Ana Maria Zahariade este vicepreședinte al Ordinului Arhitecților din România, profesoară la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu și laureată a Premiului Herder, oferit de Universitatea de Viena.

În contextul dezbaterii publice privind intenția primarului capitalei, Nicușor Dan, de a suspenda Planurile Urbanistice Zonale pentru 2 ani și al presiunii puse de dezvoltatorii imobiliari pe mediul politic, pentru ca acest lucru să nu se întâmple, am stat de vorbă cu Ana Maria Zahariade, încercând să aflăm de la un specialist respectat în domeniu, care sunt, de fapt, nevoile orașului București.

Vedem cu toții construcții haotice, avem și problema poluării, pe de altă parte e nevoie și de locuințe noi. Am vrea să înțelegem cadrul general al discuției legate de suspendarea PUZ-urilor, puteți să ne explicați care ar fi nevoile orașului și cum putem ajunge la un consens?

După cum ați spus, sunt foarte multe probleme, dintre care unele sunt moștenite, unele sunt noi. Prin moștenite înțeleg din perioada comunistă.

Ele sunt complicate și, în principiu, nu trebuie să credem că vom avea deodată posibilitatea de a schimba Bucureștiul.

Prima problemă care trebuie pusă și care nu prea se pune este problema unei strategii de perspectivă pentru oraș, care să poată fi amendabilă, dacă anumite condiții se schimbă, dar care să poată să asigure o continuitate și o perspectivă.

Această strategie de perspectivă ar fi un PUG nou?

În principiu, în PUG trebuie să gândească această chestiune, să pună împreună problemele reale ale orașului, care țin de chestiuni de poluare, lipsă de spații verzi, până la necesități de dezvoltare.

“Evident, orice oraș are nevoie să se dezvolte. Contează cum se dezvoltă. Că el se va dezvolta pentru niște interese mărunte, private, financiare, sigur că se va dezvolta prost. El trebuie să se dezvolte pentru oraș.”

Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR

Și atunci, PUG-ul care este expirat trebuie refăcut în așa fel încât să țină cont de toate aceste chestiuni. De fondul vechi, care trebuie păstrat, de condițiile de mediu, de circulație, de necesitățile de locuire și altele.

Această chestiune trebuie adunată și discutată.

Una dintre problemele mari, din cauza cărora există toate neajunsurile de azi, și acele PUZ-uri pe care domnul primar vrea să le oprească, pe bună dreptate, vine din faptul că lucrurile nu s-au discutat.

Formal, s-au discutat. Apăreau din când în când și pe lângă facultatea noastră, era la un moment dat o mică plăcuță, unde era un plan mititel, pe care abia îl puteai citi, chiar dacă te pricepeai, unde se spunea că s-a pus în discuție PUZ-ul.

Dar aceste PUZ-uri sunt făcute de specialiști. De urbaniști. Și atunci, de ce au probleme? Dacă sunt făcute de specialiști, de ce e o problemă cu ele?

Da. Ele sunt făcute de specialiști. Eu pot spune așa.

“PUZ-urile, în principiu, trebuie să detalieze într-un fel chestiunile din PUG. La noi se pornește pe dos, fiindcă de când există descentralizare, adică sectoarele iau hotărâri separate, e foarte greu să ții lucrurile la un loc.”

Normal ar fi să se plece de la PUG pentru a îl detalia prin PUZ-uri.

În lipsa unui PUG actualizat, și înțeleg durează elaborarea unuia nou, după ce ar trebui să ne luăm în privința construcțiilor noi? După aceste PUZ-uri sau după PUG-ul vechi?

E foarte greu de răspuns la întrebarea asta. Eu, personal, cred că ar fi bine ca pur și simplu lumea să stea pe loc până când se iau niște hotărâri. Și acele hotărâri trebuie luate cât de poate de profesional și discutate public.

“Cred că e important să existe această posibilitate legală de a ține pe loc puțin lucrurile pentru ca ele să intre pe un făgaș corect, pentru că făgașul pe care au mers nu a fost în regulă.”

Sigur că au fost făcute de profesioniști, dar a fost o perioadă lungă, acum nu mai e voie, dar a fost o perioadă când PUZ-urile se făceau comandate doar de particularul, dezvoltatorul care voia să facă ceva, la cererea lui, și arhitecții sau urbaniștii demonstrau că este posibil.

Acum ce să vă spun? Și aici este o problemă de moralitate, de etică, ca și în alte lumi profesionale. Și aici unii arhitecți și unii urbaniști gândesc în termenii binelui public, dar nu toți. Lumea este diversă și de aceea lucrurile nu sunt simple.

Se vorbește foarte mult despre haosul construcțiilor din București. Este corect să spunem că vina este comună, între dezvoltatori, autoritățile care aprobă acele construcții și arhitecții sau urbaniștii care au participat la proiectele respective?

Despre haosul Bucureștiului se vorbește dinainte de război. Asta e o chestiune care i-a obsedat pe arhitecți și urbaniști. Bucureștiul nu e un oraș obișnuit, el nu s-a dezvoltat pe principiul orașelor occidentale europene.

“Haosul construcțiilor actuale…aș putea spune că sunt foarte multe construcții actuale care sunt foarte nefericite în sine. Sigur că această chestie este în primul rând vina celor care avizează.”

Autoritatea publică trebuie să controleze aceste lucruri. Și nu trebuie să lase să desfășoare abateri grave, depășiri de înălțime sau condiționări stilistice, care trebuie respectate.

Ar trebui să existe și o critică de arhitectură.

Apropo de critică de arhitectură. Vedem cu toții că unele construcții sunt de-a dreptul urâte. Știu că e vorba de opinii subiective, dar mulți oameni le văd astfel.

Cine este responsabil pentru asta? Arhitecții fac compromisuri, în funcție de bugetele și cererile dezvoltatorilor sau pur și simplu sunt și absolvenți de școală românească de arhitectură care văd lucrurile astfel?

Pot să vă spun, din constatările mele, că există o creștere a calității. Adică se proiectează mai bine decât imediat după revoluție. Și e și firesc, pentru că e vorba de obișnuința cu noi materiale, cu noi tendințe în arhitectură.

“Aceasta nu înseamnă că nu există clădiri urâte, să le spunem, sau proaste. Când sunt proaste e foarte grav. Este mai grav uneori decât atunci când nu plac unora.”

De aceea, pentru acest “nu-mi plac” ar trebui să existe dezbateri. De exemplu, dumneavoastră constatați că acea clădire e urâtă. Și îmi dați mie telefon sau oricui altcuiva și spuneți “Hai să discutăm acea clădire.” Și poate că o să vă conving că nu e așa de urâtă, de exemplu, că poate este neașteptată. Dar că ea nu este nici pe departe urâtă.

Atunci înseamnă deja un dialog în legătură cu treaba asta, din care toată lumea are de câștigat: și publicul și arhitecții.

La noi nu prea există acest dialog și fiindcă vedem clădirile când sunt deja ridicate, nu le vedem în stadiul de proiect.

Chiar și atunci, discut o clădire, descopăr niște lucruri despre ea, știu să o judec pe următoarea. Pentru că întotdeauna, într-un oraș se vor construi și clădiri mai bune și mai puțin bune. Eu nu scuz prin asta, dar spun că este, într-un fel, inevitabil, mai ales într-un oraș mare.

Hai să spunem, o fațadă a unei clădiri o pot schimba și chiar înlocui în timp. Dar o clădire care e prost pusă, într-un anume loc, e mult mai greu de dărâmat. Exact cum se întâmplă cu Cathedral Plaza.

“Lucrurile trebuie să fie bine pornite. Mai ales din punct de vedere al reglementărilor urbane, al controlului construcției. La noi chestia asta e la pământ.”

Din punct de vedere legislativ, vă referiți că nu sunt reglementări foarte clare în ceea ce privește o unitate arhitecturală?

Sigur că nu sunt. Apoi, poate că  Bucureștiul nu este un oraș care să însemne o unitate de tipul celei a bulevardelor pariziene, pentru că e altfel de oraș.

Dar se poate construi în varietatea asta cu o anume viziune, de o anume calitate. Asta se reglează prin planurile urbanistice. Mai departe, trebuie controlat.

De exemplu, alături de mine s-a construit o casă care e total inegal construită. Am reclamat-o. A primit o amendă și a rămas tot acolo. Ori asta nu e voie să se întâmple. Deci legea e șchioapă.

Lucrurile sunt foarte complexe și este foarte greu de dat un verdict total.

“Ce este clar este că felul în care s-a administrat Bucureștiul în ultimii ani a fost execrabil. Ba chiar la un mod barbar.”

Spuneați mai devreme că principala vină o au cei care au dat autorizațiile. Din câte știu, în comisiile de specialitate din cadrul primăriilor sunt specialiști, arhitecți. Și atunci cum ajung acești oameni, specialiști, să aprobe astfel de clădiri ilegale?

Ei nu le aprobă pe cele ilegale, ele se construiesc ilegal, fără autorizații. Mai departe, cum decid că răspund cerințelor PUZ-urilor sau PUG-ului, e o chestie de interpretare.

Sigur că și în comisii pot fi oameni cu vederi mai largi sau mai puțin largi. Dar lucrurile trebuie ținute în mână la nivelul avizărilor.

Forța municipală e nulă. Deci regulamentele trebuie să fie cât mai bine făcute, nimic nu e perfect. Dar toate sunt ameliorabile în momentul în care se constată ceva, dar pentru asta trebuie să fii deschis și la feedback.

Deci, problema nu este să căutăm un vinovat.

“Este un complex de împrejurări în care binele public a fost neglijat din diverse cauze, fie neînțelegeri, fie interese de diverse feluri.”

Mesajul dumneavoastră este că ar fi bine să stăm în loc pentru o perioadă. Înțeleg, așadar, că inițiativa primarului Nicușor Dan de suspendare a PUZ-urilor vi se pare una bună?

Da. Eu, personal, susțin această chestiune, pentru binele orașului. Mai departe, nu știu ce implicații poate avea asta, dar sunt sigură că, pentru binele orașului, regândirea lucrurilor de pe niște baze sănătoase, e fundamentală.

Conform Violetei Alexandru, șefa PNL București, Nicușor Dan nu are susținerea consilierilor PNL decât pentru o suspendare de 3 luni. Proiectul de hotărâre privind suspendarea PUZ-urilor va fi dezbătut azi în Consiliul General al Primăriei Capitalei.

The post Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR: “Susțin suspendarea PUZ-urilor, pentru binele orașului. Făgașul pe care lucrurile au mers nu e în regulă.” appeared first on Cultura la dubă.

Muzeul Național de Istorie a României este cea mai bogată instituție din țara noastră, după Banca Națională. O spune chiar directorul muzeului, Ernest Oberalander-Târnoveanu, în mijlocul unui amplu proces de evaluare a patrimoniului instituției pe care o conduce.

Valoarea a doar 60% dintre obiectele evaluate se ridică la peste 1 miliard 300.000 de lei.

Dincolo de estimările financiare, la Muzeul Național de Istorie a României se află dovezile istorice ale existenței neamului nostru și chiar ale omenirii. Patrimoniul MNIR cuprinde piese arheologice cu o vechime de peste 20.000 de ani, bijuterii antice sau bijuterii cu diamante și pietre prețioase, purtate de reginele României, decorații, haine, tablouri, fotografii de arhivă, cadourile primite de familia Ceaușescu de la conducători din întreaga lume, cărți rare, hărți sau documente istorice care atestă întemeierea României.

Toate acestea ar putea dispărea pentru totdeauna dacă un mare cutremur va lovi Bucureștiul.

MNIR este găzduit de Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei, o clădire șubredă, cu o vechime de 120 de ani. Monumentul istoric a intrat în 2002 într-un proces de restaurare, care s-a dovedit a fi începutul agoniei în care patrimoniul nostru se zbate de 18 ani.

De atunci, MNIR este deschis publicului doar în proporție de 20%. Cea mai mare parte a patrimoniului zace în lăzi, cutii sau alte ambalaje, în camere sigilate, departe de ochii copiilor și ai tinerilor care ar putea să le vadă și să înțeleagă ceva din istoria noastră.

Cine este vinovat pentru această situație? Este o întrebare la care probabil “România” ar putea fi răspunsul. Fiindcă ceea ce s-a întâmplat la MNIR are mare legătură cu haosul, dezinteresul, corupția sau impostura care au guvernat țara după 1989.

ÎNCEPUTUL PROCESULUI DE RESTAURARE

În 2002, firma fostului acționar al echipei de fotbal Dinamo, Vasile Turcu, câștiga licitația și începea lucrările de restaurare a celui mai important obiectiv cultural al acelui moment – Muzeul Național de Istorie a României.

Valoarea proiectului se ridica la 4 milioane de dolari și totul ar fi trebuit să se termine în 2006.

După deschiderea șantierului, firma lui Turcu, Romconstruct, a adăugat la contract acte adiționale care creșteau suma inițială de 75 de ori. Ministrul Culturii din 2005, Mona Muscă, a cerut un audit la muzeu, iar ministrul care a urmat, Adrian Iorgulescu, a decis în 2006 să sisteze lucrările.

Clădirea era consolidată doar în proporție de 40%, iar partea refăcută apasă greu pe cea veche.

Au urmat ani de procese cu firma lui Turcu, contractul a fost reziliat în 2012 și abia în 2016 s-a întrezărit o rază de speranță pentru muzeu.

CONCURSUL INTERNAȚIONAL DE ARHITECTURĂ

Ministerul Culturii, condus pe atunci de tehnocratul Vlad Alexandrescu, a lansat pe 1 februarie 2016 un concurs internațional de arhitectură pentru a găsi un proiect care nu doar să consolideze vechea clădire, ci să dea o cu totul altă față muzeului, una modernă, contemporană.

Era o resuscitare a MNIR pentru care Ministerul Culturii punea la dispoziție 100 de milioane de euro, bani împrumutați de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.

Totul avea să fie anunțat cu fast și organizat cu ajutorul Ordinului Arhitecților din România, sub egida Uniunii Internaționale a Arhitecților, iar proiectele au fost jurizate de arhitecți cu o reputație internațională, veniți din 6 țări, dar și de directorului Muzeului, Enerest Oberlander.

În iulie 2016 a fost anunțat proiectul câștigător – o soluție propusă de firma de arhitectură Starh, din București.

Conform promisiunilor autorităților de atunci, în 2020 trebuia deja să avem cel mai modern muzeu din România.

SCANDALUL DINTRE MUZEU ȘI ARHITECȚI

Din păcate, însă, concursul de arhitectură, care se presupunea a fi resuscitarea MNIR, s-a transformat într-o nouă încrengătură de litigii. Iar salvarea patrimoniului național a fost amânată cu alți mulți ani.

După anunțarea proiectului câștigător, directorul Oberlander a ridicat două probleme care au blocat punerea în practică a soluțiilor propuse de Starh.

1. Oberlander susține că proiectul câștigător al firmei Starh nu respecta o cerință a temei de concurs, la care el ținea foarte mult – acoperirea integrală a curții interiorare. Acesta spune că în varianta în limba engleză a caietului de sarcini (terminologie contestată de OAR), apare formularea “curte total sau parțial acoperită”, pe când în limba română este specificat “total acoperită”.

Prin urmare, acesta a anulat concursul, iar problema a ajuns în instanță. În prima fază, muzeul a fost câștigător, dar la Curtea de Apel a câștigat firma Starh.

2. Oberlander acuză atât Ordinul Arhitecților din România, firma Starh, cât și membri ai juriului, că ar fi favorizat proiectul câștigător, în spatele căruia ar exista, spune el, un posibil conflict de interese. Unul dintre partenerii firmei Starh este Iulia Stanciu, vicepreședinte al OAR, iar OAR a organizat concursul.

De celelalte părți, OAR și Iulia Stanciu susțin că participarea firmei Starh la concurs a fost acceptată, după anunțarea câștigătorilor, de către Agenția Națională pentru Achiziții Publice și de către Uniunea Internațională a Arhitecților și că Iulia Stanciu nu era vicepreședinte la momentul anunțării concursului.

După 3 ani de procese și negocieri, Oberlander a decis să anuleze concursul de arhitectură, chiar dacă a făcut parte din juriu, iar MNIR se află acum într-o situație mai gravă decât acum 4 ani, când deschidea apelul internațional de proiecte.

Litigiile continuă cu Ordinul Arhitecților din România, iar OAR susține că nicio instituție credibilă a breslei lor nu va mai gira un nou concurs pentru un director care “nu a înțeles ce înseamnă un concurs și o soluție de arhitectură și a adus un grav prejudiciu de imagine unor prestigioși arhitecți.”

CE SPUN PĂRȚILE IMPLICATE

Domnule director, ați făcut parte din juriu, în momentul jurizării ați citit proiectele în română?

Ernest Oberlander – Târnoveanu, directorul MNIR: În timpul discuțiilor eu am votat contra proiectului, pentru că nu respecta caietul de sarcini în limba română. Acest proiect nu respecta prevederea “curtea acoperită total”, nu respecta prevederea că trebuie să fie maximum 3 nivele subterane pentru depozite, sub curtea interioară, iar ei au pus 4. Și am votat contra și pentru calitatea foarte slabă a proiectului.

Proiectul era mai slab decât unul pe care l-ar fi făcut un muzeograf cu un an de experiență, din punct de vedere muzeologic.

Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR: Asta e o părere personală a domnului director, dar mă uimește, pentru că el a semnat raportul jurului. La orice concurs, decizia juriului e considerată unanimă, iar el a semnat decizia.

Cât despre niveluri, nu era o condiție să fie 4. De regulă sunt 3, fiindcă e mai ieftin, dar asta nu înseamnă că nu se pot face.

Iulia Stanciu, Starh: Cred cu certitudine că domnul director nu înțelege viziunea pe care i-am prezentat-o și pentru noi toate aceste acuzații sunt degradante, noi suntem o firmă de proiectare care participăm curent la concursuri, chiar recent am câștigat concursul pentru sediul Consiliului Județean din Cluj, cu o soluție care nu a fost, cum să vă spun…respectă tema, dar dă o nouă viziune. Asta am făcut și cu muzeul, Clujul a înțeles, ei nu.

Credem că e o lipsă de viziune asupra a ceea ce se întâmplă la ora actuală internațional și a ceea ce ar trebui să fie un concurs de arhitectură.

Sensul concursului este de a vedea dacă într-adevăr acea problemă este corectă sau nu. Prin acest concurs au fost peste 50 de soluții, jumătate nu acoperiseră curtea. Deci jumătate au văzut probleme tehnice, dezavantaje. Există un temei pentru a nu face curtea acoperită.

“Noi chiar am vrut să vedem în ce măsură e posibil să aducem îmbunătățiri și am adus în acest dialog o firmă prestigioasă, care a făcut Tate Modern la Londra. Au venit la București, au văzut situația și au susținut propunerea noastră.”

Iulia Stanciu, arhitect și fondator al firmei Starh

Domnule director, la evenimentul de anunțare a câștigătorilor dumneavoastră ați înmânat premiile.

Ernest Oberlander: Eu am înmânat premiul la locul 3, pe care l-am votat.

Dacă proiectul nu respecta cerințele, de ce nu s-a decis ceva la nivelul jurizării, în loc să se ajungă la un proces care să dureze câțiva ani?

Ernes Oberlander: Pentru că muzeul a fost de bună credință.

“Am acceptat un regulament de concurs în care majoritatea decide. Noi nu ne-am putut imagina că se va manipula rezultatul.”

Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul MNIR

Expertiza tehnică spune că se poate realiza acoperirea totală a curții?

Ernest Oberlander: Sigur. De altfel, acest caiet de sarcini, cu acoperirea totală a curții, a fost realizat împreună cu arhitecți desemnați de Ordinul Arhitecților. Dar la proces au spus apoi că nu se poate realiza.

Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR: Nu este adevărat, domnul director falsifică cu totul adevărul.

În primul rând, mi-aș dori să nu mai existe denumirea de “caiet de sarcini”, pentru că e vorba de o temă de proiectare și de un regulament. Ambele au valoare de lege.

Noi am lucrat împreună cu domnul director și cu oameni de la muzeu. Și când spun noi spun o echipă de profesioniști, de mare încredere.

Din echipa aceea de profesioniști făcea parte domnul Alexandru Beldiman, care a fost ani de zile președintele Uniuniunii Arhitecțiulor și care a pus bazele noului statut al arhitectului după 1989, eram și eu, care sunt profesor de Teoria Arhitecturii de foarte mulți ani la Facultatea de Arhitectură și îndrăznesc să spun că sunt un profesor stimat și corect, era domnul arhitect Ștefan Bâlici, care acum este directorul Institutului Național al Patrimoniului.

Toate acestea fiindcă era în joc o clădire care este un foarte valoros monument istoric al României.

Totul a fost tot timpul discutat cu domnul director, în niște condiții de tensiune și presiune a timpului extraordinar de mare. Domnul director a vrut, nu ne-am dus noi peste el, a vrut să aibă acest concurs înainte de 2018, ca Centenarul să îl consacre într-un anumit fel.

“Domnul director avea în minte exemplul British-ului și spera să se poată așa ceva, curtea acoperită, dar așa ceva nu era permis prin certificatul de urbanism.”

Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR

Datele transmise prin certificatul de urbanism spuneau clar că acea curte nu poate fi acoperită integral.

Și de ce nu s-a specificat asta foarte clar în regulament sau în condițiile temei?

Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR: S-a specificat, dar el își dorea acoperirea totală. Și mai mult, spera ca după ce are concursul, să obțină niște derogări. Atunci, tu, ca autor de temă corect, spui așa: autoritatea contractantă își dorește acoperirea totală a curții interioare. Acest lucru nu e permis conform legislației în vigoare. Se vor face apoi demersuri pentru obținerea aprobării respective.

Concurentul trebuie să știe că dacă se gândește la acoperirea totală, e posibil ca acea soluție să nu poată fi făcută.

Mai mult, în juriu această chestiune s-a discutat. Domnul director a fost tot timpul acolo. Au și scris în raportul juriului că este mai bună o închidere parțială.

Ernest Oberlander: Doamna Zahariade era coordonatoarea din partea Ordinului Arhitecților și dânsa a avut niște atitudini cel puțin ciudate. Înainte de concurs s-a dus cu viitoarea câștigătoare la președintele ANAP pentru a întreba dacă este posibil ca ea, vicepreședintele Ordinului, să participe la concurs. În ce calitate mergea ea cu doamna Stanciu de mână, nu știu.

Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR: Această afirmație este grav falsă.

După ce s-au deschis plicurile cu proiectele, eu am spus că ea este la ora actuală vicepreședintele Ordinului. Concursul s-a lansat pe 1 februarie 2016, predarea proiectului s-a făcut în iunie. Doamna Stanciu a devenit vicepreședintele OAR în martie.

În 30 iunie s-a terminat jurizarea, el ne-a plătit organizarea, deci a fost mulțumit, după care au apărut mici neîncrederi legate de eligibilitatea proiectului câștigător și eventualul conflict de interese, pe care l-am adresat Uniunii Internaționale a Arhitecților.

ANAP ne-a răspuns că nu există conflict de interese sau incompatibilitate. Și Uniunea Internațională a spus că nu e caz de incompatibilitate.

Eu am fost la președintele ANAP înainte de 1 februarie 2016, ca să discut cu dumnealui criteriile. Trebuia ca ele să fie formulate foarte bine și în sensul reglementărilor în vigoare.

Habar nu aveam cine va participa, nici nu aveam concursul lansat.

Iulia Stanciu, Starh: Dânsul se leagă de un lucru care nu este adevărat, pentru că în momentul în care s-a organizat concursul, eu nu eram vicepreședinte la OAR, lucrurile s-au întâmplat după aceea, după ce se predase concursul, deci nu a fost ceva dinainte stabilit. Nu am participat la organizarea acestui concurs și mai mult decât atât, Uniunea Internațională a Arhitecților a girat acest concurs.

Plus că eu nu am spus că particip la acest concurs, nu am spus nimănui. Când s-au deschis plicurile și s-a văzut acest lucru, că este vorba de firma noastră, ca să fie sigur că este corect procesul, s-a trimis întrebare către Uniunea Internațională a Arhitecților, care a confirmat că nu este incompatibilitate.

Și toate deciziile, contestațiile au confirmat că nu este situație de incompatibilitate.

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU PATRIMONIUL MUZEULUI ÎN TOT ACEST TIMP

Dincolo de miza restaurarării, MNIR se luptă de ani de zile pentru protejarea patrimoniului, în condițiile date. A făcut numeroase apeluri către Ministerul Culturii, pentru găsirea unui spațiu de depozitare, însă dincolo de promisiuni nu s-a concretizat nimic.

Clădirea a suferit numeroase avarii, printre care inundații sau prăbușirea unor tavane, ori ornamente exterioare.

Între timp, publicul are acces doar la obiectele expuse în tezaur, lapidarium și la expozițiile tematice tempoare, adică la o foarte mică parte din patrimoniu.

Ce s-a întâmplat cu partea veche a clădirii în acești ani?

Ernest Oberlander: Am luat măsuri ca să ținem clădirea în stare de funcțiune. În fiecare an reparăm, astupăm, atât cât se poate. La ultimele ierni sau la ploi mari nu am mai avut inundații.

Dacă ar fi un mare cutremur în București, ce se poate întâmpla cu această clădire și cu obiectele de patrimoniu?

Riscul este în continuare de prăbușire, am spus mereu, această clădire nu oferă garanții că își va păstra integritatea în cazul unui cutremur major.

În toți acești ani am atenționat Ministerul Culturii că avem nevoie de spații pentru depozitarea patrimoniului și pentru laboratoare. Ultimele discuții le-am avut în ianuarie, anul acesta.

Și ce vi s-a zis?

Nimeni nu spune nu, dar nici nu avem decizii concrete. E nevoie de o sumă mare. Dar, față de valoarea patrimoniului, orice sumă este mică.

Din punct de vedere istoric, ce ar însemna pentru România dacă ar veni acest cutremur și totul s-ar prăbuși peste obiectele de patrimoniu?

Unele piese n-ar mai putea să fie recuperate sau ar fi foarte afectate. Sigur, nu mă gândesc aici la scenariul cel mai negru, prăbușirea clădirii totală sau parțială.

“Scenariul cel mai negru ar fi că după cutremur ar izbucni incendii, din cauza gazului sau indundații, din cauza spargerii conductelor.”

Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul MNIR

În plus, există riscul ca în condițiile de haos care pot apărea atunci, fiindcă autoritățile vor fi paralizate de amploarea dezastrului, ele să fie ocupate cu salvarea vieților și asigurarea de apă și hrană și să nu aibă timp să se ocupe de recuperarea patrimoniului de aici.

Și să aibă loc furturi…

Da, exact. Au fost și cazuri, nu vorbesc pur teoretic. S-au întâmplat cazuri asemănătoare în zone afectat de cataclisme naturale sau mișcări sociale foarte grave.

Ce ar însemna asta pentru istoria României? Practic, vorbim de izvoare istorice care atestă existența acestui popor.

Da. Și altele care sunt documente istorice pentru istoria omenirii, nu sunt numai legate de istoria României.

CE URMEAZĂ

MNIR se află în subordinea Ministerului Culturii, un factor decizional mai mult absent decât prezent în ceea ce privește salvarea patrimoniului național.

Niciun ministru al Culturii nu a reușit să găsească un spațiu de depozitare propice și buget pentru transportul patrimoniului. Acest aspect va deveni obligatoriu atunci când chiar va exista un proiect de restaurare aprobat de toată lumea și lucrările vor fi demarate.

Cel mai greu va fi de transportat Copia Columnei lui Traian, piesa centrală a muzeului. Elementele ei însumează câteva tone.

Am cerut ministrului Culturii, Bogdan Gheorghiu, un punct de vedere referitor la situația actuală și am primit, din nou, o promisiune.

“La Muzeul de Istorie, din păcate, au fost niște chestiuni procedurale care au împiedicat finalizarea lucrărilor, dar am vești bune. În baza acordului cu Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, statul român a contractat un împrumut de 300 de milioane de euro și aproximativ jumătate din această sumă va pleca către finalizarea lucrărilor de restaurare a MNIR.

Vă pot spune că s-au găsit banii necesari, o sumă deloc mică, 150 de milioane de euro. Banii nu se pot pierde, fiindcă vorbim despre un împrumut.”, ne-a declarat ministrul Bogdan Gheorghiu.

Acesta nu are, însă, un plan concret pentru reorganizarea unui concurs de arhitectură și nici nu vorbește despre o posibilă anchetă care să arate cine este vinovat pentru situația în care s-a ajuns.

Directorul Ernest Oberlander-Târnoveanu deține funcția de conducere a MNIR de 10 ani, iar în septembrie 2019 a fost decorat de președintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Ernest Oberlander: Acum noi ne judecăm cu OAR pentru recuperarea banilor pe care i-am plătit pentru organizarea concursului, sumă de la bugetul de stat – 900.000 de lei (aproximativ 200.000 de euro).

Iar pe de altă parte, ne judecăm cu OAR în penal. Vrem să știm cine a modificat, ca să nu spun falsificat, caietul de sarcini în limba engleză. Fiindcă ei au încercat cu obstinație să ascundă cine a făcut.

Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR: Noi, la rândul nostru, solicităm MNIR daune morale în valoare de 1 leu pentru prejudiciul adus imaginii OAR.

Am chemat experți francezi, s-au uitat la temă, i-au și explicat domnului director că trebuie să aștepte soluții de la concurenți, nu să le dicteze. Acești experți francezi au venit de la Ministerul Culturii francez.

“Pentru o casă, poți să zici: domne, am văzut o chestie care îmi place, e casa mea, eu vreau să fie așa. Aici nu e casa lui. MNIR e un muzeu național care ne aparține nouă, României, Bucureștiului și, sperăm noi, Europei.”

Ana Maria Zahariade, vicepreședinte OAR

Acum aveți bani să organizați un alt concurs?

Ernest Oberlander: Nu, în acest moment nu avem alți bani. O astfel de decizie se va lua împreună cu Ministerul Culturii, dar un concurs se va face conform legislației achizițiilor publice.

Sunteți director din 2010. După tot ce s-a întâmplat în acest timp, dumneavoastră aveți ceva să vă reproșați?

Da, în primul rând că am fost naiv și nu m-am gândit la faptul că dorința unora de a se îmbogăți este atât de mare încât vor încerca să încalce pe față un regulament, un caiet de sarcini al unei instituții publice atât de importante.

“Sigur, poți să spui și că dacă eram mult mai insistent poate convingeam factorii politici să acorde mai multă atenție.”

Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul MNIR

În toată această perioadă cred că s-au schimbat 14-15 miniștri ai Culturii (nr: între 2002 și 2020 România a avut 20 de miniști ai Culturii). Nimeni nu a spus că muzeul nu trebuie salvat.

Dar de fiecare dată când se schimbă ministrul, trebuie să spuneți povestea muzeului de la capăt…

Exact.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Patrimoniul nimănui. Povestea românească a Muzeului Național de Istorie a României appeared first on Cultura la dubă.