Pe listă se regăsesc și două nume legendare ale Berliner Philharmoniker – Guy Braunstein, fost concertmaistru și Götz Teutsch, fost solo-violoncelist.

Inițiatorii sunt dirijorul principal al Filarmonicii „George Enescu”, Gabriel Bebeșelea, istoricul Eugen Ciurtin și scriitorul Radu Vancu.

Aceștia cer mutarea manuscriselor și a celorlalte obiecte de tezaur ce au aparținut marelui compozitor român în spații corespunzătoare.

“Puține culturi își permit să-și trateze geniile cu ireverența, nepăsarea și disprețul cu care este tratat Enescu” – spun oamenii de cultură.

O investigație Cultura la dubă publicată săptămână trecută, completată ulterior de dezvăluiri publice ale unei angajate a muzeului, au arătat că bunurile de patrimoniu sunt depozitate de 4 ani și jumătate în containere ținute în aer liber, că iarna aceasta în ele a pătruns apa și că ele nu ar respecta normele prevăzute de lege.

Scrisoarea poate fi semnată AICI.

Deși imaginile publicate de conservatoarea muzeului arată inclusiv biroul lui George Enescu, bun de tezaur, avariat în 2025 – potrivit spuselor sale, ministrul Culturii, Andras Demeter, a declarat într-un comunicat de presă transmis sâmbătă că, în urma unei vizite la muzeu, a constat că toate bunurile de patrimoniu sunt în siguranță –  “M-ar bucura dacă multe alte elemente ale patrimoniului național, aflate în diferite muzee sau în arhive ori fonoteci, ar fi păstrate cu aceeași grijă.” – Acesta a fost contrazis și de o fotografie care arată umiditate de peste 90 în ianuarie 2026 – valoare care nu respectă normele minime impuse de lege.

Declarația a fost criticată ulterior de profesioniști din comunitatea muzeală. “Este greu de digerat modul cum arunci în aer legitimitatea profesională a unei întregi comunități, cunoașterea de bază, elementară a ce înseamnă muzeu, conservare, microclimat de de păstrare a unor bunuri de patrimoniu.” – a scris Dragoș Neamu, organizatorul Nopții Muzeelor în România.

Mai jos textul integral al scrisorii.

Scrisoare publică pentru protejarea manuscriselor

lui George Enescu

“Stimate domnule Președinte al României, Nicușor Dan

Stimate domnule Prim-Ministru, Ilie Bolojan

Stimate domnule Ministru al Culturii, András Demeter

Puține culturi au avut șansa unui muzician genial precum George Enescu. Yehudi Menuhin îl socotea „cea mai extraordinară ființă umană, cel mai mare muzician și cea mai formatoare experiență pe care am trăit-o vreodată”. Iar Menuhin chiar a întâlnit toată muzica relevantă a planetei din secolul 20. La rândul lui, Pablo Casals îl considera pur și simplu „cel mai mare fenomen muzical după Mozart”.

Și mai puține culturi își permit să-și trateze geniile cu ireverența, nepăsarea și disprețul cu care este tratat Enescu – așa cum rezultă din informațiile prezentate în investigația realizată de Cultura la dubă.

Apreciem îngrijorarea Ministerului Culturii, care a dispus o anchetă privitoare la modul în care sunt protejate manuscrisele lui George Enescu de către Muzeul Național „George Enescu”. Adică la modul în care e protejat un tezaur oficial al României de către o instituție a României.

Însă, în timp ce ancheta ministerială se va desfășura, manuscrisele Enescu vor continua să se degradeze, atâta vreme cât sunt păstrate în containere în aer liber, la temperaturi extreme, fără nici o formă de control al umidității. Ele au acumulat o vechime de un secol. Sunt fragile și vulnerabile la toate aceste diferențe de temperatură, de umiditate, de luminozitate, în care sunt păstrate deja de aproape 5 ani – ceea ce, cu mare probabilitate, a început să le altereze.  

La fel de importante sunt și celelalte obiecte personale care au aparținut marelui compozitor, la rândul lor bunuri clasate în tezaur. Nici ele nu trebuie să rămână în aceste containere.

Prin urmare, vă solicităm ca, în virtutea autorității dumneavoastră cumulate și a grijii pentru manuscrisele și obiectele patrimoniale ale acestui artist genial, să identificați în regim de urgență procedurile necesare pentru realizarea următoarelor măsuri esențiale pentru salvarea patrimoniului Enescu:

1. Mutarea manuscriselor și a celorlalte obiecte din aceste containere improprii în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui Enescu.

2. Constituirea unei echipe de muzicologi români și străini, cu o expertiză și relevanță de asemenea demne de statura lui Enescu, al căror acces la aceste manuscrise să fie asigurat – astfel încât să poată verifica starea lor reală, pagină cu pagină.

3. Verificarea digitalizării integrale a acestor manuscrise – astfel încât cel puțin copia lor să existe, în cazul unui eventual dezastru ulterior.

De asemenea, vă rugăm ca, tot în virtutea autorității dumneavoastră cumulate, venite direct din vârful statului, să vă asigurați că acest control ministerial nu va admite nici o încercare de mușamalizare.

Avem încredere că veți dispune aceste măsuri – în absența cărora statul român se va dovedi, până la capăt, complet nedemn de Enescu.

Vă mulțumim,

Inițiatori

Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii „George Enescu”,

director artistic al Musica Ricercata

Eugen Ciurtin, director al Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română,

coordonator Sonotheism: Religion in Enescu – https://enescueliade.com/

Radu Vancu, scriitor și profesor universitar

Semnatari

1. Vladimir Jurowski – director muzical al Bayerische Staatsoper, dirijor principal al Orchestrei Radio din Berlin, fost director artistic al Festivalului George Enescu
2. Lawrence Foster, dirijor, fost director artistic al Festivalului George Enescu
3. Norman Manea, scriitor
4. Andrei Pleșu, filosof
5. Mircea Cărtărescu, scriitor
6. Victor Rebengiuc, actor
7. Andrei Șerban, regizor
8. Anca Vasiliu, cercetătoare și profesoară de istoria filosofiei, Sorbonne Université
9. Ștefan Câlția, pictor
10. Ana Blandiana, poetă
11. Ioana Bentoiu, soprană
12. Ada Solomon, Președintă a Consiliului de Administrație al Academiei Europene de Film
13. Guy Braunstein, fost concertmaistru al Berliner Philharmoniker
14. Götz Teutsch, fost solo-violoncelist la Berliner Philharmoniker
15. Alexandra Dariescu, pianistă concertistă, profesoară la Guildhall School of Music and Drama, Londra
16. Andrei Ioniță, violoncelist, profesor la Facultatea de Muzică din Köln
17. Remus Azoiței, violonist, profesor la Royal Academy of Music, Londra
18. Daniel Ciobanu, pianist
19. Antonio Grosu – dirijor European Academic Orchestra / Choeur de Chambre de Luxembourg
20. Mihai Constantinescu, manager muzical
21. Andrei Cornea, scriitor, traducător, profesor universitar
22. Cristi Puiu, regizor
23. Marta Petreu, scriitoare și profesoară universitară
24. Oana Pellea, actriță
25. Radu Filipescu, inginer
26. Matei Vișniec, scriitor
27. Gabriela Adameșteanu, scriitoare
28. Radu Jude, regizor
29. Magda Cârneci, scriitoare
30. Ruxandra Cesereanu, scriitoare, președintă a PEN România
31. Dan Perjovschi, artist
32. Lia Perjovschi, artist
33. Mircea Cantor, artist
34. Corneliu Porumboiu, regizor
35. Alexander Nanau, regizor
36. Radu Afrim, regizor
37. Dana Ciocârlie, pianistă concertistă
38. Florian Mitrea, pianist, profesor la Royal Academy of Music, Londra
39. Raluca Știrbăț, pianistă
40. Daria Tudor, pianistă, profesoară la Universitatea de Arte Berlin și Academia Barenboim-Said
41. Sabina Ulubeanu, lector universitar dr., compozitoare
42. Carmen Maria Cârneci, compozitoare
43. Cristian Lolea, compozitor
44. Vasile Șirli, compozitor
45. Adriana Șirli, muzicolog
46. Dragoș Buhagiar, scenograf și profesor universitar
47. Oana Marinescu, consultantă comunicare strategică
48. Ștefan Diaconu, editor, manager editura Musica Coloris
49. Alexandra Badea, regizoare și scriitoare
50. Tatiana Țîbuleac, scriitoare
51. Gigi Căciuleanu, coregraf, dansator, poet
52. Radu Paraschivescu, scriitor și traducător
53. Gianina Cărbunariu, regizoare
54. Nae Caranfil, regizor
55. Alexandru Solomon, regizor
56. Vlad Ivanov, actor
57. Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor și editor
58. Marius Manole, actor
59. Ofelia Popii, actriță
60. Bruno Mazzoni, traducător
61. Mihaela Miroiu, scriitoare, profesoară universitară, membră a Academia Europaea
62. Adrian Miroiu, filozof, profesor universitar, membru al Academiei Române
63. Emil Hurezeanu, diplomat, scriitor, publicist, editorialist
64. Paula Erizanu, scriitoare, jurnalistă
65. Ion Vartic, scriitor și profesor universitar
66. Cătălin Sava, muzicolog
67. Mihai Cojocaru, muzicolog
68. Bogdan Mureșanu, regizor
69. Vlad Alexandrescu, profesor universitar, președinte al Grupului pentru Dialog Social, fost ministru al Culturii
70. Corina Șuteu, manager cultural, fost ministru al Culturii
71. Dorin Crețu, pictor
72. Livia Câlția, arhitect
73. Claudiu Komartin, poet
74. Simona Goșu, scriitoare
75. Botond Nagy, regizor
76. Bogdan Crețu, istoric și critic literar, scriitor
77. Doris Mironescu, istoric și critic literar
78. Marin Mălaicu-Hondrari, scriitor și traducător
79. Katia Pascariu, actriță
80. Dan Coman, scriitor
81. Ioana Nicolaie, scriitoare
82. Teodora Coman, scriitoare
83. Mihai Călin, actor
84. Adriana Babeți, scriitoare și profesoară universitară
85. Mihaela Michailov, dramaturgă și conferențiară universitară
86. Iulian Tănase, scriitor
87. Corin Braga, scriitor, profesor universitar
88. Alex Călin, actor
89. Oana Boca Stănescu, manager cultural & consultant în comunicare
90. Alex Goldiș, critic literar și conferențiar universitar
91. Andreea Apostu, cercetător științific
92. István Téglás, actor
93. Luminița Corneanu, scriitoare
94. Andrei Măjeri, regizor
95. Andrei Terian, critic literar și profesor universitar
96. Matei Câlția, galerist
97. Bogdan Tătaru-Cazaban, preot și cercetător în istoria religiilor
98. Daniel Șandru, profesor universitar, politolog
99. Mădălina Lascu, bibliograf
100. Dorin Dobrincu, istoric
101. Monica Joița, diplomat, Ministerul Afacerilor Externe
102. Ștefan Baghiu, scriitor și lector universitar
103. Mihai Demetriade, istoric
104. Gelu Duminică, sociolog
105. Cristian Vasile, istoric
106. Raluca Nagy, scriitoare
107. Bogdan Simion, muzician
108. Teodora Dumitru, cercetătoare, istoric literar
109. Dragoș Neamu, manager cultural, fondator al Rețelei Naționale a Muzeelor din România“

Scrisoarea poate fi semnată AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice

The post 100 de personalități ale culturii semnează o scrisoare publică în care cer președintelui, premierului și ministrului Culturii “mutarea manuscriselor din containere în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui Enescu” appeared first on Cultura la dubă.

Violoncelistul Andrei Ioniță și pianistul Florian Mitrea, doi dintre cei mai importanți muzicieni români ai generației lor, cunoscuți la nivel mondial, ambii profesori la mari universități din Germania, respectiv Marea Britanie, cer guvernului revenirea asupra deciziei care pune în pericol numeroase școli de muzică la nivel național.

Potrivit proiectului inițiat de ministrul Daniel David și aplicat prin publicarea în Monitorul Oficial a Ordinului de ministru privind reorganizarea unităților de învățământ, ca urmare a Legii 141/2025, școlile care au mai puțin de 500 de elevi vor fi înghițite de unități mai mari. Personalul didactic, didactic auxiliar și administrativ va fi transferat la unitățile școlare absorbante sau nou-înființate, elevii vor fi automat transferați, împreună cu activele și arhiva, informează Edupedu. În această situație se numără și școli gimnaziale vocaționale, de muzică sau arte plastice. Excepție fac liceele vocaționale, care își pot continua activitatea ca până acum.

Cei doi muzicieni vorbesc într-o scrisoare deschisă despre efectele dramatice pe care le-ar putea avea desființarea școlilor vocaționale, unități în care au învățat și ei.

“Domnule Președinte al României,

Domnule Prim Ministru,

Domnule Ministru al Educației,

Noi, semnatarii acestei scrisori, absolvenți ai școlilor de muzică din România și artiști recunoscuți pe plan internațional, ne datorăm parcursul profesional acestui sistem de învățământ artistic. Vă adresăm acest apel ferm în fața modificărilor propuse care amenință însăși existența învățământului muzical de specialitate din România.

De zeci de ani, școlile de muzică din țara noastră au oferit un serviciu unic cu discreție și consecvență. Aceste instituții reprezintă o investiție care, în decursul acestui lung timp de existență, a adus României adevărați ambasadori culturali care astăzi duc cartea de vizită a țării pe întreg mapamondul, pe scene din Statele Unite ale Americii și până în Japonia. În țară, absolvenții acestor școli sunt membri activi ai societății civile, se implică în proiecte sociale, educaționale și culturale în România, întorcând țării investiția primită la vârsta copilăriei.

În cadrul acestor instituții lucrează profesori devotați, adevărați făuritori de caractere care cu smerenie și un simț al datoriei cu totul excepțional, lucrează zilnic, sacrificându-și energia și timpul personal pentru a construi caractere și personalități întemeiate pe reperele morale date de marea muzică.

Școlile de muzică din România nu pregătesc doar viitori muzicieni profesioniști. Beneficiile acestui tip de învățământse resimt la nivel personal, indiferent de cariera aleasă ulterior. Elevii dobândesc un set de aptitudini transferabile precum seriozitatea pregătirii, disciplina și etica muncii, capacitatea de a respecta termenele limită, abilitatea de a lucraarmonios în echipă și multe altele. Totodată, prin muzică se produce relaționarea cu mediul uman interior la vârste fragede și astfel se dezvoltă competențe emoționale esențiale – empatia, abilitatea de a relaționa uman în mod firesc cu cei din jur și echilibrul emoțional-mintal.

Sistemul românesc de educație muzicală este râvnit de părinți din întreaga lume. În țări unde acest sistem nu există, educația artistică este realizată doar în sistem privat, nereglementat, și cu rezultate inegale și costuri inaccesibile pentru majoritatea familiilor. La concusurile de admitere în conservatoare de muzică de top din lume, elevii români sunt de cele mai multe ori admiși cu cele mai mari note, depășind colegii din țările gazdă.

Nu în ultimul rând, educația muzicală reprezintă o supapă de exprimare autentică pentru tânăra generație care este astăzi încolțită de presiunea rețelelor de social media spre conformism și aparențe. În arta performativă, tinerii pot fi ei înșiși, își pot explora propria personalitate, propriul temperament, fără teama de judecată și fără goana după popularitate. Desființarea acestor școli de muzică va duce în mod categoric la o atrofiere emoțională și umană a tinerilor, cu grave consecințe la nivel de sănătate mintală și afectivă.

Propunerea desfințării acestor școli de muzică, sau comasarea lor cu școli generale este un atac direct asupra comunității. Este paradoxal ca, într-o perioadă în care cererea pentru acest tip de educație depășește oferta, soluția propusă să fie diminuarea sau eliminarea lui. Mica economie care s-ar aduce la bugetul statului este infinit copleșită de pierderile culturale și dauna umană produsă. Societatea ar avea de plătit înzecit prin generații viitoare mai sărace uman, mai puțin empatice, mai ușor manipulabile și mai puțin capabile de gândire și simțire critică.

Vă rugăm să înțelegeți gravitatea acestei situații și să dispuneți anularea propunerii. Suntem deschiși la dialog pentru identificarea unor soluții de eficientizare, dar considerăm esențial ca acest sistem să continue să ofere comunităților serviciul educațional și cultural de neînlocuit pe care îl reprezintă.

Cu respect,

Andrei Ioniță, violoncelist, laureat la Concursul Ceaikovski de la Moscova și profesor asistent la Universität der Kunste, Berlin, absolvent al Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava din București

Florian Mitrea, pianist, laureat la Concursurile ARD de la München și Hamamatsu și profesor la Royal Academy of Music, Londra, absolvent al Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava din București”

Reprezentanții Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava au transmis în urmă cu două zile: “Nu știm încă ce se va întâmpla din toamnă. Dacă o să fim comasați, cu ce școală sau ce se va întâmpla cu unii dintre profesorii noștri. Măsurile luate înseamnă ore tăiate, posturi desființate, oameni care ar putea rămâne fără locul lor în școală. Vom continua să ne susținem cauza în stradă și sperăm ca în septembrie să ne întoarcem la ore, întocmai cum ar fi normal, dar nu depinde doar de noi.”

PROTESTELE CONTINUĂ ÎN FAȚA MINISTERULUI EDUCAȚIEI

Azi a fost a 11-a zi de proteste desfășurate în fața Ministerului Educației. Sindicaliștii din educație s-au întâlnit tot azi cu premierul Bolojan și cu ministrul David.

Marius Nistor, FSE, a declarat după întâlnire: “Răspunsul e invariabil același – nu-și permite țara. Dacă țara nu-și permite un popor educat, să facem pușcării.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Violoncelistul Andrei Ioniță și pianistul Florian Mitrea către guvernul României: “Desființarea școlilor de muzică va duce la o atrofiere emoțională a tinerilor.” appeared first on Cultura la dubă.

La Paris este considerat un superstar, iar concertele sale sunt sold out. Conduce Orchestra Națională a Franței în calitate de director muzical și este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln. Este al 3-lea român care a câștigat un Premiu Grammy, are doar 43 de ani și o carieră deja impresionantă.

Deși nu mai locuiește în România de când avea 17 ani, Cristian Măcelaru revine în țara natală de fiecare dată când are ocazia, transmite tinerilor de aici cunoștințele și iubirea sa pentru muzică, își aduce familia pentru a-i descoperi rădăcinile și visează la un viitor mai bun pentru români.

De anul acesta, Măcelaru este și omul care conduce destinul Festivalului Internațional George Enescu, cel puțin din punct de vedere artistic. A acceptat, în calitate de director artistic, un mandat de 6 ani pentru 3 ediții (2023, 2025 și 2027) și își dorește să aducă oamenii mai aproape de frumusețea muzicii și de cultură.

Printre concertele pe care le dirijează în festival și cele de la Paris, profită de orice ocazie pentru a fi un simplu spectator și poate fi văzut în sălile de concerte singur sau alături de familie.

Când vorbește despre artă, Cristian Măcelaru emană căldură și speranță, iar bucuria pe care o trăiește prin muzică se vede și se simte atunci când dirijează. Bucuria sa este, de fapt, molipsitoare.

“E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare.“

Cristian Măcelaru, director artistic al Festivalului Internațional George Enescu

La doi ani distanță de la reportajul realizat la Paris, l-am întâlnit acum în inima Festivalului Enescu, la Ateneul Român. În interviul de mai jos vorbește despre deciziile din spatele evenimentului, trăirile din timpul concertelor, relația cu muzica, norme ale societății și, cel mai important, despre universul în care noi toți ar trebui să așternem idei, informații și speranță pentru copiii noștri.

***

Anul acesta sunteți director artistic al Festivalului Enescu, dirijor și spectator, v-am văzut de mai multe ori în sală. În ce postură aveți cele mai mari emoții?

Sincer spun, chiar nu am emoții deloc. În primul rând, ca dirijor nu am emoții deoarece știu calitatea produsului artistic pe care muzicienii din orchestră îl aduc, iar eu sunt plin de energie anticipat, știind cum va reacționa publicul.

Nu e emoție, e o energie pozitivă care mă trezește în fiecare dimineață, pentru că abia aștept să ajung la concert.

Apoi, ca spectator, mă bucur enorm. De fapt, e prima dată când pot să asist ca spectator la mai multe evenimente. Am mai fost la festival ca spectator, dar am ajuns la unul – două concerte.

Acum mă simt ca un copilaș într-un magazin de bomboane pentru că aleg orice concert vreau să văd, mă întâlnesc cu mulți artiști cu care colaborez. Parcă suntem la o reuniune de prieteni în care ne cântăm unul celuilalt.

Iar asta e doar o mică latură a festivalului, de fapt. Acești artiști care vin aici se intersectează unii cu ceilalți și așa se nasc ideile frumoase în artă.

Iar ca director artistic am emoții în sensul că vreau să ajungem până la final cu totul, cum am planificat, fără prea multe bariere. Când ai 3500 de artiști din toată lumea care călătoresc să ajungă la festival, desigur există și probleme care se ivesc. Există lucruri pe care trebuie să le rearanjăm în fiecare oră și fiecare zi.

În momentul în care ați preluat acest mandat, cam în ce proporție artiștii erau deja contractați și programul muzical stabilit?

Când am preluat eu funcția de director artistic, nu pot să spun că era ceva confirmat. Erau câteva lucruri în discuție, lucruri firești, și acum avem discuții pentru 2025 și 2027, pentru că marile orchestre planifică 5-6 ani de acum înainte, și eu fac la fel.

Și atunci, în discuție sunt tot timpul, dar totul a fost confirmat după ce am preluat eu.

În ceea ce privește programul, fiecare orchestră își alege repertoriul sau festivalul impune ce se cântă, astfel încât să existe o coerență la nivel general, de eveniment, timp de o lună?

În primul rând, să ne gândim la istoria festivalului. În 1958 a fost pentru un motiv, de a promova muzica lui Enescu. Acesta a fost mandatul festivalului. De atunci încoace s-a continuat cu promovarea muzicii lui Enescu, dar într-un context mai global.

Anul acesta, în festival, se prezintă 39 de compoziții ale lui Enescu și continuăm acest efort. De aceea, negociem cu toate orchestrele care vin.

Multe orchestre sunt într-un turneu al lor, iar la festival se opresc într-una dintre zile, două zile.

E imposibil să impui un repertoriu diferit fiecărei orchestre, se negociază. Dar toate orchestrele care vin în festival știu dinainte că trebuie să interpreteze o lucrare a lui Enescu.

Când vin orchestrele la negociere, întreabă „care lucrare a lui Enescu nu este deja luată?”. De exemplu, le-am propus celor de la Filarmonica din Viena să facă una dintre suitele lui Enescu, au acceptat, apoi s-au ivit de circumstanța turneului și nu aveau suficient timp să repete Suita doar în România. Și atunci au integrat Suita Nr. 1 a lui Enescu, o lucrare de 30 de minute, în tot turneul pe care îl fac.

Eram la Festivalul de la Graffenegg din Viena și Filarmonica din Viena a cântat Suita lui Enescu. Iar asta m-a bucurat atât de mult, pentru că efortul nostru de a-l face cunoscut lumii întregi pe compozitorul George Enescu, începe să prindă rădăcini puternice.

Dincolo de muzica lui Enescu, ați avut vreo preferință pentru anumite lucrări sau compozitori pe care ați dorit să îi promovați în program?

Sigur. În primul rând, este an aniversar György Ligeti, un compozitor născut pe teritoriul României, foarte apreciat mai ales în secolul 20, când a trăit el. De aceea, muzica lui Ligeti are un rol aparte în festival.

Apoi, eu îmi doresc foarte mult să promovez muzica lui Bartók, pentru că este un alt compozitor pe care mulți se tem să îl asculte, fiindcă nu știu ce vor descoperi.

Mult timp Bartók a fost considerat un modernist extraordinar, dar eu găsesc în muzica lui un romantism atât de profund și de frumos! Chiar și când e foarte modern, totuși are un element atât de profund. E ca atunci când ne uităm în folclorul românesc și vedem aceste măști extraordinare, apoi ceva precum Cimitirul Vesel, toate lucrurile fantastice. Asta este muzica lui Bartók și trebuie înțeleasă în acest context.

Promovez peste tot muzica lui Bartok pentru că vorbește foarte profund despre cultura din care mă trag eu.

El născut la Sânnicolau Mare, eu la Timișoara, sunt 20 și ceva de kilometri, muzica lui se trage din același pământ de unde mă trag și eu. Mă identific foarte mult cu gesturile pe care Bartók le scrie în muzică, de aceea muzica lui e promovată în festival.

Ca spectator, v-a impresionat vreun concert în mod special?

Pot să spun că toate mă impresionează, pentru că nu ascult muzica într-un mod comparativ, căutând superlativul, ci mă interesează relația persoană – persoană. Muzica este limbajul prin care artiștii comunică. Dar acea relație, de la om la om, este, de fapt, lucrul frumos în artă.

Arta e un lucru atât de personal încât nu poate să existe un apogeu pe care dacă nu îl atingi, ești mai puțin.

Și atunci, cea mai importantă este trăirea fiecărui om în timpul concertului?

Exact.

Și ceea ce aduci tu definește foarte mult succesul concertului, nu numai ce aduce artistul. Artistul aduce întotdeauna ceva al lui, personal. Dar ce aduc eu, ca să ne putem conecta în concert, de asta depinde foarte mult succesul concertului.

Pot să zic, din amintirile din ultimele zile, că a-l vedea pe maestrul Zubin Mehta dirijând la 90 de ani o operă întreagă, fără să se uite o dată la partitură, făcând totul cu perfecțiune tehnică din punct de vedere dirijoral, e o minune pur și simplu.

La fel, Simfonia a 9-a de Mahler, cu Sir Simon Rattle și London Symphony, a fost de o frumusețe și de un sentiment atât de profund! Mai ales știind că e ultima dată când ei cântă cu el, ca director al ansamblului, sunt elemente dincolo de muzică ce fac concertul foarte special.

A fost cu totul special și ce s-a întâmplat la concertul Orchestrei Tonhalle din Zurich, la Sala Palatului, când în ciuda alermelor Ro Alert, artiștii au continuat să cânte într-un fel extraordinar și să fie mai presus de acele momente. Iar în final, publicul a aplaudat minute în șir Simfonia a 9-a a lui Dvořák.

Exact. Am fost acolo. Publicul a vrut să arate și aprecierea lor pentru faptul că artiștii nu au oprit concertul.

Eu am vorbit cu cei din orchestră după concert și spuneau „din nefericire, și noi am văzut Ro Alert-ul la pauză, dar din cauză că era în limba română, nu am înțeles ce este și, fiind în proximitate de războiul din Ucraina, nu am știut ce se întâmplă, este o alarmă de foc, a fost invadată România?”.

Desigur, după concert, am discutat intern pentru a stabili un protocol mai bine definit, să le comunicăm oamenilor cum se oprește acel telefon, ca să nu mai sune.

E de aplaudat felul în care artiștii au reacționat în fața acelor sunete.

Am văzut că la pauză ați mers să îl felicitați pe Andrei Ioniță. Ce i-ați spus?

Sigur, eu cu Andrei am cântat, el este foarte apreciat în România, este un erou al nostru, un talent aparte, extraordinar, cu o lejeritate pe instrument pe care o apreciază cei care știu cât de dificil este să cânți la violoncel. Ei știu cu adevărat ce talent este Andrei. E un foarte mare talent și i-am spus exact acest lucru.

Ați mers și cu familia la câteva concerte. Copiii cum se simt la festival?

Le place foarte mult. Din păcate, pentru că au început școala la Paris, nu au putut să stea să vadă mai mult din festival. Lor le place foarte mult în România, au locurile preferate unde mergem, locuri de joacă sau la Cărturești, merg acolo de când erau foarte mici.

Eu încerc să îi și învăț puțin cum să asculte, ce să asculte și mă bucur când ei mă întreabă lucruri. În Germania, când am făcut Prințul cioplit în lemn, am făcut cu subtitrările poveștii. Este un balet cu o poveste în spate, în care Bartók a scris în așa fel muzica, precum a făcut Wagner în opere. Sunt laitmotive muzicale care coincid cu anumite cuvinte importante în poveste.

Și când au venit copiii aici, se temeau că fără subtitrări nu vor înțelege povestea. Și am făcut un video în care am explicat acele motive muzicale pe care să le recunoască, ne-am uitat la video împreună, le-am spus povestea încă o dată și așa au venit la concert.

E foarte necesar ca părinții care își aduc copiii la concert să își ia 5-10 minute înainte, eu fac acest efort ca orice părinte. În funcție de cum îi introduci pe copii la concert, la o lucrare, experiența lor va fi foarte diferită.

Pe mine asta mă interesează cel mai mult, ca oamenii să descopere la concert aceeași frumusețe pe care o descopăr eu.

Un pic de cunoștințe te ajută să înțelegi muzica și să o asculți diferit, așa vei avea o perspectivă mai profundă, mai frumoasă.

De fapt, asta este pentru mine diferența dintre artă și entertainment. În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.

În artă, cu cât aduci mai mult tu, cu atât descoperi un univers mai larg.

La momentul preluării mandatului de director artistic, spuneați că vă doriți foarte mult să deschideți Festivalul Enescu către copii și publicul tânăr. Ați inclus în program o serie, în premieră, pentru copii, care este sold out. Simțiți că ați reușit ceea ce v-ați propus?

Este un prim pas de succes, zic eu. Voi continua să facem și mai mult în această direcție. Poate unii spun „ah, ce idee bună, ca să avem astfel peste 20-30 de ani, o nouă generație care să vină la festival.” Da, e adevărat, dar interesul meu principal este ca acești copii și tineri care vin la concerte să descopere cultura, să descopere relația lor cu arta.

Cultura nu se învață la școală, dintr-un manual. Nu se învață prin a citi despre ea. Cultura se absoarbe atunci când nu îți dai seama că absorbi cultură. Cultura necesită timp și efort, nu numai personal.

Noi trebuie să oferim posibilități și oportunități pentru ca acești copii ai noștri să fie expuși culturii și artei. Există un spațiu în societate, un univers care se umple cu informații, cu idei. Dacă noi nu punem idei și informații în acel spațiu, altcineva cu mare bucurie o va face.

Noi trebuie să umplem universul cu ceva bun, din care copiii iau ceea ce vor. În momentul în care avem și noi prezență în acel spațiu, poate că vor lua cultură.

În ce măsură credeți că arta trebuie corelată cu ceea ce se întâmplă în societate? A fost emoționant momentul în care ați dedicat Rapsodia a doua victimelor exploziei de la Crevedia și ați corelat lucrarea cu ideea de vindecare. A căpătat un sens nou.

Muzica dintotdeauna a fost, de fapt, lucrul care a acompaniat tot ceea ce am făcut noi ca oameni. Începutul muzicii organizate a fost pentru a aduna oameni împreună. Că a fost la o înmormântare, că a fost la o nuntă, la un fenomen natural, muzica a avut dintotdeauna această menire, de a aduce oamenii împreună. Apoi, menirea adunării noastre, o dăm noi.

E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare. Pentru că este o putere atât de mare în 2000-3000 de oameni care se adună și ascultă același lucru. Este o putere spirituală în univers.

Iar ceea ce facem noi cu acea putere în univers, poate să ducă la bine sau poate să ducă la rău.

E important să reintroducem muzica drept un catalizator al binelui. Ideea de vindecare prin muzică este la fel de veche precum universul. Avem nevoie de această mângâiere a sufletului.

Iar o muzică precum e Rapsodia a doua a lui Enescu a fost pusă într-un context special și toată lumea din sală a auzit-o într-un mod diferit decât o auzise până atunci. O gândire a 4000 de oameni către același lucru, transformă un univers.

În ce măsură mai contează în zilele noastre vestimentația la aceste evenimente? Încă există impresia, pe alocuri, că Festivalul Enescu este un eveniment rigid, unde trebuie să mergi îmbrăcat foarte elegant. Știu că viziunea dumneavostră e un pic diferită, în sensul că nu considerați ținuta o condiție pentru a participa la un astfel de concert.

Eleganța în sine ține de fiecare om. Am văzut oameni îmbrăcați în blugi, care sunt foarte eleganți, și am văzut oameni îmbrăcați în costum, care nu sunt eleganți.

Nu vestimentația în sine dă eleganța omului, ci eleganța vine din interior.

Pentru mine nu contează cum sunt îmbrăcați oamenii, dar trebuie să existe un sentiment aparte, o eleganță internă atunci când ești față în față cu Enescu, Mahler sau Beethoven. Trebuie să există un semn de reverență față de aceste genii. Nu pentru muzicieni, nu pentru dirijori, ci pentru compozitori. Pentru mine, compozitorul este geniul complet.

Și când merg la concerte în blugi și când merg în costum, aduc o reverență prin eleganță internă, care cred că e necesară.

Pentru cei care se opresc numai la haine, e înțelegerea lor, dar sper să se poată îndepărta de această idee, că trebuie să fii îmbrăcat într-un anumit fel. Reverența e un lucru care trebuie să vină din interior, fiindcă dacă nu e din interior, e un lucru fals și nu e bine.

În ce stadiu sunteți cu proiectul pe care îl aveți cu Orchestra Națională a Franței, de a înregistra integrala Enescu?

Am terminat de înregistrat primele trei simfonii și cele două rapsodii, am dedicat aproape 4 săptămâni, foarte multă muncă. În acest moment, urmează editarea sunetului în studio. Și probabil la anul vor apărea discurile.

Ați simțit că ați adus mai apreoape Orchestra Națională a Franței de Enescu, prin acest proiect?

Da. Și aș spune și pe Enescu mai aproape de Orchestra Națională a Franței. Nu știu niciun muzician care să nu fi descoperit muzica lui Enescu, să nu rămână copleșit de frumusețea, de universul extraordinar pe care Enescu îl oferă.

Din cauză că este atât de complex, Enescu necesită mai mult decât alți compozitori. De aceea, sunt foarte mulți oameni care încă nu l-au descoperit pe Enescu. L-au auzit, dar nu l-au descoperit.

Dumneavostră când și cum l-ați descoperit?

L-am descoperit cântând muzica lui. Și de atunci sunt obsedat de muzica lui. Enescu trebuie studiat, descoperit și înțeles.

În interviul pe care l-am făcut la Paris, în urmă cu doi ani, vorbeați despre cât de importantă ar fi o sală de concerte pentru România. Au înaintat cumva discuțiile cu autoritățile române, în acest sens, de când sunteți directorul festivalului?

Ce pot să spun e că încă nu am găsit o persoană în guvern sau în afară care să nu fie de acord cu ideea că trebuie să facem ceva. Toată lumea a spus “vai, e necesar.” De 30 de ani e necesar. Dar ce nu am găsit este o coaliție a tuturor persoanelor care trebuie să ia deciziile clare.

Noi ne-am făcut partea, Artexim-ul, domnul Mihai Constantinescu care de 30 de ani se luptă pentru acest lucru. Ei au făcut un proiect, dar nu este drum verde până la final.

Sincer, nici nu pot să spun că e o persoană anume care nu și-a dat acordul. Nu.

Este un sistem atât de volatil, se schimbă atât de des, încât este într-un fel absurd. Un proiect de magnitudinea asta are nevoie de o continuitate. O sală de concerte se poate construi în 2-3 ani.

Dar de ce credeți că nu se întâmplă, concret? Ce lipsește?

Din experiența mea, oamenii care au fost convinși și vor să facă asta, se schimbă pur și simplu din funcție. Și atunci trebuie să o iei de la început cu următorii. Bătălia trebuie reluată de la zero.

Cred că de când sunteți în discuții pentru preluarea mandatului de director, ați schimbat deja trei miniștri ai Culturii.

Trei, este adevărat. Să nu mai vorbesc de domnul Mihai Constantinescu, în 33 de ani a trecut prin vreo 40 de miniștri. Dar nu ține doar de miniștri, ci de un sistem.

Un conducător de tren, oricât de mult ar vrea să meargă înainte, dacă fiecare persoană și fiecare șurub din acel tren nu sunt puse la locul care trebuie, nu va pleca trenul din gară.

***

Cristian Măcelaru va dirija Orchestra Națională a Franței în cadrul Festivalului Enescu pe 21 și 22 septembrie 2023, la Sala Palatului. Biletele sunt disponibile aici.

The post Cristian Măcelaru: “În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.” appeared first on Cultura la dubă.

Miercuri, 18 ianuarie, de la ora 19.00, violoncelistul Andrei Ioniță, singurul artist român distins (în 2015) cu Medalia de aur a Concursului Internațional „Ceaikovski” de la Moscova (în istoria de 64 de ani a celebrei competiții), este invitat special la Sala Radio.

Alături de Orchestra de Cameră Radio și sub bagheta dirijorului Johann Stuckenbruck (absolvent al Academiei Regale de Muzică din Londra), Andrei Ioniță va interpreta ca solist două lucrări: prima la pian (Mozart – Concertul nr. 23 în La major pentru pian și orchestră) și cea de-a doua la violoncel (Haydn – Concertul nr 1. în Do major pentru violoncel şi orchestră).

La finalul concertului, publicul este invitat în foaierul central al Sălii Radio pentru o sesiune de autografe oferite de violoncelistul Andrei Ioniță pe albumul „Beethoven – Ioana Cristina Goicea (vioară), Andrei Ioniță (violoncel), Daria Tudor (pian)”, un dublu-CD recent apărut la Editura Casa Radio.

În programul serii veți mai asculta și Prokofiev: Simfonia nr. 1 – Clasica și Haydn: Simfonia nr. 49 – La passione.

După debuturi de succes atât în teatrele de operă, cât și în sălile de concerte din Europa și America de Nord, dirijorul britanic-american Johann Stuckenbruck s-a afirmat ca un talent remarcabil pe scena internațională. Printre cele mai recente apariții sale se numără multiplele apariții cu San Diego Symphony și dirijarea premierei mondiale Pay the Piper, la Festivalul de la Glyndebourne (Marea Britanie).

În sălile de concert, printre angajamentele de marcă ale dirijorului se numără concertele la pupitrul orchestrelor Hallé, Royal Northern Sinfonia, Orchestre Victor Hugo Franche-Comté, Salomon Orchestra și Royal Academy of Music Symphony Orchestra. În plus, Johann Stuckenbruck l-a asistat pe Sir Mark Elder la pupitrul orchestrei Hallé (Manchester – Anglia) la numeroase concerte, inclusiv pentru pregătirea partiturii La Damnation de Faust pentru Festivalul de la Edinburgh.

Caracterizat în cunoscuta publicație londoneză „The Times” ca „unul dintre cei mai interesanți violonceliști care au apărut în ultimul deceniu”, violoncelistul Andrei Ioniță (28 ani) a fost invitat să cânte alături de mari orchestre, ca BBC Philharmonic Orchestra și Royal Philharmonic Orchestra – Londra, Filarmonica din München, Filarmonica din Dresda, Deutsches Symphonie – Orchester Berlin, Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg ș.a.

În perioada 2016-2018, Andrei Ioniță a făcut parte din proiectul BBC New Generation Artists, înregistrări realizate pentru BBC fiind editate pe un disc lansat în martie 2019 la Casa de discuri Orchid Classics. Andrei Ioniță este beneficiarul unei burse oferite de Deutsche Stiftung Musikleben și interpretează pe un instrument de colecție: violoncelul realizat de Giovanni Battista Rogeri din Brescia în 1671, împrumutat de către fundație.

Andrei Ioniță a vorbit despre povestea sa de viață și parcursul artistic într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Biletele se pot achiziționa de pe iabilet.ro.

The post Andrei Ioniță concertează miercuri la Sala Radio în dublă ipostază (pian și violoncel) appeared first on Cultura la dubă.

La doar 27 de ani, Andrei Ioniță este deja unul dintre cei mai apreciați violonceliști în întreaga lume, cântând până acum pe cele mai mari scene, alături de orchestre de prestigiu.

Cariera sa a luat o turnură extraordinară din 2015, când a câștigat medalia de aur la cel mai important concurs de muzică clasică la nivel mondial, Concursul Ceaikovski din Rusia, devenind primul român care ocupă primul loc la violoncel.

A urcat apoi pe scenă la Carnegie Hall, New York, la Londra, Munchen, Viena și chiar în Japonia și Coreea.

Puțini știu, însă, că în spatele succesului său stă o poveste plină de sacrificii și o luptă constantă pentru evoluție. Andrei a crescut fără tată, iar mama a fost stâlpul său de susținere.

După liceu, Andrei a plecat să studieze la Universitatea de Arte din Berlin și a rămas acolo, reușind să se întrețină doar prin propriile eforturi și să facă ceea ce iubește mai mult. Să cânte.

De la Berlin, Andrei Ioniță a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă.

***

Andrei, vorbind puțin despre parcursul tău ca muzician, aș vrea să mergem puțin la începuturi și să ne povestești cum te-ai apropiat tu de muzică și de violoncel.

Pe la 4-5 ani am început studiul pianului, a fost inițiativa mamei de a mă da la muzică, cel puțin pentru un hobby, după care profesoara de pian a venit cu aceasta idee de a studia un instrument cu coarde. Pe atunci aveam vreo 9 ani, eram în clasa a 3-a și a fost un moment oportun pentru a începe studiul violoncelului.

Pentru violoncel ai nevoie și de mâini mai bine dezvoltate, țin minte că de la prima lecție de violoncel m-am îndrăgostit de instrument și nu m-am mai putut desprinde de el.

Ce înseamnă din punct de vedere financiar studiul violoncelului?

Eu sunt, totuși, recunoscător acestui sistem școlar al nostru, ex-sovietic. Aici, în spațiul vestic, majoritatea copiilor care vor să studieze un instrument trebuie să facă asta în mediul privat.

La noi se studiază în școli de muzică și mi se pare fantastic, mă bucur că am profitat de acest sistem și de o educație muzicală totuși solidă, la nivelul acela.

Studiul unui instrument implică multe costuri suplimentare. De exemplu, un set de corzi pe care eu cânt acum costă aproximativ 250 de euro. Și trebuie schimbate de câteva ori pe an. Nu mai vorbesc de un arcuș.

La început am plecat pe instrumente împrumutate care aparțineau școlii, dar atunci când te dezvolți, în perioada adolescenței, când trebuie să cânți pe un instrument cu măsură întreagă, trebuie să îți procuri tu un instrument.

Și vorbim de costuri destul de mari.

Dincolo de școală, de unde ai primit sprijin?

Eu mi-am pierdut tatăl când aveam 1 an și 4 luni, iar mama m-a crescut și educat singură. Nu i-a fost ușor.

În primul rând, îi sunt ei extrem de recunoscător, pentru că m-a susținut în toți acești ani. De asemenea, am primit burse. Am primit bursa Fundației Principesa Margareta a României în ultimii doi ani de liceu, ceea ce mi-a facilitat și participarea la concursuri internaționale, cursuri de măiestrie cu profesori din afară.

De asemenea, domnul Iancu Zuckerman, supraviețuitor al Holocaustului, care a îndrăgit muzica, m-a susținut foarte mult.

Deci au fost câțiva oameni, cărora le sunt foarte recunoscător, și fără de care nu aș fi ajuns aici.

În același timp, în momentul în care am plecat în Germania am făcut un pact cu mine însumi că dacă nu reușesc să mă susțin prin propriile puteri, mă voi întoarce după un an. Și, iată că nu a fost nevoie.

Ai putea să ne spui cum te-a afectat pe tine, de-a lungul vieții, absența tatălui?

Cred că am observat mai târziu, când am devenit adult, că poate m-aș fi dezvoltat într-un mod diferit dacă aș fi avut o prezență masculină în viața mea. Cu toate acestea, am fost înconjurat de o familie atât de iubitoare, încât nu am simțit acest gol așa de mult.

Revenind la momentul plecării tale în Germania, cum ai reușit să te întreții la Berlin?

În Germania există avantajul că studiul e cvasi-gratuit. Am plătit o taxă modică, semestrială, care includea și transportul în comun.

Și restul cheltuielilor cum le-ai acoperit?

Singur.

Cântând?                                     

Da. Am locuit la cămin destul de mulți ani. Ai nevoie de cel puțin 500 de euro pentru un trai de subzistență. M-am întreținut din banii de la concursuri internaționale pe care le-am câștigat.

Chiar înainte să vin la Berlin, am participat la niște cursuri la Academia Kronberg și după acele cursuri am fost distins cu un premiu special, iar acel premiu a însemnat fix chiria pe un an la Berlin.

După care au urmat și alte premii la concursuri internaționale și câteva oportunități de a cânta pe scenă.

Ai putea spune că din momentul în care ai câștigat Concursul Ceaikovski, cariera ta s-a schimbat?

Da. Pentru mine, Concursul Ceaikovski reprezintă acel punct de referință, before and after. A fost punctul numărul 1 al carierei mele solistice.

Nu cred că există un alt concurs internațional, cel puțin pentru violonceliști, care oferă această platformă de vizibilitate atât de minunată. Deja din primele luni, de când am câștigat concursul, am avut calendarul plin.

Cu toate acestea, dacă ai câștigat un asemenea premiu, nu înseamnă că ai o carieră garantată. E doar un moment de lansare.

Ce a însemnat integrarea în cultura germană pentru tine, ca artist, dar și ca simplu tânăr roman? Cum te-ai adaptat la cultura de acolo, la limbă?

Limba este aspectul cel mai important, care mi-a permis încetul cu încetul să mă integrez. Eu nu am studiat germana la școală. Într-adevăr am studiat în privat 2 ani, înainte să plec. Totuși, mi-a mai luat cel puțin încă un an până când m-am simțit confortabil să vorbesc fluent limba germană.

Țin minte că la diverse concerte a trebuit să dau interviuri și fiind pus în acele ipostaze stresante, a trebuit să mă adaptez.

Am foarte mult respect pentru limba germană, fiindcă este foarte nuanțată și în domeniul muzical aproape că există un cuvânt pentru fiecare concept, oricât de fin și de nuanțat ar fi el. Aproape că mă simt mai confortabil să vorbesc în germană acum, în domeniul meu, decât în engleză sau română.

Și de ce ai ales să te stabilești acolo?

Pentru că Germania este încă țara muzicii clasice. Sunt atât de multe orchestre profesioniste de rangul I! Este și această emulație culturală care e foarte atractivă.

Înainte de pandemie, în fiecare seară puteam să merg să ascult un mare artist pe scenă, ocazie pe care sigur nu aș fi avut-o în România, în afară de Festivalul Enescu, o dată la doi ani.

Dar din punct de vedere uman, emoțional, te-ai simțit vreodată singur pe aceste drumuri, departe de casă?

Da, evident. Cu toate acestea, eu am avut un spirit aventurier și ce mi s-a părut interesant la spațiul german e că din punct de vedere emoțional e oarecum neutru. În alte spații vestice, dacă te muți la Paris sau la Londra, devii incorporat așa, în spiritul și haosul locului, al culturii respective. În Germania și la Berlin e totul mult mai relaxat, mai liniștit.

Ceea ce mie mi-a dat mai multă libertate de gândire și simțiri. Am fost mai puțin constrâns că trebuie să fiu într-un fel anume.

Uitându-te în urmă, ai putea să identifici anumite momente în care ți-a fost foarte greu în cariera ta?

În primul rând, parcursul educațional e foarte dificil. Sacrificiile pe care trebuie să le faci, de când ești copil, anii de pregătire pentru admiterea la Berlin au fost foarte stresanți.

Ai putea să ne zici la ce ai renunțat?

La timpul liber. Aveam 7-8 ore de școală, apoi trebuia să studiez la instrument câteva ore bune pe zi.

Am fost foarte recunoscător pentru toate șansele pe care le-am primit și pentru toate invitațiile de concert. Dar, în același timp, a trebuit să mă obișnuiesc cu un ritm foarte rapid de viață și spre finalul stagiunii deja mă simțeam obosit.

Deci ai putea spune că nu ai avut viața normală de adolescent și tânăr, dedicându-ți aproape în întregime timpul muzicii și studiului.

Da, nici nu știu dacă mi-aș fi dorit altceva. Întotdeauna mi-a plăcut să cânt, mi-a plăcut să fiu pe scenă și nu îmi pot imagina viața fără muzică. De asta am și avut atât de multă plăcere pentru ceea ce am făcut și până la urmă consider că asta este și un dar.

Ai avut vreodată momente de neîncredere în care poate te-ai gândit că nu ești suficient de bun, momente de îndoială?

Am avut momente de îndoială în legătură cu percepția societății asupra domeniului nostru. Și mama a fost îngrijorată de multe ori. Mă întreba: “cum reușești să trăiești din muzică?” sau “cât de apreciat vei fi ca artist de către societate?”

Perioada aceasta de pandemie a fost, din punct de vedere psihologic, foarte dificilă, pentru că majoritatea artiștilor, mai ales artiștii liber-profesioniști, am avut senzația că am fost aproape uitați de lume.

La știri, de exemplu, se vorbea numai despre închiderea HORECA, despre restricții de călătorie, nici nu știu cât de des s-au dat reportaje despre sălile de concerte, despre dificultățile în care noi ne aflăm.

Asta a durut foarte tare pentru că, inclusiv în România, există o pătură intelectuală. Tânără, cu multă energie. Sunt oameni absolut minunați, oameni care citesc, care se duc la teatru, le plac filmele artistice. Ei bine, muzica clasică este un domeniu oarecum virgin pentru această generație. Mi s-ar părea un păcat ca interesul pentru muzica clasică să dispară treptat.

Dar din ce cauză crezi că se întâmplă asta? De ce se întâmplă această îndepărtare a tinerilor de muzica clasică?

Există destul de multe idei preconcepute în legătură cu întregul act al unui concert simfonic. Tinerii au senzația că trebuie să se îmbrace într-un anumit fel, să se poarte într-un anumit fel. Eu am mers de fiecare dată la concert în jeanși, fără vreo restrângere.

Bine, nu pe scenă, în public.

Cred că multora le este teamă de acest aspect parcă prea convențional al unui concert simfonic, ceea ce nu este adevărat.

Cred că atenția generațiilor mai tinere este din ce în ce mai restrânsă de timp. Poate că pentru unii tineri este un efort să stea într-o sală de concert o oră și să se concentreze. De asemenea, în niciun caz nu vreau să dau vina pe generația părinților noștri, dar au fost din ce în ce mai puțini copii dați să studieze un instrument.

Studiul unui instrument muzical dezvoltă atât de multe abilități, atenție distributivă, tot felul de capacități cognitive, memorie. Te dezvoltă pe plan emoțional pentru că deschide un univers pe care nici măcar nu-l poți exprima în cuvinte.

Poate și modul în care se dezvoltă acum societatea se îndreaptă mai repede către digitalizare continuă. Asta a contribuit într-o oarecare măsură la o desensibilizare a noastră, căutăm din ce în ce mai puțin frumosul și lucruri care ne îmbogățesc sufletește și spiritual.

Tu cum ai reușit să treci peste acea stare și nepăsare a societății față de ce se întâmplă cu artiștii în timpul pandemiei? Cum ai reușit să supraviețuiești financiar și emoțional?

Pentru mine a fost un proces lent de acceptare a situației. Trebuie să acceptăm că condițiile în care ne aflăm nu se vor schimba într-un viitor apropiat. Aproape că am intrat într-o stare de amorțeală, parcă și emoțional. De asemenea, încerc să nu îmi pierd speranța.

Cu toate că îmi fac griji pentru viitorul meu și pentru viitorul artei în general, încerc ca acel foc lăuntric și pasiune pentru artă și muzică să nu se stingă.

Cum faci asta?

Iau violoncelul în mână și învăț un repertoriu nou. Încerc să ascult repertorii pe care nu le-am ascultat până acum. Este o luptă cu tine însuți în care aproape că trebuie să-ți repeți că tot ceea ce ai învățat ani de zile și profesia pentru care tu ai depus atâtea sacrificii, merită.

Artiștii de scenă au o personalitate foarte interesantă pentru că, pe de o parte, suntem poate mai obiectivi decât persoane din alte domenii, cu toate că există prejudecăți la adresa artiștilor.

Noi trebuie să luptăm atunci când plecăm în străinătate sau atunci când terminăm studiile unui conservator.

Posturile dintr-o orchestră sunt puține și se înscriu cu sutele pe posturile acelea. Tocmai din perspectiva asta, noi avem o oarecare perspectivă obiectivă. În același timp, trebuie să ne păstrăm puritatea spirituală și idealismul.

Ai apelat vreodată la un psiholog?

Evident că am trecut prin diferite stări, văi și dealuri, dar nu am apelat la servicii profesionale de terapie. Am încercat să fac terapie cu mine însumi, să mă îmbărbătez și să merg înainte. La începutul pandemiei m-am simțit cumva eliberat de corvoada acestor călătorii, am petrecut, în sfârșit, timp în liniște acasă, dar eu sunt genul de persoană care dacă nu călătorește cel puțin odată la două săptămâni, simte că ceva e în neregulă. Am în mine această plăcere.

Fiecare artist reacționează în moduri diferite. Depinde și de valorile pe care fiecare și le-a setat.

Cum te regăsești tu în această lume în care pentru foarte mulți tineri modele înseamnă cei care au milioane de followeri pe rețelele sociale?

Mi s-a părut ceva foarte bizar că inclusiv domeniul nostru, al muzicii clasice, a fost pătruns de acest trend al show-business-ului și sunt foarte mulți tineri care sunt foarte apreciați și invitați de către mulți organizatori pentru că știu că vor aduce publicul care îi urmărește în sală.

Eu nu sunt împotriva social media.

Problema cu acești influenceri este crearea unor false valori. Mulți copii sunt apoi înclinați să creadă că ai nevoie de doar atât ca să devii faimos.

Rar vei vedea pe social media o înregistrare întreagă de concert.

În pandemie am mai înregistrat de câteva ori anumite piese de acasă, de la mine din sufragerie, pentru a le posta online, dar acest lucru l-am făcut mai degrabă pentru mine însumi. Pentru a mă simți încă util societății și publicului care așteaptă și este flămând, totuși, după muzică interpretată live.

Încă am speranța că valorile adevărate și sinceritatea în artă vor răzbate întotdeauna.

Cum a fost pentru tine, ca român, să fii acceptat de comunitatea internațională? Ai întâmpinat în drumurile tale o reticență vizavi de faptul că erai român?

În domeniul meu și în cercurile mai intelectuale în care m-am învârtit, nu m-am întâlnit cu rasism vădit sau cu asemenea prejudecăți, poate mai degrabă cu un gol de imagine sau cu o imagine distorsionată a României.

Am fost de multe ori întrebat de muzicieni și chiar de profesori dacă vorbesc rusă. Au fost surprinși când le-am spus că limba română este înrudită cu italiana, spaniola și franceza.

Ce m-a deranjat pe mine cel mai mult a fost acest gol de imagine pe care România îl are, în condițiile în care avem nenumărate elite, inclusiv din punct de vedere istoric.

Foarte rar am văzut într-un muzeu altă artă românească în afară de Brâncuși. Compozitorii români încă nu sunt apreciați sau cântați la fel de des ca alți compozitori chiar din spațiul est-european.

Consider că e de datoria mea și a altor tineri artiști de a ne reprezenta țara, de a fi ambasadori culturali și de a prezenta valorile culturale românești într-o lumină mai frumoasă.

Am mai observat ceva la românii care pleacă în străinătate: ne place să ne plângem. La noi, în România sunt talentele cele mai mari, dar lucrurile merg în cel mai rău mod posibil. Ne place să ne lăudăm dintr-un complex de inferioritate.

Ori să ne plângem. Nu mi se pare că românilor le merge mult mai greu decât altor popoare.

Într-adevăr, politica este peste tot controversată. Cred că românii ar putea, mai ales atunci când sunt în străinătate, să stea cu capul sus și să nu se simtă dezavantajați de faptul că provin din această țară și din acest spațiu cultural.

Ce sfat ai avea pentru tinerii care își doresc o carieră în muzică precum a ta?

Să studieze, să fie foarte serioși. Să studieze într-un mod și isteț, nu doar ore-n șir, dar și concentrat. Să nu-și piardă speranța sau plăcerea pentru muzică.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Andrei Ioniță, violoncelist: “Când am plecat în Germania, am făcut un pact cu mine însumi, că dacă nu reușesc să mă susțin prin propriile puteri, mă voi întoarce după un an.” appeared first on Cultura la dubă.