Considerat unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, dublu laureat al Premiilor Olivier, danezul Kim Brandstrup vine pentru prima dată în România cu un spectacol arătat în premieră la Festivalul de la Edinburgh, pe 20 august 2025.

“Breaking Bach” este o îmbinare între muzica lui Bach, interpretată de Orchestra of the Age of Enlightenment, și streetdance. Evenimentul va avea loc pe 11 septembrie, de la ora 17.00. Va fi, de altfel, pentru prima dată când niște dansatori de hip-hop vor dansa pe scena Ateneului Român.

Kim Brandstrup a colaborat cu companii de prestigiu mondial, precum The Royal Ballet, English National Ballet, Royal Danish Ballet, Rambert Dance Company, Birmingham Royal Ballet, English National Opera, Metropolitan Opera, Teatrul Scala din Milano. Kim este recunoscut drept unul dintre cei mai importanți coregrafi narativi ai generației sale.

A acceptat să acorde primul său interviu pentru o publicație din România pentru Cultura la dubă.

***

Este prima dată când veniți la Festivalul Enescu?

Oh, da, este chiar prima dată când vin în România!

Știu că ați colaborat frecvent cu balerina română Alina Cojocaru în trecut. Puteți să ne spuneți ceva despre asta?

Da, sigur. Cu Alina am lucrat acum mulți ani. Cred că prima dată când am lucrat împreună a fost în 2006, când era foarte tânără. Ea tocmai intrase în compania Royal Ballet. Și de atunci, am tot lucrat de-a lungul anilor și a fost mereu o plăcere. Ea este una dintre acele rare balerine care doar crește și crește. Acum este matură, dar este în continuare cu totul deosebită, e o imensă plăcere să lucrez cu ea fiindcă e grozavă atât din punct de vedere tehnic, dramatic, dar și muzical.

Vreau să spun că ea pur și simplu trăiește muzica și emoția oricărei piese pe care o interpretează. Asta este atât de frumos la ea!

Ați auzit de Festivalul Enescu înainte de a primi invitația aici?

Nu știam de el înainte, dar după aceea, desigur, am citit multe lucruri bune suntem foarte încântați să venim, sunt destul de entuziasmat.

Iar noi suntem entuziasmați să vă vedem spectacolul. Am citit despre el, am văzut câteva videoclipuri pe YouTube, dar ne puteți spune mai multe despre Breaking Bach? Cum a fost creat acest proiect și ce ați vrut să arătați lumii prin asta?

Dintotdeauna, de când eram adolescent, am fost atras de Bach. Chiar când nu eram atât de interesat de muzica clasică, Bach a ajuns cumva direct la nucleul meu și am simțit muzica lui, m-am întrebat ce este asta? Și asta a rămas cu mine.

Când am început să coregrafiez, de mai multe ori am ales muzica lui. A fost foarte frumos, dar unele aspecte au fost foarte complexe din punct de vedere al vitezei și ritmului. Cele mai de succes piese ale mele au fost cele realizate prin piese solo, precum Suitele pentru violoncel sau Variațiile Goldberg în care, de fapt, ai doar un singur instrument.

Dar imediat ce ai toate straturile în instrumentație, devine atât de dens și se întâmplă atât de multe lucruri, și mi s-a părut foarte greu să găsesc un limbaj de dans care să se potrivească cu ele.

Și apoi am mers la New York și mi-am petrecut șase luni acolo lucrând cu câțiva dansatori de balet clasic, dansatori contemporani și dansatori de hip-hop despre ritm. Și am descoperit că această nouă generație are un simț incredibil al ritmului și al micro-ritmului. Vreau să spun că ei pot număra toate subdiviziunile din muzică, iar uneori simt că balerinii sunt puțin reticenți să numere. Dansatorilor de hip-hop le place să simtă cu totul Bach, totul se întâmplă atât de repede încât trebuie să fii conștient. Este puțin ca Stravinsky.

Deci cred că s-a potrivit viteza lui Bach cu aceşti copii tineri care aveau ceva unic.

Cum ați ales dansatorii?

Am organizat audiții. M-am uitat în jur. Este un dansator cu experiență în hip-hop, cu care am lucrat 15 ani, Tommy Franzen. Din când în când intram în contact cu el, pentru că el avea aceste aptitudini specifice.

Dar am avut audiții deschise. Piesa a fost comandată de Orchestra of the Age of Enlightenment, care este într-un program de rezidențiat la o școală din nordul Londrei, care are un departament de dans foarte, foarte bun.

În școală era destul de mulți dansatori de hip-hop. Așa că i-am examinat și am găsit cinci dintre ei care erau într-adevăr buni. Deci folosesc acei cinci, plus opt profesioniști pentru care am organizat audiții deschise.

Și ați avut premiera recent la Festivalul din Edinburgh. Am văzut un clip de acolo, cu spectatorii care se declarau fascinați la final. Ce fel de feedback ați primit personal?

Am avut premiera chiar acum o săptămână în Edinburgh. Oamenii au fost uimiți de dansatori și de viteza lor, de precizia ritmică. Am văzut cu toții mult Bach dansat de-a lungul timpului, sigur că poți improviza în acest sens, iar totul arată foarte bine.

Dar cred că acești dansatori chiar au știut și au reușit să incorporeze complet muzica. Și cred că oamenii au fost foarte impresionați de asta și de faptul pentru că este o generație care poate că nu este atât de obișnuită cu muzica clasică. Așa că a fost o întâlnire interesantă între cele două lumi.

Și la București va fi foarte special pentru că spectacolul va avea loc într-o sală de muzică, monument istoric, Ateneul Român. Iar contrastul dintre dansul de stradă și acest tip de loc va fi foarte interesant.

Credeți că această îmbinare a artelor, muzica clasică cu dansul contemporan va atrage un nou tip de public spre muzica clasică?

Întotdeauna spun că de îndată ce acești dansatori sau tineri înțeleg faptul că ritmul era înainte la fel de important ca oricare dintre muzica pe care o ascultă ei, cu atât mai ușor se vor conecta la Bach.

Noi numim spectacolul Breaking Bach, desigur, se referă la breakdance, dar și la spargerea unui cod. Pentru că uneori cred că, în orchestrare, linia melodică a viorilor poate aliena publicul mai tânăr.

În timp ce, dacă asculți într-adevăr violoncelul și asculți linia de bas, chiar auzi ce fac ele în relație unul cu celălalt, iar este cu adevărat provocator din punct de vedere ritmic.

Și cred că astfel poți deschide ușa către muzică, în profunzimea ei.

Ați învățat ceva de la dansatorii de breakdance?

Cu siguranță. Ei sunt cu 40 de ani mai tineri decât mine. Sunt preocupați de anumite aspecte. Am învățat, la fel cum au descoperit și ei, după cum am spus mai devreme, că dansatorii de dans clasic nu sunt interesați să analizeze cu adevărat muzica sau să o numere. Acești tipi au cerut să numere. Ei au vrut să știe absolut tot, unde stă atunci când intră, dacă așteaptă jumătate de bătaie. A trebuit să fiu foarte articulat în a le transmite ceea ce voiam să facem împreună, iar asta a fost minunat.

Deci, cu siguranță a fost o colaborare perfectă mine și dansatori și mine.

Vorbind puțin despre cariera dumneavoastră, de ce ați vrut să vă creați propria companie de dans și ce impact a avut asta asupra carierei dumneavoastră?

Ei bine, momentul în care am creat propria mea companie, acum ceva timp, care se numea Art Dance Company, acela a fost cu adevărat începutul carierei mele. A fost găsirea limbajului meu, într-un fel, și am avut foarte mult noroc în acel moment. Exista deja un grup de dansatori care au vrut să lucreze cu mine. Așa că era un sentiment de colegi, știi, eram de aceeași vârstă. Am lucrat împreună în primii 20 de ani.

Mă interesa foarte mult să găsim limbajul nostru în domeniu, eu am studiat filmul și eram interesat de povestire, iar la vremea respectivă erau lucruri pe care nu le regăseai la marile companii. Voiam să explorez asta, așa că m-am gândit că aș putea face asta cu compania mea. Deci am făcut asta timp de 20 de ani, iar apoi companiile de balet au început să fie interesate de ceea ce făceam, pentru că era legat de muzică și de povestirea narativă.

Și, deodată, ușa s-a deschis către balet, acolo am întâlnit-o și pe Alina Cojocaru și mulți alți dansatori fabuloși. Și mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu ei, știi, în parte datorită muzicalității înnăscute a acelor mari dansatori.

Simțiți că în prezent baletul a început să se schimbe datorită dansului contemporan?

Simt asta foarte mult. Atunci când am început să lucrez cu companiile de balet, în anii ’90, trebuia să mă încadrez în niște limite, să le cer să facă ceea ce deja puteau să facă, ceea ce le era cunoscut.

Simt că în baletul ultimilor 15 ani companiile s-au schimbat într-adevăr și sunt dispuse să facă orice.

Credeți că puteți exprima mesaje politice prin dans?

Cred că există probabil modalități mai bune de a face lucrul ăsta. Vreau să spun că există o viață internă a corpului, iar asta este dincolo de cuvinte. În dans poți exprima tot ce nu poți spune prin cuvinte. Cred că aceasta este puterea dansului și a baletului.

Cred că există multe probleme politice care sunt foarte importante, dar cred ar trebui luptat mai bine pentru ele în alt mod. Nu cred că dansul este formatul ideal.

Dar, desigur, în ceea ce privește înțelegerea empatiei fizice, subtilitatea emoțională pe care o poți obține prin dans, ea este foarte puternică și are o imagine sau un mesaj foarte puternic.

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebrul coregraf Kim Brandstrup aduce Bach și hip-hop pe scena Ateneului, la Festivalul Enescu, în spectacolul “Breaking Bach” appeared first on Cultura la dubă.

La Londra, balerina Francesca Velicu răscolește publicul cu o prestație minunată într-un spectacol Giselle revoluționar. Regina Angliei și Prințesa Kate au fost săptămâna trecută printre spectatori și au felicitat personal compania English National Ballet, în fruntea căruia a strălucit Francesca, tânăra balerină din România.

La doar 26 de ani este deja solistă pe una dintre cele mai importante scene de balet din lume și pare că drumul său abia a început.

***

Este 7 seara și ajungem la Sadler’s Wells, teatru cu o istorie de peste 300 de ani.

Un mix cultural, cu spectatori de diverse vârste și categorii sociale, se coagulează în foaier. Sunt tineri cu vestimentații inspirate din Camden Town, dar și vârstnici eleganți, care afișează bijuterii și genți exclusiviste.

Unii fac coadă la bar și beau câte un pahar de vin (întâmplător) românesc, alții discută sau răsfoiesc programul spectacolului.

Așteaptă să vadă repunerea în scenă, după o pauză de 5 ani, a unui act artistic care a făcut înconjurul lumii, la propriu și la figurat. English National Ballet dansează din nou Giselle-ul lui Akram Khan, un spectacol de dans contemporan adaptat după romanticul “Giselle”, creat la 1841.

Giselle-ul lui Akram Khan, coregraf britanic de origine indiană, a debutat în 2016 cu Alina Cojocaru în rol principal, iar criticii l-au numit “o capodoperă a secolului 21.”

În această seară, protagonistă este tot o româncă –  Francesca Velicu.

În drum spre sală, mai multe afișe avertizează că la acest eveniment volumul muzicii este deosebit de puternic. Muzica este în sine o creație contemporană impresionantă, care îmbină acordurile clasice cu componente electronice, efectul fiind deosebit de emoționant pe durata întregului spectacol.

Coloana sonoră a fost comandată special pentru acest Giselle, este compusă de italianul Vincenzo Lamagna, în colaborare cu directorul artistic și dirijorul Gavin Sutherland, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Decorurile sunt realizate de un câștigător al premiului Oscar, scenograful Tim Yip, și completează împreună cu costumele și coregrafia un univers apăsător cât se poate de actual: muncitorii imigranți care lucrează într-o fabrică de textile se luptă pentru supraviețuire în sărăcie, în timp ce înalta clasa, formată din lorzi, trăiește în excese și opulență.

Ce ironie! cu o seară înainte au venit să vadă spectacolul chiar Regina Camilla și Prințesa Kate.

Pe un zid cenușiu imens, construit genial de scenograf, palmele imigranților care se agață cu disperare de zidul fabricii rămân în memoria vizuală a spectatorului.

Francesca, imigrantă la rândul său, aduce în Giselle propria poveste: o tânără venită din altă țară în UK, cu unicul scop de a se bucura de fiecare pas de dans, de tinerețe și de prieteni, o tânără care știe ce înseamnă munca zilnică și durerile.

“Giselle-ul lui Akram e foarte personal. Fiecare are libertatea să interpreteze exact cum vrea, ceea ce în alte producții nu se întâmplă atât de mult. Există un tipar din spectacolele vechi, cum trebuie să fie Giselle. Însă acum ne-au comunicat și maeștrii de balet că Giselle trebuie să fii tu. Chiar am încercat să fiu cât mai naturală, cât mai eu posibil. Și cred că asta e special. Că atunci când ești pe scenă, ești atât de sincer și se simte asta.

Ținând cont de ceea ce se întâmplă acum în lume, mi se pare că spectacolul ăsta este perfect, descrie timpul nostru, e suficient să mă uit la realitatea pe care o trăim ca să mă pun în personaj.

Spectatorii spun că dincolo de performanța tehnică, tu ai transmis foarte multă emoție. Cum ai reușit asta?

Nu știu, când sunt pe scenă de obicei mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, e un dialog.

Am văzut în Giselle a ta o combinație între forță și sensibilitate. Așa te-ai descrie și pe tine în viața reală?

Da, sunt o combinație între cele două. Chiar mă regăsesc foarte mult în acest spectacol și cred că de aceea mă și simt foarte bine.”

Giselle spune o poveste tristă, iar emoția pe care o transmit dansatorii este profundă. Giselle este trădată de Albrecht, care pretinde că este un muncitor, dar alege, de fapt, să se întoarcă la înalta clasă din care face parte.

Akram Khan transformă nebunia și moartea lui Giselle într-un superb dans al umanității. În jurul eroinei se formează un lanț care redă prin dans suferința ei, până la ultima suflare.

„De când eram mică, la școală, și vedeam spectacolul Giselle la noi la operă, mi se făcea pielea de găină.

Cum trăiești acum finalul unui spectacol în care tu ești Giselle?

După spectacolul ăsta cam toți suntem emoționați la sfârșit.

Plângeți?

Puțin. Hahaha.

E o poveste foarte frumoasă, nu ai cum să nu te emoționezi. Ne îmbrățișăm între noi, vin maeștrii de balet să ne îmbrățișeze, vine directorul companiei, apoi mergem la cabină, ne schimbăm și încerc să ies cât pot de repede că știu că mă așteaptă prietenii, familia.”

În actul al II-lea, Giselle este introdusă de Myrtha în lumea de dincolo, a femeilor trădate, a celor care au murit însărcinate, a muncitoarelor care au pierit în condițiile inumane din fabrici. Acestea devin ielele care bântuie sufletele celor rămași în viață. Dar Giselle se luptă dincolo de viață pentru iertarea lui Albrecht și eliberarea sufletului său.

Pe durata întregului act, balerinele sunt pe poante, într-un melanj perfect pe care coregraful îl face între balet clasic, dans contemporan și dansul indian clasic. Această combinație este considerată de specialiști o adevărată revoluție în lumea dansului, un limbaj coregrafic cu totul nou.

„Părul a avut, de asemenea, un farmec aparte în actul al II-lea, părea că e o armă a femeilor, parte din forța lor.

Chiar este, îmi place la nebunie că ai observat asta. Fiindcă așa a fost gândit. Akram e indian, iar noi facem în spectacol kathak, dansul clasic indian, limbajul semnelor de acolo este luat. Iar pentru ei părul este un simbol al zeițelor, vorbește într-adevăr despre puterea femeilor.

Pentru acest moment, toate trebuie să avem părul lung, iar cine nu îl are lung, poartă perucă.”

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în distribuție au fost sold-out. După fiecare spectacol, protagonista a plecat către casă cu brațele pline de flori. Au venit să o vadă părinții și prietenii, precum și numeroși români care au aflat de acest eveniment.

De fiecare dată, cei care au fost martori la acest dans au aplaudat minute în șir și au plecat impresionați.

„Am plâns tot spectacolul, Giselle a fost extraordinară, magnifică.

Vorbeam cu prietena mea după spectacol cât de prețios este când cineva împarte emoții reale cu tine. Cred că ea a luat în mod evident ceva din viața ei și a decis să împartă cu noi. Iar noi pur și simplu am plâns tot timpul. Iar felul în care au interacționat unii cu alții este extraordinar, este pură interacțiune umană.”, spune o spectatoare venită din Spania.

Printre martorii care au văzut-o pe Francesca dansând am întâlnit-o și pe coregrafa Melinda Jakab de la Opera Maghiară din Cluj. „A fost cu adevărat fantastic.”, a declarat aceasta.

O altă româncă, balerină amatoare venită de la București, se declară cu adevărat impresionată.

„Francesca este foarte bună. Nu are termen de comparație pe scena asta, e cea mai bună, elegantă, potrivită pentru Giselle. Eu n-am văzut o Giselle mai bună ca ea.

– Nici măcar Alina Cojocaru?

– Nici măcar Alina Cojocaru, pe care am văzut-o, dar în Giselle-ul clasic. Aici e altceva, alt gen de spectacol. Și scenografia e impresionantă, muzica…

– De ce nu vedem astfel de spectacole și în România?

– Pentru că e foarte scump să produci așa ceva, iar școala noastră nu e atât de bine pregătită din punct de vedere artistic, nu mă refer la balerini, ci la restul – regizori, coregrafi, scenografi, nu avem săli de spectacole, în primul rând, unde să faci?

– Sunt găuri în podelele de lemn, e adevărat?

– Peste tot. Îmi notez unde să nu calc.”, spune Sînziana Balosin.

În weekendul în care am vizitat-o eu, Francesca Velicu a susținut 3 spectacole în doar 24 de ore. Ne-am întâlnit pentru interviu între spectacolul de la prânz și cel de seară. Este toată un zâmbet și trăiește bucuria dansului și dincolo de scenă.

“Mă simt foarte bine, sunt foarte fericită pentru că a ieșit foarte bine și sunt mulțumită. Bineînțeles, sunt super obosită.

Cum se resimte mai exact această oboseală, ai dureri?

Dureri sunt întotdeauna la noi, tot timpul avem câte ceva, dar te obișnuiești.

Acum nivelul de energie e puțin scăzut.

Cum reușești să te mobilizezi pentru următorul spectacol?

Cu mâncare, electroliți, apa, puțin somn.

Reușești să dormi?

E adrenalină, dar sunt învățată cu multe spectacole și la un moment dat se obișnuiește și creierul și te lasă să te culci.”

Francesca dansează la English National Ballet de la 18 ani. A părăsit Opera Națională București după scandalul din 2016 în care angajații români ai instituției i-au îndepărtat pe celebrii Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu proteste și huiduieli.

„Alina și Johan m-au întrebat dacă vreau să încerc la English National Ballet, să dau o probă. Am dat audiție când ei aveau turneu în Paris. Tamara Rojo, care era director atunci, mi-a zis imediat: you got a job. Am fost aici, la Londra, într-o săptămână. Totul a fost foarte rapid și am rămas aici pentru că mi-a plăcut.”

Pentru că i-a plăcut, dar și pentru că prestațiile sale au fost din ce în ce mai bune.

La doar 2 ani distanță, a primit prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans. Între timp, a evoluat mai multe niveluri în piramida titlurilor în baletul britanic. Acum este solistă și mai are doar două niveluri până va ajunge în vârf, ca lead principal.

În Giselle a dansat încă din 2016, în corpul de balet. Iar toamna aceasta a primit rolul principal.

„Am fost în turnee în 11 țări, așa că l-am dansat foarte mult și îl știu perfect pe tot.

Cum ai primit rolul?

Acum doi ani am fost trecută în paranteză, ceea ce înseamnă under study, adică am voie să învăț pașii, să merg la repetițiile cu prim soliști, să mă uit, să iau tot ce vreau eu de la ei.

Iar sezonul acesta în sfârșit s-a întâmplat.

Ai fost în corpul de balet când Alina Cojocaru era Giselle. Ai învățat ceva de la ea?

Ce m-a impresionat la Alina a fost că a făcut atât de multe spectacole și fiecare a fost total diferit. Asta face ea tot timpul cu orice spectacol și îmi place să mă uit, e mai interesant. Asta am încercat să iau puțin de la ea, să fac mereu ceva diferit.

Te temi de comparațiile cu ea, ți s-a spus vreodată aici “noua Alina Cojocaru”?

Mi s-a mai întâmplat, sunt onorată când îmi zice cineva așa ceva, dar Alina e genială și doar ea poate fi așa.

Cum te simți când dansezi cantemporan, ce e diferit față de baletul clasic?

Față de acum câțiva ani, acum eu nu le mai tratez diferit pentru că e același lucru, e tot dans, e tot un fel de a te exprima. Când le vedeam ca pe două chestii separate, îmi era mai ușor să fac dansul contemporan și mai greu dansul clasic.

Dansul clasic este mult mai greu. Trebuie să arate într-un anumit fel, sunt niște pași foarte greu de făcut, în contemporan ai mai multă libertate, poți să interpretezi în felul tău și coregrafii sunt puțin mai open minded.

Dar de când le tratez la fel, nu mai imi este așa de greu.

Există un trend către dansul contemporan în elita baletului?

Cred că poveștile atrag mai mult noile generații.

În baletul clasic sunt multe povești cu prințese și nu mulți tineri se mai regăsesc în ele, de aceea cred că sunt mai atrași de dansul contemporan.

Dar să știi că am văzut și mulți oameni în vârstă la spectacol care aplaudau frenetic.

Da, pentru că povestea Giselle este clasică și mulți care știau spectacolul clasic au venit să vadă, ceea ce nu se întâmplă la spectacolele contemporane cu totul noi.

Ți-ar plăcea să dansezi și în Giselle clasic?

Da, sigur, e visul meu numărul 1.

De ce? Ce atrage așa mult la Giselle?

Mă atrag și povestea și pașii și mai ales muzica.

Aș vrea să aduc spectacolul ăsta în România.”

În noiembrie, Francesca Velicu va deveni și cetățean britanic. Londra este acum „acasă”, iar în România vine o dată, de două ori pe an.

„La început mi-a fost un pic greu să înțeleg mentalitatea de vest, mai diferită decât cea de la noi. De exemplu, mi se pare că noi suntem foarte direcți, ceea ce aici poate fi interpretat diferit, că ești prea dur sau lipsit de diplomație.

Deci felul în care vorbești cu oamenii aici e un pic diferit.

Dar orașul îmi place la nebunie, mai ales că îmi place arta, e tot timpul ceva de văzut și orașul mă inspiră, cunosc multă lume.

În Londra sunt atât de multe naționalități, încât eu nu mă simt diferită. Nu simt că nu aparțin fiindcă tot orașul este, de fapt, ca mine.

Cum te face să te simți când vine regina Marii Britanii să vă felicite?

E foarte frumos, îți dai seama, nu te poate lăsa indiferent, e familia regală.

Lor chiar le place baletul, au venit și la repetiții, iar după spectacol au venit în culise și ne-au felicitat pe toți. Ne-au spus că urmăresc baletul, că Charlotte ia și ea lecții de balet. Acum doi ani, când am dansat Lacul Lebedelor, a venit și ea, e foarte simpatică.

Ce faci după ce pleci de la un spectacol?

Cam las în cabină tot, dacă nu am spectacol a doua zi, de obicei ies cu colegii, bem o bere.

Lucrezi 6 zile pe săptămână. Ce faci în singura zi liberă?

Dacă sunt super obosită dorm, dacă nu, mă plimb, merg la muzee, îmi place să pictez.

Pe când prima ta expoziție?

Hmm, nu știu, dar mi-ar plăcea să se întâmple într-o zi.

Cum ai devenit tu interesată artă?

Toată familia mea e iubitoare de artă și de mică m-au dus părinții peste tot, la operă, la teatru, la concerte, la expoziții. Dintre toate, eu am ales baletul, apoi și ei m-au îndrumat către asta.”

La English National Ballet, Francesca Velicu este de mai bine de 6 ani Clara din Spărgătorul de nuci, un spectacol în care interpretează și alte personaje. Este, de altfel, spectacolul pe care îl consideră cel mai dificil.

Reprezentațiile cu Giselle s-au încheiat pentru acest an și pregătește acum Giselle clasic, în care va dansa în grup. Pentru provocările care apar, ea și colegii săi au la dispoziție un psiholog cu care pot discuta atunci când simt nevoia.

„Mi se pare interesant că au introdus un mental coach și la noi, pentru că eu am venit și din România, am studiat și în Moscova, iar partea de mental health nu prea există, e un pic cam la gimnastică, de școală veche.

Îmi place să văd că aici totul e mai liber, poți să vorbești dacă ai o problemă, e super.”

Mai mult decât atât, în UK toate companiile de balet lucrează cu organizația Dancers career development, care ajută balerinii să facă tranziția, la final de carieră, către o altă ocupație și le oferă burse de studiu.

“Eu m-am decis că după dans vreau să fac scenografie. Mi se pare genial că există acest sprijin, nu stai cu teama că trebuie să dansezi până la 60 de ani sau că nu știi ce să faci după ce pleci din companie.

Dincolo de dans, ce te face fericită?

Natura. Îmi place să merg în vacanță cu familia. Îmi place sportul, să mă cațăr pe munți.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Francesca Velicu este extraordinară în “Giselle”, la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

La 42 de ani, Alina Cojocaru, una dintre cele mai apreciate balerine ale tuturor timpurilor, este din nou în atenția presei internaționale, de data aceasta cu o dublă ipostază. Va produce un spectacol de balet complet, ca artist independent, și va dansa rolul principal.

Cojocaru transpune în pași de balet povestea filmului “La Strada”, regizat de Federico Fellini în 1954, iar cu această ocazie New York Times i-a dedicat un material special.

“Este posibil ca o balerină extraordinară să preia controlul asupra destinului său, în afara unei companii, și să găsească o nouă expresie creativă satisfăcătoare? Alina Cojocaru, o fostă prim solistă a Royal Ballet și a English Ballet și o adorată invitată specială a marilor companii din lume, încearcă, cu siguranță.”, titrează New York Times în deschiderea interviului cu Alina Cojocaru.

Alina Cojocaru va interpreta rolul Gelsominei, o tânără dintr-o familie cu posibilități modeste, vândută de mama ei unui violent om de afaceri, Zampano. Coregrafia este semnată de Natalia Horecna, iar muzica va conține extrase din coloana sonoră a filmului “La Strada”, compusă de italianul Nino Rota.

Spectacolul va avea premiera pe 25 ianuarie la Sadler’s Wells Theatre din Londra. Detalii și bilete AICI.

Alina Cojocaru a devenit artist independent acum 24 de ani. De atunci a continuat să danseze la cel mai înalt nivel, făcând pauze doar în cele două perioade în care a devenit mamă a două fetițe.

În 2016, ea a părăsit definitv România în urma unui scandal cu tente xenofobe, stârnit de angajații Operei Naționale București.

The post Alina Cojocaru, producător și rol principal în spectacolul de balet “La Strada”, inspirat de filmul lui Fellini appeared first on Cultura la dubă.

Alina Cojocaru și Ivan Putrov sunt imaginea afișului care anunță o gală caritabilă a stelelor baletului pentru Ucraina. Cei doi balerini vor dansa din nou împreună, după ce în trecut au învățat la aceeași școală de dans din Ucraina și au fost stelele Royal Ballet din Londra. Lor li se vor alătura nume mari din baletul mondial, într-un eveniment care va avea loc pe 19 martie, la London Coliseum, și care este deja sold out.

Banii vor fi donați Comitetului de Urgență pentru Dezastre din Ucraine. Alina Cojocaru și Ivan Putrov stau în spatele organizării acestei gale. Într-un interviu pentru The Times, cei doi vorbesc despre spiritul ucrainean și despre datoria pe care o au față de Ucraina.

Alina Cojocaru a părăsit România pentru a merge la o școală de dans în Ucraina pe când avea doar 9 ani. Acolo s-a format și a evoluat datorită standardelor înalte ale baletului ucrainean.

“Ucrainenii nu au grijă doar unii de ceilalți. Au avut grijă și de mine când eu eram un străin. Dar nu m-am simțit ca un străin. M-am simțit ca parte din familie, chiar dacă familia mea era departe.”, a declarat Cojocaru pentru The Times.

“Dansul, muzică și arta, în general, mișcă lumea, nu violența. Și pentru că noi, artiștii, avem acest har, trebuie să îl folosim.”, a declarat Putrov potrivit The Guardian.

Alina Cojocaru și Ivan Petrov au fost protagoniștii spectacolului Spărgătorul de nuci, la Royal Ballet.

Pe scenă vor urca cele mai importante nume ale baletului, staruri de la Royal Ballet, English National Ballet și Opera din Paris. Printre acestea se numără și rusoaica Natalia Osipova, prim-balerină la Royal Ballet și ucraineanca Katja Khaniukova, de la English National Ballet.

Alina Cojocaru a colaborat în ultimii ani și cu Sergei Polunin, balerinul ucrainean interzis în Ucraina, după asocierea sa cu Vladimir Putin. Cei doi au dansat ultima dată pe 1 decembrie, în Romeo și Julieta, la Royal Albert Hall. De la izbucnirea războiului din Ucraina, Polunin, care are tatuat chipul lui Putin pe piept, nu a făcut nicio declarație despre atacul Rusiei asupra țării sale natale. El și-a anulat un spectacol pe care urma să îl susțină la Milano, invocând o accidentare.

The post Alina Cojocaru și balerinul ucrainean Ivan Putrov organizează o gală caritabilă pentru Ucraina appeared first on Cultura la dubă.

Balerina română care a cucerit întreaga lume, Alina Cojocaru, va dansa pe 1 decembrie 2021 într-o nouă reprezentație a spectacolului Romeo și Julieta, alături de celebrul balerin Sergei Polunin, după ce premiera mondială a spectacolului, din august 2019, de la Verona, s-a bucurat de mare succes.

Evenimentul va avea loc într-una dintre cele mai frumoase săli de spectacol din lume – Royal Albert Hall, la Londra.

Cei doi revin astfel în atenția publicului londonez, după ce ambii au performat în trecut ca balerini ai Royal Ballet. Alina Cojocaru a fost, de asemenea, balerină principală la English National Ballet.

Spectacolul era programat inițial pe 14 aprilie 2020, însă a fost amânat din cauza pandemiei. Coregrafia este semnată de soțul Alinei Cojocaru, coregraful danez Johan Kobborg.

Prim-balerina Alina Cojocaru și Johan Kobborg au părăsit definitiv România, după ce aceștia au fost înlăturați de la Opera Națională București, în urma unui scandal uriaș, cu implicații xenofobe.

Pe atunci, în 2016, artiștii români angajați la ONB îl acuzau pe Kobborg (directorul artistic al baletului) că favorizează artiștii străini, iar pe Alina Cojocaru au huiduit-o în fața sediului Operei, în timp ce aceasta dădea declarații presei, cu lacrimi în ochi. Scandalul a fost reflectat atunci în presa internațională, care nu înțelegea cum doi artiști de valoarea celor doi pot fi înlăturați de la o operă într-o asemenea manieră.

Între timp, Alina și soțul ei s-au întors la cariera internațională, iar balerina, la vârsta de 40 de ani, dansează acum alături de cel considerat a fi cel mai bun, dar și cel mai controversat dansator al generației sale, Sergei Polunin.

Polunin a dansat anul acesta în România, la Bonțida, la invitația TIFF. Cultura la dubă v-a prezentat pe larg povestea sa, într-un interviu acordat în exclusivitate de balerinul ucrainean.

Biletele la premiera din UK variază între 33 și 162 de lire sterline.

The post Alina Cojocaru și Sergei Polunin dansează pe 1 decembrie la Royal Albert Hall, în “Romeo și Julieta” appeared first on Cultura la dubă.

Balerinul britanic Ross Freddie Ray avea 19 ani când ajungea pentru prima dată la București. Ca mulți tineri dansatori, a fost atras de vestea că celebrul coregraf danez Johan Kobborg a preluat conducerea artistică a Operei Naționale București și vrea să modernizeze compania de balet. Se întâmpla în 2014.

„Aveam o înțelegere cu fratele meu, că vom merge la o companie doar dacă vom putea rămâne amândoi. Iar aceasta a fost prima companie care ne-a acceptat pe amândoi. El era mult mai bun decât mine, a fost admis ca solist, iar eu în corpul de balet.”

“Am ajuns în februarie în România, zăpada era foarte mare, iar eu purtam pantaloni scurți și adidași. Totuși, eram doi tineri în București, berea costa doar 5 lei, comparativ cu Marea Britanie, pentru noi era paradisul.”

Însă experiența de la Opera din București nu a semănat deloc cu paradisul. Venit din Anglia, unde există două dintre cele mai mari instituții de balet din lume, a descoperit în România o instituție prăfuită.

“A fost complet diferit față de ceea ce aveam la Londra. La Royal Ballet School și la Royal Ballet îți oferă de toate, securitate, au grijă de tine din toate punctele de vedere, apoi am ajuns la Opera din București, care arăta diferit față de cum este acum, a fost un șoc. Nu înțelegeam ce se întâmplă.

Podelele nu erau sigure, pereții stăteau să cadă, se întâmpla chiar înainte de mare renovare a clădirii Operei. Și erau și probleme la organizarea instituției – la departamentul de costume totul era vechi, repertoriul ales nu era atât de proaspăt pe cât ar fi trebuit să fie.

Pe de altă parte, acel teatru vechi avea un caracter romantic într-un sens.”, ne povestește acum Ross.

Cu toate acestea, prezența lui Johan Kobborg era o garanție a calității artistice. Considerat de mulți specialiști un geniu al dansului, Kobborg avea planuri mari pentru baletul românesc, din care plecase și partenera sa de viață, celebra balerină Alina Cojocaru.

“Johan a înțeles condițiile și a văzut situația drept o oportunitate de a reconstrui de la zero o operă. Renovarea urma să ridice moralul și să schimbe felul în care funcționau lucrurile acolo.”

După ce a prins rădăcini, speranța de schimbare a fost, însă, distrusă, doi ani mai târziu. În 2016, o revoltă a angajaților români i-a înlăturat pe Johan Kobborg și pe Alina Cojocaru cu huiduieli și acuzații de favoritisime față de străini. La rece, Ross încearcă să ne explice scandalul de atunci.

“O instituție de operă e ca un muzeu. Este muzeul pentru repertoriul de balet, de operă. Dacă vine cineva și schimbă brusc tradițiile de acolo, oamenii devin nervoși, nu se simt confortabili în fața schimbării.

Cred că a fost motivul principal pentru ce s-a întâmplat acolo, Johan a încercat să schimbe lucrurile prea repede. Nu repede în sensul normal, ci repede pentru niște oameni care nu își doreau schimbarea.”

După plecarea lui Kobborg, Ross Freddie Ray a mai dansat un an la ONB. Dar se gândea de mult timp să renunțe la dans și să devină coregraf.

“Stăteam pe canapeaua mea din București și am primit un telefon pe whatsapp. Pe ecran îmi apărea sugestia „poate fi Sergei Polunin”și am crezut că face cineva mișto de mine. Așa că n-am răspuns la telefon.”

“Apoi a sunat din nou și am răspuns. Era chiar Sergei Polunin. Nu mai vorbisem niciodată cu el, evident știam cine era.”

Celebrul balerin ucrainean, Sergei Polunin, i-a propus să fie coregraful său la un proiect. Johan Kobborg i-l recomandase lui Polunin pe Ross, iar cei trei au început de atunci o colaborare de lungă durată.

Ross Freddie Ray a realizat coregrafia spectacolului Fraudulent Smile, apoi a show-ului Scufița roșie sau a dansului Bolero.

“De obicei încep cu muzica. Ascult o lucrare care îmi place, apoi încep să apară ideile. De exemplu, la Fraudulent Smile, am stat la o cafenea, am ascultat muzică la căști și am scris pașii de balet. Nu vin în studio și creez acolo, ci vin cu ceva deja creat, vizualizat.

Dar se întâmplă și altfel. La Scufița Roșie muzica a apărut mai târziu în proces. Am început cu povestea, am vrut să o fac mai modernă. Însă tehnica de lucru a fost la fel. Am stat până la 5 dimineața și am scris pașii de balet, apoi am mers în studio.”

Ross Freddie Ray a fost, de altfel, omul care l-a convins pe Sergei Polunin să vină în România, la TIFF. Pe lângă o relație profesională fructuoasă, pe cei doi îi leagă acum și o strânsă prietenie.

“Lui Sergei îi arăt ce am scris și îl întreb dacă se simte confortabil când face pașii. Dacă e ok, continuăm, dacă nu, adaptăm. Are mare încredere în mine și mă lasă să păstrez controlul asupra show-ului, nu îl modifică, ceea ce e flatant.

Nu e o divă, nu se plânge, dacă simte energia pozitivă a publicului, dă totul, indiferent cât de greu este spectacolul, apoi revine și dansează Take me to church, ceea ce e uluitor. Niciun dansator normal nu ar putea depune atâta efort.”

După experiența de la TIFF, Ross se gândește inclusiv la posibilitatea aducerii spectacolului Romeo și Julieta în România, cu Sergei Polunin și Alina Cojocaru în rolurile principale.

“Ar fi extraordinar să aducem show-ul în România, acum toți din echipă avem o legătură cu această țară, inclusiv Sergei, că a fost aici. Dar nu a fost nicio discuție avansată în acest sens.

Ceea ce s-a întâmplat cu Alina și Johan a fost într-o instituție. Dar de ce ar trebui să mai aibă legătură cu vreo instituție? De ce nu pot reveni în sectorul privat? Dacă vor să stea departe, e alegerea lor, dar există varianta să îi aducem aici fără să fie implicată vreo instituție.”

De altfel, Ross crede că viitorul culturii stă în inițiativele private, nu în instituțiile publice. Coregrafiile sale moderne nu sunt altceva decât dovada a viziunii sale asupra culturii vii, care poate trăi independent de relațiile cu statul.

“Vă dau cel mai bun exemplu: în Londra avem Royal Ballet, finanțat de guvern și English National Ballet, finanțat cu fonduri private, care face spectacole extraordinare, inovează dansul. Royal Ballet a rămas în urmă. Asta arată că o companie privată poate să facă lucruri mult mai bune decât una de stat.

Instituțiile de stat nu se schimbă pentru că sunt niște muzee, după cum spuneam, au același repertoriu, iar baletul e neschimbat de 100 de ani.

În plus, unii oameni vor să meargă să vadă costumele clasice, cu tutu, iar asta e ok, e de înțeles. Nu e ceea ce prefer eu, dar e de înțeles. Lacul Lebedelor rămane cel mai vândut spectacol de balet din istorie. Dar spectacolele noi, ceea ce am făcut cu Sergei la Cluj, balet-concert, cred că sunt mult mai interesante pentru public.”

The post Plecat de la Opera Națională București, devenit apoi coregraful lui Sergei Polunin. Povestea lui Ross Freddie Ray. appeared first on Cultura la dubă.

„Dansam și nu acceptam că sunt un dansator. Nu reușeam să înțeleg ce e greșit. Găseam tot felul de motive, dar, de fapt, eu nu mă simțeam confortabil să dansez.”

Când își înalță mâinile către cer, Sergei Polunin își pregătește dansul-zbor care l-a făcut celebru. Pare că se desprinde de pe pământ și se conectează la o cu totul altă lume, la care oricine altcineva devine un simplu spectator.

În spatele zborului său stă, însă, un om fragil, care s-a luptat vreme de peste 15 ani cu o formă de auto-distrugere, menită să îi anihileze durerile fizice, dar mai ales pe cele sufletești.

Sergei Polunin a marcat baletul mondial la doar 19 ani, atunci când a devenit cel mai tânăr dansator principal din istoria Royal Ballet, una dintre cele mai prestigioase instituții de balet din lume.

În paralel trăia, însă, suferința unui copil despărțit de părinții săi. La 13 ani, atunci când a fost acceptat la Royal Ballet School, la Londra, mama sa a fost nevoită să se întoarcă în Ucraina, pentru că nu a primit viza de ședere, tatăl era plecat la muncă în Portugalia, iar bunica în Grecia, pentru a putea întreține singura speranță a familiei: ca micul „Serioja” să iasă din sărăcia pe care ei o cunoscuseră din plin, într-un mic orășel din Ucraina sovietică.

„Eram într-o țară diferită, instituția avea grijă de mine, dar tot eram un străin, iei viză an de an, iar dacă nu mai dansezi la teatru, te dau afară din țară.”

“Ești parte din cultură, dar nu ești parte din acea țară. Da, am stat acolo 9-10 ani, dar am trăit tot timpul cu sentimentul că dacă nu mai dansez o să fiu dat afară. Și exact asta s-a întâmplat.

Am părăsit Royal Ballet și peste două săptămâni mi-au anulat viza, nici măcar nu am putut să mă întorc acolo să îmi iau lucrurile.”, ne povestește Sergei Polunin a doua zi după ce a oferit la Bonțida un spectacol pe care probabil nimeni nu îl va uita.

Show-ul său de la TIFF a început cu o proiecție a unui dans superb, realizat pe Bolero-ul lui Ravel.

Apoi a continuat cu spectacolul Sacré, bazat pe Ritualul primăverii al lui Stravinsky. În final, Polunin a oferit publicului o reprezentație – surpriză a dansului care l-a făcut cunoscut pe YouTube, în întreaga lume – Take me to church.

“M-am simțit foarte bine, am fost într-o formă bună, însă podeaua a fost puțin alunecoasă, din cauza umezelii din atmosferă, seară se depune apă.

Și când am văzut că se umezește podeaua am zis “aaah, o să fie greu!” În astfel de condiții consumi mai multă energie, nu poți să te duci maxim, pentru că trebuie să controlezi mai bine mișcările, să nu aluneci. Aș compara asta cu condusul pe ploaie sau pe șoseaua udă.

Cât despre reacția publicului, am fost super impresionat că au venit atât de mulți oameni, mai mult de 2000, ceea ce e mult pentru un show afară. În mod normal ai 500-300. La Verona, la Romeo și Julieta, au fost 10.000 de oameni, dar acolo e o arenă și un altfel de spectacol.

Am simțit că oamenii au venit să se bucure. Uneori publicul vine ca să critice, să judece sau e oarecum indiferent, dar acest public parcă a venit să se bucure de seară.

Când dansezi pe scenă, te simți mai degrabă puternic sau fragil?

Depinde de personaj. În acest spectacol am fost Nijinsky, care e un mix atunci când înnebunește, este femeie, este animal, așa că adopți, de fapt, mai multe personaje.

Deci ești total în personaj, nu mai ești Sergei omul?

Mai sunt doar puțin, la început, când intru pe scenă. Apoi nu.

Tu mai ai emoții înainte de un spectacol?

Nu prea, nu. Dar corpul este foarte inteligent și cu câteva ore înainte sau cu o seară înainte, eliberează diverși hormoni pentru că tu știi că vei dansa, așa că apar schimbări automate în corp. Îți setezi mintea că ai spectacol, iar corpul se adaptează, se pregătește.

Mai ai dureri mari atunci când dansezi sau după?

Am, dar nu mai sunt îngrozitoare. Am început să iau CBD (nr. ulei de cannabis) după ce am văzut că niște luptători de MMA îl iau și scapă de dureri.

Dar este sănătos?

Este, cel puțin așa se presupune, hahaha. Ce este cert e că mă scapă de dureri.”

Sergei Polunin spune că a început să simtă bucuria de a dansa abia după 30 de ani.

În filmul documentar „Dancer”, proiectat vineri la TIFF și aplaudat minute în șir de public, există o mărturie ce te face să înțelegi nefericirea care l-a copleșit ani la rând:

„Baletul nu a fost alegerea mea. A fost alegerea mamei mele. M-am rugat să mă accidentez atât de tare încât să nu fie nevoie să mai dansez vreodată.”

Sergei Polunin în filmul Dancer (2016)

Pe când strălucea pe scena de la Londra, se făceau 6 ani de când nu își mai văzuse tatăl. Apoi a aflat că părinții săi, care nu veniseră niciodată să îl vadă dansând, au divorțat.

Așa a început o formă de auto-distrugere, cu abuz de alcool și multe nopți pierdute. A început să găsească mai mult aspecte negative ale universului din care făcea parte, așa că după 3 ani de la numirea sa ca principal, a ales să părăsească Royal Ballet pentru totdeauna.

„Dansam și nu acceptam că sunt un dansator. Nu reușeam să înțeleg ce e greșit. Dansam și mă gândeam că mă enervează nu știu ce lumină care îmi intră în ochi sau că tempoul muzicii nu este bun sau costumul e greșit, nu îmi vine bine.”

“Știi ce se întâmpla? Găseam tot felul de motive, dar, de fapt, eu nu mă simțeam confortabil să dansez.”

De altfel, dansul său pe melodia lui Hozier, Take me to church, trebuia să fie ultimul său dans. Prin acel videoclip, regizat de celebrul fotograf american, David LaChapelle, Polunin voia să își ia adio de la lumea dansului.

Dar clipul a devenit viral și a stârnit în copii din toate colțurile lumii dorința de a dansa.

„A fost un sentiment că ceva nu s-a încheiat. Nu știam ce. Cred că simțeam că dacă voi pleca, nu se va mai schimba nimic important în dans și că dacă rămân, poate există șansa să fac schimb eu ceva în dans.

Nu știu încă 100% ce m-a făcut să revin. A fost un sentiment puternic că este ceva de făcut pentru dansatori și că doar prin dans puteam să fac asta.

Atunci mi-am dat seama că aș putea fi un exemplu pozitiv. Până atunci, nu am vrut să fiu un exemplu bun. Când eram la școală, nu îmi placeau modelele bune sau în filme nu îmi placeau personajele pozitive.

Îți plăceau personajele negative?

Îmi plăceau personajele mai interesante. Nu voiam să fiu exemplul pozitiv, voiam să fiu un exemplu interesant. Dar când am văzut cum au reacționat copiii la acel clip, atunci am realizat că pot face ceva bun, constructiv, mai degrabă decât distructiv.

Și cum ai găsit bucuria de a dansa după 30 de ani?

S-a întâmplat după scandalul cu contul meu de Instagram.

Am simțit că după aceea ceva s-a schimbat. După tot haosul ăla, am mers pe scenă și pur și simplu m-am simțit diferit, deodată. Am zis “uau, ceva s-a schimbat!”

Este posibil să fi schimbat karma din viața mea și să fi acceptat ceea ce am ca pe un dar. Să accept, în sfârșit, că eu sunt un dansator.”

Urma să interepreteze rolul Prințului Siegfried în Lacul lebedelor, la Opera din Paris, atunci când pe contul său de Instagram a făcut o serie de afirmații controversate, cu tentă homofobă, referitoare la dispariția masculinității sau declarații dure față de persoanele grase.

Postările sale au dus atunci, în ianuarie 2019, la demiterea sa de la Opera din Paris. În plus, susținerea sa publică față de Vladimir Putin au determinat declararea sa drept persona non-grata în Ucraina, astfel că de 2 ani nu mai are voie să intre în țara natală.

Locuiește la Moscova și și-a înființat propria companie – Polunin Ink, cu care prestează spectacole acolo unde este invitat.

„Care este motivul pentru care ai ales să te stabilești la Moscova?

Am mers inițial în America, iar acolo nu am găsit nimic de care să mă agăț. Mi-au zis: „Mergi în Rusia, fă niște spectacole acolo, arată ceea ce poți și apoi întoarce-te în America.”

Dar nu s-a mai întors.

“Admirația ta pentru Vladimir Putin are legătură cu faptul că Rusia te-a primit după ce ai părăsit Royal Ballet? Că Rusia te-a adoptat, atunci când altcineva nu a făcut-o?

Este o chestie mai degrabă personală decât legată de Rusia. Acolo era Igor Zelensky (nr. balerin rus), el m-a văzut și mi-a propus să lucrăm împreună și pentru mine asta a fost ceva nou, să văd pe cineva atât de determinat să lucreze cu mine. Și mi-a prins bine, a fost mentorul meu pentru câțiva ani.

Dar nu am ales Rusia. De exemplu, am vrut să merg la școală în Rusia și Rusia nu mi-a dat bani pentru școală, Anglia a făcut-o. Nu aș spune că Rusia e chiar așa primitoare.

Trebuie să te zbați mult să reușești acolo, eu am muncit mult la Teatrul Stanislavski, apoi în Siberia, la Teatrul Novosibirsk.

Deci nu aș spune că Rusia e un loc super primitor. Are propriile…

Probleme?

Nu aș zice probleme. Aș zice că e un loc închis. Știu actori celebri care au zis că iubesc Rusia, au vrut să se stabilească acolo, dar nu au reușit să penetreze sistemul. E un fel de “ăsta e teritoriul nostru.”

Pentru că ai menționat asta despre actori, știi că sunt cazuri celebre de oameni de cultură, actori sau regizori, care au ajuns în închisoare pentru că au criticat sistemul. Iar tu ai spus ieri ceva foarte interesant, că oamenii ar trebui să fie mai toleranți față de opiniile celorlalți și că toți ar trebui să fim liberi să spunem ceea ce gândim. Și atunci, cum te raportezi tu la Rusia, care judecă oamenii pentru ceea ce gândesc?

În Rusia, poți să spui ceea ce vrei atât timp cât ești persoană privată și ai bani. Dacă iei bani de la guvern, lucrezi cu guvernul. Și atunci, ca artist, faci această alegere. Dacă iei bani de la guvern, nu o să poți spune ceva rău despre guvern.

Trebuie să fii deștept. Dacă ai nevoie de bani, poți să te asociezi cu un miliardar care poate sponsoriza proiecte și vei putea face ceea ce vrei. Nu se va atinge nimeni de tine, relația ta va fi doar cu acel miliardar.

Dar dacă iei bani de la guvern, dacă tu ai fost hrănit cu banii lor, apoi spui lucruri rele despre guvern o dată, de două ori, de trei ori, atunci înseamnă că ți-ai cerut-o. Asta e părerea mea.”

Din august 2019 a revenit în atenția iubitorilor de balet, atunci când a devenit parte din producția Romeo și Julieta, alături de celebra balerină română Alina Cojocaru. Cei doi au strălucit pe scena Arenei din Verona, în fața a 20.000 de oameni, apoi au fost chemați la Londra, orașul unde amândoi au cunoscut gloria.

Aveau spectacol programat la Royal Albert Hall în aprilie 2020, dar a fost amânat din cauza pandemiei și reprogramat pe 1 decembrie 2021.

„Pe Alina am cunoscut-o la Royal Ballet. Ea era deja un superstar, eu eram la școală. Ea era o balerină extraordinară, iar eu eram un elev, veneam la spectacole.”

“Era chiar cel mai mare star al Royal Ballet pe atunci.

La Royal Ballet ați dansat vreodată împreună?

Foarte puțin am apucat. La vremea aceea am simțit că Alina nu era 100% fericită acolo, avea niște frământări interioare și am simțit asta când am dansat, atunci nu am avut o conexiune așa de bună, așa cum o avem în Romeo și Julieta. Acum ea e mult mai fericită și se bucură de ceea ce face.”

Doi dansatori geniali, angelica Alina Cojocaru și un balerin “bântuit de demoni”, așa cum afirmă la un moment dat în filmul „Dancer” chiar Polunin, au regăsit împreună bucuria de a dansa și, într-o coincidență stranie, fiecare are probleme cu țara natală.

Dacă Polunin a fost renegat de Ucraina, Alina Cojocaru a ales să părăsească România după uriașul scandal cu tentă xenofobă, care a explodat la Opera Națională București în 2016.

Pe atunci, angajații români ai ONB l-au acuzat pe coregraful danez Johan Kobborg, director artistic al ONB, că favorizează balerinii străini și că a perceput comisioane mari pentru producțiile pe care le-a adus la Operă. Danezul apreciat în toată lumea baletului mondial a decis să plece, iar partenera sa de viață, Alina Cojocaru, a fost huiduită de colegii români chiar pe treptele operei.

Povestea a dus inclusiv la schimbarea ministrului Culturii, dar de atunci nimic nu a mai spălat imaginea pătată a instituției. Din punct de vedere artistic, baletul Operei Naționale București a suferit o decădere majoră și s-a adâncit în mediocritate.

În schimb, Alina Cojocaru și Johan Kobborg au continuat să revoluționeze dansul.

„Am ajuns să facem Romeo și Julieta prin Johan Kobborg. Este o figură super importantă în baletul classic, îmi place prospețimea lui, felul în care creează coregrafiile și pune pașii împreună, felul modern în care privește baletul în prezent.

El a avut ideea să facem Romeo și Julieta, după ce Arena di Verona ne-a solicitat un spectacol, așa că le-a combinat pe cele două.

Alina a fost o alegere evidentă pentru rolul Julietei, pentru că este probabil cea mai bună Julieta din toate timpurile, a dansat în acest rol de foarte multe ori, în diferite feluri. Iar eu am fost pentru prima dată Romeo.

Spuneai că ți-ai dori să aduceți spectacolul Romeo și Julieta în România. Dar tu ești familiar cu motivul pentru care Alina și Johan au plecat din România?

Păi a fost o poveste celebră, a ajuns până în America și în Anglia, e greu să nu o știi, hahaha. (râde)

Și tu cum îți explici acea poveste?

Pentru mine, Johan e un geniu, îmi place de el extraordinar de mult și îl înțeleg. El când își imaginează ceva și vrea să facă ceva, o face imediat. Poate că în România a încercat să schimbe lucrurile prea repede. Poate că uneori ar trebui să o ia mai încet, pas cu pas. Asta este posibil să se fi întâmplat.

Dar cred că el era foarte bun pentru baletul românesc, toată lumea vorbea despre asta.

După acel scandal nefericit, Alina a spus că nu se va mai întoarce să danseze în România. Ați discutat vreodată posibilitatea serioasă de a veni aici și crezi că tu ai putea să o convingi pe Alina să danseze din nou la ea acasă?

Eu cred că ar fi foarte important chiar și pentru a uita orice urmă negativă acelei povești, cred că ar putea să se schimbe în ceva pozitiv.”

“Cred că ar fi minunat pentru România și pentru ei să se întâmple asta, să schimbe lucrurile în ceva pozitiv. Este și un spectacol foarte bun, deci ar aduce în România balet foarte bun.”

Acum că găsește bucurie în dans, la 31 de ani, Sergei Polunin spune că se simte mai în formă ca oricând și speră să danseze cel puțin până la 47 de ani. Între timp, încearcă să ofere cunoștințele sale viitoarelor generații. La Cluj a susținut un masterclass cu tineri balerini români și vrea să preadea mai mult de acum încolo.

La două ore distanță de Kherson, orașul ucrainean în care s-a născut, dar în care nu mai are voie să se întoarcă, guvernul rus construiește acum o școală de balet, al cărei director este deja Sergei Polunin. Se întâmplă în Crimeea.

Vorbește cu entuziasm despre acest loc, care va oferi condiții de lux pentru copiii care vor dori să facă balet, dar și locuri de cazare pentru părinții acestora, astfel încât nimeni să nu mai fie nevoit să trăiască despărțit de familie, așa cum a fost el. Cu acest pas, Sergei Polunin este oficial parte din sistemul despre care spune asumat că nu poate fi criticat atât timp cât îți dă bani.

Cu toate acestea, resimte dorul de lumea baletului clasic, instituțional, a cărui stea a fost și a ales să nu mai fie.

„Ai regretat vreodată decizia de a părăsi Royal Ballet?

E un loc extraordinar și o instituție mare, e un loc confortabil. Acolo calitatea lucrurilor e la cele mai înalte standarde, așa că îmi e dor de asta.

Îmi lipsește să aibă cineva grijă de mine. Mă refer la costume, machiaj, că tot timpul se ocupă cineva de tine. Partea asta îmi lipsește. Când ești singur, liber, e periculos. Atunci când poți să faci orice, te întrebi „și acum ce fac?”

Dacă ai avea posibilitatea să te întorci într-o mare instituție de dans, ai vrea să faci asta?

Mereu mă gândesc la asta. Și mereu îmi dau seama că nu e ceea ce vreau. Aș putea să merg la Bolshoi sau la Mariinsky, dar de fiecare dată când sunt aproape de acest pas zic „nu, e un pas înapoi pentru mine. Am făcut asta deja, timp de atâția ani.”

Ce sfat ai avea pentru părinții care își împing copiii spre balet și pentru copiii care îl practică?

Dansul este foarte greu, implică multe sacrifcii, eu nu l-aș recomanda, trebuie să-l iubești, în primul rând copiii trebuie să-l iubească, nu părinții.

Dar cu dansul poți să faci foarte multe lucruri, poți să devii orice, un animal, o parte dintr-o poveste.

Tu ți-ai încuraja fiul să facă balet?

Ar fi super, pentru că ar fi ușor pentru mine, că știu totul despre dans. Mi-ar plăcea, dar va fi doar alegerea lui. El e o altă persoană și va face ceea ce vrea el.”

The post INTERVIU Sergei Polunin: “Am acceptat, în sfârșit, că sunt un dansator.” appeared first on Cultura la dubă.

The artists at the National Opera have split then into two sides: that of romanians, led at those protests by the conductor Tiberiu Soare and that of the choregraph Johan Kobborg and and of the world-ranking ballerina, Alina Cojocaru, the two of them being supported by ballet dancers from Romania and from other countries.

The Romanian side was accusing Kobburg that he was favorizing foreign artists, and his supporters were claiming that Romanian ballet had never reached a such a high level as the one imposed by the Danish choreographer. The scandal, which had a racist side to it, got the attention of international press, at the time writing that the great ballerina Alina Cojocaru was being cheered against in her own country, something impossible to comprehend for any ballet lover who is aware of her immense value.

After a period of strikes, cancelled shows, interventions from the cultural minister and a some management changes, Alina Cojocaru and Johan Kobborg left Romania, many ballet dancers following them.

Among them was Marina Minoiu.

Marina now dances for The Royal Danish Ballet. She misses home, but she keeps her distance, as does Romanian mentality regarding art and appreciation of it’s values keeps it’s distance from normalcy.

Marina, how and when did your story as a ballerina start?

My career started with the opportunity to see, with my sister and mother, at the National Opera in Bucharest, the Giselle ballet. In that moment a desire was born, a great joy that has followed me until my first ballet lesson. And I suppose that from that first ballet lesson, I knew that this is what I want to do.

Like when you fall in love with something or someone. You only want to do that thing or to be with that person. It was my first love. And, as the years passed, this passion hasn’t diminished, it’s as alive at ever, it grew and matured.

In Romania, more and more parents point their children, especially girls, toward ballet. What would you tell them as to what to expect if they want to reach a professional level?

I’m happy that more and more children are guided toward art and dance. There’s great potential in Romania. We’re a passionate people, hard working, who want to enjoy fine arts.

But a professional ballet dancer’s career is a lot of work, daily, permanently, because we’re talking about working with the human body as our instrument.

This profession consists of dedication, passion for this art form, that means leaving your ego to the side and making room for true human values.

A professional ballet dancer’s path is full of joys, disappointments, frustration, injuries, wonderful moments that one can not imagine.

It is very important to know what you want to do, where you want to get to and what kind of dancer you want to be. Life will show you the way as long as you stay dedicated, honest to yourself and especially confident.

My advice for parents guiding their children toward ballet is to evaluate or identify if there is passion for a future profession and identify in time if there is an opportunity of the development of a career in this field.

There are many situations when ballet remains a hobby, which is a good thing. Children are able, even this way, to take contact with certain elements that can help develop them artistically.

Doing it as a hobby is one thing, and being a professional ballet dancer is a whole other thing. When you chose the second option you must know that it’s not only about awards at competitions or glitter and pretty costumes. These are elements that appear later on in a ballet dancer’s career.

Of course, the guidance and support of a teacher are essential.

I would like to see some more training or education toward essence for the youth, maturity and clarity and less of an inclination for the commercial and superficial.

What’s the hardest thing in a ballerina’s life? Have you ever had moments when you wanted to quit?

The relationship between mind and body is something difficult, and I give this a special, permanent attention. This relationship can be challenging, but inner balance, faith and acceptance come in.

Yes, I’ve had moments when I wanted to quit. Moments when I felt that this is not my path. But life has shown me that it wasn’t the case, it turned me away from denial, it taught me that even in hard times I have to learn to let things happen.

I like to believe that what is right for me will eventually happen.

You’ve had a long career at the National Opera in Bucharest and you left following that scandal in 2016. What did the period spent with the choreographer Johan Kobborg mean to you?

The years spent at NOB will always remain highly meaningful to me.

First of all, that is where I formed myself as an artist and I can’t erase that stage, regardless of the events.

Looking back, I know that I’ve learned something from each experience that I had there. On that stage I saw my wishes come true, I danced parts that I had never even dreamed of dancing, I learned about myself, I cried, I laughed. A part of my life that I often find myself thinking about in joy and in nostalgia.

The years working with Johan Kobborg meant an important professional growth on my career as a ballerina. They represented a rediscovery of myself, of certain parts of my, both as a human being and as a ballerina, of which I was not aware. The challenges were permanent, in the idea of giving all my best on the stage.

What does Alina Cojocaru mean to you?

Both Alina Cojocaru and Johan Kobborg are two elite artists that have left their mark and have changed the world of dancing through their vision and the way they regard ballet. They have inspired and continue to inspire people, artists, generations of dancers. In the time that I had the chance to work with both of them in Bucharest, I had a lot to learn.

One of the things that remained in my head is that they had faith in people and managed to see beyond appearances or titles.

They both permanently encouraged us to discover ourselves, to have courage and fait in being authentic.

How did you get to the Royal Danish Ballet and what did this change mean to you?

At the Royal Danish Ballet I’ve arrived following my departure from Romania. It was a big change because I left everything behind and started from zero. In a new country, with a different culture, in a new company.

In the first 6 months I felt that I couldn’t find stability in anything. But the support and the love of my family, along with my faith in God, have helped me find that stability again, being away from home.

Did you find any negative reactions from your colleagues because you were coming from Romania?

My colleagues received me well and our collaboration was a pleasant one from the first days.

How is life in Denmark?

The standard of life here is very high. Many times I felt spoiled, coming from Romania. In time, you get used to the life style, but there are cultural and social differences that I still feel.

Something that I can not get used to is the weather and the darkness during winter.

I strongly believe, though, that as long as you are open and confident, you will meet the right people.

Oh, and another thing. Danish pastry is absolutely irresistible.

Is the balance between earnings and spending a positive one, compared to how it was in Romania?

I would say yes, referring strictly to the period living in Romania. I know that things have changed for the better in Romania and I was glad to hear that. In the same time, it is hard to compare because they are two countries in different stages of development.

Are you thinking of remaining there?

Hard to say right now…

Do you miss Romania? If so, what do you miss about it?

Yes, absolutely! I miss the beauty of the places in Romania, the energy I feel when I’m at home. I miss my friends, my godson – a little artist in becoming, my puppy Sasha, our churches and most of all I miss my family.

What could make you come back as a ballerina at the National Opera in Bucharest?

A change in mentality and the support of the development of this profession.

Did you see any shows at NOB?

Not since I’ve left, no.

If you were to start over, would you chose ballet?

Probably yes, I don’t know. I like to think that we have a purpose in life, that our journey here, as people, is given to us to take us somewhere. For me this meant the path of dancing, although when I was a child, I wanted to become a judge, and then an archeologist.

The post Maria Minoiu. The story of a first-ballerina who had to leave Romania and start over in Denmark appeared first on Cultura la dubă.

Francesca Velicu is a ballerina, first artist, at the English National Ballet, and at only 23 her name is known and applauded on the European dance stage.

She was born in Bucharest, where she had her first contact with ballet. But her talent crossed the boundaries of the country as a teen, when she was noticed by the Russian masters of the Bolshoi Ballet Academy.

Meeting the Danish choreographer and ballet dancer Johan Kobborg, those days artistic director of the National Opera in Bucharest, would change her career. The removal of Kobborg and of Alina Cojocaru from the Bucharest Opera in 2016, after a shameful scandal for Romania, was also the moment that Francesca decided to leave the country.

Only 2 years later, Francesca Velicu would receive the prestigious Oliver Award in London, for extraordinary performance in dance, the equivalent of the BAFTA awards in cinematography. The trophy was handed to her by the most important ballet dancer in the world, Sergei Polunin.

The ballerina is in her third lockdown in London currently and is longing for her shows. We spoke to her about ballet, painting, Romania, sacrifices and the people that influenced her path so far.

Francesca, tell us, for starters, how did your passion for ballet start?

I have tried a lot of things growing up: piano, ballet, painting, tennis, swimming and others. I liked ballet the most and I pursued it.

I studied ballet at a children’s school in Bucharest and then I moved to The “Floria Capsali” Choreography High School.

Do you have memories of your first ballet classes, as a child?

Yes and I didn’t like it very much.

“I remember not being very flexible and the teacher pushing me into different positions. I even stopped for a while, but then I gave it another try and made it to the stage. Then I liked it.”

Francesca Velicu, ballerina at the English National Ballet

How did you get to the Bolshoi Academy?

The Bolshoi Academy in Moscow does a summer intensive in New York, each year. That’s where I was, at a summer course and following that, they sent me an invitation to study at Moscow.

How long were you in Moscow and how was the experience there?

I was in Moscow for 2 years. It all seemed like a big change back then, it was a much bigger city than Bucharest, I didn’t know the language, I didn’t know anything. I was 14 or 15 and after just a week I went there.

How was life in Moscow, what were you doing?

I did only ballet. It is well known that the Russians have a great respect for culture, especially for ballet, and thus all the girls are very passionate about it, they respect ballet a lot.

My dorm room was on the school premises, I was there all the time.

Why did you return to Romania?

I had to come and take all my exams. And if I was in Romania I thought I’d go to the Opera to dance and that’s how I got into Bucharest’s National Opera, where I remained for a year.

How was your experience with Johan Kobborg and Alina Cojocaru?

It was an incredible experience, one of the best years of my career. Johan launched me in in Bucharest, until then I hadn’t danced with the company in an important role, that’s where my first main parts were.

Did you decide to leave when they left, after that scandal in 2016?

Yes, as soon as I found out that Johan was leaving I thought that it is time that I tried dancing outside the country, which is something I wanted anyway, dancing abroad.

So I auditioned for the English National Ballet and I got in.

At the Oliver Awards you thanked them firstly. How did they help you reach that point?

Johan was the first director of a ballet company that I was in and he meant a lot to me because he had faith in me and made me trust myself. He gave me the chance to dace parts, me being very young, I was only 16.

A lot of small girls wish to become ballerinas. What do you think it takes to become a ballerina?

Firstly, it’s about talent, but talent alone will get you nowhere. It takes a lot of work and faith in yourself. It’s very important to keep your strength and faith, regardless of the obstacles that appear.

How did the London story start and how did it evolve?

It was a beautiful experience because since I arrived here, I’ve done a lot of contemporary dance. In international companies they do a lot of contemporary dance, they don’t just do classical ballet. The world has evolved, the audience already knows all of the classical shows, it’s natural to try new things.

Of course, back home, in Romania, they don’t really do any contemporary dance, especially at the Opera. So it was something new for me.

And I was surprised because I didn’t think I’d do this well, given that i hadn’t done it in Romania. But the Oliver Award was for contemporary dancing. I had only gotten here, it was my second year, it was a very unexpected award, I had never thought about it.

Us, the dancers, we don’t think about awards so much because there aren’t so many awards for dancing. We think about the parts, dancing on the great stages, but not awards.

Now I’m a first artist, but it’s not the equivalent of a first-soloist in Romania. In Romania there are the ballet corps, the soloist and the first-soloist. In the UK there are about 6 titles to the first-soloist, I’m only half way there.

During this time in the UK, have you ever felt regarded differently, coming from Romania?

No, never and I wouldn’t let that happen.

“I prefer speaking through dance and letting people judge what I do, not the country I come from.”

When was the last time you went home?

About a year. Well, this year has been a special one. I think it’s the longest that I’ve been away. Usually, I come home twice a year, summers and winters, but this year has been an exception.

Has your family come to see you dance in London?

Yes, all the time. Especially my mother, when she finds cheaper plane tickets.

Other than ballet, what does your life look like? What else do you enjoy?

Normally, I would visit museums, galleries, I enjoy any form of art and I try to see as much as possible. And when I have a little time off, I try to get as much sleep as possible (laughs).

Regarding the sacrifices you’ve made for ballet, I would assume that you’re often asked how you managed. For example, How do you resist the urge to eat something you enjoy?

I am pretty fortunate because I’ve never had a diet issue and I have a petite body. It’s hart to hold back in Romania from sarmale or other foods, but in general I also like eating heathy. I get some cravings sometimes, it’s fair to say.

For example, do you ever eat burger and fries?

Of course! (laughs)

I know that you also like painting. Why are you attracted to it?

Yes, it’s my no. 1 hobby. It relaxes me and it’s the only thing that helps me disconnect from anything. I don’t know how and why, but when I paint, I forget about absolutely anything. I especially paint when something upsets me or I’m in a bad mood.

It’s funny when my mother texts me “You’re painting again? What’s wrong?”

And when you’re dancing how do you feel?

I fell every possible way. Dancing to me has become something normal, especially now, when we’re only studying, making routine exercises.

Ant for the shows, I do what I do. I love doing shows, being on stage, and it’s really hard right now because it’s not happening.

To that, how has 2020 been for you, as an artist in London? You’re in your third lockdown.

I have to admit, I don’t really like it, but it is what it is, we have to accept it and be optimistic.

How long has it been since you’ve had a show with an audience?

It’s been a year. The last one was a gala in Romania.

What do you miss the most in Romania?

I miss a lot of things. The food, first of all (laughs). My grandmother’s cooking or other foods. I miss my family, my dog, my friends.

What do you think your big career break was? The moment that changed your course?

Johan was. It’s because of him that I ended up dancing this way, like I said, he gave me a lot of confidence. Until then, I had never thought that I could have made it this far.

How do you see now, 5 years later, what has happened to Johan Kobborg in Romania?

“They refused to accept a change, that was a mistake. It’s about open-mindedness. I think that’s an old issue in our country.”

Do you see yourself ever returning to live in Romania?

For the moment, no. But I won’t say never. Either way, I don’t want to stay in one place, I want to explore as much as possible.

What advice would you have for younger girls wanting to become ballerinas. Or for the parents pushing them to do that?

For the girls – be positive that this is what they want to do, keep at it, work hard and be confident. But I do not agree with the idea of parents pushing their children to do something. I think that can only work for a while, then, when the child grows up, he realizes what he really wants.

In my case it was perfect, my parents and I wanted the same thing.

How do you see yourself in 10 years?

I don’t know, my goal is to reach the highest peaks, at the rank of first-soloist. And I have a lot of ballets that I want to dance. That’s where I’m going.

The post Ballerina Francesca Velicu and her dance through the universe appeared first on Cultura la dubă.

Francesca Velicu este balerină, first artist, la English National Ballet, iar la 23 de ani numele său e deja cunoscut și aplaudat pe scena europeană a dansului.

S-a născut la București, unde a luat primul contact cu baletul. Dar talentul său a depășit granițele țării în adolescență, când a fost remarcată de maeștrii ruși ai Academiei de Balet Bolshoi.

Întâlnirea cu balerinul și coregraful danez Johan Kobborg, la vremea respectivă director artistic al Operei Naționale București, avea să îi schimbe, însă, cariera. Îndepărtarea lui Kobborg și a Alinei Cojocaru de la opera bucureșteană, după un scandal rușinos pentru România, în 2016, a fost și momentul în care Francesca s-a decis să plece din țară.

Doar 2 ani mai târziu, Francesca Velicu primea la Londra prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans, echivalentul premiului BAFTA în cinematografie.

Balerina se află acum în al 3-lea lockdown din Londra și trăiește cu dorul de spectacole. Am stat de vorbă cu ea despre balet, pictură, România, sacrificii și despre oamenii care i-au marcat drumul până aici.

***

Francesca, povestește-ne, pentru început, cum s-a născut pasiunea ta pentru balet? Cum a început totul?

Am încercat foarte multe lucruri când eram mică: pian, balet, pictură, tenis, înot și altele. Iar la balet mi-a plăcut cel mai mult și am continuat.

Am făcut balet la o școală de copii din București, apoi m-am mutat la Liceul de Coregrafie Floria Capsali.

Ai amintiri de la primele tale cursuri de balet, din copilărie?

Da și nu mi-a plăcut foarte mult.

“Țin minte că nu eram foarte flexibilă și profesoara tot timpul mă apăsa în tot felul de poziții. M-am și oprit o perioadă și nu m-am mai dus la balet, dar am mai încercat o dată și am ajuns pe scenă. Atunci am zis că îmi place.”

Francesca Velicu, balerină la Enlish National Ballet

Cum ai ajuns la Academia Bolshoi?

Academia Bolshoi din Moscova face summer intensive în New York, în fiecare an. Acolo am fost eu, ca la un curs de vară și în urma acelui curs mi-au trimis invitație de studiu la Moscova.

Cât timp ai stat la Moscova și cum a fost experiența de acolo?

Am stat 2 ani la Moscova. Atunci mi s-a părut o schimbare foarte mare, era un oraș mult mai mare decât București, nu știam limba, nu știam absolut nimic. Aveam 14 sau 15 ani și după doar o săptămână am plecat acolo.

Cum era viața ta la Moscova, ce făceai?

Am făcut numai și numai balet. Toată lumea știe că rușii au un respect foarte mare pentru cultură, mai ales pentru balet, de aceea toate fetele sunt pasionate de asta, respectă foarte mult baletul.

Dormitorul meu era în cadrul școlii, eram acolo tot timpul.

De ce te-ai întors în România?

A trebuit să vin să îmi dau bacul și toate examenele. Și dacă tot eram în România m-am gândit să mă duc la Operă, să încerc să dansez mai mult și așa am intrat la Opera Națională București, unde am stat un an de zile.

Cum a fost experiența colaborării cu Johan Kobborg și Alina Cojocaru?

A fost o experiență incredibilă, unul dintre cei mai frumoși ani din cariera mea. Johan m-a lansat în București, până atunci nu mai dansasem cu compania un rol important, acolo sunt primele mele roluri principale.

Și ai decis să pleci atunci când au plecat și ei, după acel scandal de la Opera Națională București, din 2016?

Da, imediat ce am aflat că Johan va pleca am zis că este timpul să încerc să dansez și eu în afară, oricum îmi doream asta, să dansez în altă țară.

Așa că am dat audiție la English National Ballet și am intrat.

La Premiile Olivier le-ai mulțumit lor în primul rând. Cum te-au ajutat ca să ajungi în punctul acela?

Johan pentru mine a fost primul meu director într-o companie de balet și a însemnat mult pentru mine fiindcă a avut încredere și mi-a dat și mie foarte multă încredere în mine. Mi-a dat șansa de a dansa roluri, eu fiind foarte mică, aveam cam 16 ani.

Foarte multe fetițe își doresc să devină balerine. Ce crezi că trebuie să aibă pentru a ajunge balerine?

La început e vorba de talent, dar doar cu talent nu ajungi nicăieri. E nevoie de foarte multă muncă și de încredere în tine. Contează mult să îți păstrezi puterea și încrederea, indiferent de obstacolele care apar din exterior.

Povestea de la Londra cum a început și cum a evoluat?

A fost o experiență foarte frumoasă pentru că de când am ajuns aici am lucrat foarte mult dans contemporan. În companiile internaționale se face foarte mult dans contemporan, nu prea se mai face doar balet clasic și atât. Lumea a evoluat, deja publicul știe toate spectacolele clasice, e normal să încerci și lucruri noi.

Bineînțeles, la noi, în România nu prea se face dans contemporan, mai ales la Operă. Așa că a fost ceva foarte nou pentru mine.

Și am fost foarte suprinsă pentru că nu credeam că mă voi descurca atât de bine, dacă în România nu făcusem. Dar Premiul Olivier a fost pentru dans contemporan. Abia ajunsesem aici, era al doilea an, a fost foarte neașteptat premiul, nu m-am gândit niciodată la așa ceva.

Noi, dansatorii, nu ne gândim foarte mult la premii pentru că nu există așa multe premii în dans. Ne gândim mai mult la roluri, să dansăm pe scene mari, dar nu la premii.

Acum sunt first artist, dar nu e echivalentul unui prim-solist din România În România e corp de balet, solist și prim-solist. În UK sunt vreo 6 titluri până ajungi la prim solist, acum eu sunt pe la jumătate.

În acest timp petrecut în UK, te-ai simțit vreodată privită altfel fiindcă veneai din România?

Nu, niciodată și nici nu las să se întâmple asta.

“Eu prefer să vorbesc prin dans și las oamenii să mă judece pentru ceea ce fac, nu pentru țara din care vin.”

De când nu ai mai fost acasă?

De un an de zile cred. Bine, anul ăsta a fost cu totul special…Cred că este cea mai lungă perioadă din viața mea în care am stat așa mult timp plecată. De obicei, vin de două ori pe an, vara și iarna, dar anul acesta a fost o excepție.

Familia ta a venit să te vadă dansând la Londra?

Da, vine tot timpul. Mai ales mama, când prinde un bilet de avion mai ieftin.

Dincolo de balet, cum arată viața ta? Ce altceva îți place să faci?

În mod normal, mergeam la muzee, galerii, îmi place orice formă de artă și încerc să merg să văd cât mai multe. Și când prind puțin timp liber încerc să dorm cât mai mult. (râde)

Cât despre sacrificiile pe care le-ai făcut pentru balet, presupun că ești întrebată deseori cum ai rezistat. De exemplu, cum reziști poftelor de a mânca ceva ce îți place?

Sunt destul de norocoasă pentru că nu am avut niciodată probleme cu dieta și am un corp micuț. Îmi e foarte greu să mă abțin în România de la sarmale sau alte mâncăruri, dar în general îmi și place să mănânc foarte sănătos. Mă și apucă câteodată, e drept.

De exemplu, mănânci vreodată burger cu cartofi prăjiți?

Normal! (râde)

Știu că îți place să și pictezi. De ce te atrage pictura?

Da, este hobby-ul meu nr. 1. Mă relaxează foarte tare și e singurul lucru care mă face să mă deconectez de la orice. Nu știu cum și de ce, dar când pictez uit de absolut orice. Pictez mai ales când mă supără ceva sau nu sunt într-o stare bună.

E amuzant când îmi trimite mama mesaj: „Iar pictezi? Ce s-a întâmplat?” (râde)

Și atunci când dansezi cum te simți?

În toate felurile posibile. Dansul pentru mine a devenit ceva foarte normal, mai ales acum, când doar studiem, facem exerciții de rutină.

Iar pentru spectacole fac ceea ce fac. Îmi place mult la spectacole, să fiu pe scenă și este foarte greu pentru că acum nu se întâmplă asta.

Apropo de asta, cum a fost anul 2020 pentru tine, ca artist în Londra? Acum sunteți la al 3-lea lockdown.

Da, nu pot să mint, nu îmi place foarte mult, dar asta e, trebuie să acceptăm, să fim optimiști.

De când n-ai mai avut un spectacol cu public în sală?

De un an. Ultimul a fost chiar la o gală din România.

De ce îți e cel mai dor din România?

Îmi e dor de multe lucruri. De mâncare, în primul rând. (râde) De gătitul bunicii mele sau de alte mâncăruri de suflet. Îmi e dor de familia mea, de câinele meu, de prieteni.

Pentru tine care crezi că a fost șansa carierei, momentul care ți-a schimbat cumva cursul profesional?

A fost Johan. Datorită lui am ajuns să dansez ce dansez, după cum spuneam mi-a dat foarte multă încredere în mine. Până atunci nu m-am gândit niciodată că aș putea ajunge atât de departe.

Cum îți explici acum, 5 ani mai târziu, ce s-a întâmplat cu plecarea lui Johan Kobborg din România?

“Au refuzat să accepte o schimbare, asta a fost greșeala. E vorba de open-mindedness. Cred că e o poveste veche la noi în țară.”

Te mai vezi vreodată întorcându-te în România, să locuiești aici?

Deocamdată nu. Dar nu vreau să spun niciodată. Oricum, nu vreau să rămân într-un singur loc. Vreau să explorez cât mai mult.

Ce sfat ai avea pentru fetele care își doresc să devină balerine? Dar pentru părinții care le împing către asta?

Pentru fete – să fie sigure că asta vor să facă, să se țină de treabă, să muncească și să fie încrezătoare. Dar nu sunt de acord cu ideea ca părintele să împingă un copil să facă ceva. Cred că poate funcționa doar pentru o perioadă de timp, apoi când copilul crește își dă seama de ceea ce își dorește el cu adevărat.

În caz meu a fost perfect, am vrut și eu și părinții.

Tu cum te vezi peste 10 ani?

Nu știu, scopul e să ajung cât mai sus, la rank-ul de prim-solistă și am o grămadă de balete pe care vreau să le dansez. Spre asta mă îndrept.

The post Balerina Francesca Velicu și dansul ei prin univers appeared first on Cultura la dubă.