura ani de zile. Și cei mai mulți nu ajungeau să plece. Eu am plecat după 3 săptămâni. Abia după aceea am aflat cum a fost posibil. 

Ceaușescu aștepta vizita lui Nixon în același an și un senator american democrat a trecut un amendament în Senat prin care Clauza Națiunii Favorizate, pe care o dorea Ceaușescu, era condiționată de liberalizarea emigrării. 

Și Ceaușescu, într-un semn de așa zisă bunăvoință, a ridicat bariera timp de trei luni, timp în care au emigrat câteva zeci de mii de români.”

Îți amintește perfect ziua în care a depus actele de plecare. Era 15 mai. 

“Toți apropiații ziceau că sunt sinucigaș, că o să mă trimită în uzină și în armată, că o să mă hărțuiască și o să ratez tot. Mama a plâns vreme de o săptămână. Culmea e că eu le dădeam dreptate, simțeam că fac un act sinucigaș.”

“Mi-a venit aprobarea exact la o lună, pe 15 iunie. Pretextul era că plec în Israel la rude. Eu nu văzusem rudele alea în viața mea. Erau o soră și un frate al tatălui, care plecaseră în 1945 cu un vas de la Constanța, au ajuns în Cipru, au stat în lagăr, după care au mai stat în lagăr în Palestina.”

Cu un tată chimist, originar din Piatra Neamț, și mama funcționar la bancă, venită din Târgu Neamț, Ami Barak a fost atras de artă încă din copilărie, fără a avea modele cu înclinații artistice în familie. Îi picaseră în mână diverse albume de artă și descoperise o altă lume decât cea gri, industrială, în care trăia.

“Mi se părea că istoria artei era ca un refugiu dintr-o lume în care totul era fals. Fake-ul era un plan cincinal.”

A ajuns la Tel Aviv, unde a făcut 2 ani de master și primele sale expoziții. Iar în 1982 a plecat la Paris, unde l-am întâlnit și noi azi. 

“A fost greu, dar nu atât de greu, fiindcă am venit cu o bursă pentru doctorat la Sorbona. Fusesem acceptat și la Universitățile Columbia și Toronto, dar ei nu mi-au dat bursă. Așa că i-am ales pe francezi. 

Când am ajuns acolo, am fost privit drept un israelian, deși nu eram deloc, eram român.

În fond, am exact profilul unui evreu rătăcitor chiar și acum.

Chiar dacă am origini românești și am păstrat legături profesionale cu România, nu am emoții românești. La fel e și cu Israel. În 1998 m-am simțit ca un francez pentru simplul fapt că atunci când Franța a câștigat Cupa Mondială, am avut emoții și m-am bucurat mult.”

Pe măsură ce a studiat mai mult și a intrat în contact direct cu lumea artei, făcând un stagiu la Muzeul de Artă Modernă din Paris, a devenit din ce în ce mai interesat de arta contemporană.

“Pentru mine chiar plecatul din România a fost o chestie de aici și acum, de contemporaneitate. Una dintre dorințele mele în artă a fost să mă interesez de ceea ce se întâmplă astăzi și mai puțin de ce s-a întâmplat în trecut.”

“Pe atunci nu erau istorici de artă care să se intereseze de prezent. Era prost văzută asta. De fapt, meseria asta de curator care se interesează de istoria prezentului, e o meserie nouă. S-a născut în mai 1969.

A avut loc o expoziție la Berna, Elveția, curatată de o personalitate foarte puternică, Harald Szeemann. Expoziția se chema When Attitudes become form. E considerată evenimentul care a dat naștere acestei profesii. 

Era un concept la bază, iar curatorul a fost cel care a înjghebat ideile și a solicitat artiști ale căror demersuri erau ca o ilustrație a acelui concept. 

În lumea muzeelor, expozițiile erau legate de fenomene istorice, de exemplu peisajul olandez în secolul 17, sau figuri artistice văzute cronologic – anii de tinerețe, de maturitate. Fenomenul expozițional nu era văzut ca o agregare de idei.”

“Curatorul e atent la ceea ce face artistul, are o interpretare și înțelege opera unui artist și a altora, care împreună formează o mișcare, o tendință. Acesta e punctul de plecare. Apoi pune la cale un eveniment, o expoziție, un festival, etc.”

În 1992 a candidat la un post instituțional și a devenit directorul unui muzeu de artă contemporană la Montpellier, în sudul Franței. 9 ani a stat acolo și a plecat la Paris când a primit propunerea de a organiza evenimentele care celebrau 20 de ani de eforturi ale statului francez de a achiziționa artă contemporană cu bani publici.

“Am organizat 14 expoziții în toată Franța cu opere din colecție. Evenimentul s-a numit Trésor Public și vreme de un an am muncit pe rupte pentru aceste expoziții. 

După aceea am fost vânat de un cabinet de recrutare și așa am ajuns la Primăria Parisului și m-am ocupat de tot ce e proiect artistic în spațiul public, dar și de Fondul Municipal de Artă Contemporană.”

A curatoriat prima ediție a Nopții Albe din Paris, eveniment care avea să deschisă larg porțile artei contemporane către public.

“În primii ani de carieră aveam 100 de persoane la un vernisaj și mi se părea extraordinar. La început, în anii 60, apoi 70, 80, chiar și 90, arta contemporană era ceva confidențial. Eram obișnuiți să fie puțină lume, un fel de cenaclu, nu ne așteptam la mai mult. 

-Cum vă explicați acum interesul mondial pentru arta contemporană?

La începutul anilor 2000 s-a făcut un shift generațional. Copiii duși de părinți la muzee, au devenit adulți. În același timp, a fost un soi de democratizare a artei.

E un răspuns complex la întrebarea asta, am făcut chiar studii cu sociologi. 

Într-adevăr arta contemporană a trecut la o fază de confidențialitate maximă la un fenomen de masă. 

Pariul meu atunci cu Noaptea Albă a fost că vom avea 20.000 de vizitatori într-o noapte, ceea ce ar fi fost enorm. Muzeul de Artă Modernă din Paris aduna pe atunci cam 20.000 de vizitatori la o expoziție în două luni. Deci am pariat cam aiurea, eram convins că o să pierd o sticlă de șampanie. 

Șocul a fost că în noaptea respectivă, RATP a ieșit cu 1 milion de călători pe timp de noapte. La fața locului, era puhoi. 

Azi, la un vernisaj, în primul rând nu intri. Apoi, chiar și cei privilegiați fac coadă de două ore. Mii de oameni vin la vernisaj. La Palatul Tokio e o coadă de un kilometru. 

E foarte interesant fenomenul. Fundația Louis Vuitton, care face expoziții de mare audiență, a avut un eveniment cu capodopere din muzeele ruse, o expoziție fenomenală cu 200 de capodopere, una lângă alta – Monet, Gauguin, Van Gogh, Pissarro, etc. La acea expoziție, publicul era alb. Au avut peste 1 milion de vizitatori, am fost de câteva ori și toți erau albi. 

Mergeți acum la expoziția Warhol – Basquiat, făcută tot de Louis Vuitton. Majoritatea vizitatorilor vin din periferie. Publicul e amestecat. Bineînțeles, Basquiat era afro-american, dar este o expoziție de artă contemporană. 

Deci arta contemporană a schimbat și profilul sociologic al publicului și deschiderea. Așa se explică și interesul mult mai larg la nivel mondial. 

Apoi, a jucat un rol și dimensiunea de eveniment, faptul că sunt performance-uri, instalații, un soi de implicare a publicului în artă. Și mai e și aspectul legat de modă. Există o piață, înainte nu exista, arta contemporana nu avea valoare de piață.

Începând cu sfârșitul anilor 90, arta contemporană a început să aibă o valoare de piață mult mai ridicată decât unele opere clasice. Adi Ghenie valorează cât un Rubens sau un Rembrandt. E super interesant. 

Și mai este și cool să fii văzut la astfel de evenimente. Știu oameni care economisesc jumătate de an ca să își cumpere o geacă Louis Vuitton sau o chestie Pharell Williams.”

Când vorbește despre lumea artei contemporane, Ami Barak e cu zâmbetul pe buze, pasionat și plin de umor. Pentru a înțelege mai bine fenomenul din spatele unor lucări la care publicul reacționează “asta puteam să fac și eu”, curatorul ne explică ce e considerat relevant în artă și care sunt diferențele între un artist vândut cu zeci de milioane de dolari la licitații sau alții care sunt expuși în muzee, dar nu vând la fel de bine.

“Până la un anumit moment, nu există o legătură între valoare artistică și valoare de piață. Muzeele achiziționează opera pe un ansamblu de criterii, iar valoarea de piață nu joacă un rol. 

Muzeele se gândesc în ce măsură e o operă timpurie, într-un context istoric. În ce măsură ea reprezintă o contribuție importantă într-o înșiruire istorică. E important să aibă o chestie de unicitate, de specializare. 

Piața, pentru că nu exista, a fost formată din primii colecționari care au învățat de la artiști și de la acei galeriști care s-au aventurat să promoveze arta contemporană. Acești galeriști au inițiat colecționarul, care nu știa nimic. 

Apoi s-a format prima generație de colecționari interesați de artă contemporană, care mergeau la expoziții, la târguri și începeau să știe ce vor.

După aceea au apărut colecționarii din lumea finanțelor, din lumea modei și a publicității, oameni cu mulți bani. Și e o chestie tipică pentru oamenii cu bani, pentru ei e important ce le place lor, nu își pun problema ca valoarea de piață să fie echivalentă cu valoarea artistică.

Și cu cât costă mai mult, cu atât sunt gata să dea mai mulți bani. Ca și adidașii lui Michael Jordan.

Am avut o experiență incredibilă în materie de valoare de piață, care mi-a schimbat cu totul perspectiva la întrebarea de ce oamenii dau atâția bani pe o chestie care mie nu mi se pare atât de valoroasă.

Eram la Seul și am ajuns la o licitație cu un coleg coreean. Licitația nu era pe opere de artă, ci pe bolovani, pe pietre. Când spun bolovani, nu exagerez. Erau pietroaie, de diferite dimensiuni, mai mici, mai mari. Erau niște chestii care mie mi se păreau de o extremă banalitate. Highlight-ul a fost un bolovănaș de vreo 10 kg, care arăta ca pe stradă. 

La ce valoare credeți că a ajuns licitația?

-Zeci de mii de euro?

-3 milioane de dolari. Atunci mi-am dat seama că pe ce se dau banii și câți bani se dau e o altă planetă.

-Și atunci, raportându-ne la arta contemporană, este corect să spunem că un artist poate fi foarte bine cotat la licitații, dar nu așa de bine văzut la marile muzee și galerii?

-E frecvent. Dar invers funcționează. Dacă e văzut de muzeu, la un moment dat o să se încrucișeze cu piața.”

Chiar și în zilele noastre, deși este deja un fenomen mondial de larg interes, arta contemporană continuă să nască uneori controverse puternice și uimire. Și este normal să fie așa, ne spune curatorul cu o vastă experiență.

Istoria e cea care ne dă răspunsuri lucide și ne ajută să înțelegem prezentul, cum am ajuns, de exemplu, de la arta Renașterii la arta vândută prin NFT.

În 2021, artistul Beeple a devenit al treilea cel mai scump artist în viață, după ce lucrarea sa „Everydays: The first 5000 Days”, un colaj digital alcătuit din 5000 de ilustrații, s-a vândut la licitație sub formă de non-fungible token, pentru 69 de milioane de dolari.

“În 1913, un artist francez, pe care îl chema Marcel Duchamp, a decis că opera de artă poate fi un obiect care nu a fost fabricat de artist. Primul obiect ready-made a fost un scaun pe care el a pus o roată de bicicletă. Deci artistul nu a creat obiectul, ci l-a ales.

Duchamp a dat o definiție “cine e artist? E cel care face arta. Și ce e arta? Este ceea ce face artistul.” E o tautologie. De ce vă spun asta?

În 1913, cărările s-au bifurcat. Câmpul de definiție a artei s-a schimbat. Când vorbești despre Leonardo și despre Marcel Duchamp, nu vorbești despre același câmp artistic. E clar că nu poți să te înțelegi.

Dacă bunica spune că asta nu e artă, are dreptate, nici măcar nu poți să te cerți cu ea. 

Ea știe că arta e într-un fel, noi știm că poate fi și altfel. În arta contemporană avem și pictură, sculptură, dar avem și ready made, instalații, inteligență artificilă, multimedia. 

Și s-a mai întâmplat o chestie când a apărut fotografia. O chestie care e reproductibilă la infinit, nu are valoare de piață. Și ajungem azi la lumea digitală. Ca să îi dai o valoare de piață, s-a creat NFT. Devine astfel, un unicat. Non-fungible token e doar pentru tine. Dar o fotografie fără NFT poate fi multiplicată la infinit. Iar caracterul speculativ crește valoarea pieței.”

În timp ce evenimentele de artă contemporană din lume se schimbă odată cu evoluția rapidă a tehnologiei, muzeele de stat din România arată ca în secolul 19, spune Ami Barak, fost președinte al Asociației Internaționale a Curatorilor de Artă Contemporană. În limba română, cuvântul curator nici măcar nu a fost inclus până acum în dicționare. 

Ami Barak a făcut parte din boardul Muzeului Național de Artă Contemporană din București vreme de 9 ani, dar în ultimii ani a colaborat doar cu mediul privat.

Anul acesta curatoriază mai multe evenimente la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, o expoziție la Cluj și urmărește îndeaproape scena artistică din România.

“Primul muzeu din România care funcționează pe un model de muzeu de artă modernă e MARe. În România funcționează coerent centrele private, spațiile neconvenționale.”

Își împarte timpul între lucru, expoziții și călătorii, iar la Paris se bucură de concertele dirijate de Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței, privit de francezi drept un superstar.

Are doi copii, fiica îi moștenește înclinația către artă contemporană, în timp ce fiul, absolvent de studii de cinema, și-a descoperit o nouă pasiune și a devenit măcelar, ne povestește amuzat tatăl.

Locuiește în inima Parisului, aproape de Place de la Bastille, acolo unde ne-a dat și întâlnire, la finalul unei zile de lucru, în care se întâlnise cu mai mulți tineri artiști.

Unul dintre acesta l-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a fi remarcat. Ami Barak i-a răspuns astfel:

“Eu când mă duc într-o expoziție, eu știu de îndată că opera asta e a lui cutare. De unde știu? Pentru că am văzut înainte și e o chestiune specifică artistului, are o semnătură, un stil. E el și nu e altcineva.

Asta i-am spus: fă în așa fel încât dacă voi intra într-o sală de expoziție și o să văd o lucrare a ta, o să știu că ești tu. Nu înseamnă că o să devii bogat, ci că o să ai locul tău în antologia epocii. 

Van Gogh a vândut o singură lucrare în viața lui, a murit sărac lipit pământului și azi e un recordman. Ca o operă să aibă valoare maximală, la început n-are nicio valoare. Picasso spunea același lucru. Ideea de speculație funcționează doar așa.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Ami Barak, curator: “Arta contemporană a trecut de la confidențialitate maximă la un fenomen de masă.” appeared first on Cultura la dubă.

Istoria artei pentru copii (recomandat copiilor între 5 și 10 ani)

Maria Orosan-Telea, istoric de artă, lector la Facultate de Arte și Design din Timișoara, alături de Lore Ilie, masterand la Istoria și Teoria Artei, Facultatea de Arte și Design, invită copiii, cu vârsta între 5 și 10 ani, într-o primă interacțiune cu istoria artei, prin nouă povești care au ca sursă de inspirație tablouri celebre din istoria artei.

După urmărirea firului narativ, copiii descoperă date reale, precum numele artiștilor, perioadele de realizare sau curentul ilustrat, dar și caracteristicile stilistice specifice prezentate într-un mod interactiv.

La încheierea seriei de ateliere, Kunsthalle Bega va tipări o carte cu poveștile Mariei însoțite de reinterpretări vizuale realizate de copii.

Atelierele „Istoria artei pentru copii” vor fi deschise publicului, cu înscriere pe pagina de Facebook Kunsthalle Bega, pentru datele de 30 octombrie, 13 noiembrie și 27 noiembrie.

Introducere în arta contemporană (recomandat copiilor între 10 și 16 ani)

Ultimii 50 de ani ai artei contemporane sunt descifrați în cadrul atelierelor „Introducere în arta contemporană”, concepute în jurul expoziției „Cronicile viitorilor supereroi/Chronicles of the Future Superheroes”, la Kunsthalle Bega.

Cursurile încep cu o lectură interactivă, urmată de exerciții de creație privind diverse tehnici hand-made cum ar fi: desenul, colajul, sau stencilul și sunt finalizate cu o expoziție a creațiilor realizate de participanți și un fanZINE tipărit ce va conține întreg procesul acestor întâlniri. Mihai Zgondoiu, lector la Universitatea de Vest, Facultate de Arte și Design din Timișoara, și Andreea Băban, masterand la aceeași facultate, așteaptă adolescenții cu vârste cuprinse între 10 și 16 ani.

Pentru datele de 6 noiembrie și 20 noiembrie, înscrierile se pot face pe pagina de Facebook Kunsthalle Bega.

Casa, musafir în natură (recomandat copiilor între 9-12 ani, respectiv, 12-15 ani)

De-a Arhitectura extinde atelierele „Metabucătăriei” cu o serie de întâlniri pe tema „Casa, musafir în natură”.

Atelierul este format în jurul conceptului de sustenabilitate și, în mod particular, al celui de economie circulară. Explicarea termenilor se face în directă legătură cu exponatele instalației „Metabucătăria” și continuă cu prezentarea unor idei și soluții contemporane din domeniul arhitecturii și designului de obiect/materiale.

 Înscrierile vor fi deschise pe pagina de Facebook Kunsthalle Bega pentru 11 decembrie și 15 ianuarie.

The post Școala Kunsthalle Bega – istoria artei, arta contemporană sau arhitectura sustenabilă, explicate pe înțelesul copiilor appeared first on Cultura la dubă.

Azi începe cea de-a patra ediție a Bienalei Art Encounters, considerat de specialiști cel mai important eveniment de artă contemporană din România.

Bienala se desfășoară anul acesta sub titlul Our Other Us și este curatoriată de Kasia Redzisz și Mihnea Mircan. Evenimentul cuprinde 5.000 mp de artă contemporană în 7 spații, peste 100 de artiști expuși și 19 lucrări special comisionate.

Printre lucrările expuse se numără opere care au făcut parte din evenimente internaționale majore dedicate artei, precum Bienala de la Veneția.

Cele două proiecte curatoriale propuse de Mihnea Mircan și Kasia Redzisz, Peisaj în Oglindă Convexă [Landscape in a Convex Mirror] și Cum să Coabităm [How to Be Together] vor include 19 lucrări comisionate special pentru eveniment, între care 8 ale artiștilor români.

Alături de cele două expoziții de artă contemporană, Bienala Art Encounters va explora istoria conexiunii dintre artiști și natură în Europa de Est și Centrală printr-o expoziție curatoriată de Kasia Redzisz. Având la bază o activitate de cercetare ce a pornit de la grupul timișorean SIGMA, aceasta abordează practici legate de mediul înconjurător din regiune, relevând contribuția nuanțată și radicală a artiștilor non-vestici la canoanele artei anilor 1960 și 1970.

Cele trei expoziții vor fi completate de Aripa Secretă [Secret Wing], un proiect organizat de Fundația Interart TRIADE și Muzeul Național de Artă Timișoara. Expoziția reprezintă o colaborare între curatoarea internațională Maria Rus Bojan și poetul și filosoful Bogdan Ghiu, și examinează discursurile artistice ale anilor 1980 și pe cele ulterioare, din perspectiva poeziei. Aripa Secretă preia titlul unui cunoscut volum al poetei Mariana Marin (1956-2003), unul dintre autorii emblematici ai Generației 80, și reunește lucrări din importante colecții particulare din Olanda și România.

Programul de mediere culturală dedicat copiilor și grupurilor organizate din grădinițe, școli și licee din județul Timiș, dar și cel dedicat publicului adult, va realiza liantul între expozițiile Bienalei Art Encounters.

Conectând trecutul și prezentul, elementul local și cel internațional, Bienala va reflecta istoria și spiritul Timișoarei, abordând, totodată, probleme globale.

Bienala anticipează 2023, anul în care Timișoara va deține titlul de Capitală Culturală Europeană.

Programul weekend-ului de deschidere al Bienalei Art Encounters 2021, 1 – 3 octombrie, va avea loc într-un format adaptat evoluției recente a pandemiei COVID-19.

Începând de vineri, ora 14:00, toate expozițiile Bienalei Art Encounters vor putea fi vizitate de public în baza certificatului verde și cu respectarea normelor de siguranță sanitară.

Orarul de vizitare va fi 14:00 – 18:00 pentru ziua de vineri, și 11:00 – 18:00, pentru sâmbătă și duminică. Vizitarea se poate face prin prezentarea certificatului verde, cu purtarea măștii și cu limitarea numărului de persoane prezente într-un spațiu expozițional la un moment dat.

Vineri, 1 octombrie

14:00 deschiderea Bienalei Art Encounters 2021, cu transmisiune live

14:00 – 18:00 soft opening: Bienala Art Encounters 2021 (accesul se realizează cu certificat verde, purtarea măștii și este permis accesul unui număr limitat de persoane în fiecare spațiu)

15:00 – Tur ghidat alături de curatoarea Kasia Redzisz și o parte dintre artiștii invitați (Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși” și Fundația Art Encounters)

15:00 – Tur ghidat – ISHO Office

16:00 – Manuel Pelmuș, „Permanent Collection”, ongoing action (cu Mihai Mihalcea, sound design Ion Dumitrescu) (Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși”) (accesul se realizează cu certificat verde, purtarea măștii, și este permis accesul unui număr limitat de persoane în spațiu)

17:00 – 19:00 soft opening „Aripa Secretă” la Muzeul Național de Artă Timișoara (accesul se realizează cu certificat verde, purtarea măștii, și este permis accesul unui număr limitat de persoane în spațiu)

18:00 Performance – program colateral: VIDEO + RADIO + LIVE (accesul se realizează cu certificat verde, purtarea măștii și este permis accesul unui număr limitat de persoane în spațiu)

Sâmbătă, 2 octombrie

Spațiile expoziționale sunt deschise în intervalul orar 11:00 – 18:00

11:00 Manuel Pelmuș, „Permanent Collection”, ongoing action (cu Mihai Mihalcea, sound design Ion Dumitrescu) (Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși”) (accesul se realizează cu certificat verde, purtarea măștii, și este permis accesul unui număr limitat de persoane în spațiu)

12:00 Tur ghidat alături de curatoarea Kasia Redzisz și o parte dintre artiștii invitați (Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși” și Fundația Art Encounters)

14:00 Tur ghidat – ISHO Offices, Pavilionul ISHO

16:00 Tur ghidat al expoziției „Aripa secretă” (Muzeul Național de Artă Timișoara)

Duminică, 3 octombrie

Spațiile expoziționale sunt deschise în intervalul orar 11:00 – 18:00

11:00 – 13:00 Soft opening „1+2+3+4 O aniversare, busolă pentru viitor” la Galeria Jecza, în prezența curatorului (accesul se realizează cu certificat verde, mască și este permis accesul unui număr limitat de persoane în spațiu)

14:00 Discuție Bogdan Ghiu și Marcel Tolcea, transmisă online (Muzeul Național de Artă Timișoara)

16:00 Tururi ghidate cu mediatorii bienalei în toate spațiile expoziționale

17:00 Lansarea Catalogului Bienalei Art Encounters 2021, online

În ciuda acestui context, expozițiile Bienalei Art Encounters 2021 invită publicul larg să descopere, atât fizic, cât și online, opere semnate de unii dintre cei mai cunoscuți artiști contemporani români și internaționali.

Lucrările vor putea fi vizitate până pe 7 noiembrie, iar accesul este gratuit.

Programul de vizitare al expozițiilor este: marți – duminică, între orele 11:00 și 18:00 (Fundația Art Encounters, Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși”, ISHO Office, Centrul Cultural FABER), 10:00 – 18:00 (Muzeul Național de Artă Timișoara), respectiv luni-sâmbătă, 11:00 –18:00 (Galeria Helios) și luni-vineri, 12:00–18:00 (Institutul Francez din Timișoara).

The post Azi începe Bienala Art Encounters 2021. Peste 100 de artiști expun la Timișoara. appeared first on Cultura la dubă.

La 5 ore distanță de București, într-un sat de la malul Dunării, urmașa celebrului boier Barbu Drugă și nepoata prin alianță a filosofului Constantin Noica, Ioana Grevers, readuce la viață un domeniu uriaș, prin artă contemporană și o cultură de lavandă.

Se întâmplă la Cetate Arts Danube, un centru cultural dedicat artei contemporane. Acolo, chiar la conacul familiei Drugă, în fiecare vară are loc o rezidență pentru artiști, sunt organizate expoziții, dar este dezvoltat și cel mai important proiect al proprietarei – un parc de sculptură pe care intenționează să-l deschidă publicului.  

Elita de altădată a României și urmașii ei, îndepărtați de comuniști, locuiesc acum, în mare parte, în țările din Vest. Ioana Grevers s-a întors în România și ne face să ne imaginăm cum ar fi putut arăta țara noastră dacă mai mulți intelectuali ar fi revenit acasă după 1990.

***

Moșia Barbu Drugă este situată în județul Dolj, pe un drum rar circulat, chiar lângă Dunăre. După numeroși ani de luptă în instanță, Dr. Ioana Grevers, medic generalist și doctor în Istoria Artei, a recăpătat o bună parte din averea familiei sale, confiscată de comuniști.

Știa conacul de la Cetate doar din fotografiile bunicii sale, care locuia pe Strada I.L. Caragiale din București, vizavi de casa Regelui Mihai I.

“Bunica mea avea acasă un bol de argint plin cu fotografii, eu mă uitam mereu la ele și tot timpul m-a atras castelul de la Cetate. Prin aceste fotografii am reușit să îmi imaginez cum era viața lor înainte de comunism.

Era un loc în care familia se întâlnea vara, aici erau petreceri, mergeau la vânătoare. Barbu Drugă era din Craiova și este fratele străbunicii mele, Paula Druga. El nu a avut copii și și-a adorat surorile.

Toți aveau câte o moșie în zonă, în Craiova erau casele principale, de iarnă, iar aici veneau vara. Se vizitau, făceau mese, vorbeau.”

Domeniul de la Cetate cuprindea conacul, cu o grădină splendidă, un hambar uriaș pentru cereale, moară, grajduri, potcovărie, distilerie, livezi și păduri. Iar lângă el, Barbu Drugă a construit și un port, cunoscut azi sub numele de Port Cetate, pentru a înlesni comerțul cu cereale, afacerea sa principală.

Ioana Grevers a recuperat doar parțial moștenirea familiei, iar azi deține conacul și 30 de hectare în jurul lui.

Copilăria și-a petrecut-o în zona Grădina Icoanei din București, printre figuri importante ale familiei, având acces la artă și la educație înaltă.

“Pe Strada Caragiale 35, unde era fosta casă a familiei, care fusese naționalizată, duminica erau niște mese mari, de familie.

Printre musafiri era și Dinu Noica, el i-a dat mamei mele meditații la matematică.

Era un om drăguț, liniștit. Abia când am venit în România, prin 2004, am început să înțeleg cine era el. Iar elevul lui, Victor Stoichiță, a fost profesorul meu la Istoria Artei, la Munchen.”

Ioana Grevers a plecat din România pe când avea doar 17 ani și a început o nouă viață la Paris, alături de părinții săi.

“Tata era vicepreședintele Colegiului Avocaților din București, avea contacte, am reușit să avem toți trei pașapoarte, am plecat la Paris și nu ne-am mai întors.”

De la Paris a ajuns la Frankfurt, apoi la Munchen, unde locuiește azi și a deschis unul dintre sediile Galeriei 418. Numele său se scrie în acte Joana, după ce un ofițer de la serviciu de imigrări din Germania i-a modificat numele, însă ea a purtat dintotdeauna numele românesc Ioana.

Arta a fost de la bun început parte din educația sa, dar tatăl a îndrumat-o către medicină, pentru a avea garanția unei profesii bune.

„Întotdeauna m-a interesat arta, de când eram mică.

Familia mea era foarte interesată de artă, colecționa artă înainte de comunism, aveam cărți de artă în casă, bunica mea călătorise mult și îmi povestea despre Egipt, Roma. Când eram bolnavă, îmi dădeau în casă cărți de artă.”

A absolvit Medicina în Germania, dar a studiat apoi și Istoria Artei.

“S-au născut și fetele mele, eu am continuat și cu Istoria Artei până am terminat doctoratul, iar în paralel eram doctor cu jumătate de normă. Cam 10 ani a durat povestea asta.”

A trăit cu dorul de casă, iar din 2004 a început un capitol complet nou, care însemna în același timp și un vis împlinit – viața la țară și artă contemporană în același loc.

„Când ești de origine latină, cum sunt eu, și ajungi să trăiești în Germania, apar diferențe mari de mentalitate, de climă, arhitectură.

Aveam dor de România și de latinitate. Aici sunt rădăcinile mele și ceva trebuie să fac aici. Nu am realizat cât de greu o să fie și cât de mult o să dureze.

Tot pentru România am renunțat la medicină. Nu mai făceam față drumurilor, începând cu 2004, și să lucrez și la cabinet. După aia, în 2007 am decis să încep cu rezidențele de vară aici, am deschis galeria, s-a schimbat totul. În 2008 am deschis galeria în București, iar în vară am avut prima rezidență la Cetate.”

Între timp, Ioana Grevers intrase la sfârșitul lui 2007 și în boardul Muzeului Peggy Guggenheim din Veneția, unul dintre cele mai importante muzee private de artă modernă din lume. Deține aceeași poziție și în prezent.

„Suntem 40 și ceva de membri și susținem muzeul din Veneția, dar suntem în legătură cu muzeul de la New York.

Membrii sunt oameni din toată lumea, colecționari, oameni care într-o formă sau altă au avut de-a face cu Peggy Guggenheim. Cei mai mulți sunt din New York și din Italia.”

“Oamenii susțin muzeul, ne întâlnim acolo, discutăm, hotărâm ce se întâmplă, există boarduri de lucru pe finanțare, achiziții, iar toți ne gândim ce să facem ca să îi meargă muzeului bine.

Unii dintre ei, care mor, lasă muzeului lucrări fantastice.

La noi, la MNAC, nu există așa ceva. E un fel de board, dar sunt 2-3 oameni care hotărăsc. Nu am avut vreodată senzația că cineva e cu adevărat interesat să ajute muzeul ăsta.

MNAC ar trebui să aibă o identitate a lui, ca sediu, clădire. E mult potențial acolo, spațiile sunt enorme, dar locul e ingrat și greu accesibil, nimeni nu îl găsește.

Sunt 4 intrări, niciodată nu nimerești ușor, iar străinii nu se descurcă, nu sunt indicatoare. În plus, e plin de gropi, câinii latră, tipul de la poartă se uită la tine de parcă cine știe ce vrei să faci acolo.”

În ciuda acestui mediu, Ioana Grevers a decis, totuși, să se implice în lumea artei contemporane din România. Inițial a deschis 418 Contemporary Art Gallery la București, apoi a mutat sediile la Cetate și la Munchen.

Publicul său țintă nu sunt, însă, românii, ci colecționarii străini pe care îi aduce în vizite private la Cetate.

„E o realitate tristă că românii înstăriți nu cumpără artă contemporană. De când am deschis galeria la București, în 2008, nu am văzut schimbări mari.”

“Cred că setea de artă ține de un rafinament pe care îl capeți în timp. Ca să înțelegi arta contemporană, trebuie să fi văzut mult, să te intereseze, să te pasioneze. Astfel de oameni sunt puțini aici.”

“Poate sunt unii care zic că ar merge un tablou deasupra canapelei și cumpără artă. Dar a cumpăra artă nu e același lucru cu a colecționa artă. Colecționarea are cu totul altă dimensiune.”

Ioana Grevers a făcut parte și din Comitetul de Achiziții pentru Europa de Est al Tate Modern. Însă cel mai mult o interesează dezvoltarea centrului cultural de la Cetate. Așa că încearcă să aducă aici oameni importanți, în speranța că va găsi și posibili parteneri, interesați cu adevărat de artă.

„Viața la țară devine din ce în ce mai atrăgătoare și ideea unei kunsthalle (nr. spațiu expozițional pentru artă) la țară e foarte interesantă, e ceva nou și are un aspect mai puțin fugitiv. Omul care vine până aici chiar vede lucrările, le alege. Nu e un vernisaj la oraș, hai să mergem la cutare, cutare, intrăm și ieșim.

Aici e o experiență complexă. Am avut aici și oameni din boardurile muzeelor din vest, colecționari. Toți au fost la New York, Paris, Roma, dar așa ceva, ca la Cetate, nici nu știau unde e asta, nu au mai văzut.

Mai mult, combinăm vizita aici cu vizita parcului de sculptură monumentală de la Târgu Jiu, care e la o oră jumătate de noi.

Sunt oameni care vin din vest pentru câteva zile, iau avionul Munchen – Sibiu, vedem niște lucruri în Sibiu, Horezu, Târgu Jiu și aici. Asta se poate face foarte bine în 2-3 zile.

Toți cei care vin aici sunt încântați. Le organizăm cine în hambar, artiștii vin și vorbesc cu ei, e un șarm general care îi cucerește.

E ceva personal, interactiv, autentic și, îndrăznesc să spun, unic. Pentru că e și foarte legat de biografia mea, de istoria locului și a familiei, e o îmbinare de foarte multe elemente.”

De altfel, nu oricine are acces în acest loc. Persoanele invitate aici, fie că sunt artiști, fie că sunt curatori sau colecționari, cu toții trec prin filtrul proprietarei fiindcă, așa cum spune ea însăși, „vin la mine acasă”.

Însă odată invitați acolo, musafirii sunt primiți într-o astmosferă caldă, ce păstrează initimitatea unei familii, în ciuda suprafeței uriașe pe care se întinde moșia.

Ioana Grevers, o femeie frumoasă cu o eleganță specifică nobilimii de altădată, pregătește cafeaua, platouri cu gustări, aranjamente cu flori culese din grădină și se asigură constant ca oaspeții să se simtă confortabil. La Cetate, în mijlocul naturii, totul capătă gusturi și mirosuri puternice.

Ioana rupe câteva fire de mentă proaspătă și le pune într-o carafă cu apă minerală rece, arătând cum ceva simplu poate deveni sofisticat. Pe lângă cele două fiice care vin din când în când vara la Cetate, de multe ori cei care o ajută la pregătirea meselor sunt chiar artiștii aflați în rezidență.

„Dat fiind că aici e totul foarte personal, individual, sunt importante și întâlnirile cu artiștii. Niciodată nu am făcut și nu o să fac un open call. Vreau să văd omul și arta lui. Întotdeauna au venit aici oameni care m-au interest ca artiști, în primul rând, apoi i-am cunoscut, m-am gândit dacă se potrivesc sau nu.

Toți au vrut să vină.”

Pe Johanes Vogl, un artist sosit din Germania la Cetate după o excursie cu caiacul, pe Dunăre, l-am găsit lucrând la noua sa lucrare, Sfera, o sculptură metalică gândită pentru a se mișca odată cu vântul și inspirată de un apus văzut chiar la Cetate.

Se află la conac de aproape trei săptămâni și este la a doua participare la rezidență. Copleșit de aglomerația de la Berlin și limitat de spațiile pe care le vede acolo, Johanes spune că a regăsit în acest loc o conectare specială cu natura, care îl ajută să creeze.

Doarme într-una dintre camerele conacului, iar serile e responsabil cu grătarul.

„În unele nopți dormim pe terasa de sus, cu luna și stelele deasupra noastră, e superb.”

Tot în rezidență se află pentru a doua oară și Adina Mocanu, o tânără artistă din București.

„De fiecare dată când vin aici, experimentez mult, în București nu prea poți face asta, nu te inspiră atât de mult. Natura are un farmec special.

Locul îmi amintește de taberele de vară în care mergeam când eram mică, intram într-o lume și exista un micro-univers care rămânea acolo.

Sunt multe momente de așteptare, care mie îmi plac la nebunie. Aștept mai mult să fie gata cafeaua, ai distanțe mai lungi, dacă ai uitat ceva în bucătărie, faci un drum până acolo, în tot contextul ăsta apar alte gânduri. Iar seara ne strângem la foc.”

Unii dintre artiști care s-au aflat în rezidența de la Cetate, au lăsat acolo sculpturile lor, pentru parcul pe care Ioana Grevers vrea să îl construiască.

Până acum s-au adunat 35 de lucrări în aer liber.

„Mi-am dat seama că o rezidență de vară aici ar fi minunată pentru artiști. Discută, beau, socializează și creează artă.

Prin 2009 am hotărât să creez aici un parc de sculptură fiindcă ar fi ceva sustenabil, vizibil, clar. Și așa am ajuta domeniul, prin sculptură. M-am gândit că e un mod prin care eu pot să ajut menținerea acestui spațiu și să completez locul cu artă care să rămână.

Cred că la un moment dat o să închei aici, la 40-43 de lucrări, ar fi suficient. Apoi vreau să le arăt publicului, să deschid aici vara pentru public.”

Pe lângă artă contemporană, vizitatorii se bucură vara și de lanul de lavandă. Dacă la început a apărut doar din dorința proprietarei de a înfrumuseța locul, lavanda reprezintă acum principalul plan de afacere, pentru a putea susține spațiul artistic, care nu aduce momentan un profit substanțial.

„Va fi un loc de artă și lavandă, asta e viziunea mea.”

“Aici unde e acum lavanda erau niște gropi, fuseseră niște pomi pe vremuri. Într-o zi, în 2013, am început să cumpăr semințe de lavandă. Le-am adus aici, le-am dat oamenilor mei, nu s-a prins nimic.

După aceea, în 2014 am găsit pe cineva de la Timișoara care vindea butași. Am zis să încerc așa. Am plantat pe 0,3 hectare și s-a prins foarte bine. Deocamdată am făcut săculețe de lavandă, anul acesta și ulei, pentru prima dată.

Între timp, am rezolvat problema cu pământul, un unchi foarte drăgut mi-a cedat cele 25 de hectare ale lui. Și vreau să fac o cultură mare de lavandă, pe aceste 25 de hectare, plus 5 ale mele, pe 30 de hectare.

Cred că uleiul de lavandă produs aici va fi de calitate, am făcut probe. Îl voi vinde pe piața din Franța.

Ideea e să fac din Cetate un loc sustenabil, nu un loc în care să dai, să dai bani, chiar dacă dai cu multă plăcere, trebuie să și câștigi de undeva, să existe o balanță.

Am făcut un business plan și cred că uleiul va fi o reușită. Uleiul de lavandă va fi sursa de menținere a locului.”

Hambarul, unde au loc expoziile de la Cetate, precum și multe anexe ale conacului, au nevoie de reabilitare, iar în plan este și refacerea grădinii din spatele casei, alături de un peisagist francez. Așadar, investiția în acest loc trebuie să fie consistentă și de lungă durată.

Deocamdată, domeniul de la Cetate este o insulă într-un județ sufocat în ultimii 30 de ani de baroni locali și nu primește niciun sprijin de la autorități.De altfel, casa principală deținută de boierul Drugă la Craiova, a ajuns pe mâinile controversatului om de afaceri Dinel Staicu și nu a mai putut fi recuperată de moștenitorii de drept.

„Vreau să dezvolt regiunea, să creez și forță de muncă la lavanda, țin la regiunea asta, mă simt cumva olteancă, vreau să ajut, dar nu sunt privită cu foarte multă simpatie de primărie. Aici era înainte casa Consiliului Județean, făceau petreceri aici, era a lor.

Și am venit eu și am terminat timpurile alea. Iar ei au un regret că a venit nepoata lui Drugă le-a stricat jocurile aici.”

În timp ce autoritățile române rămân surde la potențialul cultural al țării, speranța vine dinspre domeniul privat, atât pentru acest loc cât și pentru alte inițiative artistice. Însă lipsesc oamenii care să se priceapă atât la artă, cât și la vânzări și marketing, spune Ioana.

Situația este similară și la muzeele românești, care nu reușesc să atrag sponsori și investitori privați.

„Eu cred că e nevoie de oameni care să facă legături între artă și industrie, un fel de management al artei aprofundat.

Altfel, muzeul rămâne pe insula lui. Trebuie să se întâmple niște dialoguri între muzee și mediul privat.”

“Și mie îmi lipsește o persoană care să facă legătura între artă și companii. Și la fel au nevoie muzeele. Dar aici trebuie să intervină și Ministerul Culturii. E obligația lui să găsească oameni care să se contecteze cu industria și să ajute.”

Începând cu vara lui 2022, Cetate Arts Danube ar putea fi pentru prima dată deschisă publicului, în weekenduri, cu rezervare. Ioana Grevers vrea ca oamenii să se bucure de parcul de sculptură, dar și să păstreze respectul față de artă, de natură și față de caracterul intim al locului.

„Deja mulți întreabă dacă pot să facă poze de nuntă aici. Dar dacă începi cu unul, vin toți. Iar asta nu vreau.

Eu nu vreau să fac aici hotel cu mititei, cu grătar și oameni cu pantaloni scurți. Mai bine rămân forever cu ruinele decât să fac asta.”

Galeria 418 reprezintă artiști precum Mili Velciov, Diet Sayler, Petrică Ștefan, Adina Mocanu, Ștefan Radu Crețu, Albert Kaan sau Romul Nuțiu, căruia anul viitor îi va dedica o expoziție retrospectivă, la 10 ani de la dispariția artistului.

The post O moștenire culturală o naște pe alta. appeared first on Cultura la dubă.

Finanțările au ca scop sprijinirea sectoarelor culturale și creative prin consolidarea antreprenoriatului cultural, dezvoltarea publicului și întărirea cooperării culturale și a schimbului cultural între Statele Donatoare și România.

În cadrul apelului pot aplica instituțiile publice de cultură (muzeu, teatru, operă, operetă, filarmonică, bibliotecă, arhivă, centru cultural etc.), organizațiile neguvernamentale și societățile (comerciale) sau societățile cooperative.

Termenul limită pentru depunerea aplicațiilor este 31 august 2021.

Perioada de implementare a activităților proiectului poate fi cuprinsă între 6 luni și 18 luni, cu începere de la data semnării contractului de finanțare, dar nu mai târziu de 30.04.2024.

Următoarele tipuri de activități sunt considerate eligibile:

Proiectele înscrise pentru finanțare trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

• 74 locuri de muncă create;
• 19.000 de participanți la activitățile culturale;
• 10 IMM-uri sprijinite;
• 64 profesioniști cu competențe/expertiză dezvoltate la locul de muncă;
• 160 activități de artă contemporană sprijinite;
• 10 abordări inovatoare referitoare la patrimoniul cultural, sprijinite în vederea dezvoltării publicului;
• 5 producții referitoare la minorități sociale, etnice și culturale,  altele decât minoritatea romă;
• 17 proiecte care implică cooperarea cu un partener de proiect din Statele Donatoare în domeniul artei contemporane

Programul RO-CULTURA este finanțat prin Granturile Spațiului Economic European 2014-2021 și urmărește consolidarea dezvoltării economice și sociale prin cooperare culturală, antreprenoriat cultural și managementul patrimoniului cultural.

Potrivit eeagrants.org, Granturile Spațiului Economic European au ca scop „reducerea disparităților economice și sociale în Spațiul Economic European” și „consolidarea relațiilor bilaterale cu cele 15 state beneficiare din Estul și Sudul Europei și statele baltice”. Acestea sunt finanțate de Islanda, Principatul Liechtenstein și Regatul Norvegiei.

Mai multe informații legate de procedura și criteriile de înscriere la apelul de proiecte „Consolidarea antreprenoriatului cultural și dezvoltarea audienței și a publicului (sesiunea 3)” pot fi obținute AICI.

The post RO-CULTURA: Finanțări între 50.000 și 200.000 euro pentru instituțiile de cultură, ONG-uri și societăți appeared first on Cultura la dubă.