Este 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Azi vorbim mai mult ca oricând despre mame, iubite, soții, fiice, surori, profesoare care ne-au marcat existența sau despre mari artiste. Probabil, pentru unii, este sufocant tăvălugul de aprecieri care se rostogolește azi. Pentru alții este o formă de curaj să îl exprime. Însă, cel mai important, în ciuda riscului de intoxicare cu clișee, poate pentru unele femei ziua asta este o mică, dar salvatoare doză de serotonină, perfuzată în timpul unor adevărate drame interiorizate, pe care doar ele știu să le trăiască – pierderi de sarcini, sâni mutilați de boală, imposibilitatea de a avea copii, violuri sau infinita luptă a mamelor care își cresc copiii singure.

Încă de acum câteva săptămâni am contactat mai mulți artiști, din diverse domenii de activitate, și i-am întrebat dacă ar vrea să scrie, să deseneze, să cânte despre o femeie importantă din viața lor pentru un material special, ce va fi publicat pe Cultura la dubă. Au răspuns, cu generozitate, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ștefan Manasia, Iulian Tănase, Andrei Măjeri, Emanuel Pârvu, Andrei Huțuleac, Gabriel Bebeșelea și Bogdan Mezofi.

“Mă emoționează doar gândul la ceea ce voi scrie”, mi-a mărturisit la începutul discuțiilor unul dintre ei.

Pe măsură ce poveștile lor au început să fie dezvăluite, ele au creionat în jurul lui 8 martie, fără să știe, cuvântul sprijin. Femeia este și mama lui Iulian Tănase, care rezistă unor “cataclisme emoționale” și rămâne temelia celorlalți, este soția lui Mircea Cantor – iubită, mamă, artistă și muză, este profesoara care i-a predat lui Gabriel Bebeșelea vioara timp de 12 ani și apoi l-a susținut când a decis să aleagă cariera în dirijorat, este și mama lui Ștefan Manasia, care a clădit biblioteca emoțională a copilăriei sale.

Dar poate cel mai grăitor pentru acest 8 martie este desenul lui Dan Perjovschi. În el, sprijinul este reciproc și vital. Într-o lume ideală, de ziua lor, femeile nu ar trebui urcate și izolate pe un piedestal, înconjurate de flori sau cuvinte, ci ținute de mână, pe pământ, într-o reciprocitate salvatoare.

***

IULIAN TĂNASE, scriitor

Mama

Mama ocupă una dintre camerele din față ale inimii mele. Uneori, îmi ocupă întreaga inimă. Mama se simte acasă-n inima mea. La fel mă simt și eu în inima ei. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate. Zâmbetul ei e pasărea care mi-a dat aripi.

Am 51 de ani.

Mama era mai mică decât mine cînd i-a murit mama.

Era mai mică decît mine când i-a murit sora pe care știu că a iubit-o cel mai mult.

Era mai mică decît mine când i-a murit tatăl.

I-au murit și toți cei trei frați pe care i-a avut, i-au mai rămas în viață două surori.

M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește. În curând, face 74 de ani. Și-a schimbat oarecum chipul, dar lumina interioară și-a păstrat-o intactă. Are aceeași voce pe care i-o știu dintotdeauna. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate.

Înainte de-a o naște pe sora mea, care e cu doi ani mai mare decât mine, mama a pierdut trei sarcini. Am scris odată, în prefața unei cărți, că mă bucur că a pierdut acele sarcini. Părinții mei nu și-au dorit mai mult de doi copii, iar eu am fost a cincea sarcină a ei, a lor. Am fost o sarcină grea, încă sunt, dar ea mereu mi-a ieșit înainte, când fiul risipitor din mine revenea acasă după câte o lungă călătorie, sinonimă cu rătăcirea. Încă îmi iese înainte. Datorită iubirii ei, am cunoscut învierea de multe ori.

La vîrsta de 30 ani, am avut prima mea depresie, nu mai voiam să trăiesc. Mama a simțit asta. M-a sunat, m-a întrebat ce fac, i-am spus cum mă simt, i-am spus că sunt un om rău. A fost prima oară când mama a ridicat vocea la mine. Mi-a spus: „Nu ești un om rău, pentru că eu te-am făcut și știu ce-am făcut!“

Aceste cuvinte m-au ținut în viață.

Aceste cuvinte m-au obligat să încerc să devin ceea ce mama știa că făcuse.

Una dintre camerele inimii mele va fi mereu doar a ei.

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015).

***

DAN PERJOVSCHI, artist vizual

Cu Lia din clasa a 5-a

Suntem născuți la Sibiu, în același an – 1961. La 10 ani eram în aceeași clasă, la Liceul de Artă Sibiu. Uneori chiar în aceeași bancă (să fi fost în clasa a 8-a?). Eram în total 25 de elevi. Dar dintr-a 9-a am fost împărțiți: 10 la arte și 15 la muzică. Asta înseamnă că orele de specialitate (pictura, sculptura, etc), adică două zile pe săptămână, le petreceam doar în 10.

Ne-am căsătorit în 1983, când eu eram în anul 2 de facultate la Iași. În 1985 am fost repartizat la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Lia și-a găsit, cu greu, job la Teatru. În 1988 ea a intrat la Arte în București.

Revoluția ne-a prins la Sibiu, pe străzi. Mineriada la București. Lia m-a propus la Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu, care în primă fază avea o Direcție de tineret. Așa am venit în 1990 la București, unde am trăit până în 2010, când am fost evacuați de Universitatea de Arte din atelierul de artiști pe care l-am folosit vreme de 20 de ani pentru întâlniri și discuții despre artă și care era totodată sediul Arhivei de Artă Contemporană.

Înainte să ne mutăm noi acolo, fusese ani buni de zile atelierul Getei Brătescu.

Atunci am luat decizia să ne întoarcem acasă, unde, cu ajutorul familiilor, am construit de la zero un dublu atelier-casă-depozit-arhivă-de-artă-bibliotecă, în care trăim acum și care o să rămână în orașul Sibiu ca Centru de Cercetare în Artă Contemporană. 

Nu avem copii.

Sibiul are aeroport internațional, cu curse directe la Munchen și Viena. Lia are buletin de Sibiu și votează Forumul german. Eu mai am buletin de București și votez Nicușor.

De 15 ani avem casa noastră. Până atunci am dormit pe jos, pe saltea, fiindcă banii i-am dat pe cărți și pe arta noastră. Nu avem mașină, nu mergem în concedii exotice. Nu am avut concedii de niciun fel. Lia a ieșit la pensie, eu mai am un an. Dar artiștii nu ies, de fapt, niciodată la pensie.

În fiecare an facem cel puțin un proiect împreună. Ultima dată un dublu solo show la Muzeul de Artă Contemporană din Skopje. În 2012 am primit împreună Premiul Princess Margriet, acordat de Fundația Culturală Europeană pentru activitatea pe care o facem în jurul artei noastre.

În 2024 am desenat împreună cu copii din Roșia Montană.

În 2025 o să votăm pentru Europa.

Dan și Lia Perjovschi sunt doi dintre cei mai importanți artiști români în viață. Dan Perjovschi este cunoscut în întreaga lume pentru desenele sale, având expoziții și performance-uri live la MoMA New York, Tate Modern Londra sau Bienala de la Veneția. Lucrează, de asemenea, ca ilustrator pentru Revista 22 de 35 de ani încoace.

Lia Perjovschi este artistă, autoare de performance-uri și instalații și fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, ambele inițiative având în spate o muncă minuțioasă de cercetare. Cei doi au avut, împreună sau separat, peste 700 de expoziții în întreaga lume.

***

ȘTEFAN MANASIA, poet

La un 8 martie recent

O fetiță: mi-am cheltuit ieri, pe plastilină, banii alocați pentru azi (cu seriozitatea ei, care-mi liofilizează inima, către altă fetiță).

Tata a ajuns șomer, o lungă perioadă de timp, pe urmă mama, pentru cîteva luni. Dar eu tot primeam monedele alea, suficiente pentr-un covrig însiropat sau de-un baton de ciocolată, pe care nu mi le cumpăram, totuși, mai niciodată. Îmi însoțeam aiurea colegii de clasă la patiserie, cei mai îndrăzneți luându-și covrigii ăia sau ciocolata și încercând, timid și meschin, să le atingă pe fete; stăteam ca un păianjen la colț – ca să fac o imagine compromisă –, asta dacă nu evadam într-una din cele două librării de unde aveam să cumpăr primele romane SF, din colecția Nemira, primul Cioran, proza lui Beckett tradusă de Abăluță, Întrerupătorul lui Salem etc.

Ăsta își face bibliotecă mai mare ca a mea, a zis tata. Îmi refuza, sub diverse pretexte, să citesc, atât cât pofteam, din biblioteca lui.

A urmat un nou război civil, câștigat ca de fiecare dată, de mama. Toate cărțile ei – le ținea minte pe toate – primite ca premii școlare, au ajuns în fondul de aur al bibliotecii mele. Atunci am iubit-o eu cel mai mult, sărăcia ne fisurase ca un cancer familia și ne-am trezit în războiul dement al bibliotecii.

An după an, biblioteca mea secesionistă s-a făcut tot mai mare, până am dresat-o să nu mai crească, așa că te înțeleg, fetiță din Colentina: ți-ai cheltuit ieri banii alocați pentru azi, ca să îți cumperi plastilină.

PS: Fondul de aur al bibliotecii mamei era, de fapt, un roman suedez, N-a dansat decât o vară: cred că s-a reeditat. Știam și știau că vor termina de recoltat cartofii la ferma aia din nord și că băiatul se va întoarce la școli și că fata fermierilor, cu dresurile ei ieftine, cu baticul ei, va rămîne tot acolo, în sat, ocolită pentru tot restul vieții de iubirea aia ireală, pe care doar studentul, tandru și nepriceput, i-o arătase, așa cum nici lui, o asemenea iubire, nu avea să i se mai întâmple vreodată. O vară cu parfum socialist scandinav. O vară din timpul Războiului Rece.

Îți mulțumesc atât de mult, mamă!

Ștefan Manasia este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Anul acesta este nominalizat la Premiile Observator Cultural pentru volumul “Sursele obscure”. În trecut a mai publicat “Amazon și alte poeme” (2003), „cartea micilor invazii” (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), „motocicleta de lemn” (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), „Bonobo sau cucerirea spațiului” (2013), „Cerul senin” (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și „Gustul cireșelor” (2017).

***

MIRCEA CANTOR, ARTIST

Chipul Gabrielei și istoria operei franceze

În 2019 am avut onoarea de a fi invitat, ca artist, să fiu parte din sezonul aniversar care marca 350 de ani de la înființarea Operei Naționale din Paris. A fost o șansă unică și o bucurie, fiindcă timp de un an am desenat live on timpul repetițiilor, atât la Opera Garnier, dedicată baletului, cât și la Opera Bastille, dedicată liricului. Acestă experiență s-a concretizat sub forma a 7 inserturi a câte 12-14  pagini cu desenele mele în cadrul caietelor program ale fiecărei reprezentări.

Tot atunci, Poșta Franceză m-a invitat să creez, cu această ocazie, câte un timbru aniversar pentru fiecare dintre cele două ramuri ale Operei din Paris: baletul și liricul.

Dacă pentru dans la alegerea imaginii de timbru a fost mai simplu, fiindcă m-am decis asupra unor picioare de balerină, pentru partea lirică a fost o adevărată provocare de a cuprinde într-un desen ce e opera. Am realizat tot felul de schițe, l-am desenat inclusiv pe regizorul Andrei Șerban și diverși cântăreți. Mi s-a părut ciudat să reprezint o persoană cu gura deschisă și, până la urmă, am folosit un desen independent de acest proiect, un portret din profil al soției mele, Gabriela. La el am adăugat un chibrit cu două capete, fiindcă m-am gândit că opera înseamnă emoția care rezultă din sunet, chibritul simbolizează focul, lumina, explozia emoției.

Desenul meu, realizat cu pensulă japoneză, a fost gravat manual cu o muncă extraordinară pe o placă de oțel și imprimat apoi pe 500.000 de exemplare de timbre!

Așa chipul soției mele a intrat în istoria Franței, pe timbrele de colecție care au marcat 350 de ani de la nașterea operei franceze . Astăzi timbrele mele se află (și) în minunatul Muzeu al Poștei Franceze (Musée de la Poste), la Paris,  într-o sală ce cuprinde toate emisiunile de timbre ale Franței din 1849 până astăzi .

Poate vă întrebați de ce am ales-o pe ea…

Fiindcă ea este totul. Soția mea este iubita mea, este prietena mea, este mama copiilor mei și o cunosc dintotdeauna.

Mircea Cantor este singurul artist român premiat cu două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Marcel Duchamp (2011) și Premiul Ricard (2004). Lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia. În 2023 a fost invitat să redeseneze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă.

Gabriela Vanga Cantor, soția sa, este, de asemenea, artistă. În 2002 a fost invitată să participe la laboratorul de creație Le Pavillon / Palais de Tokyo, Paris. A avut expoziții solo la galerii din Berlin, Paris, Tel Aviv sau Cluj și a participat la expoziții de grup în toată lumea.

***

GABRIEL BEBEȘELEA, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu

Profesoara de vioară, a doua mamă

Vasilica Tudori, profesoara mea de vioară, mi-a fost ca o a doua mamă timp de 12 ani. Părinților mei le datorez descoperirea muzicii și apropierea de aceasta, dar ei îi datorez prima etapă în aprofundarea a ceea ce a devenit cea mai mare pasiune a mea.

Pentru mine, profesoara mea de vioară a fost mult mai mult decât persoana care mi-a ghidat pașii artistici atunci când eram în perioada de formare. Pe când aveam 6 ani, după un concert al filarmonicii sibiene, am mers cu tatăl meu în culise. Căldura cu care ea mi-a luat în mâinile ei mâna mea stângă, „a violonistului”, și candoarea cu care mi-a vorbit, îmi sunt și acum foarte clar întipărite în interiorul meu.

Orele de vioară nu erau doar cursuri aride, ci implicau și discuții despre muzica mare, muzicienii de la cel mai înalt nivel, conduita și etica profesională, ultimele „mode” în interpretarea violonistică.

Fiind nelipsit de la nici măcar un concert al filarmonicii în toți cei 12 ani, am avut norocul de a discuta, analiza și diseca cu ea fiecare lucrare audiată, relatându-mi cum se simte din interiorul orchestrei, „din mijlocul acțiunii”.

Mai târziu, când mă apropiam de finalul celor 12 ani de studiu și de iminența deciziei traiectoriei muzicale, a fost persoana care m-a sprijinit cel mai mult atunci când am decis să renunț la vioară pentru a porni pe un drum înțesat de imprevizibil – dirijatul.

M-a sfătuit, m-a susținut și m-a ajutat atunci când îmi era cel mai greu în a-i convinge pe cei din jur că acesta este parcursul pe care-l simt cel mai apropiat de mine, chiar dacă decizia era sinonimă cu renunțarea la ce studiasem cu ea timp de 12 ani.

Sunt dator să-i mulțumesc pentru tot acest parcurs, fără de care n-aș fi ajuns la privilegiul de a avea o profesie care să coincidă cu cea mai mare pasiune a mea.

Gabriel Bebeșelea este acum dirijor principal al Filarmonicii George Enescu și director muzical al Musica Ricercata, ansamblu muzical și festival dedicate muzicii vechi. Este pasionat în mod special de cercetarea și descoperirea de partituri valoroase, ascunse în biblioteci din toată lumea. La 37 de ani, a colaborat deja cu mari orchestre ale lumii, precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sau Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin.

***

ANDREI MĂJERI, regizor de teatru, dramaturg

Mama

Mama Cae, Camen, Carmen. Mami. Mama mea. Iubire pură.

Ne sunăm zilnic. Dacă uit, începe să-mi dea like-uri pe Facebook, să nu cumva să nu ne auzim. Ne ciondănim cu regularitate. Suntem firi tari. E parte din mine, cum și eu sunt parte din universul ei.

E cea mai bună mamă pentru că mi-a cultivat libertatea. Sper că-i sunt și eu un copil bun, admirându-i forța. A avut mereu încredere în mine și m-a văzut mai bun decât eram.

Carmen Măjeri e o femeie puternică și directă. E independentă de foarte tânără, are mult umor, e o șoferiță de nădejde (unlike me!), iubește cafeaua și țigările.

Are un ochi perfect pentru haine și obiecte de cristal. Are bun gust nativ. Toți care o cunosc, blocați pentru o clipă, spun imediat că are cei mai frumoși ochi din lume. Simte prefăcuții, e corectă și curajoasă. O hibă? Nu știe să stea la cozi! Eu, mai cuminte și conformist, n-am moștenit-o cu acest detaliu.

Mama mea e șmecheră, eu nu sunt. E fresh și cool. La sărbători, poveștile sale, despre rude dispărute și întâmplări ale tinereții, sorb atenția tuturor. E o mare povestitoare. Încerc și eu să-i semăn aici.

Mami e primăvara mea perpetuă.

Andrei Măjeri este unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru ai noii generații. În 2024 a câștigat Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie– „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat la Teatrul Metropolis) și Cea mai bună piesă, premiu oferit de Uniunea Scriitorilor, Filiala București-Dramaturgie, pentru textul “God of the Gaps”.

***

BOGDAN MEZOFI, solistul trupei Grimus

Mama

Mama este cea care a avut inspirația să mă înscrie la vârsta de 7 ani la școala generală de muzică și de atunci a început drumul meu muzical. Fiind și ea soprană în corul municipal, a simțit că urechea ei muzicală a fost moștenită și mi-a oferit șansa să îmi dezvolt “abecedarul” muzical încă de mic.

Mama este cea care mă sună întotdeauna înainte și după un concert ca să afle fiecare detaliu, fiecare emoție simțită, fiecare kilometru parcurs pana la destinație. Dacă ar putea, ar veni la fiecare concert oriunde ar avea loc.

Mama este în centrul atenției în aceste rânduri scrise, la fel cum este vocea unei trupe care își varsă sufletul pe scenă. Ea este pentru mine importantă în primul rând ca mamă și în al doilea rând ca susținătoare necondiționată a visurilor mele.

Bogdan Mezofi este vocalistul trupei Grimus, activă pe scena de rock alternativ românesc de 20 de ani încoace, cu 5 albume lansate. A cântat în deschiderea unor trupe celebre, precum Red Hot Chilli Peppers, Deep Purple, Placebo, Kasabian. Mama sa, Silvia Mezofi, face parte din Corul Appasionata din Bistrița.

***

EMANUEL PÂRVU, actor, regizor și scenarist

Cele trei femei din viața mea

E foarte greu pentru bărbați, cel puțin din punctul meu de vedere, să alegi o femeie, doar una singură din viața ta. Una. Despre care să scrii. Mai ales când ai fată, soție și mamă. 

Prima femeie din viața noastră e mama. E foarte specială relația cu mama, încă din copilărie a fost, este un părinte mult mai bun decât reușesc eu să fiu pentru copilul meu. Din fericire, m-a sprijinit în toate prostiile pe care mi le închipuiam, având însă grijă să mă conducă pe drumul bun, fără să simt că sunt condus. Probabil perioada adolescenței, ca de obicei, a fost cea mai dificilă pentru ea – la mine era cu frondă și cu demonstrație – și cu toate astea am avut alături un sprijin necondiționat. Cred că asta m-a făcut adultul de azi.

Apoi, la vârstă mai înaintată, relația a continuat tot în sprijin, acum mai reciproc – și totuși nu cred să existe situație pe care să n-o discut cu mama, experiența ei în domeniul în care activez este lucrul care m-a salvat (din nou) din multe dificultăți. De mai mulți ani încerc să îi dau înapoi ceva ani, încerc să o fac să simtă cât de mult a însemnat educația ei, încerc să o fac fericită. 

A doua femeie pe care o întâlnești este partenerul de viață. Și dacă ai noroc, cum am avut eu, să întâlnești pe cineva cu care “la bine și la rău”, atunci cred că drumul e mai simplu, într-un fel.

Cred că e bine să ai parte de cineva cu care să împărtășești aceleași pasiuni, să poți construi, să poți duce mai departe lucrurile. Am avut noroc să întâlnesc un om foarte diferit și totodată foarte asemănător, am avut noroc să-l întâlnesc la vârsta potrivită, am avut noroc să pot înțelege o relație în care iubirea să aibă mai multe culori.

Am găsit un om curat, curajos care, în multe ocazii, s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. De multe ori cred că nevoile noastre diferă și cred că e important ca partenerul să poată citi mai adânc decât se poate vedea. Datorită ei am avut cele mai puternice experiențe profesionale, datorită ei am schimbat drumuri și macazuri de viață, datorită ei și împreună am putut ajunge unde am ajuns azi. 

Şi ajungem și la femeia care îți schimbă viața într-un mod atât de frumos încât e greu de descris în cuvinte.

Doar tații de fete pot spune cumva, pot încerca să descrie sentimentele care te încearcă și te copleșesc din prima clipă în care o ții în brațe. Fata mea m-a schimbat foarte mult, alături de copil experimentezi adâncurile, necunoscute până atunci, ale unui fel special de a iubi și de a înțelege.

Copiii sunt această insulă e existenței – și, ca orice paradis, au perioadele lor de soare orbitor, care prăjește totul în jur, în care trezesc în adulți manifestări ale iubirii de care nici nu credeai că ești capabil, pe care le cunoșteai doar din lecturi sau din filme. Fata mea m-a învățat să țin în brațe, m-a învățat să râd chiar și atunci când simt că explodez, m-a ajutat să văd și să simt ce înseamnă dorul, m-a renăscut în alt vis, a adus foc într-o parte de gheață și m-a trecut Carpații de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit. 

Ele sunt femeile din viața mea. La mulți ani lor, la mulți ani tuturor femeilor! Fără ele, viața nu ar exista, fără ele totul este sec și gol. 

Emanuel Pârvu a fost prezent în competiția oficială la Cannes în 2024, cu filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”. Cu același film a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo. Cu filmul Marocco a fost prezent în competiția oficială la San Sebastian. Ca actor a primit Premiul Gopo în 2021 pentru cel mai bun actor în rol secundar, cu filmul “5 minute”, regia Dan Chișu.

Partenera sa, Miruna Berescu, este producătoarea filmelor sale, coscenaristă și fondatoarea Festivalului Internațional de Film Anonimul.

***

ANDREI HUȚULEAC, ACTOR ȘI REGIZOR DE FILM ȘI TEATRU

Mama Coca

E 8 martie. Mi-e groază de noianul de clișee care invadează azi internetul, mințile și sufletele noastre.

Ziua femeii.

Refuz cu obstinație să închin osanale soției sau mamei cărora, Dumnezeu mi-e martor (dacă există), le greșesc recurent, deși recurent promit să le greșesc mai puțin. Ele sunt minunate tocmai fiindcă continuă să aibă încredere în eterna mea reîntoarcere în Rai, în ciuda căderilor succesive.

Prefer să folosesc ziua de azi departe, deci, de clișee. Aleg ca, scriind, să sărbătoresc memoria unei femei care m-a crescut și m-a iubit necondiționat, fără să-mi ceară absolut nimic înapoi: Mama Coca. Sora mamei mamei. Sora bunicii.

Eram copil și de-abia învățam să merg când fiica ei era deja mare. Mama Coca era, deci, gata să-și proiecteze generos instinctul matern asupra altcuiva: Andrei, un copil cu părinți care dădeau rezidențiate și încercau să așeze temeliile drumului lor în viață. Așa că stăteam mult acasă la Mama Coca. Îmi făcea cartofi prăjiți cu brânză și piept de pui la grătar. Mâncam până crăpau mațele în mine. Îmi dădea ciorbă cu tone de pâine înmuiată în ea. Nu era sănătos, dar era bun. Mă lua de mână, mă ducea în piață să-mi cumpere soldăței și mă lăsa apoi să desfășor nesfârșite armate pe covorul ei din sufragerie.

Pe covorul ăla am prins Oscarurile din ’98, când a luat Titanic marele premiu. Pe covorul ăla am prins 11 Septembrie 2001, când ochii mei au rămas țintuiți la televizor și, deși nu-nțelegeam mare lucru, vedeam prin ochii ei că se petrece ceva important. Și-acum cred, fără să cunosc niciun strop de politică, că dacă 11 Septembrie 2001 nu s-ar fi întâmplat, realitățile noastre de azi ar fi fost altele. Poate mai bune. Poate o mai mare parte din lume s-ar fi simțit cum se simțea sufrageria lui Mama Coca.

Sau dormitorul ei, în care îmi citea înainte de culcare Povești Nemuritoare cu sultani și cadâne și cai și comori ascunse în peșteri. În dormitorul ăla, sub mașina de cusut, m-am ascuns într-o zi când n-am mai vrut să merg la grădiniță. Tata țipa să ies, că întârziem, dar Mama Coca mi-a luat apărarea și a făcut adevărate volute avocățești ca să-l convingă să mă lase să stau acasă. În dormitorul ăla am așteptat cu ochii umflați de plâns să vină cineva să mă ia acasă, după ce Mama Coca a leșinat într-o alimentară, din cauza unui puseu de tensiune. Mama Coca era mare cât planeta pământ. Nici n-avea cum să fie altfel. Doar ținea în ea atâta iubire.

Tot în dormitorul lui Mama Coca am trăit și singura clipă când am fost cu adevărat, infinit, fericit. Era o dimineață de primăvară (poate la început de Martie?) când mi-am deschis ochii molateci pe o rază de soare care pătrunsese pe geam și se juca cu particulele de praf. Știu sigur că atunci, acolo, contemplând această interacțiune am fost fericit. Și sunt recunoscător până azi pentru acest moment de fericire pură, nedistilată. Acolo, preț de o clipă, n-am avut niciun gând, nicio grijă, niciun strop din conștiința că sunt muritor.

Mama Coca nu mai e, între timp. Nu mai e de mult timp. Nu știe că sunt bine, sănătos, că fac ce-mi place, că iubesc și că sunt iubit. Nu știe că zilnic mă lupt cu mine însumi ca să nu-mi pierd curățenia și puritatea pe care le-am dobândit crescând lângă ea. Mi-o închipui uneori, înainte să adorm, ca pe Mama Geea, zeița pământului, privindu-mă de undeva de sus și iertându-mă mereu. Pentru tot.

Andrei Huțuleac este actor, regizor de film și de teatru, premiat la nivel național și internațional. A câștigat de două ori premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (2017 – pentru rolul Mozart din “Amadeus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis și 2019 – pentru rolul Randle P. McMurphy – “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis), iar în 2021 a luat Marele Premiu la Festivalul de film de la Moscova, pentru “DogPoopGirl”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL 9 artiști români ilustrează și scriu despre femeile importante din viața lor appeared first on Cultura la dubă.

Faci lumea să semene cu tine este mesajul în jurul căruia va fi construită experiența de festival de care anul acesta se vor bucura peste 100 de adolescenți din România. 21 de artiști îi vor ghida, de-a lungul celor 7 zile petrecute în Alexandria, în procesele de dezvoltare prin teatru, arte alăturate și mentorat. O noutate a ediției din acest an este revenirea în festival a unor foști participanți Ideo Ideis, de data aceasta în calitate de traineri.

Vlad Ionuț Popescu, Oana Jipa, Bogdan Tulbure, Mara Oprea și Vlad Galer au făcut parte, în adolescență, din trupe de teatru participante, iar anul acesta vor susține ateliere de teatru în calitate de actori profesioniști. Alături de ei, vor lucra cu trupele selectate formatori precum Ana Covalciuc, Liviu Chițu, Corina Moise și Alexandra Tofan.

7 trupe de teatru de liceeni au fost selectate pentru participarea la ediția din 2023 a festivalului: Brightside Drama (București), Mircea Albulescu (Câmpina), Praf de Stele (Constanța), Drama Club (Botoșani), Gong (Roman), Nobody’s Group (Bacău), A.C.T. (Bacău).

Fiecare participant va putea alege, în mod individual, un fel nou în care să-și provoace creativitatea. Pe lângă muzică, dans, film, producție multimedia, make-up și scriere creativă, pentru prima dată în istoria festivalului, adolescenții vor avea opțiunea de a face primii pași în lumea costumelor de teatru, alături de scenografa Ștef Chelaru.

Printre cei care au acceptat provocarea de a veni și reveni ca traineri de arte alăturate se numără muzicianul Alexei Țurcan, coregrafii Filip Stoica, Ioana Marchidan și Mariana Gavriciuc, cineastul Tudor Platon, make-up artistul Anastasia Jitariu și Marius Hodea – virtual experience designer.

Actorii Andreea Vasile, Bogdan Farcaș, Alec Secăreanu, Andrei Huțuleac și Marin Grigore vor fi mentorii acestei ediții de festival.

A 18-a ediție a Festivalului Ideo Ideis are loc între 11 și 18 august, în Alexandria.

The post Mesajul ediției de majorat a Festivalului Ideo Ideis: “Faci lumea să semene cu tine.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-un sistem educațional șubrezit de lipsuri și mânjit de factorul politic, latura umană, vocația și dedicarea unui profesor devin cu atât mai importante.

De Ziua Educației, am rugat mai mulți oameni de cultură să ne povestească, dacă au, o amintire despre un profesor care le-a marcat evoluția.

Poveștile de mai jos sunt o gură de speranță și felul nostru de a mulțumi tuturor dascălilor care au contribuit la dezvoltarea noastră umană, emoțională, mai presus de lupta surdă pentru note.

Sunt rari și merită aprecierea noastră.

***

Carmen Lidia Vidu, regizoare de teatru și film:

“Delia Ilea este profesoara pe care nu am avut-o niciodată, de care am avut nevoie, așa că am împrumutat-o de la alții.

A fost profesoară de informatică pe vremea în care eu studiam la liceul “Moise Nicoară” din Arad. Este mai mare cu 2 ani decât mama mea, dar încă arată ca o puștoaică rockeriță, transformată în ultimul timp într-o înfocată maratonistă.

Undeva pe la 13-14 ani am cunoscut-o prin prisma unui concurs de cultură generală. Am devenit cele mai bune prietene și așa am rămas. Prin 2005-2006, Delia mi-a dat să citesc literatură sud-americană, m-a dus în Timișoara la concertele de jazz de sub pod, la festivalurile de teatru și de film din țară. Pe la 16-17 ani, Delia mi-a vorbit de yoga, de veganism.

Cu Delia am fost la mare, la Costinești, în Golful Francez, prin Delia am cunoscut actori și Teatrul de Stat din Arad.

Este cunoscută în Arad că fiind mama animalelor și a păsărilor. Salvează tot ce găsește: câini, pisici, ciori, porumbei, rozătoare…

Delia a fost mereu altfel. Regalistă printre tovarăși, nu s-a încadrat niciodată în femeia-clasică, profesoara-clasică. Și, totuși, a fost profesoara și prietena model.

Pare cool și mega normal ce spun despre ea, dar atunci, imediat după Revoluție era, totuși, o tipă care ieșea din orice tipare. Pe vremea aia era o aberație să-ți pese de animale și de păsări, să nu mănânci carne, să practici yoga, să divorțezi la câteva săptămâni de la nuntă, să strigi în gura mare că ești regalistă printre comuniști și să investești în tineri.

A plătit mereu din banii ei pentru “școala altfel” pe care generația mea nu o avea în program. Delia trece prin viață cu delicatețe, cu dragoste pentru cultură și cu poftă de a-i educa pe cei tineri.

Mi-a prins bine dragostea ei de doamna profesoară.”

***

Doru Pușcașu, solistul trupei “om la lună”:

“Un om care mi-a marcat adolescența a fost Camelia Bucur, profesoara de socio-umane de la Colegiul Național “Grigore Moisil”, din București.

Noi eram a IX-a, dăduserăm de gustul libertății și eram destul de greu de controlat, iar profesorii se împărțeau în două – cei de care ne era frică și cei cărora le era frică de noi. Ambele categorii încercau să își câștige respectul prin poziția de forță și simțeau mereu nevoia să ne dea lecții.

Iar noi, evident, credeam că le știm pe toate și nu răspundeam prea bine la poziția lor de forță. În plus, bâjbâiam, ne căutam locul, ne descopeream, ne străduiam să ne remarcăm și să părem cool, așa cum fac adolescenții.

Îi sfidam și ni se părea că eram rebeli în felul ăsta.

Camelia a vorbit cu noi pe limba noastră, a coborât din turnul profesorilor și ne-a considerat egalii ei.

A avut răbdare, a râs cu noi și de noi, ne-a învățat să învățăm și să gândim cu mintea noastră, să ne punem mereu întrebări, să punem lucrurile la îndoială și să nu mai trăim cu certitudini.

Ne-a luat așa în plină criză adolescentină și nu a dat cu noi de pereți, ci dimpotrivă, ne-a ascultat și luat în seamă. Și ne-a făcut să o iubim și să o respectăm, așa cum ar trebui fiecare profesor să o facă. Pentru că respectul vine din puterea exemplului, din răbdare și bunătate. Și te poți impune ușor și în fața unei clase de-a IX-a, plină cu superstaruri închipuite.”

***

Iulian Tănase, scriitor:

“Și-a pierdut un picior în urma unui accident. Am înțeles că nimerise sub roțile unui tren, nu știu detalii, știu doar că se întîmplase cu niște ani înainte de a intra eu, în 1988, la liceu (Liceul „George Bacovia“din Bacău) și de a-l avea ca diriginte. Era profesor de germană. Îmi spunea Herr Von Tănase.

Mi-a plăcut de el pentru că vorbea calm și era un om cald. Și pentru că avea umor. Și pentru că mie îmi plăcea germana.

Era un tip înalt, purta ochelari, costum și cravată.

Înainte de Revoluția din ’89, care m-a prins în clasa a X-a, îmi amintesc că, uneori, la orele de dirigenție, trebuia să prezentăm, cîte doi elevi, discursurile tovarășului Nicolae Ceaușescu, consemnate în „Scînteia Tineretului“.

Pe mine mereu mă umfla rîsul cînd, așezat la catedră, trebuia să fac asta, însă domnul diriginte a fost îngăduitor cu mine. Eram, aș îndrăzni să spun, cel mai bun la germană din clasă și asta a consolidat și mai mult simpatia noastră.

În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.

Ironia a făcut ca la Bac să îmi pice „Mein teures Bein“, de Heinrich Böll, despre un tip care își pierduse un picior în război, la fel ca dirigul meu, Constantin Bălinișteanu, care luptase, și el, într-un război existențial cu sine însuși.

Pe care, es ist ziemlich klar, l-a cîștigat, din moment ce eu sînt unul dintre elevii pe care el, ca prof, i-a cîștigat, și asta pentru totdeauna.”

***

Monica Felea, distribuitor de film:

“La 13-14 ani eram un copil destul de chinuit, revoltat în grupul de prieteni, la școală mediocru, în familie un soi de copil-problemă. Nu știu altfel cum ai putea numi un copil care chiulește, fumează în curtea școlii, se bate cot la cot cu băieții și are nota 8 la purtare.

Pe doamna Iosifescu o știam de câțiva ani, era profesor la Palatul Copiilor, unde conducea Cercul de Ecologie, la care mă înscrisesem prin clasa a V-a fără să mă afirm, ci mai mult din lipsă de ocupație și cu gândul la taberele gratuite în care mergeam uneori vara.

Peste perioada mea de rebeliune s-a suprapus brusc o perioadă în care ”profa de eco” a început să-mi acorde mai multă atenție, să-mi dea mai multe responsabilități și să mă implice în mai multe proiecte.

A început cu mici concursuri locale, au urmat tabere, proiecte de ecologizare, concursuri naționale și chiar conferințe internaționale.

În mai puțin de doi ani m-a transformat dintr-un copil-problemă într-un lider de echipă cu responsabilități și-am realizat asta mulți ani mai târziu.

Doamna Iosifescu era bătrână sau cel puțin așa o vedeam noi atunci – ziua ei coincidea cu Ziua Pământului, iar gluma noastră era că ”întâi a fost profa, apoi Pământul” – dar ne-a tratat mereu ca pe niște egali.

Ne-a oferit toată libertatea și încrederea – în tabere eram singura echipă din țară în care fetele și băieții dormeau în aceeași cameră.

Când organizatorii strâmbau din nas, le spunea mereu ”copii mei stau împreună, au grijă unii de alții, eu am încredere în ei”.

Ne vorbea despre sex și ne încuraja să trăim experiențe despre care noi doar auzisem, ne pedepsea atunci când îi ieșeam din cuvânt prin câteva priviri în fața cărora înghețam, ne-a dus la bar și la discotecă, la concerte, la mare și la munte.

Ne-a învățat să protejăm natura, să fim cei mai buni în tot ce făceam, să avem grijă unii de alții, să împărțim tot ce avem cu colegii de grupă, să nu mințim, să nu ne fie rușine. Ne-a dat curaj și ne-a ajutat să fim ceea ce suntem azi. Și suntem toți bine.”

***

Gabriel Bebeșelea, dirijor:

“Cadrele didactice au un loc special în viața mea, iar asta nu e doar pentru că părinții mei și-au dedicat întreaga viață sistemului educațional, făcând parte din tot mai rara categorie a celor care iubesc ceea ce fac și sunt pasionați de a se dezvolta mai întâi pe ei înșiși și abia pe urmă pe copiii din fața lor.

Nu vreau să vorbesc despre un singur profesor sau mentor; ar fi injust.

Foarte speciale în perioada de început a dezvoltării mele au fost două profesoare, cea de vioară și cea de teoria muzicii din ultimul an de liceu, care m-au susținut cu abnegație să merg pe drumul dirijatului.

Apoi, rând pe rând, fiecare profesor sau mentor au schimbat sau dezvoltat ceva în interiorul meu.

Începând cu Petre Sbârcea, Horia Andreescu sau Mark Stringer – primii mei profesori de dirijat, continuând cu Bernard Haitink, Kurt Masur sau  Alberto Zedda, cu care am avut șansa să mă perfecționez.

Iar elementul comun și cel mai important lucru pe care mi l-au oferit este darul studiului.

Din fericire, învățatul în muzică nu se sfârșește niciodată, așa că, pe lângă partiturile și cărțile studiate, învăț de la toate orchestrele și toți muzicienii cu care iau contact. Și nu numai cu muzicienii…”

***

Radu Nițescu, poet:

“Cât am fost student la Litere și mai apoi la master, am întâlnit vreo douăzeci de profesori, poate mai mulți, de care m-am apropiat și cărora le sunt recunoscător pentru cum și-au ținut cursurile și pentru ce m-au învățat. Dar despre ei am mai vorbit și cu alte ocazii.

O să mă întorc mai mult în timp de data asta; am avut acum o săptămână sau pe-acolo reuniunea de zece ani de la finalul liceului.

Ne-am strâns în curtea liceului vreo 15 elevi și vreo 6 profesori – unii mai sunt plecați, apoi, complicat și cu pandemia; între aceștia din urmă m-am bucurat tare mult să-l revăd pe Gabriel Săndoiu (sigur, nu numai), proful cu care am făcut în liceu logică și filosofie.

În anii ăștia care-au trecut, m-am întâlnit în repetate rânduri cu (foști) elevi de la Sava sau cu participanți la Centrul de Excelență în Filosofie, unde dl. Săndoiu predă, și cred că de fiecare dată am ajuns cu vorba la el, ceea ce arată că nu numai eu l-am îndrăgit.

La reuniunea aceasta, de altfel, ne-a și ținut o mică lecție despre negație și verbe modale. Îi urez domnului profesor să farmece în continuare cât mai multe generații de elevi.”

***

Valentin Șerban, violinist:

“Dacă există un profesor care să îmi fi schimbat radical cursul carierei, acela este Maestrul Ilarion Ionescu Galați. Violonist excepțional în tinerețe și unul dintre cei mai de seamă muzicieni și dirijori români, din păcate cunoscut mai puțin ca pedagog.

Am avut marele noroc de a-l întâlni în anii liceului și de a afla ce înseamnă cu adevărat cântatul la vioară. Am regretat mereu că nu l-am întâlnit mai devreme, dar tocmai acest gând m-a împins să învăț cât de mult posibil de la el. 

Țin și acum minte prima dată când i-am cântat. Nu eram arogant, dar aveam siguranța unui copil care nu știe prea multe și după ce îi cântasem partea a treia din concertul de Mendelssohn (într-un tempo probabil mult prea rapid) mi-a spus: “bine, bine. Bravo. Te crezi bun?… nu esti.” Acel sec și înțepător “nu ești” a fost începutul căderii ignoranței mele în ceea ce privește cântatul la vioară.

Începusem de la zero totul, cu probleme tehnice elementare.

Îmi arăta ce ar fi trebuit să învăț în primii ani de școală, dar din cauza unui sistem profund defect, în care oamenii cei mai slabi ajung să predea mai departe neștiința lor copiilor, a trebuit să aștept ani buni și să mă lupt cu defecte foarte târziu.

Unele defecte pe care în continuare încerc să le rezolv. 

Am lucrat cu mulți muzicieni de-a lungul anilor, dar nu am întâlnit pe nimeni cu un spirit pedagogic așa de natural și cu pasiunea și ingeniozitatea de a căuta și găsi soluții în cele mai neortodoxe momente. 

Îi doresc oricărui muzician pasionat care caută mai binele, să își găsească propriul maestro, cum eu l-am găsit pe al meu.

Îi datorez totul.”

***

Adi Bulboacă, fotograf:

“Pentru că în școala primară trebuia să ținem un “caiet cu expresii frumoase”, pe care să le folosim când aveam de scris compuneri, ani întregi i-am pasat maică-mii temele la română.

Ea n-avea nicio problemă să scrie despre “luna grandioasă care se oglindește în lacul cristalin” sau despre “frunzele arămii care coboară într-un dans și formează un covor nesfârșit in mii de culori de toamnă”.

Pentru că m-am obișnuit așa, am continuat să mă eschivez de temele de la română și în școala generală. Dacă se nimerea să citesc tema în clasă, îi dădeam înainte cu toate epitetele, comparațiile și metaforele scrise de mama, ca și cum erau ale mele.

Asta până într-o seară din clasa a VI-a când, după ce am copiat compunerea scrisă de maică-mea, m-a lovit grija de ce or să zică colegii mei când ditamai băiatul de 12 ani scrie despre cum “vântul suflă peste dealurile ninse ca într-o lumânare” sau ceva așa, că am pus mâna și am scris tot ce am găsit mai personal în mine.

A doua zi am avut norocul să mă pună profa de română, doamna Bora, să-mi citesc tema.

Am început cu vocea gâtuită, dar după primul minut mă simțeam dezlănțuit. În clipa în care am terminat de citit, profa a zis atât: “În sfârșit ai scris tu, așteptam de foarte mult timp asta, continuă la fel”.

Am continuat să scriu cu o plăcere pe care nu o cunoscusem până atunci, am mers la olimpiade și într-o măsură destul de mare, eforturile mele erau forma recunoștinței pe care o aveam pentru doamna Bora.”

***

Andrei Huțuleac, actor și regizor de film:

“Cred că m-au marcat într-un fel sau altul toți pedagogii care mi-au cântat de-a lungul timpului în strună, de câte ori a venit vorba despre aplecarea mea către actorie, teatru și (în final) către tot ce ține de domeniul spunerii poveștilor.

Încep cu educatoarea de la grădiniță, doamna State, care de câte ori nu mai știa cum să stăpânească hoarda de copii vocali, ne scotea în fața clasei pe mine și pe colegul Adrian Buță, ne ajuta să ne punem nasuri ca niște cornete, făcute din coli de hârtie A5 și ne lăsa să improvizăm scenete în râsetele și aplauzele colegilor care, brusc, se linișteau.

Apoi, în clasele 1-4, doamna învățătoare Matei mi-a dat să învăț un monolog din „Amintiri din Copilărie” de Ion Creangă și m-a plimbat cu el, ca pe maimuță, pe la toate clasele din liceu. Așa a arătat primul meu turneu.

Evenimentul a atins apogeul când am interpretat monologul în fața întregii școli, în amfiteatrul liceului, cu ocazia închiderii anului școlar. Așa de tare mi-au plăcut aplauzele că n-am mai vrut să mă dau jos de pe scenă, deși terminasem tot ce aveam de spus.

Pe urmă, în școala generală, profesorul de Limba și Literatura Română, Corneliu Goldu, a fost primul adult care mi-a adresat pe un ton serios întrebarea: „Auzi, tu te-ai gândit vreodată să te faci actor?” Eu mă gândisem, dar nu îndrăznisem să mă iau în serios cu treaba asta.

Când l-am auzit pe el întrebând așa, fără urmă de condescendență sau ironie, am început să mă gândesc că poate nu sunt singurul nebun care crede că acest lucru ar fi posibil.

În final, la liceu, profesoara de Limba Franceză, Mihaela Dumitriu, care, în ciuda francezei mele de baltă, mă încuraja să iau parte în diverse piesete pe care le prezentam de Ziua Francofoniei și o altă profesoară excepțională de Limba și Literatura Română, Diana-Cătălina Popa, au adunat într-un context prielnic mai mulți d-alde mine cu care am lucrat primele două spectacole ceva mai serioase. „Angajare de Clovn” de Matei Vișniec și „Frumoasa poveste a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o prietenă la Frankfurt”, de același autor.

Nu pot să nu-l trec în lista asta, oricum nedreaptă, pe primul meu profesor de actorie, Grigore Dristaru, actor al Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Primul actor profesionist pe care l-am cunoscut în civil, în afara scenei, și de la care am învățat ABC-ul acestei meserii.

Pe vremea cursurilor cu dânsul, de la Școala Populară de Arte, aveam dicția cam de vreo trei ori mai bună decât o am acum.

Între timp, Grigore Dristaru a plecat dintre noi. Și poate că și din acest motiv, inițiativa „Cultură la Dubă” mă bucură. Pentru că îmi oferă șansa de a nu uita.”

The post Profesori de neuitat appeared first on Cultura la dubă.

În 2005, o tânără din Coreea de Sud al cărei câine și-a făcut nevoile în metrou a devenit ținta umilințelor pe internet. Pentru că a refuzat să strângă resturile, informațiile personale i-au fost dezvăluite online, diferiți utilizatori au hăituit-o, iar incidentul a culminat cu o postare în care fata anunța că e pe punctul de a se sinucide.

Între timp, povestea s-a stins. Totuși, actorul Andrei Huțuleac a decis să o transforme într-un scenariu de film. Astfel a luat naștere primul lui lungmetraj – #dogpoopgirl.

Premiera a avut loc la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, unde lungmetrajul a obținut trei premii: Marele premiu pentru cel mai bun film, Premiul pentru interpretare feminină (Andreea Grămoșteanu) și Premiul criticii din Rusia.

În acest context, am stat de vorbă cu Andrei Huțuleac despre motivele pentru care internetul pare uneori extrem de agresiv, despre experiența de festival în condiții de pandemie, despre subfinanțarea culturii în România, dar și despre ce e de făcut când ajungem să ne îndoim de noi înșine.

***

Andrei, cum a devenit o poveste din Coreea de Sud pretext de film în România?

Am citit în 2017 o carte care se numește „Umilirea publică în epoca internetului”, scrisă de Jon Ronson. Cartea asta este o mică enciclopedie a multor cazuri de oameni a căror viață a fost distrusă de internet. Oameni care au făcut diverse gafe, diverse postări mai mult sau mai puțin controversate și au fost concediați pentru ele, lucruri de genul ăsta.  

Printre aceste povești am descoperit și primul caz de online shaming din istoria internetului, cazul cu „numele de scenă” Dog poop girl.

Așa s-a născut povestea. Citind o carte și fiind, la rândul meu, foarte speriat de puterea internetului. Nu vreau să pic într-o extremă sau să fiu activist nici într-o parte, nici în alta.

Internetul e un instrument extraordinar, care, folosit cu înțelepciune, ajută. Vedem cu toții că se nasc mișcări de critică socială, de reformă în diverse domenii.

Dar, în bună măsură, ca orice instrument, internetul poate fi folosit și rău. Iar furia mulțimilor iraționale e o chestie foarte periculoasă.

Cred că, în secunda asta, ce nu conține internetul e acel spațiu sigur pentru o dezbatere coerentă. Mai degrabă, orice se transformă într-o ceartă de tip „ba pe-a mă-tii, ba tu, ba nu, tu”, în loc să fie o dezbatere care să ne ajute să ajungem la adevăr.

Din această frustrare, din această nedumerire pe care o am în legătură cu motivul pentru care internetul e așa cum e, a pornit dorința mea de a scrie scenariul.

Și, făcând acest film, ai găsit un răspuns la nedumerirea ta, ai găsit o explicație pentru care internetul pare atât de agresiv?

Cred că e o stare de fapt. Ca să îți răspund foarte sincer, nu, acest film nu m-a ajutat să găsesc răspunsuri, ci să îmi pun și mai multe întrebări decât aveam înainte.

Dar am început să accept această ipostază a internetului ca pe o stare de fapt. Trăim într-un prezent extrem de polarizat, iar internetul oferă spațiu, printre altele, și oamenilor extraordinar de furioși.

Și, până la urmă, nu am nicio problemă cu asta atât timp cât nu ajunge să afecteze la nivel personal diverși indivizi, cum s-a întâmplat în cazul fetei din Coreea.

Tu, ca persoană publică, te-ai confruntat cu episoade de agresivitate? Cum te aperi de ele?

Mi s-a întâmplat, dar fiind preponderent actor de teatru și, mai nou, scenarist și regizor de film, n-am avut oportunitatea de a fi atât de popular încât să primesc o cantitate considerabilă de hate.

Eu însumi am făcut o postare care, fără să vreau, a rănit o persoană. Și mi-am cerut scuze. Mi-am și retras postarea respectivă, pentru că era pur și simplu un rezultat al egoului care voia să se afirme și să expună o frustrare. Dar prețul de a răni o persoană ca să îți expui frustrările mi s-a părut prea mare.

Iar ca individ, da, m-am lovit de câteva ori de agresivitate, dar cred că cea mai bună soluție în fața shaming-ului e să nu răspunzi la el. Eu sunt destul de des acuzat de cunoscuți că adopt tactica struțului, dar în anumite cazuri, ea e foarte sănătoasă. Lucrurile cărora nu le dai atenție ajung, într-un fel, să nu existe.

Cred că motivul pentru care informația se face bulgăre pe internet se datorează și faptului că nimeni nu vrea să renunțe.

Oamenii pică în capcana orgoliului și a furiei de moment și, în loc să detensioneze o situație, reușesc să o încarce, și să o încarce, până când ea explodează. Efortul e investit greșit și nu produce rezultate bune.

Aș vrea să ne întoarcem puțin la film acum. Poți să ne spui dacă pandemia a afectat cumva producția?

Da, a afectat foarte mult. Eu nu sunt omul care să stea 3 ani să facă un film, pentru că mă plictisesc foarte repede, de mine, de lume…

Acest film ar fi trebuit să fie gata undeva în toamna anului trecut. Dar uite că suntem la jumătatea anului 2021 și abia acum a avut premiera într-un festival. Premiera cinematografică, în aceste timpuri imposibile, pline de necunoscute, mi-e greu să spun când va avea loc.

Paradoxul extraordinar e că în pandemie a fost o explozie de publicitate și investiție în producția de publicitate, iar oamenii care lucrau și la filme ca acesta, un film independent, cu buget redus, au prioritizat proiecte mai bănoase.

Oricum, până la urmă l-am terminat, cu ajutorul unor oameni extraordinari. E gata.

Faptul că te plictisești repede e și motivul pentru care ați turnat filmul în 18 zile? Sau ce a provocat graba?

Nu, filmul a fost turnat în 18 zile pentru că atâția bani am avut (râde). Trebuie să îți închipui că în proiectul ăsta sunt 80 de actori – actori în diferite roluri –, filmări în 26-28 de locații, un câine… Lucruri pe care, dacă le-ai fi discutat cu un producător care nu are experiență în cinematografia independentă, așa cum are Dan Chișu, producătorul meu, n-ai fi putut porni filmarea.

Un calcul pe hârtie ți-ar fi arătat că bugetul de care dispui nu poate să producă un asemenea film. Dar noi am zis „Nu există, trebuie să îl facem” și ne-am aruncat cu capul înainte, pentru că am simțit că atunci e momentul să spun povestea.

Și cred sincer că un regizor se construiește cumulativ. E foarte importantă experiența pe care o acumulezi în fiecare proiect și e foarte important să scapi de această încrâncenare de a da un tun, de a face un film care să rupă pe toată lumea și să te propulseze în orbită.

Eu cred că tipul ăsta de abordare e nesănătoasă, pentru că te îndepărtează de ideea de meșteșug care se învață făcând.

E mult mai important să faci și să eșuezi în primă fază, ca să ajungi, pe măsură ce înaintezi în viață, să spui povești din ce în ce mai complexe. Dar să ajungi la ele cu experiență.

Totuși, nu se poate spune că ai eșuat, cu toate că erai la început în ceea ce privește lungmetrajele. Filmul a câștigat 3 premii la Festivalul de la Moscova. Ce înseamnă asta pentru tine?  Te îngrijorează să nu fie cumva un tun, cum ziceai?

Nu, mă îngrijora dacă era Oscar (râde). Îți spun foarte sincer, m-am bucurat enorm, pentru că nu mă așteptam. Filmul a fost foarte bine primit la Moscova. Iar pentru mine e o bucurie să prezint filmele pe care le fac în alte țări, deși nu e miza mea principală.

Miza mea principală e întâlnirea cu publicul, mă refer aici la întâlnirea în cinematograf, și mai ales în cinematografele românești, fiindcă e un film românesc, făcut în România, despre români. De-abia aștept să iasă în cinematografele din țară!

Ai menționat că ați avut un buget redus, că s-au prioritizat proiecte mai bănoase, dar iată că ați luat premii și acum ne bucurăm – colectiv – pentru ele. Cum se simte asta din perspectiva ta, a celui care s-a chinuit cu bugetul, iar acum e primit cu lauri?

Înțeleg ce spui. În cazul filmului pe care l-am făcut, adevărul e undeva la mijloc.

Paradigma după care se face film în România, mai ales când vine vorba de regizori la început de drum, este una în care trebuie să aștepți undeva între 3 și 5 ani, să participi la diferite workshopuri și concursuri, să aplici la fonduri cinematografice.

Eu nu am făcut asta pentru că am vrut să parcurg procesul de învățare în ritmul meu. Deci parte din motivul pentru care bugetul filmului a fost restrâns a fost și dorința mea de a face lucrurile mai repede.

Acum, problema subfinanțării culturii, nu doar a cinematografiei, e gravă. Nu știu dacă eu sunt cel mai în măsură să vorbească despre ea, fiindcă sunt destul de desprins de realitățile astea mercantile, dar, ca să înțelegi exact, partea de finanțare pe care am avut-o de la stat pentru acest film a fost inițial undeva la 90.000 de euro.

Sunt bani pe care, când am luat concursul, am fost sfătuit de unii oameni inclusiv să îi dau înapoi, fiindcă nu aveam cum să acopăr o filmare serioasă cu această sumă.

Apoi au mai apărut niște sporuri, am mai adunat bani de la niște sponsori și, într-un final, deși e cumva umilitor, recunosc că filmul s-a putut face pentru că majoritatea oamenilor implicați au acceptat să lucreze pro bono sau pe tarife mult, mult diminuate. Au făcut asta pentru că au avut încredere în povestea mea.

Dar e o experiență pe care o poți face o singură dată. Nu poți crea o modă din a chema oameni în proiect fără să îi plătești destul. De asta mă bucur de recunoașterea de la Moscova. Pentru că poate, poate va aduce oportunități noi.

E foarte important să îți recompensezi colaboratorii.

E vital să reamintim tuturor că ceea ce facem sunt meserii. Meserii care trebuie și merită să fie remunerate, care au rezultate concrete, obiective, calculabile.

Și ca să mă întorc la întrebarea ta, cum mă face să mă simt faptul că s-a făcut cu greu filmul, iar acum ne bucurăm în comun de el… Mă face să mă simt bucuros, e normal să ne bucurăm în comun de o reușită a unuia dintre noi.

Însă trebuie să las asta scris pentru toată lumea: următorul film îl voi face doar în condițiile în care reușesc să adun bugetul corect.

Pentru că altfel dai impresia că e în regulă să nu ai fonduri. Tu te descurci oricum.

Exact, exact.

Aș vrea să te întreb și cum a fost Festivalul de la Moscova în condiții de pandemie. S-a schimbat experiența în vreun fel?

S-a schimbat mult. La festivaluri, cele mai importante nu sunt, din păcate, proiecțiile de film, ci evenimentele conexe, care te ajută să te integrezi într-o piață internațională, să îți faci contacte, să prezinți viitoare povești pe care diverși producători internaționali să le preia…

Acest lucru a fost imposibil la Moscova, pentru că pandemia nu îți oferea șansa să faci nicio adunare paralelă cu proiecțiile de film. În același timp, e lăudabil faptul că au reușit să organizeze un festival în condițiile astea. Aș spune că a fost o organizare extraordinar de disciplinată.

Dar a accentuat sentimentul de singurătate și izolare, pentru că intram la proiecție, vedeam filmul, ieșeam de la proiecție. Apoi pac, ne reîntorceam într-o Moscovă unde ne simțeam mai degrabă turiști decât participanți la un festival.

A existat, însă, și un avantaj al acestei chestiuni, anume că toată atenția a fost îndreptată asupra filmelor. Oamenii s-au uitat la film, au vorbit despre el, atenția nu s-a mai distribuit pe multiplele paliere pe care este organizat de obicei un festival.

Dar tu de ce ai decis să faci trecerea la regie, mai ales în condițiile în care erai deja premiat ca actor?

Cred că am fost preocupat de treaba asta cu filmul de foarte mult timp, de când eram în liceu. Dar nu mi-a fost foarte clar ce presupune.

De exemplu, mă preocupa mult mai tare aspectul superficial, al actorului-vedetă, cu covoare roșii, aparate foto, blițuri. Nu m-am gândit, până să ajung în clasa a XI-a sau a XII-a, că la film există un regizor, un scenograf, un scenarist. Aveam o înțelegere foarte poluată.

După care am devenit actor profesionist, am înțeles că nu e vorba despre covoare roșii, ci despre meșteșug și dragoste pentru povești, iar odată cu înțelegerea asta mai profundă asupra fenomenului am început să simt și niște lipsuri. Să simt că nu-mi ajunge.

Ca spectator, nu am reușit să mă conectez cu filmul românesc. N-am reușit să înțeleg ce poate să îmi transmită mie, deși m-am tot lovit de un public – sigur, o nișă, dar el există – care e îndrăgostit de filmul românesc.

Deci când am început să scriu film, am început să scriu filmele pe care mi-aș fi dorit eu să le văd în limba română. Am încercat să umplu un gol – un gol egoist, ca spectator care vedea lucruri făcute în limba engleză și îl bucurau foarte tare, dar se întreba de ce nu pot exista și în limba română.

Sigur, într-un mod specific culturii noastre, nu niște importuri vulgare, nefiltrate.

Dacă tot ai amintit de nedumeriri și întrebări, aș vrea să te „confrunt” cu un fragment din textul unei proaspete absolvente de UNATC, care a scris pe Cultura la dubă cam așa: „Am absolvit UNATC în cel mai prost an în care aș fi putut să îmi iau diploma de actriță. Sunt șomeră și fără perspectivă.” Pornind de la experiența ta, ce i-ai spune unui tânăr ca ea, care tocmai a absolvit și se simte total descurajat?

I-aș spune să își amintească puținele, dar importantele zone din meseriile noastre în care deținem controlul.

Cred că lucrurile pe care trebuie să te concentrezi când se întâmplă lucruri mari în jurul tău, ca acum, sunt cele mici, care îți pot permite să recapeți controlul.

De exemplu, mie îmi e foarte greu să conving alți actori că sunt multe lucruri pe care le pot face și care țin exclusiv de ei: să gândească propriile spectacole, să se apuce să scrie, să nu se gândească că trebuie să facă doar actorie.

Domeniul spunerii poveștilor e foarte vast. Și eu m-am întâlnit cu prejudecata asta când m-am apucat să fac film, că ce vreau eu, de ce mă apuc de film după ce am făcut teatru, ar trebui să ne vedem fiecare de treaba noastră.

Dar asta e viziunea unei industrii complexate. Repet, acest domeniu al spunerii poveștilor e foarte vast. Și cred că, oricât de clișeu și inutil ar suna, reîntoarcerea la lucrurile simple și mici e un bun punct de plecare pentru dezvoltări viitoare.

Ce faci dacă ai agorafobie și intri într-o piață unde e enorm de multă lume? Te duci într-un colț și să încerci să te repliezi, să îți anulezi această panică. E o analogie destul de bună și pentru perioada pe care o trăim.

Hai să încheiem într-o notă optimistă și să revenim, totuși, la #dogpoopgirl. Ai spus că lansarea în cinematografe e neclară, dar în general, cum ar trebui să arate traseul filmului de acum încolo, care sunt scenariile?

Anul ăsta, traseul filmului va fi în continuare unul festivalier. Pentru premiera în cinematografe avem două scenarii: fie în toamna acestui an, fie în primăvara anului viitor, în funcție de cum evoluează lucrurile.

Și asta e tot ce pot să îți spun în momentul ăsta, pentru că e o mare nebuloasă în fața noastră. Parcă, parcă s-au mai limpezit lucrurile, dar mi-e frică să zic hop până nu sar.

The post Andrei Huțuleac, regizor și actor: “Internetul poate fi folosit și rău. Iar furia mulțimilor iraționale e foarte periculoasă.” appeared first on Cultura la dubă.