La 26 de ani, Vlad Ionuț Popescu este unul dintre cei mai promițători actori ai generației sale, trecând cu ușurință de la roluri de impact în teatru la cele de pe platoul de filmare.

Zilele acestea este prezent la Bienala de la Veneția cu filmul “Anul nou care n-a fost”, regizat de Bogdan Mureșanu, iar pe scenă poate fi (re)văzut în spectacolul de succes “Cine l-a ucis pe tata?”, montat de Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis și premiat de UNITER pentru regie.

De asemenea, din această toamnă va putea fi urmărit în două premiere: la Bulandra, în „Romeo și Julieta”, regia Eugen Gyemant, și în one man showul “Vara în care mama a avut ochii verzi”, dramatizat după romanul cu același nume, scris de Tatiana Țîbuleac, și pus în scenă la Centrul de teatru educațional Replika.

Interviul de mai jos a fost realizat înaintea participării la Veneția.

***

“Vlad, care sunt temele care te preocupă în perioada asta?

Vacanța. Și moartea. Moartea în vacanță. E recurentă tema asta a morții, de când sunt adolescent. Cred că ar trebui să devenim conștienți de propria fragilitate, că toți suntem doar dust in the wind. Tocmai pentru a dobândi un simț al umilinței profund, nu unul pre-fabricat de tipul falsei modestii.

Te gândești cu frică la moarte?

Nu. Doar vreau să privesc soarele în față. Mă gândesc mai degrabă obiectiv la fenomenul morții, într-o manieră care nu are legătură directă cu mine. Sau la moarte ca simbol, ca metaforă, ca team. Dar da, aceste preocupări se răsfrâng uneori asupra mea. Mișună pe acolo câteva gânduri intruzive.

Simți că te afectează gândurile astea?

Da. Am avut o perioadă destul de lungă cred eu, cinci ani, în care m-am luptat cu mintea mea. Dar niște evenimente care au avut loc în luna ianuarie au schimbat totul.

Mai sunt reminiscențe, e greu să nu te placi deloc pentru atât de mult timp.

Nu te plăceai?

Nu. Dar sunt bine acum, cel puțin mai bine ca înainte. Și ca să revenim la intrebarea ta, cred că it’s safe to say că acum mă preocupă tema “binele meu” – dar nu la modul “sunt buricul pământului”.

Cine sunt? Cine îmi doresc să devin? Ce ar însemna factual să devin omul care îmi doresc să devin? La ce trebuie să renunț? Dacă cine vreau să fiu se aliniază cu ce vreau să fac pe plan profesional?

Astea sunt întrebări pe care unii oamenii nu și le pun toată viața, iar tu, iată, ți le pui atât de devreme.

Eu cred că asta este vârsta potrivită. Nu vreau să ajung la 50 ani să regret că nu am trăit cum am vrut. Am și o meserie care mă ajută să cunosc natura umană și uneori, da, ajung să mă auto-analizez fără să vreau. Pe de altă parte, realizez că rumegatul ăsta excesiv stă puțin în calea devenirii mele ca actor.

Există cauze sociale sau politice pentru care ai vrea să-ți folosești vocea ca actor sau simți că există o temă care să te preocupe atât de tare încât să iei atitudine? Te vezi militând pentru ceva anume sau crezi că e rolul actorului să facă asta?

Da, da. Totuși, consider că activismul necesită timp și spațiu mental. Eu sunt într-o perioadă în care vreau să am grijă de mine, de prietenii mei, de iubita mea, de familia mea și relații. Plus meseria. Nu se exclud una pe alta, activismul și viața personală sau profesională, ci din contră, se sprijină. Categoric o să-mi permit să vorbesc despre cauzele sociale sau politice, care mă preocupă cu adevărat, despre temele importante pentru mine, atunci când o să contez, când o să fiu relevant.

Nu consideri că ești relevant acum?

Nu. Pot fi înlocuit oricând, oriunde. Momentan, sunt doar un tânăr cu potențial în ceea ce face. Dacă m-aș apuca să vorbesc despre vreo cauză politică sau socială acum, sunt convins că mulți oameni ar zice: “nu te-a întrebat nimeni nimic, Vlad, de ce-ți dai cu părerea?”.

Oricum pare o chestie specifică Facebook-ului, părerile aruncate pe platforme.

Da, aș putea să vorbesc despre sistemul de teatru din România. Dar cum să pot să vorbesc eu despre asta la 26 de ani? Adică eu pot, dar cine mă ia pe mine în seamă?

Uite, pot spune că în domeniul meu, și cred că e ceva specific în zona asta a Europei, adulții, în special oamenii care sunt la putere, nu știu să aibă grijă de tineri. Sau au grijă doar de anumiți tineri. Traducere simplă – PCR: pile, cunoștințe și relații. Pe mine mă interesează doar să-mi fac treaba bine.

Care sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă generația ta și cum te raportezi la ele?

Depresia și anxietatea.

Pandemia, războaiele, A.I, social media, încălzirea globală – toate cred că ne-au potențat stările de angoasă și de confuzie prin intermediul informației care circulă necontrolat. De exemplu, pe mine pandemia m-a îndepartat de oameni și mi-a accentuat paranoia. Pe de altă parte, nici nu mai am 20 ani, nu mai am energia de atunci, când eram peste tot, mă duceam la facultate, stăteam 12-14 ore și după, mai stăteam să beau până la 3 dimineața. Acum nu mai pot să fac asta. Ascult de corpul meu. Dar uite, dacă nu se întâmpla pandemia, poate mintea și corpul meu mai voiau.

Acum nu mai poți sau nu mai vrei?

Da, de fapt nu mai vreau, aleg să nu mai fac asta. Atunci aveam nevoie de validare, de confirmare, voiam să fac parte din găști, să mă placă lumea din breaslă. Acum cred că sunt în extrema celalaltă.

Simt să iau o pauză de la oameni, să stau mai mult cu mine, tocmai ca să-mi pot da seama cine sunt.

Deși uneori tânjesc să petrec mai mult timp cu oameni care au aceleași probleme si aceleași bucurii ca mine. În același timp, știu că mi-ar fi greu să leg prietenii reale cu mulți oameni din breaslă, prin baruri. Prietenii, de obicei, sunt oamenii cu care am lucrat și cu care m-am simțit bine, iar asta îmi e de ajuns.

Crezi că pe scenă există momente de grație divină, așa cum spun unii actori, sau crezi că este doar rezultatul muncii? Există talent?

Nu știu dacă există talent. Poate că există o predispoziție către ceva, orice, dată de contextele unui individ: locul în care te-ai nascut, cu tot ce vine asta la pachet, influențele pe care le-ai avut crescând, cumulul de experiente dobândite prin intermediul alegerilor.

Dar, în mod sigur, 90% e munca depusă. Pot fi și niște date genetice, nu știu, o picătură, o sămânță care poate că se cheamă talent. Dar e vorba mai mult despre împrejurări și experiențe și despre cum le-ai topit în tine.

Oricum, după o anumită vârstă, munca primează. Iar muncă nu înseamnă doar a studia tehnică și atât. Poate însemna să te lupți cu tine în fiecare zi pentru a-ți conștientiza neajunsurile, a le accepta și a lucra cu ele.

Cred că este nevoie și de un fel de “nebunie” specifică, nu o “nebunie” prefabricată, preluată. “Nebunie” pentru mine înseamnă revoltă împotriva propriei ființe, împotriva constructelor sociale. Sau poate doar împotriva formelor rigide și învechite, a sistemelor care nu mai pot funcționa acum. Dacă ești prea steril, prea cuminte, așa este și munca ta.

Dacă ne-am raporta la Stanislavski și la “Munca actorului cu sine însuși”, am putea să spunem că metoda ta de actorie este cea din exterior către interior?

În primul rând, nu cred în devizele “de la exterior spre interior” sau invers. Interiorul și exteriorul lucrează împreună constant prin intermediul propriei tale ființe, iar ele se sprijină reciproc.

Cred că se rezumă doar la a îți cunoaște textul, a înțelege situația, a îți cunoaște personajul, a te lăsa purtat de colegi și ghidat de regizor.

În al doilea rând, cred că ce zice Stanislavski e bullshit, dar un bullshit necesar la început. Chiar și el și-a dat seama. Știi că a mai scos o carte după, în care practic ne zice – “nu mă ascultați, eram și eu tânăr”.

Deci dacă aberez pe aici și voi realiza peste ani, e ok, sunt safe & chill, s-a întâmplat și la case mai mari.

Eu cred că actoria nu se poate învăța. Poti să înveți tehnică, în schimb: cum să stai pe scenă, cum să te raportezi la camera, dicție, corporalitate, convențiile în care operezi și ce mijloace presupun ele. Pe scurt, studiu. Restul este doar munca. Nu mă poate învăța nimeni cum să pregătesc un rol. O fac singur, în tihnă, apoi mă las ghidat de regizor.

Care crezi că sunt atuurile tale? Ești atât de tânăr și ai avut deja de multe roluri și în film și în teatru.

Cred că am o tipologie aparte, iar asta îmi permite să fiu cameleonic. Pot părea în toate felurile. Trebuie doar să schimb look-ul. Am o construcție facială care îmi permite să abordez mai multe roluri. Iar ăsta e un sumar al feedback-urilor primite de-a lungul timpului.

Ostermeier, când am fost la casting la Hedda Gabler, mi-a spus că am o versatilitate aparte și mi-a arătat asta cu palmele lipite și deschise în jurul frunții. Ceea ce mă face să conștientiz că degeaba am acest atuu dacă mintea și sufletul meu nu mi-ar permite să îl fructific. Și chiar cred că ăsta este atuul meu.

Îmi și gândesc strategic, de unul singur, ceea ce aș putea numi într-o zi “carieră”, pentru că noi nu avem career management în România.

Știu deja foarte clar cum voi arăta în următoarele filme și ce roluri voi face, iar ele nu vor avea nicio legatură cu ce am făcut până acum. Trebuie să și știi când și ce să alegi, ceea ce, iarăși, e foarte dificil. Recent, am refuzat un film comercial, și nu pentru ca aș avea ceva împotriva lor, ci doar pentru că eu consider că nu este potrivit pentru mine în acest moment.

Cât de mult contează pentru tine echipa artistică, atunci când intri într-un proiect?

Maxim. Dacă nu mă simt bine în mediul respectiv, ori o să regret că am intrat, ori ies pe parcurs. De exemplu, am fost angajat la Teatrul Godot. După șase luni mi-am dat demisia. E doar un exemplu.

Ești individualist sau om de echipă?

Fac o echipă destul de bună cu cei din jur când mă simt în siguranță cu partenerii și cu regizorul, însă mai am de învățat multe în direcția asta.

Am în continuare dorința, pe alocuri stupidă, de a demonstra că mă pricep la ceea ce fac, dar cred că încep să o țin într-un echilibru sănătos. Cu timpul va dispărea.

La ce te gândești când cânți piesa “SOS D’un Terrien en Detresse” din “Cine l-a ucis pe tata”?

La cele mai de jos momente ale mele. Și la tata.

E un strigăt de ajutor acolo.

Da, și eu mă gândesc la strigătele mele de ajutor, la momentele grele în care nu aveam pe cine să strig.”

***

Carmen Crețu, autoarea interviului, este de profesie avocat și se declară mare iubitoare de teatru. Alături de Laura Ivancioiu a pus bazele „Estivalului de teatru”, o serie de întâlniri menite să aducă mai aproape actorii de public.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Vlad Ionuț Popescu, actor: “Depresia și anxietatea sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă generația mea.” appeared first on Cultura la dubă.

Roxana Lupu este cunoscută publicului român pentru rolul Regina Maria din filmul “Regina Maria a României”. Ea a interpretat, de asemenea, și rolul Reginei Elisabeta a Marii Britanii, în seria “Inside Windsor Castle”, rolul Prințesei Margaret Rose în “Private Lives of Monarchs” sau rolul Ducesei Tatiana în seria “Royal Murder Mysteries.“

Locuind la Londra, actrița din Focșani a jucat în spectacole de teatru independent, ajungând chiar pe celebrul bulevard al teatrelor, West End.

În spatele rolurilor stă, însă, un om ca noi toți, cu probleme, anxietăți, un om care se simte uneori singur și neputincios. Roxana Lupu a acceptat să vorbească în acest interviu despre unele dintre cele mai dificile momente din viața sa, de la gânduri de suicid, în timpul facultății la UNATC, la perioada de izolare de anul trecut și modul în care a afectat-o transformarea hormonală post-natală.

Vă prezentăm mai jos o discuție curajoasă, profundă, pe alocuri dură, dar extrem de necesară în zilele noastre.

***

Roxana, cum a fost pentru tine ultimul an?

A fost destul de complex, eram pe un flow foarte bun înainte de pandemie, în 2019 deschisesem cu soțul meu o academie de învățare continuă în România. Amândoi suntem calificați ca traineri, am investit mult.

Eu fiind în paralel mama unui copil de 8 luni pe atunci. Era complicat, dar mergea, urma să lucrăm cu două corporații, dar totul s-a oprit.

A venit starea de urgență, m-am dus cu copilul în Focșani, la casă și am rămas acolo. A fost foarte greu pentru că era incert totul.

Pe tine ce te-a afectat cel mai tare în pandemie?

La mine a coincis cu ceva foarte trist. Eu am fost crescută de bunica mea, eram născute în aceeași zi, avea simțul umorului, mergeam cu ea la câmp. Și în izolare, eu am stat cu copilul și cu bunica mea, soțul a fost prins în izolare la Londra.

Din păcate, bunica a murit subit pe 16 aprilie, în Vinerea Mare. Eram doar eu cu ea, cu bunicul meu și bebelușul, apoi a venit și mama de la Iași. (plânge)

Apoi a fost înmormântarea, cu restricții, 8 persoane. Am înmormantat-o de Paște. A fost ceva ireal, ca un coșmar. Trebuia să fiu și cu copilul, să fac declarații, să mă duc la biserică, să rezolv probleme.

Pentru mine, bunica a fost ca o mamă. Era ca o prietenă, a fost ca și cum jumătate din mine s-a rupt.

Cum a venit pentru tine, în acest context, și criza din sectorul cultural? Mă refer inclusiv la reacții critice din partea publicului, la adresa artiștilor care cereau sprijin de la stat.

Cred că toată lumea a arătat cu adevărat cum gândește. În vremuri bune, toată lumea te laudă, în vremuri de restriște vedem adevărata față.

Cum te-ai simțit, după tot ce s-a întâmplat?

M-am simțit extrem de singură. Soțul era la Londra, mama era dărâmată, nu puteam să mă văd cu colegi, prieteni, toată lumea era închisă în case.

Atunci mi-am făcut abonament la Amazon Prime și am început să mă uit la Ally McBeal.

Am evadat în lumea aia. Știam că evadez, dar am zis că mai bine evadez în lumea asta friendly decât în lumea agresivă din realitate. Era prea mult ce se întâmpla.

Restricție după restricție, nedreptate, incertitudine, lipsa de solidaritate în breaslă. Acum se vede cât de dezbinată e lumea și mai ales lumea artiștilor. E foarte trist. În ritmul ăsta, mulți artiști independenți și spații vor dispărea.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai devenit mamă? Ai trecut prin depresie post-natală?

A fost destul de greu pentru mine. Eu am făcut copilul la 33 de ani și până atunci am avut un alt ritm de viață, în Londra, pe bicicletă, mergeam la castinguri, eram extrem de independentă.

Când a venit copilul, eu și soțul meu ne-am dedicat 100% lui, nu am avut pe nimeni să ne ajute.

A fost foarte greu și iar am avut acest sentiment de singurătate, de neajutorare. Pe fondul ăsta m-am dereglat și hormonal, m-am îngrășat. Este foarte greu, mai ales ca actriță.

Iar toate lucrurile astea au fost și mai tare accentuate în momentul în care agenta mea mi-a spus că cineva de la un network foarte mare s-a uitat pe profilul meu de facebook și a spus „dar ce a pățit?”.

Cum adică ce am pățit? Am născut. Și m-am dezechilibrat hormonal, pur și simplu. Tot eu sunt și dacă mi se oferă oportunitatea, pot să slăbesc, nu e asta o problemă.

Poate în momentul de față nu am motivația necesară sau mai am nevoie de un pic de timp. Dar chestia asta m-a afectat foarte tare.

Ți s-a întâmplat să pierzi un rol sau un castig din cauză că te-ai îngrășat?

Nu știu, nu mi s-a spus în față. În ultima vreme am dat niște self tape-uri și am început să mă întreb de ce nu le iau, pentru că m-am îngrășat?

Și mi-am dat seama că undeva greșesc, dacă eu așa privesc actoria, prin prisma corpului meu. Și am analizat aceste gânduri, mi-am dat seama că nu toată lumea arată perfect și că eu mă priveam pe mine, în comparație cu alte femei.

Nu toată lumea arată perfect la două săptămâni după ce a născut. Iar pe social media, oameni care au urmăritori foarte mulți promovează această imagine a perfecțiunii, că totul e ok, că mă duc cu copilul de 6 luni la filmări. Nu e ok.

Aceste persoane pun o presiune imensă pe oamenii care le urmăresc, fiindcă viața, de fapt, nu e perfectă așa cum o promovează ele.

Crezi că social media adâncește vulnerabilitățile noastre emoționale?

Le adâncește dincolo de cât ne putem da noi seama. Creează niște psihoze foarte mari. E și o afecțiune mentală, se numește body dismorphia, atunci când o persoană devine obsedată de propriile defecte, pe care le vede doar ea. În acest context, atunci când ajungi să folosești numai filtre care te transformă, când te vei uita în oglinda, nu vei mai putea accepta felul real în care arăți.

Pentru mine acum, ca mamă, e extrem de frustrant să văd mame care promovează perfecțiunea. Măcar pune un disclaimer „am gene bune, am siguranță financiară, nu duc lipsă de nimic, am timp să mă gândesc doar la mine și la copil”. Nu toți suntem atât de norocoși.

Oricum lumea are atât de multe probleme, încât nu mai vrea să vadă pe cineva perfect. Toți avem depresii, anxietăți. Eu sunt o persoană anxioasă.

Cum ai descoperit asta?

Sunt anxioasă mai ales în situații pe care nu pot să le controlez. Iar viața are multe aspecte pe care nu le poți controla.

Prima dată s-a întâmplat asta în 2016, când am jucat într-un spectacol la Londra, într-un stil cu totul nou pentru mine. Era vorba despre un atac terorist imaginar, iar pe atunci la Londra chiar erau atacuri teroriste. Noi am jucat-o chiar în seara în care fusese atacul de la Bruxelles.

Iar personajul meu, în textul original, spune în detaliu cum se va sinucide.

Ei, toate lucrurile astea m-au afectat. Și jucam de 8 ori pe săptămână, timp de două luni. Apoi, după succesul avut, spectacolul a ajuns pe West End, un fel de Broadway al Londrei. Ed Harris juca la același teatru, în paralel. Presiunea era foarte mare.

Acolo, în a 10-a zi de spectacol, e seara presei, când vin cei mai importanți critici. În funcție de notele pe care le dau ei, oamenii vin sau nu la spectacole.

Până am ajuns la acea zi, nu am dormit, stăteam cu ochii în tavan până la 5 dimineața. Eram epuizată. Am încercat ceaiuri, pastile pe bază de plante, ca să pot să mă liniștesc. Eram super stresată.

Am trecut de seara respectivă și a fost foarte ok, am primit 4 stele. Dar a doua zi, la review-uri, pe mine nu m-a pomenit nimeni. Și am fost foarte afectată.

Cu totul, au fost 6 luni de zile în care eu am suferit de insomnie. Și fix în acea perioadă a avut loc atacul terorist de la Westminster. Era ca un vis prost, care nu se mai termina.

Ce te-a făcut să mergi mai departe, să ieși din acea stare de anxietate?

A fost nevoie să îmi dau seama că eu am greșit fiindcă îmi făcusem așteptări foarte mari și ratasem ce se întâmplase oricum bun. Am încercat să mă bucur de experiență și să învăț din ea, să mă întărească.

Ce înseamnă pentru tine identificarea ta, ca actriță, cu roluri de regină și prințesă?

Nu mi-am dorit niciodată să fiu identificată cu o anumită tipologie. E cumva frustrant că pentru roluri la care am muncit mult mai mult nu am ieșit în evidență. Dar în film, oamenii se uită foarte mult la cum arăți, dacă te potrivești fizic cu un rol sau nu.

Revenind la perioada de izolare, cum ai reușit să depășești acea stare emoțională?

Am încercat să mă exprim altfel din punct de vedere creativ. Am scris un scenariu de scurtmetraj, mi-am dat seama că pot face și alte lucruri.

Și așa îmi recapăt puterea personală. Vreau să scriu povești. Nu pot să stau la infinit după castinguri. Majoritatea, 95%, nici nu îți dă un feedback.

Am stat și m-am gândit: dacă eu n-o să mai pot face actorie? Dacă totul rămâne blocat, din cauza pandemiei?

Ți-ai pus singură problema asta sau te-a ajutat un specialist?

Singură. Am analizat situația, fiind frustrată că nu primeam feedback la castinguri. Și am zis: stop! Eu sunt numai actriță sau sunt un om creativ care se poate exprima și altfel? Stau și aștept și mă simt ca un cerșetor sau caut modalități prin care să-mi recapăt puterea?

Da, întrebările sunt dure, dar la un moment dat trebuie să ți le pui, fiindcă nimeni nu-ți garantează nimic, niciodată. Sunt oameni care au Oscarul și n-au mai făcut actorie după aia. Eu iubesc meseria asta și o simt ca pe o nevoie organică să o fac, dar dacă nu am roluri ofertante…

Referitor la rolurile de regină, crezi ca te dezavantajează faptul că ai acceptat mai multe roluri pe aceeași tipologie? Crezi că a fost o greșeală?

Mie mi s-au oferit aceste roluri. Eu nu am cum să spun nu când mi se zice „joac-o pe Regina Maria” sau „joac-o pe Regina Elisabeta”, nu sunt în punctul lui Cate Blanchett să spun “mai căutați-mă peste doi ani”.

Îmi doresc să muncesc și să ajung la acel nivel, asta ne dorim cu toții, dar e posibil și ca asta să fi fost. Eu am o privire extrem de realistă asupra lucrurilor.

Ce te-a făcut să ai curajul să vorbești despre toate lucrurile astea în interviu?

Aș vrea ca publicul să fie mai atent la problemele emoționale ale artiștilor, fiindcă nu suntem deloc așa tari cum poate părea din exterior. Din contră.

De puține ori în viața mea m-am gândit la sinucidere, dar am avut și eu momente când eram mai mică, pe la 20 de ani. Dar de atunci au fost situații disperate, în care mă gândeam ce sens mai au lucrurile astea?

În perioada recentă, din pandemie, ai mai avut vreun gând de sinucidere?

Nu, pentru că având un copil nu mai poți să te gândești la asta. Lucrurile astea te schimbă foarte mult.

Dar momentele acelea de la 20 de ani aveau legătură cu mediul artistic?

Da. Cu UNATC. Eu acolo nu m-am simțit deloc la locul meu acolo. Mai ales în anul I, a fost un șoc total. Am zis: frate, unde suntem aici? Ce-i cu toată lumea asta?

Am avut, în schimb, un profesor foarte bun, care m-a văzut pe mine, Liviu Lucaci, a fost salvarea mea. Dar mă uitam la oameni, nu simțeam nicio conexiune cu ei.

Eu eram o persoană foarte deschisă, cred că asta a fost greșeala mea. Veneam din Cluj, am fost un an la Sociologie, călătorisem mult înainte. Nu veneam direct de la Focșani la București. Aveam o părere foarte pozitivă despre cum ar trebui să fie lucrurile.

Și acolo erau foarte elitiști. Nu erau deloc cu picioarele pe pământ. Toți voiau să pară că sunt cumva. Și nu puteam să discut cu nimeni. Toată lumea era egoistă, interesată doar de sine.

Cum te-ai simțit ca tânără de 20 de ani în acest mediu?

În toți cei trei ani, a fost groaznic.

Chiar au apărut la modul cel mai serios gânduri că ai vrea să mori?

Da.

Din cauza acelei lumi?

Nu știu. Și programul era foarte lung, stăteam și la cămin, repetam până 9 seara, uneori în van, exerciții cărora nu le înțelegeam sensul.

Și au apărut gânduri că nu ești suficient de bună?

Exact. Eu știam că am potential, intuiam, dar parcă nu eram văzută.

Și era lumea aia. Eu nu fusesem la teatru până să ajung la Cluj, nu am făcut parte din familie de actori, nu fusesem în trupa de teatru a liceului, veneam dintr-un oraș de provincie, cu părinți inteligenți, dar simpli.

Cum crezi că ar putea fi schimbate lucrurile din UNATC astfel încât tinerii să nu mai treacă prin ce ai trecut tu?

Sper și cred că lucrurile s-au mai schimbat, de când e Lucaci rector, dar în general profesorii ar trebui să fie mai incluzivi. Eu la master treceam printr-o perioadă foarte grea, tocmai îmi debutase o boală auto-imună, eram debusolată. Și am avut o profesoară la care iar m-am simțit inadecvat. Era totul atât de fals și toți erau buni, numai eu eram inadecvată.

Țin minte, mă arăta cu degetul și spunea: Roxana, tu nu vezi că-ți dau proptele?

Proptele ce înseamnă în actorie?

Adică mă ghida foarte mult pe scenă – faci asta, te duci acolo.

Adică nu improvizai.

Exact. Dar nu puteam.

Sănătatea mea mintală era jos, eram într-un punct foarte căzut. Nu m-a întrebat nimeni: măi, ești ok? Hai să discutăm. Profesorii au fost foarte duri și lipsiți de tact. Eu i-am iertat, în sufletul meu, dar crede-mă, au fost extrem de duri. Și nu sunt singura. Sunt oameni care s-au lăsat de actorie din cauza asta.

O asistentă, actriță, m-a luat deoparte în clasă și foarte agresivă mi-a zis: care e problema ta? Iar eu nu făcusem nimic, eram foarte respectuoasă cu profesorii.

Îmi dai seama cât de tare te-au afectat aceste lucruri, dacă 10 ani mai târziu ele sunt atât de pregnante. Și Alina Șerban povestea ceva asemănător despre mediul de la UNATC, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Alexandra, aproape nimeni nu vorbește despre lucrurile astea. Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.

Eram foarte demotivată și chiar stăteam la geamul căminului și mă gândeam: dacă mă arunc de aici ce se întâmplă?

Atunci chiar am avut un moment acut.

Și ce roluri să faci? Eram la pământ din punct de vedere emoțional. Iar acolo nu e locul în care să îți arăți vulnerabilitățile. Vulnerabilitățile ți le arătai strict pe scenă, dar tu cu tine trebuia să fii foarte echilibrat, ca după ce ai ieșit de pe scenă să fii super cool.

Ieșim de acolo terminați, uneori nici nu știm ce am scos din noi, că avem 19 ani.

Dacă ai lua-o de la capăt, ai mai da la UNATC? Și ce sfat i-ai da unui tânăr care vrea să meargă acolo?

Ca școală e un loc în care înveți actorie și sunt actori foarte buni. Dar trebuie să ai capacitatea ca la final, când ieși de acolo să tragi linie și să spui: ok, eu îi voi ierta pe toți.

Am avut o profesoară care mi-a spus: „Roxana, tu nu o să poți niciodată să joci alte personaje, în afară de tine.” O mare doamnă a teatrului. M-a afectat, dar am reușit să trec peste.

Și ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea la UNATC?

Cred că acolo e o luptă pentru supraviețuire și nu ar trebui să fie așa. N-ar trebui să intri într-o facultate de actorie și să simți că ești pe teren de luptă.

Să aibă curaj și credință. Și să vadă lumina de la capătul acestui tunel. Să creadă că o să iasă din acest tunel.

***

Interviul face parte dintr-o serie care vorbește despre vulnerabilități emoționale în rândul artiștilor. Vă recomandăm să citiți și interviurile cu Luiza Zan, Istvan Teglas, Ana Covalciuc și psihoterapeutul Raluca Anton.

The post Roxana Lupu, actriță: “Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.” appeared first on Cultura la dubă.

Continuăm seria de interviuri despre depresie și alte vulnerabilități psihice în rândul artiștilor. De data aceasta, am apelat la un specialist care ne oferă o perspectivă mai clară asupra metodelor prin care putem să ne ajutăm pe noi și pe cei dragi.

Raluca Anton este psihoterapeut și are 15 de ani de experiență în practica privată. În trecut, a lucrat în cercetare la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Pe pagina ei de Facebook, care a strâns peste 15 mii de urmăritori, încearcă să explice psihologia pe înțelesul tuturor și promovează sănătatea mintală.

Despre depresie și cum o putem identifica, tehnici de igienă emoțională și variante de suport pentru noi și pentru cei dragi în momentele dificile puteți citi în interviul de mai jos, acordat de Dr. Raluca Anton pentru Cultura la dubă.

Pentru început, vă rugăm să ne explicați cum putem defini depresia și cum o putem recunoaște.

Vorbim despre depresie când sentimentul de tristețe este foarte profund și simțim un gol imens, o puternică nemulțumire în legătură cu viața noastră. Nu simțim că suntem în locul potrivit, cu oamenii potriviți, în situația potrivită.

Există mai multe manifestări ale depresiei. Putem vorbi și despre o depresie care nu are intensitate mare, dar care durează de o perioadă lungă de timp. De multe ori, acest tip este mai greu de depistat.

Depresia nu se măsoară doar în termeni de intensitate, ci și în funcție de cât de frecvent este sentimentul de nemulțumire.

Riscăm adesea să trecem cu vederea faptul că o persoană nu se simte bine deoarece nu se plânge atât de tare de viața lui, că nu simte sentimentul acela acut de suferință.

Dar e important să observăm când ne spune că ceva este în neregulă de multă vreme. Ce știm noi în psihoterapie despre majoritatea tulburărilor este că vin pe un fond genetic.

Din această cauză, unii dintre noi alunecăm mai ușor în zona depresivă, unii mai ușor în zona anxioasă, iar alții mai ușor în zona de furie.

Avem un bagaj genetic care ne predispune să trăim mai degrabă o emoție decât alta. Și atunci, un fond genetic cumulat cu experiențele de viață și lipsa unor mecanisme de adaptare funcțională  ne poate duce spre un episod depresiv. Iar acesta ne poate determina să luăm decizii radicale în ceea ce privește propria viață.

Sunt mai predispuși artiștii la episoade depresive? Diferă în vreun fel manifestarea în cazul lor?

De multe ori meseriile noastre funcționează cu rol de coping. Ne ajută să facem față situațiilor prin care trecem.

Doar că unele dintre meserii, cum sunt cele din zona de entertainment, nu-i lasă pe ceilalți să ne vadă suferința.

Publicul are mereu impresia că noi suntem bine datorită lucrurilor pe care noi le facem, prin faptul că îi binedispunem pe ceilalți.

De multe ori, pentru actori, aceste comportamente sunt mecanisme care îi ajută să gestioneze emoții foarte profunde. Atunci când nu mai au aceste mecanisme, când nu le mai pot folosi, ei riscă să se scufunde în emoții negative.

Acest lucru se poate întâmpla din cauza unui context de viață cum e pandemia. Și atunci, unii dintre oameni din entertainment ajung să ia decizii radicale pentru că își pierd mecanismul de apărare.

Dacă meseria e un mecanism de coping și nu-i lasă pe ceilalți să vadă suferința există o probabilitate și mai mare ca nici persoana în cauză să nu o vadă? Să considere că dacă poate să-și respecte responsabilitățile atunci problema nu e foarte gravă?

O problemă pe care o avem când vine vorba de depresie e că ne gândim numai la extremă. Vorbim doar despre episoadele depresive majore, în care persoana poate să ajungă să nu mai iasă din casă, să nu se mai concentreze, să nu-și mai facă task-urile. Dar nu e musai. Mai există atât de multe nuanțe care definesc depresia până să ajungem acolo.

Cum putem identifica aceste nuanțe?

În primul rând, cred că ar fi util să fim mai prezenți în propria noastră viață. Avem în acest moment foarte multe opțiuni care ne deconectează de noi înșine. Dar vine un moment când când aceste oportunități nu mai oferă aceeași satisfacție. Vine o zi în care te trezești că prăpastia în fața căreia te afli este mult mai adâncă decât ți-ai imaginat.

O tehnică pe care o putem aplica este să învățăm să ne dăm câte un check-in zilnic din punct de vedere emoțional. La finalul zilei să avem acest comportament activ de a ne întreba cum ne-a fost ziua din perspectiva emoțiilor. Ce am simțit?

Ne place foarte tare să ne organizăm agenda și să fim operativi, dar nu avem acest comportament legat de emoțiile noastre. E un exercițiu de bază să ne dăm seama ce am simțit, ce ni s-a întâmplat. Acesta e un prim pas spre conștientizare.

Un alt lucru pe care nu îl avem, și asta cred că e o chestie culturală: nu avem obiceiul să cerem ajutor, pentru că asta ne arată vulnerabili și vulnerabilitatea poate să ne coste.

În urmă cu 30 de ani, vulnerabilitatea ne putea costa grav de tot în relație cu ceilalți. Nu știai niciodată cine e informatorul din jurul apartamentului tău. Am învățat să ținem totul în casă, să nu spunem niciodată ce ni se întâmplă. Am învățat că cei din jur ne vor răul. Toate acestea sunt mesaje care încă se transmit dintr-o generație în alta.

Nu a trecut încă suficient de mult timp, din perspectiva mecanismelor sociale, pentru a învăța să cerem ajutor.

Generațiile noi învață mai ușor să ceară ajutor decât cele mai vechi.  Noi nu vedem conectarea cu ceilalți ca fiind o foarte bună resursă. Trebuie să învățăm să comunicăm. Nu trebuie cu toată lumea, dar e bine să avem 2-3 oameni cu care să vorbim despre lucrurile dificile din viața noastră.

În contextul pandemiei ne vedem mult mai rar cu oameni dragi, poate nici față în față. Iar întâlnirile sunt mult mai planificate. În acest context, unora le e mult mai dificil să vorbească despre problemele lor pentru că nu vor să îi împovăreze pe ceilalți.

Foarte altruist comportamentul acesta, doar că noi nu ne dăm seama că a nu-i împovăra pe ceilalți și a nu spune ce mi se întâmplă înseamnă că relația pe care o avem nu e suficient de valoroasă.

E important să ajungem în viața noastră să avem relații în care să ne permitem să spunem lucrurile care ne dor și să spunem lucruri negative. Să am o relație în care să-mi permit să spun: „Nu mi-a plăcut ce ai făcut, mi-ar fi plăcut să faci lucrurile altfel.”

Aceasta e o relație valoroasă. Unele relații sunt doar pentru entertainment și asta nu e ceva greșit. Dar studiile arată că la maturitate e bine să avem una sau două relații semnificative cu persoane adulte, în care să putem spune suferințele pe care le avem.

Oamenii au supraviețuit în comunitate, nu avem cum să ne descurcăm singuri. Problemele de acum sute de ani erau de supraviețuire fizică, acum sunt de supraviețuire emoțională. Dar mecanismul e același, avem nevoie de trib ca să supraviețuim.

Cum putem să-i ajutăm pe cei la care ținem să se deschidă și să ne comunice problemele lor?

Asta ține mult de cultura grupului. Ține de fiecare dintre noi să transmitem acest mesaj de suport. Eu am un grup cu trei prietene foarte bune. Toate suntem psihoterapeuți. Am stabilit acest lucru, că este un „trib de suport emoțional”, l-am numit astfel. Nu contează că nu comunicăm constant. Când ne întoarcem știm că putem vorbi despre orice dificultate.

Oamenii trebuie să învețe să seteze cadrul acesta. Poate fi responsabilitatea unei singure persoane. De asemenea, e important să ne decompensăm pe rând, nu toți deodată. Așa putem avea resurse să ne susținem unii pe ceilalți. Lucrurile acestea trebuie numite, comunicate deschis. În psihologie avem acest concept pe care îl aplicăm: „Numește-ți suferința”.

Cum știi când discuțiile cu prietenii în care îți numești suferința nu mai sunt de ajuns și e nevoie de ajutor de la un specialist?

Ar fi util să ne fie clar de ce anume avem nevoie în relație cu oamenii din jurul nostru. Trebuie să ne fie foarte clar atunci când ne deschidem față de cineva dacă o facem pentru că vrem să povestim și asta e suficient sau venim să cerem și o părere.

De multe ori, oamenii vin cu o părere și nu de asta avem nevoie. Dar nu e responsabilitatea lor să știe asta, este responsabilitatea noastră să transmitem care e nevoia pe care o avem.

Cred că momentul în care știu că trebuie să cer ajutor de specialitate e acel moment în care eu vin să împărtășesc, mă simt bine, dar îmi dau seama că nu am destule resurse să-mi dau seama de unde vine problema, ce pot să fac, cum pot să iau decizii în alt mod.

E momentul în care nici eu, în singurătate, nici în relație cu ceilalți nu găsesc suficient de mult cât să mă ajute să-mi reduc în intensitate emoția. Acela este momentul în care apelez la cineva care nu e implicat emoțional.

În terapie, când clienții noștri vin și povestesc, în mintea noastră sunt niște matrici. Matrici pe care tu nu le poți construi pentru că tu ești implicat emoțional.

Desigur, prevenția e mama sănătății, atât fizic și emoțional. Ar fi minunat dacă mai mulți dintre noi am încerca să ne descoperim mecanismele înainte să ajungem în momente emoționale dificile.

Totuși, serviciile unui psihoterapeut pot depăși veniturile cuiva care ar avea nevoie de ele. Care sunt opțiunile pentru o persoană care nu-și permite financiar să apeleze la suport?

Din păcate, sunt foarte multe cazuri de acest fel. A merge la terapie este, într-adevăr, un serviciu de lux. Un foarte bun exercițiu sunt grupurile de suport, care de cele mai multe ori sunt moderate de un specialist. Acestea costă mult mai puțin.

Oamenii încă nu apelează la aceste servicii pentru că nu se simt destul de în siguranță. Totuși, sunt multe patologii în care studiile ne arată că grupul de suport funcționează mult mai bine decât terapia individuală. În ultimul an ,au apărut foarte multe grupuri de suport online care costă puțin.

Mai sunt specialiștii care sunt la început de drum. În psihoterapie trebuie să stai trei ani în supervizarea unui terapeut cu mai multă experiență. De multe ori, specialiștii la început de drum sunt mai accesibili financiar. Sigur, nu beneficiezi de aceeași experiență pe care ar putea să ți-o ofere un terapeut cu 20 de ani de experiență, dar este mai mult decât nimic.

Problema cea mai mare când suntem într-un episod depresiv este că e greu să vedem resursele pe care le avem. De aceea, e util să transmitem celorlalți pentru ca ceilalți să ne fie alături în acest demers.

Cum vă raportați, ca psihoterapeut, la pandemie? Se poate observa la nivel obiectiv un efect asupra stării noastre emoționale sau psihice?

Nu știm care vor fi efectele pe termen lung ale acestei povești. Cel mai util lucru în momentul de față este să învățăm să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.

Că e pandemie, că nu, dacă nu te înțelegi, șansele să treci printr-o perioadă dificilă din punct de vedere emoțional sunt foarte mari. Inevitabil, pe parcursul vieții trecem prin experiențe negative, dureroase, traumatice. Experiențele de pierdere a unui job, a unui membru al familiei, a unei relații sunt experiențe traumatice. Ce știm despre pandemie este că e o experiență traumatică.

Diferența este că e trăită în masă, față de alte experiențe în care cei din jur pot fi o resursă pentru noi. Acum cu toții suntem în aceeași poveste.

De anul trecut, de prin aprilie, mi-am dat seama de un lucru: Această pandemie este un maraton, nu o cursă de viteză. Iar un lucru pe care e important să-l facem la maraton este să ne dozăm resursele.

The post Raluca Anton, psihoterapeut: „Avem un bagaj genetic care ne predispune să trăim mai degrabă o emoție decât alta.” appeared first on Cultura la dubă.

Recent s-a stins din viață actorul Ciprian Nemeșiu. Avea 39 de ani și alegerea lui de a-și pune capăt zilelor a reprezentat un șoc inclusiv pentru cei care îi erau apropiați.

De atunci, Cultura la dubă a început o serie de interviuri în care discutăm despre depresie și alte vulnerabilități în rândul artiștilor.

Actrița Ana Covalciuc a acceptat să ne vorbească despre propria sa luptă cu îndoielile, cu lipsurile din pandemie sau chiar cu schimbările apărute în viața sa, după ce a devenit mamă.

Ana, pentru început, ai putea să ne povestești cum l-ai cunoscut pe Ciprian? Ce știai despre el în ultima perioadă?

L-am cunoscut în 2017 la un curs de meisner (nr. o tehnică de actorie). Am avut bucuria de a lucra cu Mihaela Sârbu, care este profesoară de actorie la Teatrul Fără Frontiere și cunoaște foarte bine această metodă.

Ciprian era unul din cursanții recurenți de la TFF. Am lucrat foarte mult în aceeași grupă. Ne-a fost foarte drag unii de ceilalți, e și o metodă care te vulnerabilizează foarte mult. Noi am tot vorbit și dincolo de curs, de cum ne dorim să facem ceva împreună.

Ciprian a fost unul din acei oameni foarte apropiați din grupă și cu care lucram frecvent. Modulul a continuat și în 2018, dar eu am mai rărit întâlnirile pentru că am născut fetița și nu am mai putut să mă țin la fel de bine. Dar contactul a rămas acolo.

Ciprian era în mod natural așa deschis și prietenos. Nici măcar nu avea nevoie de exercițiile acelea, lui îi era foarte ușor. Se lipea de tine din prima. Era genul de om pe care ai impresia că sigur l-ai mai cunoscut înainte. Era un om care îți provoca foarte multă încredere, și încredere în tine.

Avea un mod foarte frumos de a fi deschis și curios către oameni și de a te face să te simți bine cu tine. Era și foarte surprinzător, foarte spontan. Era un om curios și despre el și despre lume. Mi se părea extraordinar că are în continuare această apetență pentru workshop-uri, că nu s-a blazat, deși profesa, deși juca. Cred că și de asta a fost atât de șocant pentru noi toți. Ciprian era un om sursă, un om care genera foarte multă energie.

N-am vorbit prea mult în ultimele luni, n-am reușit să ne vedem. Am vorbit de sărbători și de ziua mea… În continuare era foarte curios, m-a întrebat de fetiță și de cum sunt și-mi spunea să strălucesc.

Încă mi-e greu să-i înțeleg gestul până la capăt tocmai pentru că Ciprian pe care eu îl vedeam dominant era cel puternic. Și chiar și cel vulnerabil tot timpul își comenta vulnerabilitatea sau o răsturna cu o glumă, cu un zâmbet. Mintea mea încă așteaptă variante ale anchetei care să arate că poate a fost un accident.

Crezi că exista ceva în interiorul lui, dinainte de pandemie, care în final a dus la acest gest?

Era un om ocupat de interiorul său, era un om care făcea meditație. Acum trei ani știu că mergea la terapie. Nu știu anul acesta ce s-a întâmplat. Am prieteni care au mers mulți ani și anul acesta n-au avut bani.

Ciprian lucra la el, noi ne comparam rezultatele de la terapie, revelațiile. Deci da, poate exista acolo un fundal de vulnerabilitate.

Pe de altă parte, există la noi în școală un domn care a făcut cumva cea mai importantă metodă de actorie, Ion Cojar, care numește talentul actorului potențialul lui de vulnerabilitate. Capacitatea ta de a te deschide, de a-ți accesa acest potențial de vulnerabilitate te face să fii un actor valoros.

Prin urmare, cineva care e foarte vulnerabil e și foarte talentat. Faptul că noi suntem vulnerabili nu e ceva nou, asta încerc să zic. E ceva ce înveți să accepți. Ce s-a întâmplat în pandemie e că noi nu am mai avut unde să oferim vulnerabilitatea asta.

De cele mai multe ori, toate furiile, fricile, tristețile își găsesc o formă de exprimare acolo. În absența acestor experiențe de scenă în care să simți că lucrurile au sens, că ajung la cineva, e foarte greu.

A fost teribil de greu să mai găsești sens și motivație și resurse să te tot ridici de jos. Eu cred că a avut un impact foarte mare și asupra lui Ciprian și asupra nouă, a tuturor.

Asta a fost greu de comunicat și cu autoritățile. E greu de rezumat tipul de stres emoțional pe care-l acumulezi după un an de adaptare. Te adaptezi, dar se adună un fel de oboseală psihologică și nu mai ai resurse.

Nu mai ai din când în când pauze în care să mai joci, să simți că mai ai pentru ce să-ți faci meseria.  E greu de cuantificat impactul la nivel general. În particular știu de prietenii mei că au avut atacuri de panică, insomnii. Unii au început să se gândească să se apuce de alte job-uri, să se apuce de altă facultate.

Am mai căutat puțin sens în niște ateliere pe care le-am făcut pentru niște corporații cu care am lucrat și înainte și care și-au dorit să aibă grijă de inteligența emoțională a angajaților și să aibă grijă de starea lor psihică și au făcut-o prin lucru cu actori.

Dar a fost un efort pentru mine să-mi găsesc sensul, ceea ce nu se întâmplă în mod normal. Ca artist independent de multe ori trebuie să-ți faci tu și cadrul, să-ți organizezi și spectacolele și atelierele, să-ți manageriezi finanțele, actele.

A fost un șoc pentru noi să ne dăm seama că de multe ori lumea nu știe ce sunt acelea drepturi de autor. Noi trăim de zeci de ani doar din contracte pe drepturi de autor, până la urmă asta înseamnă să fii liber profesionist. Societatea abia acum află că există acești lucrători. Mulți credeau că noi nu plătim impozite sau taxe, că suntem un fel de greierași care doar cântă și nu-și asumă diverse responsabilități. Asta a fost greu de dus.

Vorbind despre autorități, singura măsură de sprijin care s-a concretizat pentru artiștii independenți a fost acea indemnizație. Însă ea putea fi accesată doar dacă nu aveai niciun fel de activitate care să genereze venit, oricât de mic. 

Eu n-am luat indemnizația de artist independent, pentru că eu fix atunci terminam concediul de creștere a copilului și nevoia mea psihologică era de a lucra. Am muncit, dar am muncit rarefiat. Practic cred că am câștigat mai puțin decât cu indemnizația.

Am simțit că psihologic, în momentul acela, nevoia mea era de a ști că lucrez la ceva. Era mai mare decât de a avea acei 4000 de lei, de a mă simți în siguranță din punct de vedere financiar. Sunt momente în care nu e vorba doar despre asta.

Avem nevoie de siguranță financiară, dar ai nevoie și de un stimul mental pentru care să te trezești, la care să te gândești, pentru care să creezi. Asta mi s-a părut o problemă la modul în care a fost scrisă legea aia cu indemnizația. Dacă aveai și cel mai mic venit practic nu mai erai eligibil.

Așa e și cu concediul de creștere al copilului.

Mi se pare absurd că sunt mame care vor să lucreze, dar trebuie să aleagă. Ori ești total în concediu, ori alegi să lucrezi. Dar poate te întorci doar pentru un spectacol, doar pentru o filmare! Mi se pare total nedrept că statul nu susține mamele care se pot întoarce parțial la muncă. Practic, te instigă la ilegalități.

Și asta polarizează și mai mult.

Și exclude. Cu cât stai mai mult acasă, cu atât e mai greu să te reîncadrezi și social, și la nivel al carierei. Pentru un actor, dacă nu joacă constant simte că ruginește, începe să se îndoiască. E greu oricâtă experiență ai avea, oricâți ani ai avea în spate. Anii aceia erau într-un ritm.

Țin minte că alergam din teatre, alternam teatrul de stat cu cel independent, cu ateliere. Acum trebuie să-mi creez eu niște contexte. Am fost foarte mult în cap, îmi dau seama. Am fost foarte mult în situații de trainer, acum sunt de creator de conținut pentru suporturi de curs, tot felul de chestii care pleacă din experiență dar sunt organizate mental.

Îmi lipsește foarte mult lucrul cu propriul meu corp, cu ființa mea, care de multe ori poate să-ți dea răspunsuri din intuiție, din experiența efectivă, nu doar din cap. De asta nu ajută.

Voi între voi vă susțineți în perioada asta? Simți că aveți o comunitate de sprijin?

Eu sunt unul din oamenii norocoși care are colegi cu care lucrează cu bucurie. Din fericire, am acei oameni pe care pot să-i sun, dar a fost foarte greu. Fiecare e copleșit de greu în felul său, în situații foarte particulare. Din respect pentru durerea celuilalt, e greu să vii cu durerea ta și să o pui pe masă.

Am mai vorbit între noi, cu prietene care erau împrăștiate prin țară sau prin străinătate. Ne-am mai văzut pe câte un Zoom, dar e puțin.

Când erau spectacole, lucrurile astea veneau natural. Nu poți să rezumi o prietenie la a face o listă de dureri. Asta faci la terapie.

Relațiile dintre colegi care hrănesc spectacolele se construiau cu atmosfera de la repetiții, cu totul. Era acel tip de empatie în care nu trebuia totul verbalizat, programat. Ai nevoie de naturalețea aia a relațiilor care erau implicite.

Eu mă agățam de oameni.  Acum oamenii s-au răcit, s-au însingurat. Evident că ne mai dăm câte un semn când unul din noi e mai speriat. Dar mi-e dor de normalitatea aia în care lucram împreună, în care mâncam împreună.

Mi-e dor de modul în care ne molipseam când aflam ceva, când citeam o carte, când mergea unul la un atelier și făcea o supraspecializare. E o meserie în care se lucrează cu oameni și pentru oameni. Și știu că sunt mulți oameni care nu înțeleg ce-i cu artiștii, dar nici nu am nevoie să înțeleagă.

E suficient să meargă în continuare să vadă teatru și film și să înțeleagă ceva pentru ei până la urmă, că acesta e scopul. Nu să mă înțeleagă pe mine, Ana, cât mi-e de greu și că am avut atacuri de panică în pandemie. Ci că există un specific al fiecărei meserii și că aceasta lucrează cu interiorul, cu sufletul, cu emoțiile, cu psihicul și inevitabil și psihicul e afectat.

Evident că facem cu toții efortul să nu ne lăsăm. Pentru mine copilul a fost un element foarte important. Fetița mea m-a ținut foarte în concret. Am avut motive serioase de tristețe, persoane foarte dragi care s-au îmbolnăvit… dar în momentul în care copilul vine la tine și zice că-i i-e foame sau zice că vrea să te joci cu el cumva trebuie să dai pătura aia de tristețe la o parte și să reacționezi.

Un copil te face să fii foarte prezent și foarte reactiv. De multe ori m-am agățat în concret pentru ea.

Dar au fost și momente în care m-am simțit copleșită chiar de rolul de adult, în care aveam eu nevoie de încurajare, de o speranță ca să pot să-mi iau resursele.

E un stres care mi-a oprit capacitatea de a face planuri. Apropo și de planurile pe care le aveam cu Ciprian și care s-au suspendat. Ce piesă să mai facem, unde să repetăm când toate spațiile independente s-au închis sau se închid? Cum să chemi oameni?

Chiar și acolo unde am avut proiect care a câștigat o finanțare nu s-a putut juca live. S-a transformat într-o repetiție pe Zoom, după într-o filmare și va ieși cândva anul acesta în vară, dacă vom putea juca afară. Totul a fost suspendat și amânat. E greu, de asta zic că e cumva fiecare pe cont propriu.

Unul se leagă de copil, altul de o grădină pe care și-a făcut-o în spatele casei. Fiecare face ce poate într-un context care îți zice că nu se poate. Cred că, din păcate, e posibil ca unii din noi să obosească și la un moment dat să zică: „Eu nu mai pot”. Nimeni nu va ști care a fost filmul din capul lui Ciprian din acel moment, dar poate pur și simplu a obosit.

Povestește-ne, te rog, experiența ta cu terapia. Cât timp ai mers și de ce ai început să o faci?

Merg și acum. Mie mi se pare o chestie de igienă emoțională. Aș recomanda tuturor oamenilor să încerce. Cum pare că am înțeles destul de bine ca societate că avem nevoie de sport și de atenție pe corp cred foarte tare că și psihicul nostru are nevoie de prezență, de recunoaștere. Ai nevoie să te înțelegi, să înțelegi ce blocaje ai. Mă întreb cum ar arăta societatea dacă toată lumea ar avea o oră de terapie pe săptămână.

E utopic.

Da, e utopic. Poate dacă ar începe din școală cu o oră de educație emoțională…Măcar așa, să învățăm cum se numesc emoțiile. Să învățăm că rușine, furie sau frică nu sunt niște cuvinte negative care ne fac rău și trebuie să le băgăm sub preș. Să învățăm de ce ne ajută și la ce ne ajută. P

Pentru noi, pentru că și soțul meu a fost la terapie, a fost singura chestie care ne-a ținut pe linia de plutire.

Vorbesc cu plăcere și deschidere despre asta pentru că vreau să încurajez mai mulți oameni să aibă curaj să se ducă la terapeut într-un moment de blocaj.

Am făcut terapie cu două persoane, la niște ani distanță. Prima oară aveam un blocaj la nivel emoțional. Aparent era legat de terminarea lucrării mele de doctorat. Nu puteam s-o termin. Nu mai puteam să deschid laptop-ul să scriu la ea, îmi venea să vomit. Devenise foarte fizic. Mă retrăgeam față de oameni, față de partenerul meu. Nu știam să definesc.

Atunci am avut curaj să scriu unei psiholoage de care aflasem de la o colegă. E foarte interesant că îți găsești singur răspunsurile. Am dat în interiorul meu de niște noduri familiale. Parte din motivația mea pentru doctorat avea legătură cu familia mea. Până n-am lămurit acolo, n-am putut să-l scriu. Când am reușit, m-a îmbogățit foarte tare.

Mi-a dat o senzație nu doar de mândrie, știam că ce am scris acolo și ce a rezultat a fost al meu. Era și procesul meu și ce am câștigat eu ca om în perioada aceea. Am rămas cu niște instrumente pe care am putut să le folosesc și în alte situații.

După, a fost un alt moment cu maternitatea.

Deși a fost un copil pe care ni l-am dorit foarte tare și pe care l-am pregătit înainte, evident că a declanșat niște temeri și niște panici foarte puternice. Am trecut prin niște momente în care era să se sufoce în mâinile mele. Am reacționat bine la suprafață, am salvat copilul de două ori.

Dar tipul de panică instaurată pe dedesubt legat de ce s-ar întâmpla dacă eu nu sunt acolo 24 din 24 a început să mă surpe pe dedesubt. Mă sunau de la teatru să-mi programeze spectacolele și mie îmi tremura mâna pe telefon.

Nu mă simțeam în stare să mă duc să joc, deși îmi doream să joc, pentru că nu puteam să părăsesc copilul. Aveam senzația că o să moară. Atunci iar s-a aprins un beculeț și am zis că ar fi cazul să caut puțin ajutor.

Citisem despre anxietate de separare, nu m-am speriat. Am sunat iar pe cineva, având încredere că există soluții. Și acum continui, pentru că am avut mult material care a venit și cu pandemia. Nu știu când se va termina.

Sunt perioade de autonomie, sunt perioade în care am nevoie de ajutor. Ultimul an ne-a tot oferit teme și motive. Pe lângă integrarea rolului de mamă pe care mă dusesem inițial, cum să fac să împac mama cu actrița, cu femeia, acum au fost multe alte griji și panici pe care le-a primit familia mea și pe care încerc să le gestionez cu terapia.

Și nu e ușor, doar pentru că ai sesiunea odată pe săptămână, nu se rezolvă. Dar mie îmi dă încredere că mai sunt cumva pe o șină, că nu mă pierd foarte tare.

Pasul acesta de a te duce prima dată mi se pare esențial. Și mulți nu reușesc să îl facă pentru că poate nu conștientizează că au o problemă. Cum putem ajuta pe cineva să înțeleagă că are nevoie de terapie sau cum putem să ne dăm noi seama pentru noi înșine?

Nu poți să iei decizia în locul lor. Am fost în situații cu prietene foarte apropiate cărora le recomandam să facă terapie pentru că le iubeam foarte tare și voiam să le ajut și nu știam cum. Ajunsesem la un punct de neputință în care simțeam că e dincolo de orice aș putea spune eu.

Până la urmă, o prietenă e o prietenă, nu un terapeut. Sunt alte roluri.

Am fost acolo până când persoana respectivă a avut ea declicul să se ducă. Am încercat și cu făcut cadou ședințe de terapie. Până nu sună persoana respectivă să se programeze, e foarte greu de fapt să ajuți.

Dar cred că poți să fii acolo și să povestești că și tu treci prin ceva similar, că faci și tu terapie, că și tu ai insomnii, că treci prin momente în care simți că e prea greu. Ajută să vorbești despre asta.

Nu cred că ne face mai slabi, cred că ne face mai umani și că toată lumea are nevoie de ajutor într-un moment sau în altul.

Din aceeași serie, vă recomandăm să citiți și interviurile cu Istvan Teglas și Luiza Zan.

The post “Terapia e un fel de igienă emoțională. Mă întreb cum ar arăta societatea dacă toată lumea ar avea o oră de terapie pe săptămână.” – Ana Covalciuc, actriță appeared first on Cultura la dubă.