ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Era pentru prima dată după o lungă perioadă întunecată, în care arta a fost permanent cenzurată, când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.

A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.

Dar a plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”

“Ceea am încercat în cei 3 ani ca director a fost să transform spiritual Teatrul Național. Și nu am reușit.”, spunea acesta într-un text publicat în 2005 în Revista 22.

32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit în acest decembrie ca regizor la Național.

Și a făcut-o la înălțime. Spectacolul său, Mary Stuart, după o adaptare a tânărului regizor și dramaturg britanic Robert Icke, este o impresionantă demonstrație teatrală care reușește să aducă un text clasic în actualitate.

Cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de trei actrițe, pe rând – Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. În formula Ofelia Popii și Raluca Aprodu, se dă cu banul la începutul spectacolului, iar soarta decide ce rol interpretează fiecare, pe când Nicoleta Lefter, actrița Teatrului Odeon, interpretează doar rolul Mary Stuart.

Personajele masculine sunt, de asemenea, impresionante: Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Emilian Oprea, Tudor Cucu Dumitrescu sau Ștefan Mihai joacă exceptional în jurul celor două regine.

L-am întâlnit pe Andrei Șerban în urmă cu câteva zile, la TNB. A venit la interviu însoțit de câinele său din New York, Rocco, poreclit așa după filmul Rocco și frații săi, cu Alain Delon în rolul lui Rocco. Cei doi formează o imagine cât se poate de caldă. Prezența lui Rocco ne amintește, de fapt, că dincolo de realizările sale ca artist, Andrei Șerban este cât se poate de pământean, la fel ca noi.

La 81 de ani continuă să creadă în puterea teatrului de a trezi emoții în oameni. Chiar dacă realitatea societăților în care trăim se simte uneori ca un “tsunami” prin care trecem ca “somnambulii”.

***

Domnule Șerban, în primul rând spuneți-ne, vă rog, cum ați regăsit TNB după 30 și ceva de ani?

Cu totul schimbat, în primul rând datorită renovării, care îl face mult mai spectaculos, mai convingător. Sălile dotate sunt un mare plus, în 1990 era în semi-paragină.

Apoi, diferit e managementul.

Chiar și interimar, George Călin e primul manager care a avut curajul să mă invite după ce am plecat.

Sigur că îi mulțumesc pentru asta. Mădălina Ciupitu a avut grijă de spectacol și este un manager excepțional. Și nu în ultimul rând, actorii, o grupă care s-a sudat foarte bine în jurul celor trei regine. Pentru bărbații actori nu a fost ușor, fiindcă fiecare dintre cele trei regine dorea să repete. E un fel de supliciu pentru ei că au repetat aceeași scenă de zeci de ori.

Iată că am ajuns la final și mă bucur enorm pentru succesul pe care îl au. Sper că spectacolul se va juca mult timp, fiindcă e o piesă politică foarte importantă.

Mi-a zis cineva după una dintre reprezentații că ceea ce se întâmplă pe scenă e exact ce s-a întâmplat în politica românească în ultimele zile. Deci iată ce impact are o piesă scrisă în 1800. E formidabil de actuală.

Ați spus că George Călin a fost primul manager care a avut curajul să vă invite. De ce ar fi avut nevoie de curaj un manager al TNB ca să vă invite?

Pentru că din momentul în care mi-am dat demisia acum 30 și ceva de ani, deoarece mi se puneau foarte multe obstacole, pentru că nu eram comod cu regimul Iliescu, aveam opinii destul de deschise și nu prindeau bine acolo sus, ei bine, de atunci fiecare director a considerat că e mai bine să mă lase în pace decât să mă aducă înapoi.

Locuiesc la New York și e un privilegiu că pot să vin în România și să spun ce vreau. Evident că aceste opinii nu plac tuturor și nici nu mă miră.

În mod ciudat, până și Caramitru, care a făcut mult bine refâcând sălile acestui teatru, din punct de vedere artistic ori nu a agreat cu stilul meu de a face teatru, ori nu știu de ce, dar până și el, un fost prieten, a evitat să mă invite, ceea ce bineînțeles mie mi-a adus tristețe.

V-a adus bucurie această invitație?

Mi-a adus bucurie pentru că e normal să revin pe prima scenă a țării, unde în 1990 am creat cu Trilogia Antică un fel de mini revoluție, asta nu o spun eu, ca laudă de sine, ci este adevărul, a intrat în istoria teatrului românesc, a simbolizat trecerea din comunism la libertate. De atunci, nu știu să mai fi existat un astfel de spectacol, nu am văzut tot, dar nu cred.

Deci a fost ca o revenire acasă, dacă mai poate exista acest cuvânt – acasă, fiindcă nicăieri nu mai suntem acasă. Nici acasă la noi, nici la New York, suntem într-o lume confuză, dementă, nu știm ce se va întâmpla mâine.

Iar la începutul piesei, șansa – aruncarea banului – decide cine va fi regină.

Cum ați ajuns la această soluție, ca actrițele să dea cu banul pentru a decide rolul din fiecare seară?

Robert Icke a făcut prima dată asta, când a montat piesa la Londra, fiindcă a considerat că cele două regine se aseamănă, de fapt, sunt amândouă prizoniere.

Elisabeth se teme că Mary este o invadatoare care vrea să îi ia coroana și o închide 19 ani în temniță. Elisabeth, ea însăși se simte o prizonieră fiind în putere. De ce? Toți politicienii din jurul ei fac presiuni pentru a o manipula în interes propriu, iar ea se simte ca această frază superbă din text “coroana regală e ca o celulă de închisoare plină de bijuterii.”

Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi în putere, femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă desprece înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest, nu este ușor.

Exact când aveați avanpremierele acestui spectacol, în România se discuta despre posibilitatea de a avea o femeie președinte. Cum ați văzut această posibilitate?

Ar fi fost frumos să fie așa, de ce nu, de ce să nu aibă o femeie această capacitate? Dar România este încă o țară dominată de machism, așa că nu știu cât de manipulată ar fi fost această doamnă dacă ar fi avut șansa de a deveni președinte. Dar uite că nici nu a avut șansa.

Sunt schimbări în societate, în lumea teatrului e un curent puternic spre feminism. Se discută destul de militant situația femeii, dar depinde către ce se îndreaptă această mișcare.

În America, după mișcarea woke și cancel culture e un dezastru. Nu o spun pentru că nu sunt femeie, ci o spun în numele artei. Această mișcare distruge arta.

Teatrul e folosit ca o tribună pentru propagandă și militantism. Unde mai este arta? Mergem la teatru ca să fim îndoctrinați politic? Suntem îndoctrinați tot timpul, nu e nevoie să mergem la teatru pentru asta.

Deci aici am o dispută foarte clară cu acest gen de feminism, ceea nu înseamnă că nu mă bucur că femeile devin puternice în teatru, în artă. Sunt foarte multe femei regizoare în lume, și în România, foarte bune, am o părere foarte bună despre femeile care fac artă.

Am văzut în interviurile pe care le-ați mai dat că vorbiți frecvent despre cultura woke din America și despre faptul că nu vă regăsiți în ceea ce promovează ea. În acest context, în ce măsură vă mai regăsiți în America, acolo unde locuiți în cea mai mare parte a timpului?

De aceea am abandonat Columbia University, unde am fost profesor 27 de ani și am fost șef al catedrei de teatru, am plecat exact din cauza asta. Mi se impunea să iau ca studenți tineri de culoare, ceva cu care nu am nicio problemă, am lucrat toată viața mea cu tineri de orice culoare, Teatrul La MaMa era teatrul experiențelor universale, actori din toate țările, de toate culorile veneau.

Dar nu sunt de acord să fiu obligat să iau pe cineva doar pentru că este de culoare, când nu are talent. Am vociferat foarte tare și nu am fost pe placul conducerii Universității Columbia, care este foarte politizată de cultura woke.

De asemenea, obligația de a lua profesori în corpul profesoral doar dacă sunt de culoare sau dacă sunt femei, femei gay, chiar dacă nu corespund profesional. Eu cred în meritocrație, dacă au valoare, calitatea de a inspira tinerii studenți, dacă au o viziune despre lumea teatrului, atunci da. Dar doar dacă ne referim la criteriul politic, este ceea ce se întâmpla în România pe vremuri, când am crescut în epoca stalinistă.

Eu aveam părinți burghezi și am intrat cu greu în liceu, aveam un dosar pătat. Nu eram negru, ci eram pătat social. Exact asta se întâmplă acum în America și asta m-a făcut să mă retrag.

Îmi place să locuiesc la New York, e un oraș extraordinar pe care îl ador, am locuit majoritatea vieții mele acolo, peste 50 de ani, e un oraș minune, al contrastelor, unde mă simt bine. Sunt acolo ca cetățean al lumii, nu ca artist, nu mai lucrez ca artist acolo, lucrez foarte mult în România și îmi place să o fac atât timp cât lucrez ca artist liber, fără niciun fel de propagandă.

Asta vă place acum în România, că aveți libertatea artistică pe care nu o mai aveți în America?

Da.

Culmea, ați plecat de aici pentru a fi liber și după 50 de ani vă simțiți mai liber aici.

Da, exact, am plecat din comunism în America pentru a gusta libertatea la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70 și acum revin în România ca să găsesc libertatea pe care n-o mai am în America. E foarte interesant, e ca un vodevil.

Revenind la spectacol, cum ați ajuns la formula aceasta de distribuție?

Am făcut un casting foarte riguros și la un moment dat erau cinci regine, erau încă două actrițe din TNB care mi-au plăcut foarte mult. Dar și trei erau foarte multe. Robert Icke a lucrat cu două la Londra.

Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.

Niciodată nu știi dacă cineva e potrivit pentru un rol sau nu până nu îl vezi la probă. Nu suntem toți potriviți pentru orice. Și eu, ca regizor, sunt potrivit pentru un anumit gen de teatru.

De exemplu, în America mi s-a propus să lucrez pe Broadway, dar m-am întrebat când voi putea eu să fiu la fel de bun regizor pentru musical, un gen care s-a născut în America? Acolo ești de mic copil educat, crești cu cântece din musicaluri, pe când eu, venind din Europa, nu aveam musicalul în sânge.

Orice actor crede că poate juca orice. Nu e adevărat. Toți avem o anumită tipologie. De aceea, sunt foarte atent când aleg la un casting.

Deci, cu Raluca a fost mai ușor. Apoi am deschis și către actori din afara teatrului. Ofelia Popii, regina Teatrului din Sibiu, tocmai plecase de acolo și era disponibilă. Și cu Nicoleta Lefter lucrasem la un spectacol la Odeon, este o prietenă, a venit și a dat o audiție foarte bună.

Iată, așa am ajuns să lucrez cu ele trei și nu cu altele, deși și altele ar fi meritat, dar nu puteam, erau prea multe.

De ce alegeți dramaturgia lui Robert Icke? e deja al treilea spectacol pe care îl realizați după o adaptare a lui, după Oedip la Bulandra și Doctorul la Odeon.

Pentru că Robert Icke, ca și mine, e interesat de teatrul clasic. Ia o piesă scrisă acum 200-300 de ani sau mai mult, 2000 de ani, și găsește că acea piesă a fost foarte actuală la timpul ei și e foarte actuală și azi. Iar ceva care rezistă după atâta timp merită să îi dai atenție, poate chiar mai mult decât unei piese scrise ieri, pentru că o piesă scrisă ieri nu trece dovada timpului. O piesă care e foarte veche și încă rezistă, înseamnă că e ceva universal valabil în ea.

Și asta mă interesează – universalitatea teatrului. Imediatul și universal. Faptul că vorbește despre noi acum este imediat, dar în același timp nu suntem buricul pământului.

Teatrul s-a născut cu mult timp înainte noastră. Viața celor de atunci este la fel de importantă pentru a învăța ceva de la ei.

Am un imens respect pentru tradiție, la fel cum am un mare interes să fac ceva care corespunde azi.

Icke aduce aceste piese în contemporan fără să trădeze sursa, pe Sofocle – marele autor antic în Oedip sau pe Schiller – marele autor german al secolului 19. El îi aduce în prezent și în același timp este o punte spre trecut.

Cum ar putea acest teatru să ajungă la un public mai larg, la oameni care nu merg în mod normal la teatru și nu fac parte din elita culturală? Este acest tip de teatru unul elitist? Ne uităm la ceea ce se întâmplă în societate și vedem cât de mare nevoie avem de latura emoțională a teatrului.

Eu nu cunosc societatea românească atât de bine și părerea mea e neavizată. Dar, ați folosit cuvântul emoție.

Ceea ce cred adânc este că teatrul este făcut pentru emoție, nu pentru intelect. Vibrația emoției este ceea ce contează în teatru. Mergi la teatru să simți, nu să gândești.

Cei care consideră teatrul politic atât de important vor să te facă să gândești: a, viața este astfel pentru că sunt cei care ne domină și noi suntem victimele lor. Teatrul politic vrea să te opui celor care te opresează. Ok, interesant, just, politic corect, dar asta nu te face să simți adânc ce înseamnă să fii ființă umană.

Ca să răspund la întrebarea cum putem face și un altfel de public să vină, nu știu. Eu fac ceea ce pot. Eu vreau ca actorii, într-o repetiție, să mă convingă, atunci când sunt unicul spectator. Eu mă consider un om normal, dacă mă conving pe mine, cred că îi pot convinge și pe alții.

Problema e că unii încearcă să aducă teatrul la un nivel foarte jos, crezând că atunci vor veni oameni care nu merg la teatru niciodată. Li se dă o comedie foarte trivială, crezând că asta place publicului. Nu. Asta e o crimă – să crezi că aduci lumea la teatru dacă te cobori foarte jos.

Un public, chiar și un public neavizat, un public necultural, când vine la teatru are o sete pe care nu o recunoaște, nu o știe. Dorește ceva mai inteligent, mai sensibil decât viața lui. Spectatorul nu știe de ce vine la teatru, dar este atras spre ceva. Să îi dai o mâncare prost făcută sau de la fast-food-ul cel mai infect, nu este soluția.

Soluția este să-l ridici la un alt nivel. Nu să îl sperii, nu să faci un teatru pentru snobi, ci să faci un teatru al emoției umane. O căutăm cu toții și nu o găsim întotdeauna. Pentru mine asta contează, să găsesc acea emoție universală.

Foarte multă lume se întreabă ce vă dă energie să continuați în teatru, după ce ați montat atât de multe spectacole și ați cunoscut deja succesul la cel mai înalt nivel. De ce o faceți?

Sunt ceea ce spun americanii – workaholic. Sunt sclavul muncii. Sunt sclavul teatrului. Ceea ce nu e o expresie foarte plăcută pentru mine. Aș vrea să-mi trăiesc mai mult viața în viață, dar viața în teatru mi se pare mai interesantă, mă inspiră.

Și lucrez și pentru a încerca să fac bine altora, actorilor. Sunt foarte interesat în actori, ceea ce nu se întâmplă la orice regizor, și simt că am și o responsabilitate față de spectatori.

Mă bucur că toate spectacolele pe care le-am făcut se joacă ani mulți, pentru că nu sunt făcute pentru festival. Unii regizori lucrează pentru festivaluri, fac spectacole poate avangardiste, originale, dar care nu sunt pentru publicul mare.

Când eram tânăr, am făcut multe spectacole pentru festivaluri cu Teatrul La MaMa, am fost în 30 de țări, la cele mai mari festivaluri, și mi-a plăcut. Dar acum am ajuns la o vârstă la care nu mă mai interesează asta.

Vreau să fac spectacole pentru sufletul oamenilor.

Pentru că suntem la TNB, în Piața Universității, și pentru că se împlinesc zilele acestea 35 de ani de la Revoluție, nu pot să nu vă întreb cum ați primit în acele zile vestea a ceea ce se întâmpla acasă?

În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România.

Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.

Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.

Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.

Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii.

E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.

35 de ani mai târziu, în acest decembrie încă ne punem problema democrației în România. Alegerile au fost anulate, suntem martori la ascensiunea unui val de extremism, poate că dumneavoastră aveți o privire mai obiectivă, din afară. Ce credeți că se întâmplă aici?

E uluitor ce s-a întâmplat cu alegerile și cumva teama de ceea ce e posibil dacă se ajunge la extremism este o teamă mondială. E peste tot. Eu spun banalități acum, România nu mai e deloc diferită de ceea ce se întâmplă în alte părți.

Plecăm în două săptămâni înapoi la New York și îmi e teamă să mă gândesc la ceea ce va fi la momentul „încoronării” lui Trump, habar nu am ce va fi din ziua aceea, dacă neofascimul se va instaura sau nu.

Sper că nu, dar atât de mulți democrați, până și foști colegi woke de la Universitatea Columbia, cu care eu am intrat în conflict, exact aceiași oameni acum îl pupă în fund pe Trump. Iată cât de lași putem fi. Suntem lași în România, în America, peste tot.

În același timp suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul. În acest moment e un tsunami al planetei.

Dar cum credeți că am ajuns în situația asta, de a ne teme de un val înfricoșător de extremă dreapta, la aproape 80 de ani distanță de când credeam că el a murit?

Cred că niciodată nu ne-am trezit dintr-un fel de somnolență, în fiecare zi mergem cu valul și trecem prin situațiile astea ca niște somnambuli. Nu există o trezire adevărată a conștiinței. Nu reacționăm la ceea ce ni se întâmplă.

***

Spectacolul „Mary Stuart” se reia la TNB în ianuarie 2025, dar toate reprezentațiile programate sunt deja sold out.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Șerban: “Suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-un sistem educațional șubrezit de lipsuri și mânjit de factorul politic, latura umană, vocația și dedicarea unui profesor devin cu atât mai importante.

De Ziua Educației, am rugat mai mulți oameni de cultură să ne povestească, dacă au, o amintire despre un profesor care le-a marcat evoluția.

Poveștile de mai jos sunt o gură de speranță și felul nostru de a mulțumi tuturor dascălilor care au contribuit la dezvoltarea noastră umană, emoțională, mai presus de lupta surdă pentru note.

Sunt rari și merită aprecierea noastră.

***

Carmen Lidia Vidu, regizoare de teatru și film:

“Delia Ilea este profesoara pe care nu am avut-o niciodată, de care am avut nevoie, așa că am împrumutat-o de la alții.

A fost profesoară de informatică pe vremea în care eu studiam la liceul “Moise Nicoară” din Arad. Este mai mare cu 2 ani decât mama mea, dar încă arată ca o puștoaică rockeriță, transformată în ultimul timp într-o înfocată maratonistă.

Undeva pe la 13-14 ani am cunoscut-o prin prisma unui concurs de cultură generală. Am devenit cele mai bune prietene și așa am rămas. Prin 2005-2006, Delia mi-a dat să citesc literatură sud-americană, m-a dus în Timișoara la concertele de jazz de sub pod, la festivalurile de teatru și de film din țară. Pe la 16-17 ani, Delia mi-a vorbit de yoga, de veganism.

Cu Delia am fost la mare, la Costinești, în Golful Francez, prin Delia am cunoscut actori și Teatrul de Stat din Arad.

Este cunoscută în Arad că fiind mama animalelor și a păsărilor. Salvează tot ce găsește: câini, pisici, ciori, porumbei, rozătoare…

Delia a fost mereu altfel. Regalistă printre tovarăși, nu s-a încadrat niciodată în femeia-clasică, profesoara-clasică. Și, totuși, a fost profesoara și prietena model.

Pare cool și mega normal ce spun despre ea, dar atunci, imediat după Revoluție era, totuși, o tipă care ieșea din orice tipare. Pe vremea aia era o aberație să-ți pese de animale și de păsări, să nu mănânci carne, să practici yoga, să divorțezi la câteva săptămâni de la nuntă, să strigi în gura mare că ești regalistă printre comuniști și să investești în tineri.

A plătit mereu din banii ei pentru “școala altfel” pe care generația mea nu o avea în program. Delia trece prin viață cu delicatețe, cu dragoste pentru cultură și cu poftă de a-i educa pe cei tineri.

Mi-a prins bine dragostea ei de doamna profesoară.”

***

Doru Pușcașu, solistul trupei “om la lună”:

“Un om care mi-a marcat adolescența a fost Camelia Bucur, profesoara de socio-umane de la Colegiul Național “Grigore Moisil”, din București.

Noi eram a IX-a, dăduserăm de gustul libertății și eram destul de greu de controlat, iar profesorii se împărțeau în două – cei de care ne era frică și cei cărora le era frică de noi. Ambele categorii încercau să își câștige respectul prin poziția de forță și simțeau mereu nevoia să ne dea lecții.

Iar noi, evident, credeam că le știm pe toate și nu răspundeam prea bine la poziția lor de forță. În plus, bâjbâiam, ne căutam locul, ne descopeream, ne străduiam să ne remarcăm și să părem cool, așa cum fac adolescenții.

Îi sfidam și ni se părea că eram rebeli în felul ăsta.

Camelia a vorbit cu noi pe limba noastră, a coborât din turnul profesorilor și ne-a considerat egalii ei.

A avut răbdare, a râs cu noi și de noi, ne-a învățat să învățăm și să gândim cu mintea noastră, să ne punem mereu întrebări, să punem lucrurile la îndoială și să nu mai trăim cu certitudini.

Ne-a luat așa în plină criză adolescentină și nu a dat cu noi de pereți, ci dimpotrivă, ne-a ascultat și luat în seamă. Și ne-a făcut să o iubim și să o respectăm, așa cum ar trebui fiecare profesor să o facă. Pentru că respectul vine din puterea exemplului, din răbdare și bunătate. Și te poți impune ușor și în fața unei clase de-a IX-a, plină cu superstaruri închipuite.”

***

Iulian Tănase, scriitor:

“Și-a pierdut un picior în urma unui accident. Am înțeles că nimerise sub roțile unui tren, nu știu detalii, știu doar că se întîmplase cu niște ani înainte de a intra eu, în 1988, la liceu (Liceul „George Bacovia“din Bacău) și de a-l avea ca diriginte. Era profesor de germană. Îmi spunea Herr Von Tănase.

Mi-a plăcut de el pentru că vorbea calm și era un om cald. Și pentru că avea umor. Și pentru că mie îmi plăcea germana.

Era un tip înalt, purta ochelari, costum și cravată.

Înainte de Revoluția din ’89, care m-a prins în clasa a X-a, îmi amintesc că, uneori, la orele de dirigenție, trebuia să prezentăm, cîte doi elevi, discursurile tovarășului Nicolae Ceaușescu, consemnate în „Scînteia Tineretului“.

Pe mine mereu mă umfla rîsul cînd, așezat la catedră, trebuia să fac asta, însă domnul diriginte a fost îngăduitor cu mine. Eram, aș îndrăzni să spun, cel mai bun la germană din clasă și asta a consolidat și mai mult simpatia noastră.

În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.

Ironia a făcut ca la Bac să îmi pice „Mein teures Bein“, de Heinrich Böll, despre un tip care își pierduse un picior în război, la fel ca dirigul meu, Constantin Bălinișteanu, care luptase, și el, într-un război existențial cu sine însuși.

Pe care, es ist ziemlich klar, l-a cîștigat, din moment ce eu sînt unul dintre elevii pe care el, ca prof, i-a cîștigat, și asta pentru totdeauna.”

***

Monica Felea, distribuitor de film:

“La 13-14 ani eram un copil destul de chinuit, revoltat în grupul de prieteni, la școală mediocru, în familie un soi de copil-problemă. Nu știu altfel cum ai putea numi un copil care chiulește, fumează în curtea școlii, se bate cot la cot cu băieții și are nota 8 la purtare.

Pe doamna Iosifescu o știam de câțiva ani, era profesor la Palatul Copiilor, unde conducea Cercul de Ecologie, la care mă înscrisesem prin clasa a V-a fără să mă afirm, ci mai mult din lipsă de ocupație și cu gândul la taberele gratuite în care mergeam uneori vara.

Peste perioada mea de rebeliune s-a suprapus brusc o perioadă în care ”profa de eco” a început să-mi acorde mai multă atenție, să-mi dea mai multe responsabilități și să mă implice în mai multe proiecte.

A început cu mici concursuri locale, au urmat tabere, proiecte de ecologizare, concursuri naționale și chiar conferințe internaționale.

În mai puțin de doi ani m-a transformat dintr-un copil-problemă într-un lider de echipă cu responsabilități și-am realizat asta mulți ani mai târziu.

Doamna Iosifescu era bătrână sau cel puțin așa o vedeam noi atunci – ziua ei coincidea cu Ziua Pământului, iar gluma noastră era că ”întâi a fost profa, apoi Pământul” – dar ne-a tratat mereu ca pe niște egali.

Ne-a oferit toată libertatea și încrederea – în tabere eram singura echipă din țară în care fetele și băieții dormeau în aceeași cameră.

Când organizatorii strâmbau din nas, le spunea mereu ”copii mei stau împreună, au grijă unii de alții, eu am încredere în ei”.

Ne vorbea despre sex și ne încuraja să trăim experiențe despre care noi doar auzisem, ne pedepsea atunci când îi ieșeam din cuvânt prin câteva priviri în fața cărora înghețam, ne-a dus la bar și la discotecă, la concerte, la mare și la munte.

Ne-a învățat să protejăm natura, să fim cei mai buni în tot ce făceam, să avem grijă unii de alții, să împărțim tot ce avem cu colegii de grupă, să nu mințim, să nu ne fie rușine. Ne-a dat curaj și ne-a ajutat să fim ceea ce suntem azi. Și suntem toți bine.”

***

Gabriel Bebeșelea, dirijor:

“Cadrele didactice au un loc special în viața mea, iar asta nu e doar pentru că părinții mei și-au dedicat întreaga viață sistemului educațional, făcând parte din tot mai rara categorie a celor care iubesc ceea ce fac și sunt pasionați de a se dezvolta mai întâi pe ei înșiși și abia pe urmă pe copiii din fața lor.

Nu vreau să vorbesc despre un singur profesor sau mentor; ar fi injust.

Foarte speciale în perioada de început a dezvoltării mele au fost două profesoare, cea de vioară și cea de teoria muzicii din ultimul an de liceu, care m-au susținut cu abnegație să merg pe drumul dirijatului.

Apoi, rând pe rând, fiecare profesor sau mentor au schimbat sau dezvoltat ceva în interiorul meu.

Începând cu Petre Sbârcea, Horia Andreescu sau Mark Stringer – primii mei profesori de dirijat, continuând cu Bernard Haitink, Kurt Masur sau  Alberto Zedda, cu care am avut șansa să mă perfecționez.

Iar elementul comun și cel mai important lucru pe care mi l-au oferit este darul studiului.

Din fericire, învățatul în muzică nu se sfârșește niciodată, așa că, pe lângă partiturile și cărțile studiate, învăț de la toate orchestrele și toți muzicienii cu care iau contact. Și nu numai cu muzicienii…”

***

Radu Nițescu, poet:

“Cât am fost student la Litere și mai apoi la master, am întâlnit vreo douăzeci de profesori, poate mai mulți, de care m-am apropiat și cărora le sunt recunoscător pentru cum și-au ținut cursurile și pentru ce m-au învățat. Dar despre ei am mai vorbit și cu alte ocazii.

O să mă întorc mai mult în timp de data asta; am avut acum o săptămână sau pe-acolo reuniunea de zece ani de la finalul liceului.

Ne-am strâns în curtea liceului vreo 15 elevi și vreo 6 profesori – unii mai sunt plecați, apoi, complicat și cu pandemia; între aceștia din urmă m-am bucurat tare mult să-l revăd pe Gabriel Săndoiu (sigur, nu numai), proful cu care am făcut în liceu logică și filosofie.

În anii ăștia care-au trecut, m-am întâlnit în repetate rânduri cu (foști) elevi de la Sava sau cu participanți la Centrul de Excelență în Filosofie, unde dl. Săndoiu predă, și cred că de fiecare dată am ajuns cu vorba la el, ceea ce arată că nu numai eu l-am îndrăgit.

La reuniunea aceasta, de altfel, ne-a și ținut o mică lecție despre negație și verbe modale. Îi urez domnului profesor să farmece în continuare cât mai multe generații de elevi.”

***

Valentin Șerban, violinist:

“Dacă există un profesor care să îmi fi schimbat radical cursul carierei, acela este Maestrul Ilarion Ionescu Galați. Violonist excepțional în tinerețe și unul dintre cei mai de seamă muzicieni și dirijori români, din păcate cunoscut mai puțin ca pedagog.

Am avut marele noroc de a-l întâlni în anii liceului și de a afla ce înseamnă cu adevărat cântatul la vioară. Am regretat mereu că nu l-am întâlnit mai devreme, dar tocmai acest gând m-a împins să învăț cât de mult posibil de la el. 

Țin și acum minte prima dată când i-am cântat. Nu eram arogant, dar aveam siguranța unui copil care nu știe prea multe și după ce îi cântasem partea a treia din concertul de Mendelssohn (într-un tempo probabil mult prea rapid) mi-a spus: “bine, bine. Bravo. Te crezi bun?… nu esti.” Acel sec și înțepător “nu ești” a fost începutul căderii ignoranței mele în ceea ce privește cântatul la vioară.

Începusem de la zero totul, cu probleme tehnice elementare.

Îmi arăta ce ar fi trebuit să învăț în primii ani de școală, dar din cauza unui sistem profund defect, în care oamenii cei mai slabi ajung să predea mai departe neștiința lor copiilor, a trebuit să aștept ani buni și să mă lupt cu defecte foarte târziu.

Unele defecte pe care în continuare încerc să le rezolv. 

Am lucrat cu mulți muzicieni de-a lungul anilor, dar nu am întâlnit pe nimeni cu un spirit pedagogic așa de natural și cu pasiunea și ingeniozitatea de a căuta și găsi soluții în cele mai neortodoxe momente. 

Îi doresc oricărui muzician pasionat care caută mai binele, să își găsească propriul maestro, cum eu l-am găsit pe al meu.

Îi datorez totul.”

***

Adi Bulboacă, fotograf:

“Pentru că în școala primară trebuia să ținem un “caiet cu expresii frumoase”, pe care să le folosim când aveam de scris compuneri, ani întregi i-am pasat maică-mii temele la română.

Ea n-avea nicio problemă să scrie despre “luna grandioasă care se oglindește în lacul cristalin” sau despre “frunzele arămii care coboară într-un dans și formează un covor nesfârșit in mii de culori de toamnă”.

Pentru că m-am obișnuit așa, am continuat să mă eschivez de temele de la română și în școala generală. Dacă se nimerea să citesc tema în clasă, îi dădeam înainte cu toate epitetele, comparațiile și metaforele scrise de mama, ca și cum erau ale mele.

Asta până într-o seară din clasa a VI-a când, după ce am copiat compunerea scrisă de maică-mea, m-a lovit grija de ce or să zică colegii mei când ditamai băiatul de 12 ani scrie despre cum “vântul suflă peste dealurile ninse ca într-o lumânare” sau ceva așa, că am pus mâna și am scris tot ce am găsit mai personal în mine.

A doua zi am avut norocul să mă pună profa de română, doamna Bora, să-mi citesc tema.

Am început cu vocea gâtuită, dar după primul minut mă simțeam dezlănțuit. În clipa în care am terminat de citit, profa a zis atât: “În sfârșit ai scris tu, așteptam de foarte mult timp asta, continuă la fel”.

Am continuat să scriu cu o plăcere pe care nu o cunoscusem până atunci, am mers la olimpiade și într-o măsură destul de mare, eforturile mele erau forma recunoștinței pe care o aveam pentru doamna Bora.”

***

Andrei Huțuleac, actor și regizor de film:

“Cred că m-au marcat într-un fel sau altul toți pedagogii care mi-au cântat de-a lungul timpului în strună, de câte ori a venit vorba despre aplecarea mea către actorie, teatru și (în final) către tot ce ține de domeniul spunerii poveștilor.

Încep cu educatoarea de la grădiniță, doamna State, care de câte ori nu mai știa cum să stăpânească hoarda de copii vocali, ne scotea în fața clasei pe mine și pe colegul Adrian Buță, ne ajuta să ne punem nasuri ca niște cornete, făcute din coli de hârtie A5 și ne lăsa să improvizăm scenete în râsetele și aplauzele colegilor care, brusc, se linișteau.

Apoi, în clasele 1-4, doamna învățătoare Matei mi-a dat să învăț un monolog din „Amintiri din Copilărie” de Ion Creangă și m-a plimbat cu el, ca pe maimuță, pe la toate clasele din liceu. Așa a arătat primul meu turneu.

Evenimentul a atins apogeul când am interpretat monologul în fața întregii școli, în amfiteatrul liceului, cu ocazia închiderii anului școlar. Așa de tare mi-au plăcut aplauzele că n-am mai vrut să mă dau jos de pe scenă, deși terminasem tot ce aveam de spus.

Pe urmă, în școala generală, profesorul de Limba și Literatura Română, Corneliu Goldu, a fost primul adult care mi-a adresat pe un ton serios întrebarea: „Auzi, tu te-ai gândit vreodată să te faci actor?” Eu mă gândisem, dar nu îndrăznisem să mă iau în serios cu treaba asta.

Când l-am auzit pe el întrebând așa, fără urmă de condescendență sau ironie, am început să mă gândesc că poate nu sunt singurul nebun care crede că acest lucru ar fi posibil.

În final, la liceu, profesoara de Limba Franceză, Mihaela Dumitriu, care, în ciuda francezei mele de baltă, mă încuraja să iau parte în diverse piesete pe care le prezentam de Ziua Francofoniei și o altă profesoară excepțională de Limba și Literatura Română, Diana-Cătălina Popa, au adunat într-un context prielnic mai mulți d-alde mine cu care am lucrat primele două spectacole ceva mai serioase. „Angajare de Clovn” de Matei Vișniec și „Frumoasa poveste a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o prietenă la Frankfurt”, de același autor.

Nu pot să nu-l trec în lista asta, oricum nedreaptă, pe primul meu profesor de actorie, Grigore Dristaru, actor al Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Primul actor profesionist pe care l-am cunoscut în civil, în afara scenei, și de la care am învățat ABC-ul acestei meserii.

Pe vremea cursurilor cu dânsul, de la Școala Populară de Arte, aveam dicția cam de vreo trei ori mai bună decât o am acum.

Între timp, Grigore Dristaru a plecat dintre noi. Și poate că și din acest motiv, inițiativa „Cultură la Dubă” mă bucură. Pentru că îmi oferă șansa de a nu uita.”

The post Profesori de neuitat appeared first on Cultura la dubă.