Una dintre cele mai frumoase case din zona Pieței Romane din București, proiectată de arhitectul Ion Mincu pentru scriitorul Nicolae Petrașcu, va fi consolidată și restaurată de Primăria Capitalei cu fonduri guvernamentale obținute de la Ministerul Dezvoltării, anunță Nicușor Dan.

În 2022, primarul sectorului 1 Clotilde Armand anunța că a început demersurile pentru exproprierea imobilului, dat fiind că ani la rând proprietarul a încălcat legea și a lăsat monumentul să se degradeze. Momentan nu sunt cunoscute detalii despre procesul respectiv și cine este în prezent proprietarul de drept.

Nicolae Petrașcu, scriitor și om de cultură, a fost fratele celebrului pictor și profesor Gheorghe Petrașcu. Scriitorul a demarat construcția casei în 1906, când a cumpărat terenul respectiv de la Primărie. Intenția sa era să clădească un loc dedicat culturii, mai exact, un spațiu pentru Societatea română de literatură şi artă, pe care o conducea.

Proiectul arhitectural a fost preluat de Ion Mincu, bun prieten cu Petrașcu. Arhitectul a realizat o casă în stil neoromânesc, cu salon de întâlniri, dar și spațiu personal de locuit. Casa a fost ridicată în 1907.

Câțiva pași mai departe, la Piața Romană nr 5, 7 ani mai târziu, la Piața Romană nr. 5, și-a ridicat propria casă și pictorul Gheorghe Petrașcu, de această dată alături de arhitectul Spiridon Cegăneanu.

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a aprobat acum 13 proiecte depuse de Primăria Capitalei prin Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS) pentru consolidarea unor clădiri rezidențiale:

– str. Sapienței nr. 2A
– str. Dimitrie Bolintineanu nr. 5 sector 3
– str. Tunari nr. 6
– str. Popa Tatu nr. 78
– Calea Griviței nr. 39
– str. Domnița Anastasia nr. 15
– str. Sfânta Vineri nr. 5
– Bld. Hristo Botev nr. 26
– Piața Romană nr. 1
– str. Mihai Eminescu nr. 127
– str. Blănari nr. 13
– Bdl. Lascăr Catargiu nr. 11 A
– str. Baltagului nr. 15

The post Casa Nicolae Petrașcu din Piața Romană va fi consolidată de Primăria Capitalei appeared first on Cultura la dubă.

Beta, principalul eveniment de arhitectură din vestul țării, organizat de Filiala Teritorială Timiș a Ordinului Arhitecților din România, a început aseară la Timișoara, iar până pe 27 octombrie propune publicului 53 de evenimente, 57 de artiști, în 5 locații din Timișoara, o selecție largă de arhitecți, designeri, muzicieni, artiști, activiști, fotografi, scriitori, regizori, dar și pe cei care refuză categorizarea, într-o coregrafie de expoziții și programe publice. 

Cover me softly, este tema ediției din acest an și expoziția principală a Beta 2024. Expoziția principală poate fi văzută la Garnizoană și explorează spațiul acestui monument istoric prin toate colțurile lui, de la beci până în pod.

Curatoarea bienalei este Oana Stănescu, arhitecta română de prestigiu internațional, cu studio de arhitectură la New York și Berlin, creatoare a celebrului proiect +Pool din New York și colaboratoare a lui Kanye West.

„A face un cover înseamnă a lucra cu ceea ce există deja. Cover înseamnă, de asemenea, adăpost. A proteja sau a ascunde. A masca sau a disimula, a se extinde în timp sau în spațiu. A fugi la adăpost, a se proteja. cover me softly, expoziția curatorială a Beta 2024, este o explorare a cover-urilor în toate disciplinele, mediile și geografiile. Contrar noțiunilor de copiere, furt, imitație și contrabandă, care pot veni fiecare cu propria lor înclinație etică, cover-ul oferă un set alternativ de vocabulare relaționale pentru înțelegerea modului în care transferurile de cunoștințe și structurile de autorie circulă prin artă și design. Centrând vasta noastră interconectare, cover me softly deschide noi sfere de posibilități pentru a face, a crea și a fi.” spune Oana Stănescu, Curatoarea Beta 2024

Creată ca o platformă euro-regională care articulează poziția arhitecturii și a arhitecților față de problemele fundamentale și provocările societății contemporane, Beta are un impact puternic în România, Serbia și Ungaria, premiile Beta celebrând producția de arhitectură de calitate în euroregiune.

De-a lungul anilor, evenimentul a devenit mai relevant la nivel european, fiind acum parte a comunității LINA – o platformă europeană de arhitectură care conectează actorii consacrați cu talentele emergente.

De la începuturile sale, peste 40.000 de vizitatori au participat la evenimentele și expozițiile Beta, care nu sunt niciodată la fel.

The post A început Bienala de Arhitectură de la Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Firma care a câștigat licitația are mai multe conexiuni politice și a primit de-a lungul ultimilor ani proiecte de la SRI și DIPI – departamentul de servicii secrete al Ministerului de Interne, Spitalul Universitar de Urgență București, precum și o importantă lucrare la Aeroportul din Timișoara.

În 2021, firma Eldiclau din județul Dolj, a câștigat licitația organizată de Ministerul Culturii, deși înregistra la stat datorii de milioane de lei.

Întârzierea procesului de consolidare reprezintă acum un pericol pentru Palatul Cantacuzino, iar lucrările vor putea fi reluate abia după organizarea unei noi licitații.

Ministerul Culturii nu a oferit până acum informații despre suma încasată de firma Edinclau și nici cum va recupera prejudiciul. Suma proiectului se ridică la 6 milioane de euro, iar banii sunt împrumutați de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.

“La finalul anului trecut, am luat decizia de a nu prelungi contractul de execuție a lucrărilor de restaurare și consolidare, întrucât la sfârșitul perioadei prevăzute în contract, lucrarea era realizată în proporție de doar 25%. Procedura prevede ca până la reluarea lucrărilor, obiectivul Palatul „Cantacuzino” care găzduiește acest Muzeu să fie pus în siguranță, pentru a nu se degrada.

Pentru că nu-mi doresc repetarea situației anterioare, ca o semnătură să dureze câteva luni sau hârtiile să se plimbe cu lunile între părțile implicate, m-am asigurat de:

-realizarea rapidă a lucrărilor de punere în siguranță a acestui obiectiv de patrimoniu unic al moștenirii noastre culturale. În acest sens a fost publicat anunțul pentru contractarea acestor lucrări, termenul de depunere a ofertelor fiind stabilit pentru data de 16 ianuarie a.c. Termenul de execuție a lucrărilor de punere în siguranță este de 45 de zile de la emiterea Ordinului de începere a lucrărilor.

-demararea cât mai rapida a procedurilor de achiziții pentru lucrările de restaurare și consolidare rămase de executat.

-luarea măsurilor legale impuse de această situație critică.”, este mesajul publicat pe facebook de ministrul Culturii Raluca Turcan.

Firma Edinclau este înregistrată în județul Dolj, localitatea Carcea, și este deținută de Ștefania Dincă. În domeniul construcțiilor, Edinclau este cunoscută pentru peste 200 de contestații depuse la licitații publice, blocate ani întregi din această cauză. Inclusiv lucrările la Cazinoul din Constanța a fost întârziate în trecut din acest motiv.

Și lucrările la Palatul Cantacuzino ar fi trebuit să înceapă acum 15 ani, însă România a pierdut mai întâi primele fonduri puse la dispoziție de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, apoi procedura de achiziție a fost blocată de-a lungul timpului din cauza mai multor contestații.

Cultura la dubă a scris în repetate rânduri despre situația de la Muzeul Enescu și stadiul avansat de degradare a clădirilor.

ISTORICUL PALATULUI CANTACUZINO

Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București a fost ridicat din dorința lui Gheorghe Cantacuzino, cunoscut drept “Nababul”. Acesta era unul dintre cei mai bogați români la începutul secolului 20. Arhitectul Ion Berindei a desenat planurile în 1898, iar palatul a devenit locul în care erau organizate cele mai exclusiviste petreceri ale vremii.

Dupa moartea fiului său, Mihail Cantacuzino, clădirea a revenit soției acestuia, Maruca Cantacuzino, una dintre cele mai importante figuri feminine ale epocii. Maruca a fost marea iubire a lui George Enescu, cu care s-a și căsătorit. După moartea compozitorului, Maruca a donat palatul și casa statului roman pentru ca ele să fie transformate în Muzeul George Enescu.

Palatul Cantacuzino este monument istoric de importanță națională și a fost clasat inclusiv în Patrimoniul European. În el erau expuse obiecte personale ale marelui compozitor și violonist, precum viorile sale, pianul, manuscrise ale operelor, fotografii, scrisori sau ochelarii de vedere.

The post Lucrările de consolidare a Muzeului Național George Enescu au fost blocate după ce firma a executat doar 25% din proiect, în termenul legal appeared first on Cultura la dubă.

El este omul din spatele instalației imersive IQOS proiectată special pentru ediția de anul acesta a festivalului DIPLOMA, un eveniment care prezintă comunității vârfurile generației noi de artiști români.

„Mesajul pe care IQOS și-a propus să-l transmită prin această nouă instalație este unul de progres, de dinamism și evoluție. Pe de altă parte, menirea festivalului DIPLOMA este să pună în contact comunitatea cu cercul tinerilor creativi și să creeze, astfel, premisa unor cariere strălucite în domeniul artelor. Aici am găsit eu intersecția între cele două mesaje și instalația pe care am proiectat-o împreună cu colegii mei, despre asta vorbește, despre propulsarea societății către viitor prin intermediul artei.” (Omid Ghannadi, arhitect de interior)

„Inovația este unul dintre principiile fundamentale din strategia IQOS pe termen lung, așa că participarea noastră la cea de-a X-a ediție DIPLOMA este un pas natural, pentru că susținem aceleași valori care se regăsesc în mantra festivalului.” (Bogdan Jurge, Manager Brand Engagement IQOS)

Instalația IQOS este plasată la intrarea în galeria Senat de la Combintul Fondului Plastic și face trecerea dintre spațiul expozițional de la DIPLOMA Show și zona amenajă pentru socializare.

„Este ca un fel de portal care intenționează să conducă vizitatorii spre Senat, unde se desfășoară DIPLOMA Show #10 . Acolo este punctul de întâlnire, miezul festivalului. Am vrut ca oamenii să intre în spațiul de întâlnire cu un boost de energie, să simtă cu adevărat trecerea, nu doar să pășească din exterior către interior.” (Omid Ghannadi, arhitect de interior)

Toată arhitectura festivalului este gândită să sugereze dinamism, tranziție, evoluție. Designul interior al DIPLOMA Show, realizat tot de Omid, ilustrează călătoria artistului – un proces care nu se termină niciodată, ci se îmbogățește în timp. Vizitatorul este condus pe acest traseu și este expus la artă în multiplele ei forme de exprimare ca, la final, să ajungă în punctul culminant, unde îi întâlnește pe artiști și pe ceilalți membri ai comunității de care aparține.

„În galeria Senat se face conexiunea vizitatorilor cu valorile creative ale noilor generații. E locul în care tinerii artiști iau primul contact cu societatea care le promite că le va oferi susținere și spațiu de exprimare.” (Omid Ghannadi, arhitect de interior)

Omid Ghannadi trăiește și profesează la București. Face parte din boardul creativ al festivalului DIPLOMA, a participat la selecția lucrărilor expuse și jurizează categoria Arhitectură de interior. Anul acesta, când festivalului DIPLOMA aniversează 10 ani, Omid și colegii săi de la I.O.G. ARHITECTURA au realizat, în premieră, designul expoziției centrale de la Combinatul Fondului Plastic. Conceptul urmărește traseul profesional și emoțional al artistului, care pornește dintr-un punct și evoluează la nesfârșit, impredictibil.

„Știu cât este de greu să devii artist în România, cât e de greu să îți aperi operele. Așadar, orice parteneriat care vine și susține domeniul creativ este binevenit și apreciez că sunt companii care se implică atât de vizibil în sprijinul absolvenților de arte.” (Omid Ghannadi, arhitect de interior)

În ultimii ani, festivalul DIPLOMA a devenit un eveniment interactiv care atrage un public diversificat, nu doar profesioniști din zona creativă. Oamenii vin să vadă lucruri frumoase, să ia contact cu noul și să petreacă timp alături de cei cu care rezonează. Comunitatea creată în jurul brandului IQOS este una dintre cele mai implicate în susținerea proiectelor creative și dornică să acționeze în direcția schimbării.

Pentru cei care nu pot ajunge la DIPLOMA SHOW, experiența de festival va putea fi urmărită, ca de obicei, pe @iqos_ro, acolo unde brandul promite să transmită pas cu pas surprizele acestei ediții.

Material susținut de IQOS.

IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.

The post Arhitectul Omid Ghannadi, creatorul instalației IQOS x DIPLOMA: “E locul în care tinerii artiști iau primul contact cu societatea care le promite că le va oferi susținere și spațiu de exprimare” (P) appeared first on Cultura la dubă.

Bâlici a obținut 69% dintre voturile membrilor OAR și va prelua, pentru perioada 2022-2026, funcția de președinte al organizației. În ultimii patru ani, această poziție a fost ocupată de arhitectul Alexandru Găvozdea.

La conducerea OAR au mai candidat alți opt arhitecți: Daniel Baciu, Anca Mihaela Coșa, Gabriela Monica Iacovenco, Bogdan Ivanovici, Silviu-Cristian Popăescu, Andra Raluca Tăutu, Octavian Ungureanu și Victoria Vasvary.

De profesie arhitect, specializat în restaurare, Ștefan Bâlici este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București.

A fost directorul Institutului Național al Patrimoniului (INP) din ianuarie 2016 până în februarie 2022, când ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, l-a îndepărtat din funcție, stârnind revolta specialiștilor din domeniul arhitecturii și al patrimoniului din România.

Ordinul Arhitecților din România este organizația profesională care reglementează profesia de arhitect și care joacă rol de autoritate competentă pentru recunoașterea titlurilor oficiale de calificare. Printe obiectivele asumate de OAR se numără, de asemenea, generarea unei politici a patrimoniului construit în România și promovarea calității arhitecturii.

The post Ștefan Bâlici este noul președinte al Ordinului Arhitecților din România appeared first on Cultura la dubă.

De câtiva ani, Clujul a devenit orașul marilor festivaluri. Câteva zeci de zile din vară, orașul se umple cu turiști veniți la TIFF, Untold, Electric Castle sau Jazz in the Park, hotelurile și terasele sunt pline și devine o adevărată provocare să găsești un loc de cazare în perioadele respective.

Chiar organizatorii evenimentelor majore vin în sprijinul publicului și oferă cazări inedite. De exemplu, Untold a pus la dispoziție încă din luna martie, câteva mii de locuri de cazare în căminele studențești.

Și tot campusurile universitare au devenit locuri de proiecții de film în timpul TIFF.

În același timp, Clujul s-a dezvoltat enorm din punct de vedere imobiliar datorită industriei IT, care a creat mii de locuri de muncă, datorită serviciilor medicale sau a numărului mare de studenți străini.

Clasamentele oferite de firmele de imobiliare arată că în Cluj-Napoca sunt cele mai mari prețuri la chirii, iar cererea continuă să crească, în ciuda ștachetei ridicate.

Dezvoltarea imobiliară haotică se manifestă, însă, și în acest oraș, o spune chiar președintele Ordinului Arhitecților Transilvania, arhitecta Daniela Maier.

Cum s-a schimbat Cluj-Napoca de-a lungul anilor, dar și rol au evenimentele culturale în construirea și prezervarea identității orașului, aflați din interviul de mai jos.

***

Vorbind puțin despre istoria arhitecturală a Clujului, puteți să ne descrieți cum arăta în perioada interbelică?

Dacă vorbim despre imaginea spațiului construit este una, dacă vorbim din punct de vedere al comunităților, este cu totul și cu totul altceva.

În perioada interbelică aveam un anumit număr de studenți, acum am ajuns să avem peste 100.000 de studenți, un număr mult mai mare.

Cartierele s-au dezvoltat, am trecut prin perioada arhitecturii socialiste, pe care o cunoaștem cu toții, cu plusurile și minusurile evidente.

Putem să ne gândim la Cluj ca la un oraș care a avut concursuri de arhitectură și urbanism în perioada interbelică, discutam despre Cluj – oraș verde – în acea perioadă, în care s-a structurat Parcul Central, s-au construit acele zone care acum sunt nucleul activităților culturale din oraș.

Trecem apoi în perioada socialistă, în care doream să atragem cât mai mulți oameni, era acel concurs cu câte locuințe face fiecare localitate, care impune un anumit tip de dezvoltare.

Și asta a dus peste tot la lipsa de identitate a spațiilor. Nu mai conta că ești în Cluj, în Baia Mare sau în București, aveai aproape același tip spații, ceea ce ducea la ruperea rădăcinilor. Iar când îți rupi rădăcinile, îți pierzi identitatea.

Din fericire, în Cluj nu s-a distrus zona centrală, cum s-a întâmplat în alte localități. Au fost anumiți arhitecți care au avut șansa să facă pe anumite zone ale Clujului ceva mai bun. De exemplu, cartierul Mănăștur, atât de criticat, devine un exemplu de bună practică, în comparație cu noile dezvoltări imobiliare.

Pentru că atunci când se făceau dezvoltări pe suprafețe atât de mari, aveai șansa să ai o anumită distanță între imobile, să ai zone verzi, tot felul de facilități care acum nu mai sunt suficiente sau nu mai sunt deloc oferite.

Acum, noile dezvoltări imobiliare nu se discută pe sute de hectare, ci pe parcele care au o formă de teren arabil.

Și cartierul Mănăștur ce are special? De ce ar fi un exemplu pozitiv?

Sunt anumite zone care pot fi considerate exemple pozitive. Avem o anumită distanță între imobile și nu se mai poate construi între ele, distanța e mult mai mare acolo decât este în cartierele noi.

Există Cinematograful Dacia din Mănăștur, renovat acum câțiva ani, care a fost gândit de la bun început drept un nucleu cultural în inima cartierului. Și în Grigorescu era la fel, la Fortuna.

Erau și zone sportive tot în cartiere.

După ’90, din păcate, au venit mulți dezvoltatori care nu au mai ținut cont de aceste aspecte, nu le-a păsat că distrug imaginea unui loc.

Unul dintre cele mai bune exemple e cartierul Andrei Mureșanu, dar noile construcții distrug foarte mult din ceea ce a însemnat cartierul în copilăria mea.

Noile construcții sunt mai rele decât cele din perioada comunistă?

Nu neapărat construcțiile în sine, ci faptul că ele au fost amplasate pe parcele mult mai mici. Parcele de teren arabil situate în afara orașului pe atunci, foarte lungi. Ele permit o dezvoltare până la limita maxima admisă de regulamentele urbanistice. Asta înseamnă fără ventilație naturală la anumite funcțiuni din imobile, foarte aproape de linia de proprietate, fără prea multe spații verzi.

S-a construit la limita admisă ca să se folosească cât mai mult din terenul pe care un anumit beneficiar îl are la dispoziție.

Această haiducie, care a venit pe un fond de dorință de a câștiga bani, de a te muta la oraș, nu a făcut foarte mult bine mediului construit.

Nu doar specialiștii sunt responsabili, ci și oamenii care au acceptat situația. Când eu accept să îmi dau mâna cu vecinul, peste geam, sau să nu am cel puțin o baie cu ventilație naturală sau să nu am bucătăria ventilată natural, atunci se vor construi în continuare. Cât timp aceste lucruri se vând, vor mai fi construite.

E o anumită limită a legislației, iar aceste lucruri nu sunt impuse prin lege.

Dar ce posibilități au oamenii care vor să se stabilească în Cluj, fie cu chirie sau să cumpere, dacă este atât de aglomerat orașul, dacă noile clădiri au atât de multe dezavantaje, care ar fi soluțiile?

E greu să răspund la întrebarea asta. Ceea ce pot să spun este că există încă multe localități în jurul Clujului, conectate prin transport public într-un mod eficient – Gherla, Dej – sunt la 40 – 20 de km. Ai legături cu autobuzul din jumătate în jumătate de oră.

Ajungi mai repede din acele orașe, care au toate dotările, în Cluj, decât din Florești în anumite zile. De exemplu, dimineața când duci copilul la școală.

Acolo sunt case de vânzare, la prețuri mici, cu terenuri. Sunt niște spații care oferă mult mai multă calitate locuirii decât pot oferi noile dezvoltări imobiliare din Cluj.

Dacă eu aș fi nevoită să mă mut acum în Cluj, aș investiga aceste variante înainte să dau de 5 ori mai mult pe un apartament în Cluj.

Vorbind despre turiști și cei care vin ocazional la Cluj, pentru ei care sunt variantele de cazare? Mă refer mai ales la perioadele aglomerate din vară, din timpul marilor festivaluri – TIFF, Untold.

E foarte complicat, dacă nu ai făcut din timp rezervări, dacă nu ai prieteni în oraș.

Am prieteni care fac schimburi de locuințe, asta e o soluție. Nu toți clujenii care sunt în oraș vor să stea pe perioada festivalurilor și atunci își oferă locuințele la închiriat.

Ați observat în ultimii ani, după dezvoltarea festivalurilor, că a crescut și numărul de hoteluri sau pensiuni construite sau nu mai este spațiu nici pentru ele?

Cred că nu doar datorită festivalurilor s-a întâmplat acest lucru, ci și datorită turismului medical. Sunt foarte mulți oameni care vin pentru tratamente și servicii medicale, iar asta se întâmplă pe tot parcursul anului, nu doar în cele 20 de zile de festivaluri.

Și atunci, trebuie gândite toate nevoile turiștilor pe tot parcursul anului. Avem și partea de studenți, industria IT.

Am văzut că și campusurile universitare au început să fie folosite în timpul festivalurilor, atât ca locuri de cazare, cât și ca spații de eveniment.

Cu siguranță ele sunt o soluție foarte bună pentru cazări temporare pe timpul verii. Iar parteneriatele care se leagă între festivaluri și universități mi se par un foarte bun exemplu de bună practică.

Este păcat să rămână spațiile acelea libere și e un lucru bun ca spațiile semi-publice ale acestor campusuri să fie puse în valoare prin evenimente culturale.

Ați vorbit mai devreme despre ceva foarte important – identitatea orașului. Cum stă Clujul la acest capitol? Mă refer în special la restaurarea monumentelor istorice.

Se restaurează tot mai mult, iar spațiile simbol ale Clujului se completează cu diverse zone care conturează identitatea – zona Gării, zona Grădina Botanică, USAMV, la Facultatea de Geografie a fost prima grădină botanică a Clujului. Iar festivalurile scot în evidență această identitate, prin evenimentele organizate acolo.

Am observat că s-a dezvoltat foarte mult și afacerea Airbnb, sunt multe apartamente vechi care au fost renovate și puse la dispoziția turiștilor. Cât de sigure sunt aceste clădiri din centru, din punct de vedere seismic?

În Cluj nu avem această problemă a riscului seismic, care e destul de gravă în București. Și, dincolo de asta, apartamentele renovate în zona centrală sunt, în general, în clădiri reabilitate.

Cum vedeți rolul evenimentelor culturale în identitatea orașului? Vă rog acum să ne răspundeți ca locuitor, nu ca architect. Știu că sunt mulți clujeni care se bucură de festivaluri, iată TIFF a adus titlul de Cluj – oraș UNESCO al filmului, dar sunt și locuitori deranjați de zarva din timpul festivalurilor.

Este foarte bine că se întâmplă lucrurile așa. Poate că sub pălăria bunicilor mei sau a unor oameni mai în vârstă, aș putea să găsesc lucruri care să mă deranjeze, dar sunt doar detalii. Toți oamenii pe care îi cunosc, de diferite vârste – fiul meu, părinții mei, bunicii, prietenii – înțeleg că acest lucru trebuie să existe pentru dezvoltarea orașului.

Cred că e o unealtă foarte bună de a stabili un anumit standard de calitate. Sigur, se fac și greșeli la această scară, dar nu sunt greșeli iremediabile, ele pot fi corectate. Iar oamenii care nu sunt pentru aceste evenimente, de obicei pleacă din Cluj pentru 3-4 zile și își închiriază apartamentele.

Dar sunt cazuri izolate.

Sincer, cred că festivalurile sunt intervenții foarte bune de dezvoltare a orașului și cred că se mai poate lucra la eleganța prin care aceste strategii se dezvoltă.

Am ajuns la un nivel cu aceste evenimente în care nu mai contează doar banii, ci felul în care ele ajută la dezvoltarea identității orașului.

The post Cum s-a dezvoltat Cluj-Napoca din punct de vedere urbanistic și cum contribuie festivalurile la identitatea orașului. Interviu cu președintele OAR Transilvania appeared first on Cultura la dubă.

Alegerile pentru forurile de conducere ale organizației profesionale vor avea loc între 2 și 3 iulie, în cadrul Conferinței naționale a Ordinului Arhitecților din România.

Ștefan Bâlici și-a anunțat candidatura printr-un mesaj publicat pe pagina sa de Facebook:

„Toată lumea are așteptări de la arhitecți, pe bună dreptate. Societatea, ca sistem în care arhitectul are un rol fundamental, are așteptări de la arhitecți. Și, foarte important cred, arhitecții înșiși au așteptări de la arhitecți. Cum facem să funcționăm, ca breaslă, mai bine în fața tuturor acestor așteptări?

În urmă cu câteva luni spuneam, într-un context aparte, că singura „rețetă” în care cred pentru protejarea moștenirii comune – fie ea culturală, de breaslă, comunitară, în toate valențele ei, este aceea de a lucra, cu rost, împreună. Aplicat, riguros, cu răspundere, etic. 

Contextul la care fac referire a făcut vizibilă o mobilizare pe care am interpretat-o ca fiind în sprijinul unui mod de lucru, nu al unei persoane în particular, o mobilizare care m-a impresionat, dar m-a și responsabilizat în egală măsură. 

Așa se face că îmi anunț azi intenția de a candida pentru președinția Ordinului Arhitecților din România. În raport cu valorile și comunitatea – sau, mai precis, comunitățile – cred că se poate construi cu folos pe mai departe pe bazele puse timp de 20 de ani în cadrul OAR, prin implicarea celor care și-au asumat sarcini și responsabilități, fie că au fost aleși în forurile de conducere ale organizației, fie că au acționat în grupurile de lucru sau ca membri ai colectivului tehnic.”

Arhitectul Eugen Vaida, președintele Asociației Monumentum și coordonatorul proiectului Ambulanța pentru Monumente, și-a declarat susținerea pentru candidatura lui Ștefan Bâlici: 

„Cu siguranță, Ordinul Arhitecților din România și patrimoniul vor avea de câștigat prin candidatura lui Ştefan Bâlici pentru funcția de președinte al organizației profesionale. Intenționam să renunț la implicarea mea în grupurile de lucru dar această decizie vine ca un suflu nou și mă face să-mi doresc să continui munca începută atât în zona de patrimoniu cât și în zona rurală. Succes, Ștefan!”, a scris Eugen Vaida pe pagina sa de Facebook.

De profesie arhitect, specializat în restaurare, Ștefan Bâlici este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București.

A fost directorul Institutului Național al Patrimoniului(INP) din ianuarie 2016 până în februarie 2022, când ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, l-a îndepărtat din funcție, stârnind revolta specialiștilor din domeniul arhitecturii și al patrimoniului din România.

The post Ștefan Bâlici va candida pentru conducerea Ordinului Arhitecților din România appeared first on Cultura la dubă.

Între timp, Untold a devenit cel mai mare festival organizat în România, adunând în ultimul an preliminar pandemiei, 2019, aproximativ 370.000 de spectatori la Cluj.

Am stat de vorbă cu Răzvan pentru a înțelege mai bine ce înseamnă munca din spatele unui astfel de eveniment gigant, cât de important este conceptul creativ pe care îl coordonează și ce impact are un festival asupra vieții unui oraș.

***

Răzvan, cum ai ajuns tu să lucrezi la Untold și cu ce te ocupi, mai exact?

Eu la bază sunt arhitect și motivul pentru care m-au contactat a fost să fac partea de arhitectură și design în tot festivalul. În timp, mi-am dat seama că e altfel de arhitectură și asta a fost ceea ce m-a atras, chiar și lucrarea mea de licență a fost despre intervenții temporare în cadrul unor evenimente culturale.

A fost cumva o temă prevestitoare. Era ceva nou, toată lumea făcea ansambluri rezidențiale, spitale, muzee, iar eu am făcut o machetă goală și în timpul prezentării am umplut-o cu elemente specifice unui eveniment cultural, iar tot conceptul fusese gândit pentru Cluj Capitala Culturală Europeană și putea fi mutat în orice alt oraș.

Și ce s-a întâmplat cu proiectul dacă orașul nu a câștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii?

Multe dintre elemente le-am implementat noi la Untold.

Acum ocupi funcția de director de creație al grupului Untold Universe. Ce presupune munca ta, mai exact?

Aceasta titulatură, deși se gaseste în mai multe domenii creative, a fost construită de mine împreună cu Bogdan Buta specific pentru festivaluri și atunci s-ar putea să fie un job de tip “specie rară”.

În mare, contribui împreună cu restul echipei de management la crearea viziunii pe termen scurt, mediu și lung a festivalului.

Apoi specific cu echipa mea, urmăresc creația și implementarea în domeniile de art, copy, arhitectură, foto, video și experiența generală a festivalierului în contact cu Untold Universe în timpul anului, dar mai ales ce va gasi în interiorul festivalului.

De la design de mainstage și scene secundare, identitatea vizuală din fiecare an, mini-scenarii de video, aftermovie, vizualuri de la scene, alegerea de acte stradale, animatori, costume, regie de show-uri pe scene, scenografie de festival, direcție creativă pe fotografie, toate acestea fac parte din munca de zi cu zi, alături de o echipa extrem de talentata.

O munca complexă, dar care îndraznesc să spun că se înscrie în topul celor mai aspiraționale “job”-uri din piață.

Multă lume asociază decorurile de la Untold cu o lume a basmului. Care este, mai exact, conceptul vostru?

Noi am trecut prin foarte multe transformări de când am început.

În primul an într-adevăr a fost o reinterpretare a personajelor din basmele românești, după care de când am venit, în timp, strategia s-a cristalizat într-un concept internațional, dar cu rădăcini locale.

Noi avem niște principii la care ținem, în primul rând să bifeze partea de night and magic, pentru că e un festival predominant pe timp de noapte. E o petrecere până dimineața.

Apoi, avem o asociere între real, oameni reali într-un loc real, și lumea fantastică. E o întrepătrundere între aceste două lumi.

Cum s-a născut de la bun început asocierea între muzica tehno și electro cu lumea fantastică?

Noi vorbim foarte mult prin povești și analogii. Poveștile fac un mesaj mult mai ușor de transmis. Suntem mai mult decât un festival de muzică și nu facem lucrurile doar de dragul de a arăta bine, de a ascunde niște schele și a pune lumini. Vorbim despre puterea prieteniei, a iubirii, despre curaj.

Pentru noi nu e important doar ca oamenii să vină și să se distreze, ci la Untold e locul unde sperăm că lumea va realiza că se poate.

Că se poate să faci ceva ca afară, asta e ideea?

Că se poate să faci orice. Și ca afară, fiindcă noi românii avem chestia asta că vrem o țară ca afară, dar vrem să transmitem că dacă îți propui să faci ceva, orice, se poate.

Nouă, la nivel de echipă, ne dă încredere. Că dacă am făcut ceva, în ciuda tututor greutăților, a lipsei unor referințe, atunci se poate.

Dar apropo de lipsa de referințe, tu de unde ai învățat să faci conceptul unui festival?

Nu e foarte diferit de conceptul unei clădiri și ajută și faptul că sunt foarte pasionat de partea de film.

Iubirea mea pentru film și pentru povești mă ajută să fac asta. Și, bineînțeles, ne inspirăm în continuare din legende. Am trecut de nivelul de basm și mergem foarte adânc în mitologie, la niște legende absolut fascinante.

De ce e important pentru voi să aveți aceste conexiuni cu mitologia, cu trecutul?

Eu fac și psihoterapie jungiană și asta m-a ajutat foarte mult să înțeleg anumite lucruri. Jung vorbește foarte mult despre mituri și mitologii și el a fost cel care a dat naștere conceptului de inconștient colectiv.

El a ajuns la concluzia că generații întregi au trăit experiențe colective și că există undeva adânc în sufletul fiecăruia și rezonează la același lucru. Elemente din acest inconștient colectiv se găsesc în mituri și legende, iar dacă vorbești despre ele, mergi direct la esență, către om.

După ce au trecut câțiva ani în care festivalul a tot crescut, mai credeți că ați ales potrivit Clujul ca oraș de desfășurare sau vi se pare că a devenit neîncăpător?

Nu, Clujul duce, iar pentru ceea ce facem în perimetrul pe care îl avem, este mai mult decât ofertant spațiul și încăpător. Și scopul nu este să ajungă Untold de 1 milion de oameni, ci să reușim să oferim o experiență cât mai importantă participanților, iar dacă durează pandemia, să creștem mai degrabă latura digitală decât să creștem evenimentul care este, totuși, în centrul orașului.

Și nu vedem Untold nicăieri altundeva decât în Cluj, în același loc de desfășurare.

Da, în afară multe stadioane sunt la marginea orașului. La noi stadionul s-a construit pe locul fostului stadion, ba chiar s-a ridicat și o sală polivalentă lângă, de rang european, iar atunci Clujul oferă aceste facilități într-o zonă pericentrală.

Oricum, noi nu vrem să replicăm Untold în alte orașe. Peste tot unde am fost, chiar și la Constanța, vrem să facem ceva diferit. Căutăm cel mai bun loc pentru acel oraș, care să ne permită să îi exploatăm la maximum potențialul.

Veți face un festival și la Timișoara, în 2023, când va fi Capitală Europeană a Culturii. Cum va arăta acesta?

Cel pot să spun sigur e că nu va fi un al doilea Untold. Mai multe nu pot să spun fiindcă suntem încă în faza de conceptualizare, să vedem locul, principalele atuuri ale orașului, ne uităm mult la partea de râu, dar detalii nu am momentan.

Cum a schimbat pandemia munca ta, de director de creație? Mă refer la contextul imprevizibil în care organizați un festival.

A fost foarte challenging, ne-a luat mult din zona de arhitectură, dar ne-a dat mult pe zona de digital. Incertitudinea ne omoară. Nu știu cine poate să exceleze în incertitudine. Ne forțează să gândim altfel. Lucrurile nu vor mai fi ca în 2019.

Și a dat naștere unui concept foarte frumos, care a fost Neversea Beach.

Cum crezi că influențează un festival viața unui oraș?

Festivalul este un moment de test, ceva ce arată cum ar putea fi orașul dacă ar investi mai mult în cultură.

Dacă ești festival de muzică, îți poți imagina cum ar fi să ai mici replici în timpul anului, pe diverse genuri, jazz, rock, indoor, outdoor.

Dacă ești festival de design, cum e cel de la Milano, poți da tonul în lumea designului, vin în orașul tău producători, se fac fabrici, se deschid magazine, și turism de business.

La Sibiu, în timpul Festivalului de Teatru orașul e plin de turiști, dar în același timp se bucură și localnicii de evenimentele stradale.

Un festival poate da o identitate unui oraș, un mod de a se dezvolta.

Un festival e și un test al infrastructurii?

100%. Noi o testăm în fiecare an la maximum. Pe partea de mobilitate suntem ok. Ne-am bucura dacă ar fi 20-30 de avioane în plus în zilele alea către Cluj, dar nu se poate cât ne-am dori.

Pe partea de cazare este o veșnică problemă care nu poate fi rezolvată de la an la an, necesită niște investiții foarte mari.

Crezi că un festival poate genera schimbări de infrastructură pe termen lung?

Aici întră în discuție abilitatea organizatorilor și deschiderea autorităților, dar da, sigur. Și noi facem propuneri constant de îmbunătățire a infrastructurii, nu doar pentru noi, cât pentru sectorul nostru.

Aici avem destule referințe și de afară, cum anumite orașe au fost schimbate datorită unei clădiri sau unui eveniment.

Cum vă înțelegeți voi cu ceilalți organizatori de evenimente din Cluj? Comunicați atunci când aveți interese comune sau când stabiliți datele evenimentelor?

Noi ne știm, comunicăm, dar când ne vedem în timpul liber nu prea mai vorbim despre munca noastră. Cu cei de la Electric, de care sunt mai apropiat, și cu TIFF vorbim despre filme și muzică, nu despre munca de zi cu zi. Eu cred că ne inspirăm unii pe alții, dar niciodată n-am simțit că cineva a luat ceva de la noi, nici înapoi nu am primit astfel de feedback.

Realist, nici nu suntem competitori, suntem complet diferite, chiar suntem prieteni.

Am un respect profund pentru tot ceea ce fac colegii mei de la alte festivaluri. Fiindcă dacă în spitale sau în infrastuctură e nevoie de ani buni pentru a genera o schimbare, la evenimente am putut arăta rapid că ne ridicăm la standarde europene sau mondiale.

Electric, Jazz in the Park, TIFF și Untold sunt evenimente premiate și recunoscute internațional. Ele există în Cluj, în România, care are multe probleme sistemice. Dar dacă putem să lucrăm, dacă suntem lăsați să lucrăm, putem arăta că suntem la cel mai înalt nivel.

The post “Un festival poate da o identitate unui oraș, un mod de a se dezvolta.” – Răzvan Luca, director de creație Untold appeared first on Cultura la dubă.

Richard Rogers este arhitectul care a schimbat aspectul peisajelor urbane britanice mai mult decât oricare alt arhitect al secolului trecut. El este cel care a gândit Domul Mileniului și revoluționara clădire Lloyd din Londra, precum şi Centrul Pompidou din Paris, alături de Renzo Piano, sau clădirea Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Pe lângă clădirile sale spectaculoase, Richard Rogers s-a remarcat prin influența pe care a avut-o asupra politicii publice din Marea Britanie, care a dus la o schimbare fundamentală în modul în care sunt organizate orașele britanice.

Richard Rogers s-a stins din viață pe 18 decembrie, lăsând în urmă mărturii arhitecturale ale unei cariere impresionante, dar și poveștile unei vieți trăite din plin.

Puteți descoperi evoluția arhitectului în materialul de mai jos, de la copilul italian dislexic, până la unul dintre cei mai influenți arhitecți ai secolului XX, numit cavaler de Regina Elisabeta a II-a în 1991.

În viziunea Richard Rogers, orașele nu sunt jungle urbane din care să evadezi, ci locuri în care oamenii își doresc să petreacă timp, în care arhitectura și spațiul liber se îmbină armonios. El atribuia această viziune cosmopolită primilor ani ai educației sale, petrecuți în Florența, orașul unde s-a născut în 1933.

„Provin dintr-o familie destul de răsfățată”, spunea Richard Rogers într-un interviu pentru The Guardian. Tatăl său, Nino, era un medic care crescuse la Veneția, iar mama sa, Dada, o iubitoare de artă din Trieste care studiase engleza sub îndrumarea lui James Joyce. Erau culți și cosmopoliți.

În 1938, odată ce devenise clar că urma războiul, familia lui s-a mutat în Anglia, părăsind apartamentul elegant, cu vedere spre acoperișurile florentine, pentru o singură cameră într-o pensiune din Londra, cu un contor cu monede pentru încălzire și baia improvizată într-un dulap. Schimbarea a avut un impact puternic asupra lui Richard, care nu era obișnuit cu peisajele cenușii ale capitalei britanice.

După ce s-a mutat în Anglia, Richard Rogers a urmat cursurile școlii St. John’s din Leatherhead. Nu era prea strălucit din punct de vedere academic, ceea ce l-a făcut să creadă că era „prost pentru că nu putea să citească sau să memoreze lucrările școlare”. Pentru micul Richard, acest lucru era foarte deprimant. Nu a reușit să citească până la vârsta de 11 ani. Abia după ce a avut primul său copil și-a dat seama că era dislexic.

După ce a absolvit St. John’s, s-a înscris la un curs de bază la Școala de Artă Epsom (în prezent Universitatea pentru Arte Creative). A părăsit studiile în 1951, la 18 ani, fără note prea strălucite și fără să știe ce vrea să facă în viață.

Ca să câștige timp, s-a înrolat imediat în serviciul militar național, și pentru că știa limba italiană, a fost repartizat la Trieste, pe atunci încă sub conducerea militară britanică și americană. Aceasta a fost marea lui șansă.

Faptul că se afla în Italia însemna că avea ocazia să-l vadă mai mult pe vărul său, Ernesto Rogers, un arhitect modernist renumit, al cărui birou, BBPR, se afla în Milano. În perioadele libere, tânărul Richard a lucrat în biroul lui.

După ce și-a încheiat serviciul militar, Rogers a convins cumva Asociația de Arhitectură, cea mai veche școală de arhitectură independentă din Londra, să-i permită să se înscrie la cursurile sale, deși nu reușise să treacă examenele de la Epsom. Nu desena într-un mod prea strălucit pe atunci și, conform spuselor sale, nici mai târziu în viață nu a considerat că are talent.

Însă când a ajuns în ultimul an, ceva s-a schimbat. A primit premiul de final de an al Asociației pentru proiectul său, un design pentru copiii cu nevoi educaționale speciale din Wales.

Ulterior, a absolvit un masterat la Școala de Arhitectură a Universității Yale în 1962, beneficiind de o bursă Fulbright. Alături de doi colegi de la Yale, Norman Foster și Su Brumwell, și de arhitecta Wendy Cheesman, Rogers a fondat prima sa firmă de arhitectură, Team 4.

Pe arhitectul Renzo Piano l-a cunoscut prin intermediul medicului său. S-au apropiat rapid și au decis să participe împreună la concursul pentru proiectarea unui nou centru cultural în Paris, clădirea care avea să devină Centrul Pompidou.

Au câștigat concursul, însă nu aveau nicio idee despre ce anume își asumaseră. „Am avut un client grozav”, spunea el, „dar presa ne-a făcut zile fripte. În șapte ani, au existat doar două articole pozitive. Nu știu cum am ajuns până la capăt”.

Sonia Delaunay, o artistă care își propunea să doneze o mare colecție de lucrări muzeului, a anunțat că preferă să-și ardă tablourile decât să le vadă în spațiul pe care el și Piano îl proiectau. Dar totul s-a schimbat odată ce s-a deschis.

Centrul Pompidou din Paris a reprezentat o primă materializare a viziunii hi-tech a lui Rogers, care plasa conducte de serviciu, țevi și scări în exteriorul clădirii, adesea vopsite în culori vibrante.

În 1977, Rogers a creat Richard Rogers Partnership, o firmă care includea unii dintre designerii cu care a colaborat pentru Centrul Pompidou. Împreună cu aceștia a realizat spectaculosul său zgârie-nori Lloyds din Londra, universal recunoscută ca fiind una dintre clădirile cheie ale epocii moderne.

Nucleul dreptunghiular al clădirii este înconjurat de turnuri care conțin elemente precum toalete, lifturi și bucătării, care permit ușor accesul pentru reparații sau pentru a face modificări ale funcțiilor de serviciu ale clădirii.

Lucrările Pompidou și Lloyds i-au adus lui Rogers recunoaștere internațională și au condus, de asemenea, la noi proiecte ambițioase, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (1989-95) din Strasbourg, Franța sau clădirea Daimler Chrysler (1993-99) din Potsdamer Platz, Berlin.

Însă activitatea lui Rogers a devenit și mai cunoscută atunci când a proiectat Domul Mileniului (1996-99) din Greenwich, Anglia, transformat ulterior în O2 Arena.

Deși Domul a fost de asemenea criticat mult în presă, din cauza problemelor de planificare financiară, structura în sine a fost o soluție impresionantă la provocarea de a construi, sub un singur acoperiș, o imensă întreprindere asemănătoare unui târg mondial, care a găzduit o expoziție spectaculoasă pentru a sărbători trecerea în mileniul al treilea.

La scurt timp după ce Partidul Laburist a ajuns la putere în urma alegerilor din 1997, Rogers a fost numit președinte al Urban Task Force, un organism însărcinat cu identificarea cauzelor declinului urban din Anglia și cu recomandarea de soluții practice pentru a readuce oamenii în orașe și a pune capăt extinderii suburbane.

Concluziile, publicate în 1999 sub titlul „Towards an Urban Renaissance” (Spre o renaștere urbană), făceau apel la o nouă generație de „orașe compacte”, recomandând reamenajarea terenurilor industriale dezafectate cu blocuri de mare densitate, magazine și cafenele, precum și investiții în transportul, spațiile și facilitățile publice.

Cinci ani mai târziu, densitatea locuințelor crescuse de la o medie de 25 la 40 de locuințe pe hectar. Principiile lui Rogers aveau să definească modelul de regenerare urbană pentru următoarele decenii.

Deși viziunea lui Rogers se prezenta ca fiind una fondată pe incluziune și egalitate, ea a condus la proiectarea de către propriul său cabinet a unora dintre cele mai scumpe locuințe construite vreodată, care au devenit simboluri ale inegalității extreme din Londra.

În timp ce colegii săi laburiști pledau pentru un „oraș pentru toți”, biroul său proiecta ansambluri de apartamente de lux fortificate în One Hyde Park, Neo Bankside și Riverlight.

În septembrie 2020, după 43 de ani de activitate, Richard Rogers s-a retras din activitatea biroului pe care l-a fondat, punând capăt carierei sale pline de succes și pe alocuri, aspru criticată.

La puțin peste un an distanță, el s-a stins din viață în liniște, pe 18 decembrie 2021. Însă creațiile lui vor dăinui încă mult timp de acum înainte, îmbogățind peisajele urbane din marile orașe ale lumii.

„Cred cu tărie că arhitectura înseamnă mai mult decât arhitectură. Este vorba și de responsabilitate socială, și de politică.” – Richard Rogers, arhitect

The post Povestea lui Richard Rogers, arhitectul care a creat Centrul Pompidou şi Domul Mileniului appeared first on Cultura la dubă.

Pentru mai bine de 600 de monumente istorice din România, o „injecție concentrată” de materiale locale, profesionalism și implicare din partea comunității este ultima șansă înainte de colaps. O spune Eugen Vaida, președinte al Asociației Momentum, care recunoaște că nu ar fi trebuit niciodată să se ajungă în această fază. Dar s-a ajuns.

Și, pentru ca injecția salvatoare să poată fi administrată în mod eficient, a apărut Ambulanța pentru Monumente. Un model de colaborare sustenabilă, prin care nu doar că sunt puse în siguranță obiective importante, ca Poarta Brâncovenească din Sâmbăta de Sus ori casa lui Ion Creangă din Fălticeni, ci se recuperează tehnici locale și sunt pregătiți viitori specialiști în domeniul restaurărilor.

Principalul susținător al acestui proiect a fost, încă de la început, Alteța Sa Regală, Prințul Charles de Wales, dar succesul intervențiilor a atras apoi atât interesul comunităților locale, cât și aprecierea instituțiilor europene.

Astfel, Ambulanța pentru Monumente, care are, în prezent, un număr de șase filiale și peste 40 de acțiuni încheiate, a fost distinsă cu Premiul European pentru Patrimoniu la categoria Educaţie, Formare şi Conştientizare, dar și cu Premiul Publicului în cadrul aceluiași eveniment.

În plus, Asociația Momentum a fost decorată anul acesta cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

Despre semnificația acestor forme de recunoaștere, despre schimbările concrete de care este nevoie pentru ca monumentele istorice să fie cu adevărat protejate, dar și despre rolul patrimoniului în viața oamenilor de rând am stat de vorbă chiar cu coordonatorul Ambulanței, Eugen Vaida.

Care e povestea din spatele Ambulanței pentru Monumente?

Ambulanța e un proiect care a apărut oficial în 2016. Neoficial, noi interveneam de multă vreme după principiile ei, dar am adaptat proiectul inițial în funcție de ce făceam pe teren și am rămas cu acest titlu foarte frumos, care spune în 3 cuvinte foarte multe despre ceea ce facem.

Ne-am adunat un grup mai mare de oameni pasionați de patrimoniu, în general arhitecți, pictori, restauratori, istorici de artă, chiar și oameni care nu sunt neapărat specialiști… Iar ambulanța salvează, în cazul nostru niște monumente. Cam asta e ea.

Cum se desfășoară propriu-zis o acțiune a Ambulanței: cine ia legătura cu dumneavoastră, cum alegeți monumentele asupra cărora interveniți și cum arată intervenția până la final?

La început, noi eram cei care încercam să convingem că vrem să facem bine, dar pentru că oamenii nu știau cine suntem, nu aveam un istoric al intervențiilor și eram greu de găsit pe internet, primeam și refuzuri.

În ultima vreme, pentru că suntem foarte prezenți în spațiul public, vin spre noi oameni și proprietari, în general comunități care dețin fie o moară de apă, fie o biserică, un pod sau un conac și ne cer ajutorul.

Să alegem monumentul e destul de simplu.

Am făcut o monitorizare prealabilă în zonele în care lucrăm, deci echipele din teritoriu cunosc destul de bine situația, dar am colaborat și cu Direcțiile Județene pentru Cultură, care ne-au dat niște informații despre starea monumentelor din județele respective.

Noi punem totul pe o listă și prioritizăm în funcție de importanța istorică, arhitecturală și chiar de patrimoniu imaterial care s-ar pierde prin dispariția unui anume monument.

După ce alegem monumentul, împreună cu beneficiarul începem să identificăm sursele de finanțare, elaborăm documentația pentru punere în siguranță și mentenanță, dar stabilim și unde vom fi cazați, cine ne gătește… 

Apoi începe intervenția. Organizăm materialele, dăm comanda de șindrile, țiglă, folosim foarte mult și materiale reciclate și le punem în valoare în contextul în care au fost produse, se adună voluntarii…

În general, lucrăm zi-lumină, iar intervențiile durează cam două săptămâni. După care ne despărțim cu mare regret de comunitățile locale, chiar dacă uneori ne primesc cu reticență. Află repede cine suntem și, când văd tineri dornici să ajute, se bucură că în țară mai există asemenea oameni.

De unde credeți că provine reticența aceasta inițială a localnicilor?

Din faptul că nu își imaginează că cineva din țara asta ar putea lucra neremunerat.

Voluntariatul în mediul rural nu există, așa că se întreabă dacă nu cumva cineva are un interes acolo. Când află că nici primarul, nici preotul sau altcineva important din sat nu ne cunoaște dinainte și nu avem nicio altă legătură în zonă, devin mai primitori.

În plus, se întreabă dacă niște tineri sau studenți pot face lucrări atât de grele, pe care ei nu au reușit să le facă deși sunt oameni cu experiență în construcții sau au această formare practică la sat.

Dar sigur, noi desfășurăm lucrările sub stricta supraveghere a meșterului sau a arhitectului.

Există vreo intervenție anume care v-a rămas în amintire drept un episod foarte plăcut? Dar una care v-a lăsat un gust amar?

E mai ușor să încep cu experiențele neplăcute, pentru că ele nu au fost. Sigur că există uneori mici inadvertențe în organizare sau în comunicarea cu comunitățile locale, dar întotdeauna trecem peste pentru că există bună credință din partea tuturor.

Cu drag îmi amintesc de intervenții ca cea din Maramureș, de la Breb, unde chiar Alteța Sa Regală, Prințul de Wales, a ținut personal să contribuie. În general, el contribuie prin Prince’s Foundation, dar acolo, cunoscând biserica (ortodoxă de lemn, n.r.), s-a implicat mai mult.

Iar ceea ce a făcut experiența cu adevărat aparte a fost implicarea comunității. Au venit atunci peste 40 de tineri și bătrâni, foarte mulți dintre ei meșteri șindrilari din sat, și am sfârșit prin a-i ajuta mai mult noi pe ei decât ei pe noi.

Noi am montat schela, am îmbăiat dranița, am și bătut-o puțin, dar ei au făcut aproape totul.

Și a fost cumva o competiție între persoanele care ne-au cazat, voiau să știe când trecem și pe la unii, și pe la alții, de ce nu mâncâm și la unii sau la alții. Ne-am simțit extrem de bine.

A fost o intervenție sustenabilă și din perspectiva de community building, pentru că oamenii țin la biserica aceasta. Aveau și biserică nouă, dar voiau să o folosească și pe cea de lemn în zile de sărbătoare mai speciale.

Apoi, ne mutăm în Gorj (la Cula „Cioabă-Chințescu”, n.r.). Oltenia pare o altfel de Românie din toate punctele de vedere, e fantastic cât de prezente sunt tradițiile și obiceiurile! Acolo am mâncat ciorbe de praz, de roșii, iar comunitatea a fost foarte primitoare.

Primarul a fost și el foarte implicat. Când aveam nevoie de un metru cub de nisip, de var sau de lemn, în 2 ore era acolo. Câțiva oameni ne-au dat niște unelte mai speciale, pe care nu le aveam, ne-au ajutat cu mașini, unii veneau pe șantier cu gogoși sau pui la tavă înainte să fie ora mesei. Parcă toată comunitatea a contribuit sufletește.

Am avut și un meșter din Munții Apuseni, pentru că pe cioplit nu mai găseam pe cineva local, iar el ne-a învățat foarte multe. Am avut meșteri de la Muzeul Județean Gorj, care au venit zilnic și au bătut dranița, ne-au ajutat să confecționăm acoperișul, și însuși directorul muzeului a muncit în rând cu noi și cu meșterii.

„Nu au existat ierarhii acolo, toată lumea știa și voia ca în sfârșit să se pună în siguranță această culă pe care ei încercaseră să o facă de 10 ani și nu reușiseră.”

Eugen Vaida, coordonator al Ambulanței pentru Monumente

În interviul pe care l-ați acordat cu ocazia decernării Premiilor Europene pentru Patrimoniu, ați menționat că principala provocare cu care vă confruntați e lipsa personalului specializat.

Iată că și la acea intervenție din Gorj ați avut nevoie de un meșter adus din Munții Apuseni. Cum vă explicați lipsa specialiștilor și ce soluții credeți că există pentru a rezolva această problemă?

Cred că la momentul acesta există aproximativ 400 de specialiști atestați de Ministerul Culturii, dar nu m-aș opri doar asupra lor, pentru că există și soluția ca la intervenții de urgență să fie implicați oameni care nu au acest atestat.

“Eu nu fac o mare diferență, pentru că uneori și oameni cu ștampilă de MC au dus patrimoniul în starea în care este.”

Și sunt foarte mulți tineri care vin din urmă, care vor să se afirme și au niște principii foarte sănătoase de restaurare și intervenție. Ei trebuie identificați și implicați.

Cu toate acestea, suntem încă la un nivel de 15-20% din necesități cu specialiștii. Deși Institutul Patrimoniului a dat drumul într-un mod hotărâtor la aceste atestări, încă nu e foarte multă lume care să aplice.

Și i-aș invita pe toți cei care au experiență să se înscrie, pentru că nu putem salva monumentele cu o mână de specialiști.

De ce am ajuns în această situație? Fiindcă, până să ajungă fondurile europene în România, nu exista o cerere foarte mare, nu existau atestări pentru restaurare, nu exista o educație de patrimoniu pentru publicul larg. Nu spun că acum am fi la nivelul la care trebuie, dar oricum suntem la un alt nivel.

Atunci nu exista cerere, nu exista finanțare și eram într-o perioadă de tranziție în care fiecare se zbătea pentru propria familie. Iar patrimoniul, pentru a fi susținut, are nevoie de o economie sănătoasă.  

Acum suntem în situația în care nu ne mai gândim doar la nevoile primare, dar apar probleme din lipsa firmelor și a meșterilor care să aibă cunoștințe, din lipsa proiectanților, lipsa unui normativ de proiectare antiseism, asupra căruia insist foarte mult.

Ștefan Bâlici, directorul INP, declara într-un interviu pentru Cultura la dubă că în curând va apărea în dezbatere publică noul Cod al Patrimoniului Cultural. Dumneavoastră ce așteptări concrete aveți de la schimbarea legislației? Care credeți că sunt modificările care ar trebui făcute astfel încât monumentele chiar să fie protejate de lege?

Eu cred că mai importantă decât Codul Patrimoniului e corelarea legislației și aducerea ei într-un stadiu funcțional. Fără legi sau ordonanțe care să sprijine Codul Patrimoniului, el va fi greu de implementat în mod eficient.

De exemplu, deși se spune că distrugerea e caz penal, nu cunosc pe nimeni care să fi ajuns în închisoare pentru asta. Fără un cadru care să îți permită să iei măsuri când se distruge patrimoniul, nu poți face multe.

Sigur că acest lucru trebuie susținut prin sprijin financiar, prin proiecte de educare, prin formarea unor meșteri. Dar în primul rând trebuie să nu stricăm ce avem deja, iar aici legislația e deficitară.

În 2016, v-ați numărat printre consilierii onorifici ai Oanei Bogdan, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Culturii. Care sunt obstacolele pe care le-ați întâmpinat în interiorul aparatului administrativ? V-ați lovit inclusiv de interese politice?

De interese politice m-am lovit și din interiorul, și din afara ministerului. Sigur, eu am fost consilier onorific, nu angajat al ministerului, dar cunosc foarte bine cât de pus sub presiune e acest domeniu al patrimoniului, mai ales în ultima vreme, când dezvoltările imobiliare din centrele istorice sunt tot mai prezente și beneficiarii lor au legături foarte strânse cu actori din mediul politic, mai ales regional, dar și național.

Am constatat acest lucru mai ales la avizare. Chiar am avut un proiect căruia ne-am opus, iar eu am fost sunat de oameni apropiați partidelor vechi și, din păcate, de foarte mulți cunoscuți, ca să cedez distrugerii unei clădiri din centrul istoric al Sibiului, de pe Tribunei 5 și Lupaș 6.

Asta ar fi creat un precedent de distrugere a patrimoniului. Nu s-a întâmplat până la urmă, dar cunosc aceste lucruri. Lucram atunci în minister și, chiar lucrând de acolo, nu am putut să mă opun prin toate pârghiile legale.

„Din păcate, oameni care din afară sunt văzuți ca protectori ai patrimoniului fac niște compromisuri extraordinare când vine vorba de presiune politică.”

E o problemă transversală, care nu ține de un partid anume. Bineînțeles, nu mă refer aici la partidele noi. Dar încă nu se înțelege că patrimoniul are și el un rol economic.

De aceea deconcentratele Ministerului Culturii, care sunt Direcțiile pentru Cultură, ar trebui depolitizate, iar Comisia Națională a Monumentelor ar trebui să fie constituită de organizațiile profesionale din domeniu, cum ar fi Ordinul Arhitecților sau Asociația Peisagiștilor, și de către ONG-uri. În România conduce încă mediul politic și acolo unde nu ar trebui să se bage.

De multe ori, cultura e văzută drept un concept destul de abstract și elitist. Dumneavoastră ce importanță credeți că are conservarea obiectivelor de patrimoniu pentru oamenii de rând?

Cred că fiecare dintre noi, fie că locuim la oraș sau la sat, fie că avem o anumită pregătire profesională sau nu, avem nevoie să ne cultivăm acest filon cultural și spiritual, iar marca identității culturale pe care dorim să o păstrăm în noi și în generațiile viitoare e dată mai ales de patrimoniul construit.

De multe ori, însă, nu suntem conștienți de asta. Oamenii de la țară, de exemplu, au pierdut această mândrie locală, pentru că valorile le-au fost distruse în perioada comunistă. Sunt comunități pe care dacă le întrebi dacă sunt mândre de ceva din satul lor, nu știu ce să îți răspundă.

„Înainte, satele aveau un specific al lor. Unele erau sate de olari, altele de căldărari, în unele se juca într-un fel anume. Comunismul a uniformizat aceste lucruri și le-a distrus.”

Chiar și diversitatea în patrimoniu, pe care noi încercăm să o păstrăm prin învelitorile diferite pe care le aplicăm, prin folosirea materialelor locale… Multe dintre acestea au fost distruse și poate nu mai suntem conștienți că ele există într-un ungher al sufletului nostru.

Ce facem noi cu Ambulanța este să scoatem la lumină această mândrie de sine a comunităților, demonstrându-le cum poate arăta un monument.

Și atunci când ei văd că mai există oameni care apreciază valorile lor locale, încep să conștientizeze încet, încet că au o biserică a lor, a moară a lor. Biserica și moara aceea nu aparțin preotului sau primarului, sunt ale lor.

Dar dumneavoastră de ce ați ales să vă specializați pe acest domeniu? De unde a pornit pasiunea pentru el?

La vârsta de 16 ani am început să citesc foarte multe cărți de istorie, să ascult muzică clasică, aveam și propriul jurnal în care îmi treceam gândurile și așa-zisele viziuni filosofice.

Tot atunci am început să umblu prin sate și să văd cu alți ochi clădirile acelea vechi, iar tatăl meu mi-a zis: Uite, există un sat mai special, Săsăuși se numea, unde o să vezi niște lucruri formidabile!

Când am ajuns acolo, am găsit foarte multe case tradiționale, pe care nu le mai văzusem într-o asemenea „cantitate” în altă parte, iar una dintre ele era prăbușită. Era o ruină. Am intrat curios în ea și am găsit niște cioburi dintr-o oală spartă și un căpătâi de pernă rupt.

Ceva m-a atras atât de mult la aceste lucruri, încât le-am luat cu mine pe bicicletă și am fugit acasă. Așa am început să colecționez.

Umblam și noaptea, fiindcă mă întindeam la discuții cu oamenii, cumpăram obiecte, a fost o perioada în care luam la pas satele… Așa a început pasiunea.

Aveam cumva o aplecare spre estetică, mai ales că tatăl meu a predat și desen, și m-am atașat de lucruri. Iar apoi nu a fost nevoie decât de un pas mic de la patrimoniul etnografic la casele tradiționale, pe care am încercat să le salvez.

Dar cunoștințele mele de atunci nu îmi permiteau să am un impact. Asta s-a întâmpat abia după ce am terminat facultatea și am revenit în satul natal.

Iar acum, ani mai târziu, Asociația Momentum a fost decorată cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler. Pentru dumneavoastră ce înseamnă această distincție?

Sigur, ca orice recunoaștere, am primit-o în primul rând cu gândul la toți cei care au muncit la Ambulanța pentru Monumente.

Sunt sute de voluntari implicați, mulți specialiști, deci decorația am primit-o cumva în numele tuturor.

Iar când i-am mulțumit președintelui, i-am și propus niște lucruri, pentru că situația patrimoniului din România nu e nici pe departe cea pe care ne-o dorim și este nevoie de implicarea președintelui și de consens politic pentru a o îmbunătăți.

The post Eugen Vaida, Ambulanța pentru Monumente: „Am fost sunat de apropiați ai partidelor vechi să cedez în fața distrugerii unei clădiri.” appeared first on Cultura la dubă.