“This is your responsibility – to look at all the parts of yourself, even the ones you don’t like, the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made, and then ask yourself: okay, now what do you want to do with that?”

Departure. For an 8-year-old child, departure can be a concept absorbed far too early, especially when it leads into the unknown. It becomes, however, bearable when accompanied by a mother determined to offer a new life.

Departure is deeply rooted in Sebastian Stan’s life story. He left Constanța as a child, leaving behind his beloved grandparents and his friends from the apartment building stairwell. He arrived with his mother in Austria, then in America, in New York. And later, his acting career would also involve countless other departures.

But today we won’t talk about leaving – we’ll talk about returning.

With an extraordinary ability to transform, choosing vastly different scripts, Sebastian Stan is now one of the most acclaimed actors in Hollywood, a Golden Globe winner and an Academy Award nominee. He holds dual citizenship – American and Romanian.

And in just a few weeks, he will be seen for the first time in a Romanian film, Fjord, directed by Cristian Mungiu – exactly where any cinema artist belongs: at the Cannes Film Festival, in the official competition.

To get close to a celebrity like Sebastian Stan, you would normally have to pass through an army of agents, managers, publicists, or quite literally, security personnel.

On the Fjord set in Norway, however, things were different. For over a month, Stan set aside his invisible superstar cloak and integrated himself into the various layers of the film crew, made up of Romanians, Norwegians, Swedes, and Finns.

Typically, such a celebrity gives interviews rarely and only to major, internationally known publications.

The fact that Sebastian Stan chose to give his first interview in Romania after his Oscar nomination to a small publication like Cultura la dubăsays much more about him than about us. It is just one of the ways in which he uses his notoriety in service of others – to support causes he believes in, causes that otherwise do not receive much attention. With the same reasoning, he supported, as a producer and financier, the debut feature film of a Romanian director – A River’s Gaze, by Andreea Borțun.

The conversation with Sebastian Stan flowed as naturally as possible and touched on personal subjects that help us discover him beyond his acting career. From the search of a child suddenly awakened in a completely different world, to the 42-year-old adult trying to find his true identity and his role on earth. All of this, in the context of the painful loss of his father – “I only spoke Romanian with my father, which created a very special intimacy between us, like an invisible thread that belonged only to us.”

What role does film play in all of this? It is the art form through which Stan can bring his most authentic contribution to a world torn by conflict. And it is also part of his own personal search.

The interview took place in Norway, in April 2025, during a filming break. Sebastian chose to speak in Romanian, though at times some ideas were expressed in English.The material also features the first images of Sebastian Stan on the Fjord film set, captured by photographer Adi Bulboacă for Cultura la dubă.

***

“Sebastian, we’re in Norway, close to the end of filming on Fjord. First of all, how are you, how do you feel here?

I can’t even believe we only have two weeks left and we’re done. It’s a bit strange here, you’re in a different state. After so much time spent here, in isolation, among these wild mountains, it’s like you no longer know whether the thoughts that pass through your mind truly belong to you or to the character.

Probably this very austerity of the landscape was perfect for me, it helped me disconnect from anything else and sink into a completely different world, one that feels almost timeless.

Being in this location helped us a lot to understand what life would be like here for this family in the film, what each character’s world would look like. It really is a space where the boundaries between you and the role gradually blur, which is wonderful, right?

Before I left, I didn’t really have time to think about what it would be like here from an objective perspective, being a totally new experience, after all, it’s my first film with a crew made up of so many Romanians.

What made you accept this project and work with Cristian Mungiu?

I’ve wanted for a long time to collaborate with Cristian. If I look at the last few years, I can say I’ve become more and more dependent on directors and on stories that allow me to go into the character’s depth.

I like to discover in myself and in the character something unexpected, maybe even frightening, that kind of fear that pushes you to dig deeper.
That inner fear, of not being fully prepared or of failing in front of a new nuance, of a character foreign to me, is what I’m looking for, I think it’s what makes me grow as an actor.

I have admired Cristian since I saw his first film. We met a few years ago and kept trying to find a project to work on together. In the end, we found this one and I’m grateful it came together.

You have lived most of your life outside Romania and you’ve already had extraordinary film projects in your career. How can you explain this desire of yours, to have not only a personal connection to the country where you were born, but also a professional, artistic one? How and when did this desire or need appear and what lies, in its depth?

Romania is the place where I was born and where part of what I am today was formed. And yes, for a long time I wanted to get involved in a Romanian cinematic project.

My first project with the Romanian film industry isn’t this one, Fjord, but the film directed by Andreea Borțun, “Malul Vânăt” (A River’s Gaze), where I got involved as a producer and financier. It made me very happy that I had this opportunity to be part of, to support a project by a young director, at the beginning of her journey, on her first feature film.

I think it’s very important, if we can, to support such new voices. Often great careers are born from these first steps. Think of Martin Scorsese, who debuted with Who’s That Knocking at My Door (1967) thanks to the support of producer Roger Corman, opening the road toward masterpieces like Taxi Driver later. I won’t say that my support was just as decisive, just as important, but I tried to be there for her in this effort as much as I could.

My roots are there, even if I left at only 8, and my first return was only at 21. That long break made the return not just physical, but much more revealing, I could even call it spiritual.

I needed to mature, to gather experiences and, most of all, to cultivate my curiosity and my desire to better understand where I come from. This rediscovery influenced me a lot from the start of my career, realizing that my place of origin and the traits that set me apart are, in fact, parts that define me and support me in life – after a large part of childhood I only wanted to fit in and be like the others.

Being different societies I had to adapt to (n.r. Austria, USA), it’s probably natural to want to belong.

With age, you realize that uniqueness doesn’t come from what you share with others, but precisely from those qualities and experiences that shape your own identity and challenge you to build a path of your own. Our differences and particularities are, in the end, what give us an original perspective on the world and allow us to live detached from norms, in accord with who we truly are.
This matters enormously, especially in the film industry, where, as an actor, everything starts from how you find your voice.

I think success also depends on the power to express yourself honestly, which often comes from your own roots, feelings, and life experiences. That is exactly what stands behind the ability to understand the depth of characters and stories I was talking about earlier, but also of the people you work with, each with their unique history. That richness makes the performance alive, relevant.

These thoughts have always followed me and made me want more and more to return to the place I left, a place that appears to me in some bizarre memories from the Revolution of 1989, but especially in those with my grandparents, family, friends from back then, with how “the grown-ups” related to each other and to the social and political situation of those times.

All of that took shape around 2003, when I met a Romanian woman, Alexandra Tînjală, who later became my friend.

I was in England with my acting classmates from America, from Rutgers – where I was going to college. She was friends with someone in my class and that friend said: hey, you’re Romanian, she’s Romanian, talk. I, until then, had no contact in Romania anymore. I hadn’t kept in touch with the kids I played with in childhood. My grandparents, poor souls, had died. I had nobody anymore. We were all gone.

And because of Alexandra I began to rediscover Romania, Romanian cinema, Romanian directors. She introduced me to the Romanian new wave – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, then to Radu Jude’s films and other Romanian directors. She sent me films: “The Death of Mr. Lăzărescu”, “4 months, 3 weeks and 2 days”, “12:08 East of Bucharest” – which remains one of my favorite films, and many others.

I remember that around 2008 she brought me a DVD with Cristian’s film “4 Months, 3 Weeks and 2 Days”, which she had gotten his autograph on. I’m really curious if I can still find it at home. That would be something!

Then I started to get involved in Alexandra’s volunteer program, Our Big Day Out, as a volunteer, which targets children in placement institutions and disadvantaged people. Alexandra is also a volunteer of the NGO The Alex Fund, founded by Leslie Hawke (n.r. Ethan Hawke’s mother).

They, this NGO, The Alex Fund, had an event at Lincoln Center, in New York – the screening of Cristian Mungiu’s film, Graduation. And Alexandra invited me to this screening, a perfect occasion to meet Cristian Mungiu, especially since I lived in New York.

So I took my mom with me, and at this event I met Cristian for the first time. I don’t think he knew anything about me then. It was happening around 2016, I think.

How did your relationship develop after that moment? Did you keep in touch?

Until 2018 I didn’t hear anything from him, but in 2018 Alexandra suggested that he invite me to the American Independent Film Festival, in Bucharest. There I was invited with the film “I, Tonya”, in which I had just acted. In that same week I also met Corneliu Porumboiu, whose fan I already was for a good few years. And only from then on can I say I kept in touch more often both with Cristian and with Corneliu.

You said earlier that you had several attempts to work together, but only now you matched. Do you feel this collaboration with a Romanian director came at exactly the right moment in your career?

Yes, now, after more than 20-something years in this business (it’s very interesting to hear myself saying that), I realized much more that, surprisingly, you can’t control everything, no matter how much you want to.

You always want to work with certain directors, to get specific roles, but for me all the important films, from “The Apprentice” and “I, Tonya”, “A different man” and now, “Fjord”, came exactly when I wasn’t expecting it.

It was as if I let myself be carried by the wave, as if I raised my hands in the air and said: you know what? If it’s meant to be, it’s going to happen, if not, not. And right then, letting things flow naturally, everything came together.

And I feel extremely lucky that ‘Fjord’ came together. We were talking about it back in the summer of 2024 and I still wasn’t sure if we would do it in December or January, but in the end, here we are, it happened now, in spring. And yes, it feels like it was meant to be that way.

I had also talked with Cristian about R.M.N. We tried then too to see if that film could suit me, but we didn’t synchronize.

And I think, in the end, Fjord is much more suitable for us.

What is it like to work with him? Did you get used quickly to his style on set, with long takes, with many takes?

It’s fascinating to work with a director who has such a personal and meticulous style. What I like most in this job is that every director comes with their own methods.

It’s somehow a moment that never stops exciting me. As an actor you have to always be open to absorb something new from each project – what worked in one film doesn’t necessarily mean it will work in the next.

Also, I don’t like to play the same thing all the time, it becomes boring.

This very instability makes a creative career feel alive. Somehow it forces you to reinvent yourself constantly, to discover all kinds of unsuspected resources in you, especially with a director who reconstructs reality down to the millimeter. I admit (laughs), I need someone to guide me. I think trust in directors is crucial.

Since I saw his first films I noticed his unmistakable style: each scene is kept as a long sequence, sometimes 20 minutes, and sometimes with a hundred people involved. And you watch those sequences and you feel like you’re watching a documentary – the actors don’t seem to act a role, they seem to live the story. I think that’s how the situation becomes very real, believable.

But I didn’t know how much he works on what we see, how attentive he is to every detail.

For example, he worries down to the millimeter how a child sits in a corner or how a flag flutters, everything is thought through meticulously to create impeccable visual authenticity.

After seeing all these things, I look at him now more as a complex artist, almost like a painter. You can stop his films on any frame and look at it like a work of art. And I don’t think that’s accidental. He has an extraordinary eye for detail, which gives his films a rare aesthetic level. It seems to me it’s very difficult to achieve something like that and that’s why it amazes me, I keep asking myself “how did he manage to think up this whole universe?”

For me, all these things were very motivating and pushed me daily to want to rise to the level of the universe he creates in his films.

The big difference between American films and European ones is that in many American films you often feel you’re being told how to feel, like someone is spoon-feeding you. Whereas in European films, you’re shown a situation, and you, as a viewer, are the one who draws conclusions, you decide how to feel, how to interpret the characters and the story.

It’s a much more creative and artistic approach and, in my view, that’s the impact film should have on the public. That’s life, after all, there isn’t only black or white, nobody is only good or only bad, we all try every day to live and make peace with our decisions, aware that we are subject to mistakes and nobody is perfect.

Coming back to working with Cristian, shooting a sequence 20–30 times is a huge challenge, something happens. It’s also a very heavy subject, it contains some very emotional scenes. To try to hold those emotions, as an actor, for that long time, every time, 20–30 times, is not easy at all.

You can feel you entered that state perfectly at take five, but maybe the other actors didn’t hit it. Everything has to be synchronized impeccably.

In a way, this style of filming resembles staging a theater play: you do daily rehearsals, you have shows a few times a week, you have to keep the rhythm and intensity, but still find new nuances in the same structure, even if you repeat the same text or scene.

It’s fascinating to go again and again toward that emotional state trying to improve it each time, not to repeat it, but to outdo yourself.

For this role, you needed to radically change your look. How did you reach an agreement about that? Was it hard for you to do?

I don’t think it was hard, especially after the experiences with the series Pam & Tommy, where I lost over 9 kilograms, or for the role in The Apprentice, where I gained about the same.

I think adapting the look helps enormously and brings authenticity to the character. Not only in what the public sees, but in how I relate, as an actor, to the character: you behave differently, you move differently, mannerisms change, certain instincts seem to adapt automatically. The closer you are to the character’s physicality, the closer you get to him.

I don’t see changing the look as something hard, but rather necessary if the character demands it. If you go to work knowing exactly how it will be, you have nowhere to move forward, and in the long run you only lose.

As I said, to me, discomfort, fear and the unknown are crucial in the projects I get involved in. To me, they are the basis of creative freedom and evolution.

Do you feel this collaboration gave you a new perspective on Romania, not only with Cristian, but with the whole Romanian crew? You spent a lot of time with them, I don’t know if you’ve ever spent so much time with so many Romanians in one place.

Yes, I spoke with my mom on the phone a few days ago and she told me my Romanian is much better since I came here.

To be able to speak Romanian for so long has been nice and very good. Still, for me, the relationship with Romania is a process that is still developing and it will take some time until I reach all the layers I want. There are still many directors and people in the Romanian industry I want to work with. (n.r. Radu Jude told Cultura la Dubă in an interview that he will make a film with Sebastian Stan).

Romanians have an expansive way of speaking, full of gestures, on one side they’re very warm-hearted, on the other, very stubborn. I laughed a lot with them and I liked feeling that energy, which, yes, feels very familiar to me.

For example, when I filmed a sequence with Alin Panc, I could barely stop myself from laughing – he had a way of being that made me collapse laughing with just a look! And Adrian Titieni, whom I had seen in the film Graduation, where he was outstanding, is an incredible actor. I was deeply impressed by his presence and professionalism and I’m very grateful to work with him, but also with the rest of the Romanian team.

Honestly, I was a bit scared to be with them on set, I had to find my Romanian again, I still have the accent I have, I wanted to speak as well as possible, to be as authentic as someone who left Romania after much less time than I left.

Well, they are 100% Romanian actors, with deep roots in the culture and the subtleties of expression, which, yes, intimidated me a bit at first. But precisely these differences created a special chemistry both on set and between us. It was and remains a tremendous experience for me!

But do you think that, beyond professional collaboration, our tendency to reconnect with our roots as we get older, to rediscover the stories lived by our grandparents, is actually about a personal need to truly know our identity? It’s like we see these things differently close to 40. How is it for you?

It’s exactly as you said. When you reach 42 (laughs), as I am, you think very differently. Especially when you lose people in your life.

When my father died, in 2021, a lot changed for me. Such an event completely changes how you see life, where you come from, what happened, what the history is, what the roots are, what made you, how it made you, etc.

And I go back again to what we discussed earlier: it’s not just about getting close to the roots or knowing them, but also understanding them and the compassion you must show so you don’t alienate yourself from them, no matter how shaky they may seem at times.

My father died, unfortunately, in a hospital in Romania.

Those days when he struggled for life, in his native country, in a place he had left long ago and only returned to visit, are still very hard for me to describe.

The states I went through then, the anger I felt toward this system that seemed torn from old stories about Romania, the helplessness in front of illness, but especially in front of the way this system works, the lack of transparency, communication barriers and the lack of empathy of the doctors for the patients or their relatives, I admit, all of that marked me.

I kept trying to understand how you cope with such a mechanism, especially since we’re talking about the medical system.

And when I read this script, I felt this parallel: losing my father in the twists of Romanian medical bureaucracy, the helplessness probably shared by many Romanians who lose their parents like this, resembles strikingly the tensions in Mungiu’s Fjord – the family broken by distance, the cultural values in conflict, and the mute fight to keep what remains of humanity in front of a cold, impersonal mechanism.

America had a big influence on me, because I grew up there. I feel very lucky that I had the opportunity to leave when I could, that I had my mom, who fought very hard so we could leave after the Revolution, to have other chances.

But I also feel this leaving as a kind of guilt. You sit and think that not many had these opportunities.

And you keep thinking what it would have been like if we hadn’t left, if we had stayed there. Or if we left and never returned, if I had lost Romanian completely. At this age you think about all that, you can’t help it.

In the end, you have to accept. This was your road. The only way. But you have to acknowledge all of it: the luck and the guilt and where you headed, but also where you came from.

And the work.

Yes! And the work. I tried to do something with this opportunity and sometimes I can’t even believe we are here and talking about this now.

Still, when you lose a parent, when you think about children, about how fast this life passes, you look beyond yourself. You sit and ask: what can you still say and do? What do you do with this platform you built, that you have?

This is my journey. Through the films I make and the profession I chose I want to contribute in a way that is beyond me, that surpasses personal ego.

That’s why I got involved in Alexandra’s volunteer project, Our Big Day Out, and in Andreea Borțun’s film (n.r. “Malul Vânăt / A River’s Gaze), because there are many women directors in Romania who have something to say.

And she had a story somewhat similar to my story with my mother, there are some small parallels there. And not only that drew me to this project, but also the way it was made: the preparation meant six years of research in rural areas, the filming stretched across four seasons, something quite rare for a fiction feature.

Over 60% of the cast are non-professionals from the regions where filming took place, ordinary people who were given a real chance to play what they live day by day and not just anyhow, but in a feature film. Including one of the main actors, the boy, which I think was a brave bet for a debut director, not many take that on.

So yes, I try to find more ways to contribute, but at the same time remain who I am, not pretend anything other than what I am.

I’ll end with something I should have started with: congratulations on the Golden Globe and on the Oscar nomination! I don’t know if you realized it, but the moment of your speech caused strong emotions in Romania. Maybe some said: why do we claim him, Romania has no merit. But the truth is that for Romanians the success of a Romanian athlete or artist abroad brings a kind of joy they can’t get from anything else.

Thank you so much! I said on stage exactly what I felt. And regarding Romania, what I can say now is that in those years when I left, there was a lot of chaos for me.

When you’re a child, you keep trying to find your home. You live here, then you go there, then to another country. As I said, when you’re a child, you want to be like everyone else. But, in the end, those years made me. Without all that chaos, childhood in Romania, leaving for Austria, then America, all that built me and otherwise I wouldn’t be here.

Maybe there are people who have an ok life, they have a whole family, nothing bad happened to them and they become geniuses, I don’t know, it’s possible. But every director I attached myself to, every writer, screenwriter, absolutely all have family stories, a childhood, situations that made them ask who they are, to discover what they are capable of.

Some traumas…

Exactly. Traumas either destroy you, or they give birth to you, or rebirth you.

And that’s your responsibility, to look at all parts of you, even the ones you don’t like, at the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made and then to ask: ok, now what do you want to do with that?

I understand maybe some look and say “he left, what the hell does he still have to say?”. But still, if I hadn’t had that moment there (n.r. at winning the Golden Globe), if I hadn’t said what I said…

I could have been on stage for an hour and still I wouldn’t have finished thanking everyone. You always dream of these moments, you think: if I get there, what will I say? In the end, that moment has to be “thank you!”. You don’t get there alone. You get there because hundreds of situations happened, for the people you met along the way and because you worked very hard.

That moment when you said, at the end, Romania, I love you, was it spontaneous or did you have it prepared? And why did you want to make that declaration toward Romania?

It was and it wasn’t spontaneous. It was first of all a message for my mother, or rather, from my mother, who always repeated to me: “You have to remember where you came from.” On the one hand, it represented her strength to leave with me, alone, our shared journey.

On the other hand, about the support of my stepfather, which was unconditional, and, equally, about my father and the relationship I had with him, about the moments spent together, where he brought to life dozens of stories from and about Romania, about Romanian music we listened to together, about the fact that I spoke with him only in Romanian – which created a very special intimacy between us, like an invisible thread only ours – and up to his own road, which wasn’t easy at all, but also about the stories about him discovered later from his friends, after I lost him.

From my point of view, it would have been inauthentic and unjustified not to say what I said.

Of course throughout my career I thought about this moment, to be on stage and reflect on my path, on my origin, to thank everyone who contributed to this life. So, in a way, it wasn’t spontaneous – in reality, I wouldn’t have been there if I hadn’t had this road and this past, which begins and will always begin with Romania.

It was my way of recognizing where I come from, of showing my pride in my past, of fully accepting it, for my identity and for all the people who were with me and shaped me, from there, from the country where I was born.

The post INTERVIEW Sebastian Stan: “Trauma either destroys you, or it gives birth to you, or rebirths you.” appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Ali Abbasi, regizorul filmului The Apprentice, a fost zilele acestea prezent la București, în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.

The Apprentice ne arată cum s-a născut personajul public și omul de afaceri Donald Trump (interpretat de Sebastian Stan), sub îndrumarea mentorului său, controversatul avocat Roy Cohen (interpretat de Jeremy Strong).

The Apprentice a fost prezent în competiția oficială a Festivalului de la Cannes și lansat recent, în luna octombrie, în SUA, chiar înaintea alegerilor prezidențiale.

Ali Abbasi, regizor iranian stabilit în Danemarca, premiat la Cannes în 2018 cu Un Certain Regard pentru filmul Border, și prezent în competiția pentru Palme d’Or și în 2022, cu filmul Holy Spider, vorbește într-un interviu pentru Cultura la dubă despre dificultățile întâmpinate în realizarea filmului despre Trump, de la cenzura venită dinspre investitori, la probleme privind distribuția și promovarea.

Potrivit acestuia, investitorii au cerut excluderea unei scene importante, în care Trump o violează pe soția de atunci, Ivana Trump, fapt povestit de aceasta în timpul procesului de divorț și admis de judecător. Însă Abbasi s-a opus vehement și a decis, până la urmă, să răscumpere dreptul de decizie asupra materialului final, astfel încât să poată monta chiar varianta dorită de el.

Arabia Saudită și Kuweit au interzis filmul. De asemenea, Institutul de Film din India, țară care a normalizat violul, a cerut să taie anumite fragmente de film pentru a fi difuzat în cinematografe. Regizorul a refuzat, iar filmul a ratat lansarea în cinematografele de acolo.

“Nu știu ce dracu se întâmplă cu oamenii ăștia! Am fugit de cenzura iraniană doar pentru a întâlni cenzura corporate din SUA. Acum India! Serios? Cenzura pare să fie o epidemie. Avem nevoie de un vaccin!”, a scris Ali Abbasi pe X (fostul Twitter).

Dacă la Cannes unii critici de film aveau impresia că The Apprentice va putea influența alegerile din SUA, în realitate politicul și-a pus amprenta pe traseul filmului. De exemplu, în SUA filmul nu a putut fi promovat pe platformele Meta, pentru că a fost considerat conținut politic, nu artistic.

***

Ali, ai spus pe scenă că te bucuri că ești din nou în România. Cu ce alte ocazii ai mai venit?

Cred că prima dată am venit prin 2015-2016. Am făcut primul meu film, Shelley, cu actrița Cosmina Stratan, super talentată, după cum știți. Am făcut câteva numere de improvizații, am mers în parc și am jucat o scenă, a fost distractiv.

Apoi, câțiva ani mai târziu, am mers la Cluj, cu Shelley.

Iar acum, Cristian Mungiu te-a convins să vii?

Da, Cristian a fost atât de drăguț cu mine! Voiam să vin mai devreme, dar festivalul lui a picat de obicei în octombrie, când sunt lansările filmelor mele în America.

Iar acum a fost pentru prima dată când am avut lansarea puțin mai devreme și am putut să vin.

Cum ai descrie experiența pe care ai avut-o lucrând la The Apprentice, cu bune și cu rele? În timpul Q&A-ului ai povestit puțin despre părți mai puțin plăcute, cum ar fi încercarea de cenzură din partea investitorior americani.

Așa este, dar nu aș generaliza că americanii sunt răi, este vorba despre un întreg sistem, iar jumătate din sistem nici măcar nu sunt americani.

Este o industrie care funcționează diferit decât în Europa, iar asta înseamnă mai mulți profesioniști, mai multe resurse, experți în diverse specialități, dar și moduri diferite de a lua deciziile. E un stil mai rigid, ca într-o adevărată industrie. Regulile sunt mai rigide, sindicatele la fel.

Sunt și multe lucruri care mi-au plăcut, nu vreau să mă plâng că a fost rău și că nu m-aș m-ai întoarce acolo, nu ar fi corect.

Orice loc are problemele lui. Am prieteni care au lucrat în România și le-a plăcut la nebunie, la fel cum am prieteni care au lucrat și au spus că nu se vor mai întoarce niciodată.

Dar, trăgând o concluzie, eu am fost mai degrabă surprins, nu m-am așteptat la cenzură sau la obstacole în a filma filmul.

Totuși, asta a afectat inclusiv promovarea filmului, fiindcă ați fost nevoiți să răscumpărați dreptul partenerilor voștri la final cut și pentru asta ați folosit o bună parte din bugetul de promovare.

Da, exact asta am făcut. La momentul respectiv, se întrebau de ce sunt așa de rigid, de ce nu pot face un compromis, iar acum sunt atât de fericit că nu am făcut acele compromisuri, fiindcă nu vom fi judecați de istorie. Dacă am fi făcut asta, am fi fost judecați aspru de istorie. Tipii aștia care au încercat, au insistat. Credeam că sunt pure rațiuni legate de business, dar nu, au făcut asta intenționat.

Iar când au realizat că nu vor obține un film pro Trump, ne-au stors de bani cât de mult au putut.

Ascultând aceste povești îmi dau seama că proiectul tău vorbește nu doar despre sistem legislativ american, despre producție, dar și despre industria americană de cinema. Așa este?

Industria americană de film este parte funcțională din societatea lor. De ce este așa? În România, peste tot în Europa, există un instituție publică a filmului. Ei nu au așa ceva. Nu au niciun fel de ajutor guvernamental pentru artă. Totul este lăsat pe piața liberă.

Majoritatea investițiilor în filme ar fi un eșec. Dacă aș avea bani, eu nu aș investi niciodată în filme.

Și așa ajungem în acest sistem ciudat, în care niște milionari sau niște idioți vor să facă filme, dar din cele mai rele motive posibile. Iar tu devii dependent de acei oameni.

Cum ai ajuns la Sebastian Stan pentru personajul Donald Trump? Îl știai din filme, ți l-a sugerat cineva? Pentru că, în general, era cunoscut pentru filmele Marvel.

Eu cred că prima dată l-am văzut în I, Tonya, era soțul personajului principal, și mi s-a părut foarte bun. Știam că a mai jucat și în Gossip Girl, dar eu nu îl văzusem.

Și numele lui mi-a apărut atunci când căutam actori, am vorbit cu el, apoi am văzut mai multe dintre filmele lui, a făcut Pam & Tommy foarte bun, mi-a plăcut și povestea lui de viață, venit din România în SUA, a experimentat visul american, mi-a vorbit despre relația cu tatăl lui. Toate aceste lucruri au contat mult în proces.

Nu ai nevoie doar de un actor foarte bun, ci de cineva foarte implicat și atașat de proiect. Fiindcă am avut mari probleme de finanțare, multe momente când părea că totul se prăbușește, e nevoie să ai astfel de oameni lângă tine.

Iar el mi-a zis: uite, poate că proiectul o să pice din alte motive, dar nu o să pice niciodată din cauza mea. Și s-a ținut de cuvânt.

Ai face ceva diferit acum, privind în urmă?

Nu cred. Am avut atât de mult timp de lucru, am crescut odată cu procesul, nu mi-au scăpat detalii, fiindcă am lucrat mult la ele. Dacă aș schimba ceva, ar fi alt film, alt proces. Asta nu înseamnă că filmul e perfect, doar că nu știu cum altfel l-aș face, hahaha.

Am urmărit conferința de presă de la Cannes, de după premiera mondială a filmului, iar mulți jurnaliști sugerau că acest film va influența alegerile din SUA, dar în mod ironic a fost invers, alegerile și politicul au influențat traseul filmului. Ai povestit că nu ați putut face promovare pe social media, fiindcă platformele lui Mark Zuckerberg consideră filmul drept conținut politic.

Da, din păcate unii jurnaliști nu se pricep deloc la politică, deși era evident că alegerile americane sunt un eveniment atât de mare, încât un film nu avea cum să le influențeze.

Eu am vrut ca filmul să fie lansat imediat după Cannes, dar cei care și-ar fi dorit un film pro Trump ne-au împiedicat. Nu a fost un plan să fie lansat în preajma alegerilor, ci abia așa am reușit. Cred că e incitant, la modul intelectual, dar nu în sensul că ar schimba votul cuiva.

În America, voturile cred că se schimbă foarte greu, cu campanii masive de manipulare sau politici economice majore.

Dar cum te simți, ca artist, când știi că traseul filmului tău este influențat de politic sau de mecanismele social media, care sunt de asemenea politizate?

Este frustrant, dar mai bine am aceste discuții despre frustrare, decât să mă frustrez uitându-mă pe pereți. Da, nu este elegant și frumos să intri în balta de noroi, dar prefer asta.

Mult timp am avut tendința de a nu ne atinge de diverse subiecte, pentru că ar fi prea devreme.

Charlie Chaplin a filmat The Great Dictator în 1940, la 6 zile după ce a început al Doilea Război Mondial. A fost lansat în 1941. Asta e definiția pentru “prea devreme”.  Și cred că am uitat asta.

Când am lansat Holy Spider, toți prietenii de stânga din Franța au crezut că e un film misoginist și că îmi place să îmi imaginez că femeile sunt torturate și violate. Două luni mai târziu, a izbucnit mișcarea eliberării femeilor din Iran, iar brusc am devenit reprezentanți ai acelei mișcări. Eu nu am făcut nimic, filmul nu s-a schimbat, ci contextul s-a schimbat. Sigur, am fost recunoscător că nu s-a schimbat invers, dar așa este și cu acest film.

Cred că actualul context e foarte ciudat. Până când alegerile nu sunt tranșate, unora le e greu să se poziționeze față de film, mai ales în America de Nord.

Cred că după ce vor fi decise alegerile, filmul va deveni o moștenire.

Ai fost întrebat la Q&A ce crezi despre alegerile din SUA și ai spus că, în definitiv, nu crezi că vor fi mari diferențe dacă va ieși Trump sau Kamala Harris, că bombele vor continua să cadă asupra Orientului Mijlociu. De ce crezi asta?

Sigur sunt diferențe între ei doi, ar fi naiv să spun că au aceeași politică externă, nu au, asta e clar. Dar nu cred că sunt diferențe fundamentale, la asta mă refer. Cred că politica Statelor Unite nu se va schimba fundamental, indiferent de Kamala Harris președinte sau Trump.

Nu cred că politica este, de fapt, dependentă, de ceea ce vrea președintele.

Dar cred că Trump este o persoană imprevizibilă într-un mod unic, nu cred că e un republican, el e independent, de fapt.

Iar în ceea ce privește Orientul Mijlociu, cred că America nu a fost niciodată constructivă, de fapt. Când a fost vorba să invadeze Irak pentru a-l prinde pe Saddam Hussein, am fost de acord, fiindcă era un nenorocit care a omorât jumătate de milion de oameni. Nu contează că nu au găsit bombele atomice la el, că era oricum un criminal. Dar apoi, acolo nu s-a întâmplat nimic constructiv, așa cum a fost în Japonia sau Germania, după al Doilea Război Mondial. Încerc să găsesc un lucru bun pe care l-au dat Orientului Mijlociu și nu găsesc, de fapt, nimic.

De aceea nu cred că se va schimba ceva odată cu președintele american.

Care este relația ta cu Iran în prezent? Îți mai vizitezi țara?

Nu pot să mă mai întorc acolo.

Ești interzis?

Știți cum funcționează Iran…nu sunt interzis, dar dacă mă duc acolo, nu o să mai pot pleca vreodată. Relația mea e neschimbată, sunt foarte critic la adresa regimului, la adresa apartheidului de gen, care de fapt nu e doar la adresa femeilor, toți sunt oprimați.

Cred că au luat o țară plină de resurse extraordinare, de la agricultură la petrol, și au transformat-o într-un loc apocaliptic în care nu știi dacă supraviețuiești săptămâna viitoare.

Cred că, de fapt, situația din Iran are un context mai amplu și vorbește despre o criză uriașă în care se află întreaga civilizație islamică, o criză existențială.

Și când spun islamică, nu mă refer neapărat la musulmani religioși, ci la toată acea parte a lumii. Iar conflictul Israel – Palestina are mare legătură cu asta. O cauză este că țările islamice nu se pot pune de acord asupra nimic, nu au nicio putere, voință politică, nu pot determina ONU să facă ceva.

Asta se vede într-un fel în Iran, în alt fel în Siria și în alt fel în Arabia Saudică. Niciuna dintre aceste țări nu funcționează cu adevărat, sunt doar niște bombe cu ceas.

***

Filmul The Apprentice poate fi văzut în cinematografele din România.

The post Ali Abbasi, regizorul filmului The Apprentice: “Am fugit de cenzura iraniană doar pentru a întâlni cenzura corporate din SUA.” appeared first on Cultura la dubă.

His story began in Timișoara, where he was born into a family with 10 brothers.

He studied violin, and when he was 17 he had the chance to leave for America. An American family was visiting Timișoara, adopting a Romanian child, and teen Cristian was their guide through the city. He invited them to a concert, and they suggested he went to a summer school in America.

So he got to Michigan, USA and began the adventure that would change his life. Instead of enlisting at the summer school, Cristi accidentally filled out a form that enlisted him to a high school. He then recevied a scholarship and, along with his family, decided to remain there.

As a violin player, he was the youngest concertmaster in Miami Symphonic Orchestra’s history. He debuted at Carnegie Hall with that orchestra when he was only 19.

But his greatest wish was to conduct. And his dream came true.

He has conducted great orchestras such as Royal Concertgebouw Orchestra, Dresden Staatskapelle, Orchestre National de France, Vienna Radio Symphony Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, BBC Symphony Chicago Symphony Orchestra, New York Philharmonic, Los Angeles Philharmonic.

He is currently living in Germany, with his wife and two children, but his trips to Paris will become more and more frequent.

Through rehearsals, concerts and flights, Cristian Măcelaru has agreed to do an interview with Cultura la dubă.

First of all, congratulations! What does it mean to you to be named Music Director of Orchestre National de France?

Personally, it represents validation of the way I view music and an appreciation and of the way I communicate the essence of art through my perspective.

What do you intend to do in your mandate, starting from September 2021?

I intend to create an atmosphere which underlines the artistic identity of this extraordinary ensemble and to support each other’s artistic potential.

What is special about this orchestra?

From the first moments I was attracted to it’s virtuosity and in the same time, the relaxed manner in which they play. And the, I was happy to discover an orchestra that wishes to evolve towards the refinement of it’s sound and a deeper understanding of compositions.

You’ve lived in America for a long time, where you got to work with the most important orchestras. How do you see your life from now on, living in Paris for the most part?

My time will be split mostly between the two cities where I’m a head conductor – Köln and Paris.

Although, I feel at home when ever I’m on the stage. And returning to the European world that has created me, comes at the right time in my life, at the time in which I can state my perspective regarding understanding of the purpose of art each day.

Have your Romanian origins influenced, in any way, your career?

I have been proud of the fact that I’m coming from Romania. And I am very happy meeting Romanians all over the world, appreciated for the level in which they do their work. In the world of music, being Romanian has always made me feel like being part of a big family.

“We wish for a concert hall with adequate acoustics and worthy of one of the most important festivals of the world.”

Cristian Măcelaru

What is the composition that brings you most joy, when you’re conducting?

I couldn’t say that there’s one in particular, what I can say is that each work has a unique feel to it that transports me into a world of nostalgia with memories associated with those moments, and on the other hand, a world of creating new emotions, new images.

You have conducted, during the George Enescu Festival, The Royal Concertgebouw. There have been, as you might know, talks about the need for a newly built concert hall in Bucharest, especially for The Enescu Festival. How does the acoustic at the Palace Hall seem to you?

I believe that it is important to keep in mind that this hall was not built as a concert hall. Of course, we all wish for a concert hall with adequate acoustics and worthy of one of the most important festivals of the world.

Are you following the events of our country, socially, politically? What is the change that you believe is needed in Romania right now?

Romania needs to come back to the moral and ethical values of a society worthy of out cultural values. We pride ourselves with Enescu, the composer, but maybe we have a lot to learn from Enescu the human being, who was of an admirable integrity.

The post Interview with Cristian Măcelaru, the Romanian conductor, Music Director of Orchestre National de France. appeared first on Cultura la dubă.

Povestea lui Cristian Măcelaru începe la Timișoara, acolo unde s-a născut într-o familie cu 10 frați.

A studiat vioara, iar pe când avea 17 ani a avut șansa să plece în America. Se întâmpla să cunoască o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, iar adolescentul Cristi să îi ajute să cunoască orașul. I-a invitat la un concert, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

A ajuns astfel în Michigan, SUA, a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, Cristi a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și, împreună cu familia, a decis să rămână acolo.

Ca violonist, a fost cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani.

Dar marea sa dorință era să dirijeze. Iar visul i s-a împlinit.

A dirijat până acum mari orchestre precum Royal Concertgebouw Orchestra, Dresden Staatskapelle, Orchestre National de France, Vienna Radio Symphony Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, BBC Symphony Chicago Symphony Orchestra, New York Philharmonic, Los Angeles Philharmonic.

În prezent, locuiește în Germania, alături de soția sa și de cei doi copii, dar drumurile la Paris vor deveni din ce în ce mai dese.

Printre repetiții, concerte și zboruri, Cristian Măcelaru a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

cover foto: Petr Francan

În primul rând, felicitări! Ce înseamnă pentru dumneavoastră numirea în funcția de director muzical al Orchestrei Naționale a Franței?

Personal, numirea în această funcție reprezintă o validare a felului în care gândesc eu muzica și o apreciere a modului prin care comunic esența artei din perspectiva prin care o înțeleg.

Ce vă propuneți în mandatul dvs, care va începe din septembrie 2021?

Îmi doresc să creez o atmosferă care să sublinieze identitatea artistică a acestui ansamblu extraordinar și în care să ne putem actualiza potențialul artistic reciproc.

Ce are special această orchestră?

Pe mine m-a atras din primele clipe virtuozitatea dar în același timp relaxarea cu care interpretează toate partiturile. Iar apoi, am fost foarte bucuros să descopăr o orchestră care își dorește să lucreze spre rafinarea sunetului și aprofundarea înțelegerii partiturilor.

Ați locuit foarte mult timp în America, unde ați și lucrat cu cele mai importante orchestre. Cum vă vedeți acum viața, locuind mai mult la Paris?

Timpul meu va fi împărțit în majoritate între cele două orașe unde se găsesc cele două orchestre la care sunt dirijor șef – Köln și Paris.

Totuși, pentru mine, acasă mă simt în momentul în care sunt pe scenă. Iar faptul că mă reîntorc în lumea Europeană care m-a creat, vine la un timp foarte potrivit în viața mea, la timpul în care pot să-mi afirm punctul de vedere bazat în înțelegerea scopului artei din viața de zi cu zi.

V-a influențat în vreun fel, în carieră, pozitiv sau negativ faptul că veneați din România?

Am fost mândru de faptul că vin din România. Și tare mult mă bucur de faptul că întâlnesc români peste tot prin lume care sunt apreciați de felul și de nivelul în care-și îndeplinesc munca. În lumea muzicii faptul că sunt Român m-a făcut întotdeauna să mă simt ca într-o familie mare.

“Ne dorim o sală de concerte cu o acustică adecvată și demnă de unul dintre cele mai importante festivaluri din lume. “

Cristian Măcelaru

Care este lucrarea care vă bucură cel mai tare, atunci când dirijați?

Nu pot să spun că am o piesă care mă bucură, ce pot să spun e că fiecare lucrare aduce în sine sentimente unice care mă transportă într-o lume pe deoparte nostalgică, cu memorii asociate cu acele momente muzicale, pe de-o altă parte, e o lume prezentă în care creez emoții noi, imagini noi.

Ați dirijat anul acesta, în cadrul Festivalului George Enescu, Royal Concertgebouw. Știți, probabil, că de foarte mulți ani se discută despre nevoia ca București să aibă o sală nouă de concerte, special pentru Festivalul Enescu. Cum vi se pare acustica Sălii Palatului?

Cred că punctul cel mai important e ca să ne readucem aminte că această sală nu a fost construită pentru concerte. Desigur, cu toții ne dorim o sală de concerte cu o acustică adecvată și demnă de unul dintre cele mai importante Festivaluri din lume.

Urmăriți ce se întâmplă în țara noastră, din punct de vedere cultural, social, politic? Care este schimbarea de care credeți că România are cea mai mare nevoie?

România noastră ar trebui să revină la valorile morale și etice ale unei societăți demne de valorile culturale pe care le avem. Ne mândrim cu Enescu, compozitorul, dar poate avem multe de învățat de la Enescu-omul, care era de o integritate admirabilă.

The post Interviu cu Cristian Măcelaru, dirijorul român care va conduce Orchestra Națională a Franței appeared first on Cultura la dubă.

Mândria – caracteristica principală a personajului Kanye West. Cineva a spus că singurul lucru mai puternic decât mândria unui bărbat e dragostea unei mame. Copilul Kanye West s-a bucurat de iubirea mamei lui din momentul nașterii lui până în momentul morții ei. Mândria lui Kanye nu și-a modificat niciodată traiectoria ascendentă. Chiar și acum, când ni se arată un supus al Domnului și un soldat al lui Iisus, Kanye o face plin de mândrie.

În mod normal, o conversație despre un album rap (sau gospel?) implică o doză mai mică de note personale și o doză mai mare de note artistice, tehnice, sociale, etc. În mod normal. Dar nimic nu e normal când vorbim de Kanye West.

În cultura hip hop, schimbările nu sunt foarte bine primite. În cel mai bun caz (Snoop Dogg), sunt ignorate, urmând ca artistul să revină la gangsta-rap. La Kanye, orice schimbare a fost criticată global. Kanye L-a făcut pe Iisus să meargă așa că nu va ajunge niciodată în iad. “Jesus Walks” a revoluționat muzica anilor 2000. După aceea, Kanye a avut un moment de sinceritate în 2013, cu piesa “I am god”. Acum, după albumul “Life of Pablo”, pe care Kanye îl numește un album gospel cu multe înjurături, “Jesus is King” are foarte mult cor, prea puțin din instrumentalele geniale ale lui Kanye West, un ocean de versuri mediocre.

Mediocritatea – o altă caracteristică a lui Kanye West, în ceea ce privește versurile. Atunci când a început să scoată albume, încă era important ca un rapper să aibă versuri cel puțin interesante. El a fost mereu mediocru la capitolul acesta. Inteligența lui l-a făcut, însă, să își dea seama de asta (avându-l pe Jay Z ca termen de comparație) și a găsit tot felul de “păcăleli” care să ne facă să ignorăm mediocritatea versurilor lui: a fost mai mereu amuzant și s-a ascuns în spatele sclipiciului instrumentalelor sale.

În intenția de a își promova albumul, Kanye West a dat câteva interviuri în care limbajul lui e ciudat, semi-incoerent, captivant, scăldat în grandomanie. E ciudat să îl vezi vorbind mândru despre realizările lui din trecut cu aceeași grandomanie pe care o arată Donald Trump. Mai ales în contextul promovării unui album în care spune că e un soldat al lui Iisus.

Albumul e mediocru ca album rap. Ca album gospel la fel. Nu îmi dau seama ce fel de muzică e, de fapt. Îmi place să îl văd pe Kanye West ca pe un geniu contemporan cu viziuni clare asupra impactului pe care îl va avea asupra lumii. De multe ori are momente în care arată doar ca un infatuat ciudat dar uneori, foarte rar, parcă e ceva genial la Kanye West.

Albumul “Jesus is King” nu e important ca album de sine-stătător. E important pentru impactul pe care continuă să îl aibă Kanye West asupra planetei.

“Dacă nu vă place, nu contează. Am fost omorât de atâtea ori…”

Kanye West

The post Kanye West are un album nou – și ce dacă? appeared first on Cultura la dubă.