Filmul a avut premiera în Competiția Oficială a Festivalului de la Varșovia, unde a câștigat premiul pentru Cel mai bun film, ulterior a fost prezentat în Competiție la Festivalul Internațional de Film de La Tokyo, fiind distins cu premiul pentru Cea mai bună actriță – Anamaria Vartolomei și la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai, unde a primit Premiul Publicului. Premiera națională a avut loc la Cluj, în cadrul TIFF.

Anamaria Vartolomei, Ionuț Nicolae și Rareș Andrici joacă în rolurile principale, iar Macrina Bârlădeanu, Lucian Ifrim, Alexandru Potocean, Thomas Ryckewaer și Mike Libanon completează distribuția.

De altfel, este primul film în care actrița româno-franceză Anamaria Vartolomei joacă în limba română. Citiți AICI reportajul realizat de Cultura la dubă cu Anamaria Vartolomei la Paris.

Jaful Secolului este o co-producție româno-belgiană-olandeză, produs de Mindset Productions, în co-producție cu Mobra Films, Lunanime, Les Films du Fleuve, Bastide Films, Filmgate Films, Film i Vast și Avanpost Media. Filmul este realizat cu sprijinul Centrul Naţional al Cinematografiei.

Va putea fi văzut în cinematografele din România începând cu 23 septembrie.

„Mă bucură aceasta nominalizare la Oscar pentru Jaful Secolului din partea României, care vine să confirme reacțiile foarte bune pe care filmul le-a primit de la public în proiecțiile de avanpremieră.
E în mod asumat un film nu pentru festivaluri, ci pentru spectatori, așa că nominalizarea la un premiu care recompensează de regulă filme cu impact la public e cea mai potrivită. Desigur, nu ne așteptăm să luăm Oscarul. Premiul nostru cel mare ar fi ca filmul să fie apreciat de spectatorii de acasă.

E până la urmă un film despre „noi” și „ei” în contextul în care milioane de români trăiesc cu frustrarea de a fi considerați cetățeni de mâna a doua în țările în care s-au stabilit. Dacă vrei să vezi o poveste despre raportul nostru adesea complicat cu occidentalii, te așteptăm cu drag la Jaful Secolului din 23 septembrie. Iar dacă doar ești curios sa afli cum s-a desfășurat o spargere care a produs pagube de 100 de ori mai mari decât cea a coifului dacic, e și asta ok. Mergi la film chiar de când ajunge în programul de la cinematograful cel mai apropiat de tine!”, spune scenaristul și producătorul Cristian Mungiu.

Lista scurtă pentru nominalizările la Oscar 2026 va fi anunţată de Academia Americană de Film pe 16 decembrie 2025, iar selecția finală pe 22 ianuarie 2026. Cea de-a 98-a gală a Premiilor Academiei Americane de Film este programată să aibă loc pe 15 martie 2026, la Los Angeles.

Despre Teodora Ana Mihai

Teodora Ana Mihai este o regizoare belgiană-română, născută la București, cunoscută pentru combinația sa distinctivă de relevanță socială și poezie audiovizuală.

A câștigat recunoaștere cu documentarul său de debut, Waiting for August, înainte de a realiza primul său lungmetraj de ficțiune, La Civil, care a câștigat premiul Prix de l’Audace în cadrul Un Certain Regard la Festivalul de Film de la Cannes în 2021.

Despre Cristian Mungiu

Cristian Mungiu este un regizor român născut la Iași, România, în 1968. Filmul său de debut, Occident, a avut premiera la Quinzaine des Réalisateurs la Cannes în 2002 și a fost un succes de public în România. În 2007, al doilea lungmetraj al său, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, a câștigat Palme d’Or la Cannes. Filmul a primit ulterior mai multe premii pentru Cel mai bun film al anului din partea diverselor asociații internaționale de critici de film. De asemenea, a câștigat premiile Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun film și Cel mai bun regizor. Mungiu s-a întors la Cannes în 2009 ca scenarist-producător- co-regizor cu filmul episodic colectiv Amintiri din Epoca de Aur, iar în 2012 a revenit ca scenarist-regizor cu După Dealuri, care a câștigat două premii pentru Cel mai bun scenariu și Cea mai bună actriță. Bacalaureat, al cincilea său film, a câștigat premiul pentru Cel mai bun regizor la Cannes în 2016, iar cel mai recent lungmetraj al său, R.M.N., a fost prezent în competiția de la Cannes în 2022.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Jaful Secolului”, filmul inspirat din cazul hoților români de tablouri din Olanda, este propunerea României la Premiile Oscar 2026 appeared first on Cultura la dubă.

Pe o stradă lăturalnică din apropierea liceului Șincai, într-o hală veche, rătăcită în dezvoltarea haotică a orașului, câțiva artiști dăruiesc comunităților mai puțin norocoase acces la o lume culturală curajoasă, deschizătoare de orizonturi.

De mii de seri încoace, tineri din diverse straturi sociale au aflat aici, unii pentru prima dată, ce înseamnă teatrul, actoria, dar și de ce se simt uneori singuri, neînțeleși de societate ori de propria familie.

În același timp, actori deja consacrați au avut șansa unui contact onest cu realitatea, care le-a permis să dea viață unor personaje autentice, reprezentative pentru lumea în care trăim.

Centrul de Teatru Educațional Replika împlinește azi 10 ani de existență, iar în spatele lui stă, ca în cazul tuturor spațiilor culturale independente, o veșnică luptă pentru supraviețuire.

***

Replika, unul dintre cele mai relevante spații teatrale independente din România, a luat naștere de nevoie.

În 2015, în București nu exista vreun teatru care să abordeze subiecte actuale din societate în spectacole și ateliere dedicate adolescenților și preadolescenților. De asemenea, artiștii care voiau să pună bazele unor proiecte independente, duceau lipsă de spații.

Patru profesioniști din domeniu, aduși laolaltă de dorința de a crea produse culturale cu însemnătate, s-au înhămat la nebunia de a amenaja de la zero o hală dezafectată și au transformat-o într-un centru de teatru educațional.  

Viorel Cojanu, actor, Mihaela Rădescu, actriță, Mihaela Michailov, dramaturgă, și Radu Apostol, regizor, au închiriat hala din Strada Lânăriei și au fondat Asociația Culturală Replika. Pe atunci puseseră bazele unui spectacol cu și pentru copii și adolescenți, Famila Offline, o poveste despre părinții plecați în străinătate și copiii rămași acasă.

Aveau nevoie de un spațiu în care să joace pe termen lung, precum și de fonduri pentru a susține un turneu în țară. Viorel Cojanu a reușit să acceseze un grant prin fondurile norvegiene, care le-a permis să funcționeze aproximativ 2 ani.

“Când Viorel ne-a adus aici să vedem spațiul, eu am fost cel mai dezamăgit. Nu avea nimic, părea că te obligă să ai dispoziția frontală a publicului, am fi vrut să facem un open space, dar ideea ne-a fost imediat tăiată de Viorel, fiindcă nu aveam bani. El și Mihaela Rădescu căutaseră mai multe spații.

Nu aveam niciun fel de experiență în gestionarea și amenajarea unui spațiu, în afară de mizeria din propriile noastre case. (râde) Am învățat făcând.”, povestește acum regizorul Radu Apostol, unul dintre membrii fondatori.

Ca să le ajungă banii pentru chirie cât mai mult timp, au renunțat cu toții la drepturile financiare care le-ar fi revenit și le-au investit în hală. De amenajare s-a ocupat scenografa Gabi Albu. Nucleul central Replika e format din Viorel Cojanu, Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Gabi Albu, Elena Găgeanu, iar pentru un timp echipa Replika a însemnat și Katia Pascariu, Silvana Negruțiu, iar ulterior Denisa Neațu, Anna Aroș, Tania Drăghici, Larisa Popa. Pe parcurs li s-au alăturat și alți colegi de breaslă care aveau nevoie de scenă, iar aceștia au contribuit și ei la chirie.

Diferite ajutoare au venit și de la două teatre de stat, care au casat obiecte vechi și le-au donat lor.  

“Am primit un dimmer pentru lumini de la Teatrul Ioan Slavici din Arad, o stație de sunet și două boxe, care funcționează și acum, de la Teatrul Mic.

De asemenea, covorul de scenă a venit de la spațiul MAD (Multi Art Dans), creat de Vava Ștefănescu și Mihai Mihalcea.”

Ce înseamnă, totuși, teatru educațional? În 2018, când activitatea de la Replika era deja consolidată, în paralel, singurul teatru bucureștean dedicat, teoretic, adolescenților, Teatrul Excelsior, monta spectacolul Vlaicu Vodă, în Piața Constituției, cea mai costisitoare producție teatrală din istoria noastră – peste jumătate de million de euro.

La Replika, în schimb, spectacole cu bugete de doar câteva mii de lei atingeau teme sensibile precum familia tradițională, violența domestică, migrația la muncă în străinătate, educația sexuală sau maternitatea juvenilă.

“Și implică lucrul cu neprofesioniști, cu oameni din afara bulei noastre. Așa am început și am continuat, organizând și ateliere de lucru, care să nu aibă neapărat ca miză un produs cultural. Am folosit metode din arta actorului pentru a-i încuraja pe copii sau adolescenți să își descopere capacitatea de a gândi, de a gestiona o situație.” – Radu Apostol

“E și o formă de educare a artiștilor și a comunităților cu care se întâlnesc, e o educație simultană. Tu, ca artist, când lucrezi în teatru educațional, nu pleci de la ideea că tu deții toate cunoștințele, din contră, cunoașterea e partajată.

Spectacolul se contruiește prin armonizarea acestui tip de cunoaștere, tocmai în vederea unei educații reciproce pe subiecte problematice ale societății.

Important, în acest sens, este și procesul de documentare. Toate spectacolele au în spate luni de documentare, în care facem multe interviuri, pornim de la niște stereotipuri și vedem cum ajungem la lucrurile mai complexe.”

“Artiștii găsesc aici un laborator în care presiunea asta a imediatului, a succesului, nu e atât de mare. Sigur, poți să dai rateuri, dar poți să te duci și într-o zonă mult mai sensibilă.” – Radu Apostol

Dincolo de subiectele puternice abordate, Replika s-a remarcat printr-o abordare unică în ceea ce privește accesul la teatru: gratuitatea. Intrarea la spectacolele de la Centrul de Teatru Educațional Replika a fost întotdeauna liberă, în baza unei rezervări.

“Era foarte important să nu condiționăm participarea de puterea financiară. În acel moment, statisticile arătau că doar 5% din populația activă a României a participat la un spectacol de teatru sau la un concert, iar unul dintre motive este cel financiar.

O familie cu 2-3 copii nu își permite să dea banii pe bilete la teatru, transport până acolo, o pizza și mai știu eu ce.” – Radu Apostol

Proiectele și supraviețuirea Centrului Replika au fost posibile prin accesarea de fonduri anuale puse la dispoziție de AFCN sau Primăria Capitalei, ori granturi internaționale. Dar nu există linii de finanțare dedicate întreținerii unui spațiu cultural, așa că bugetele pentru un spectacol se fragmentează pentru a acoperi și nevoile de bază – plata utilităților, achiziția de consumabile.

În cei 10 ani de existență a apărut, inevitabil, și ideea renunțării. “Noroc că am clacat pe rând”, glumește acum Radu.

“Da, sunt momente când îți vine să renunți fiindcă e foarte greu, de fapt. Cel mai rău e că nu ai predictibilitate, suntem dependenți de granturi. Dacă luăm finanțări, mergem mai departe, dacă nu, devine foarte problematic. Suntem mereu într-o stare de nesiguranță și, oricât de vizionar ai fi, nesiguranța financiară te deconstruiește mult.

Plus că noi facem tot aici, de la spălat toalete, spălat scenă, scris proiecte, făcut deconturi, implementat proiecte. Sunt enorm de multe straturi în care suntem implicați și uneori epuizarea e maximă, ceea ce nu e ok. Nu așa ar trebui să fie așa.”

Primăria Sectorului 4, în raza căreia se află adresa teatrului, i-a invitat de două ori la discuții, în vederea găsirii unei forme de sprijin, dar totul a fost în zadar.  

Mihaela Michailov: “A fost o primă discuție în primii ani și încă una acum vreo doi ani. Ei spun da, am înțeles, spun că ei au deja un centru cultural în sector – Nicolae Bălcescu, dar unde nu se întâmplă mai nimic. Și discuțiile se opresc.”

Radu Apostol: “Poate că primăria ar fi trebuit să își dea seama de serviciile publice pe care noi le aducem, faptul că oferim gratuitate, iar oferta noastră de spectacole a apărut pentru a acoperi, de la bun început, o zonă care nu era acoperită de nicio instituție de stat, pentru preadolescenți și adolescenți.

Sala e mai tot timpul arhiplină, ceea ce ne bucură și ne arată că există un interes real și nu e doar un moft.

Dacă ne-ar putea lua de pe umeri plata chiriei și a utilităților, ar fi extraordinar. Dacă ar exista finanțări pentru anumite demersuri și nu ar mai trebui să ne ocupăm noi de hârțogăraie și de toate, sigur că ne-ar ajuta, ne-ar degreva.”

Mihaela Michailov: “Noi nu avem astfel de orgolii, sigur am vrea să fim ajutați de primărie. Avem alte tipuri de lucruri la care ținem, de exemplu nu am colabora cu o firmă de alcool, avem în vedere că suntem centru educațional.

Am filtra alte tipuri de colaborări, dar unei instituții de stat, care chiar ar trebui să susțină educația și cultura, nu am spune nu.”

De-a lungul anilor, la Replika au activat atât artiști cunoscuți, cât și debutanți. Eugen Jebeleanu, actor și regizor multipremiat la nivel național și internațional, a montat aici cel mai personal și intim spectacol al său – Prețul aurului.

Radu Jude, un spectator obișnuit al spectacolelor de la Replika, a remarcat-o aici pe Katia Pascariu, cea care avea să primească mai târziu rolul principal din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigătorul Ursului de Aur la Berlinale. După succesul internațional al filmului, Katia a fost inclusă pe lista New York Times a celor mai buni actori din 2021, alături de Joaquin Phoenix, Benedict Cumberbatch și Kristen Stewart. Actrița a continuat să vină în fața spectatorilor de la Replika, unde interpretează rolul unei vânzătoare la supermarket, în Lucrător universal, sau cel al unei mame singure, în Toată liniștea din lume.

Katia privește acum cu emoție cei 10 ani petrecuți la Replika și rămâne una dintre figurile marcante ale teatrului dedicat comunităților vulnerabile.

“10 ani par mult mai mulți și mult mai puțini, în același timp. Despre Replika nu știu cum să vorbesc fără să folosesc cuvinte mari, dar binemeritate, cum ar fi sacrificiu, devotament, misiune, altruism, rezistență, sau fără să pic în patetism și să vorbesc de multă pasiune, respect și răbdare, despre generozitate.

Dar e chiar mai mult. Replika e locul care trebuia să existe. În ciuda tuturor realităților care nu ar fi permis existența lui, acest loc există de 10 ani. Asta e, din păcate și din fericire, o minune făcută de niște oameni. Artiști. La Replika am învățat, de fapt, cum să fiu în teatru. Și le mulțumesc.” – Katia Pascariu, actriță

Alexandru Potocean este și el unul dintre actorii reprezentativi ai spectacolelor de la Replika. Alături de regizorul David Shwartz a creat numeroase proiecte de teatru politic și social, s-a implicat în procesul de documentare, realizând interviuri cu oameni de rând, pe care i-a portretizat apoi pe scenă.

Deși este un actor deja matur, angajat la Teatrul Național București, continuă să activeze la Replika, atât cât timpul îi permite, hrănind astfel nevoia sa de a aborda, ca artist, subiectele dureroase din societate.

“Ce pot spune eu după un deceniu de activitate Replika? Parcă ieri se deschidea spațiul. Parcă acum 10 ani au fost ieri.

Nu pot decât să admir perseverența și încăpățânarea de a rezista un deceniu într-o lume culturală parcă mereu amenințată să devină…ieri. Dar, așa cum spunea un mare om de cultură, cred: a rezista oricât în domeniul ăsta înseamnă a nu renunța niciodată! La mulți ani, Replika! Bravo!” – Alexandru Potocean, actor

Replika înseamnă și o continuă regenerare a echipelor artiștice care vin în fața publicului. Cel mai recent spectacol, care se joacă de fiecare dată cu sala plină, Ochii mamei, după romanul Tatianei Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi, este creat de artiști extrem de tineri, sub 26 de ani: regizoarea Tania Drăghici și actorul Vlad Ionuț Popescu.

De asemenea, Replika înseamnă numeroase proiecte educaționale duse în întreaga țară, unele în medii care nu niciun fel de acces la cultură. În martie, după un amplu proces de cercetare și documentare realizat la Centrul de Detenție pentru Minori de la Craiova, va avea loc premiera Acest loc blestemat, un spectacol care vorbește despre dramele tinerilor deținuți. Și, dacă va primi finanțare, va fi arătat în licee și centre de detenție din țară.

Foarte atenți la tot ce îi înconjoară, artiștii de la Replika au creat inclusiv un spectacol inspirat de istoria halei în care activează – Pe ce stăm, regia Radu Apostol.

Radu, este, de fapt și cel mai pasionat membru al echipei atunci când vine vorba despre istoria locului. După ce a cercetat numeroase documente din arhive, a descoperit povești fascinante:

“Istoria acestui loc datează din 1890. Atunci nu exista aici Strada Lânăriei, ci un afluent al Dâmboviței, în care femeile spălau lâna și o uscau în copacii de pe mal, iar primarul capitalei, la 1895, a făcut un proiect prin care a asanat mlaștina unde în 1905 s-a făcut făcut Parcul Carol și a deviat cursul acestui afluent pe sub stradă.

De aceea stada, în arhive, se găsește canalizată, dar pentru că în mentalul colectiv era zona lânăriei, i-au zis Strada Lânăriei. Și acum, în continuare, apa asta curge pe sub stradă.”

La 1903, clădirea găzduia prima fabrică de pălării italo-română, intitulată Antonio Fosatti și fiii. La fabrică, femeile foloseau lâna din zonă și o transformau în fetru, cu care lucrau apoi pălăriile. Pe Strada Lânăriei apare în arhive și primul tramvai tras de cai.

Tot aici au mai existat Fabrica de conserve și ciocolată a lui Ștefănescu Grivița și, mai recent, o fabrică de baloane.

“Când am luat acest spațiu, ne-am permis chiria fiindcă proprietarul ne-a zis că există o problemă cu acoperișul, că sunt găuri. Am zis, eh, ce mare dramă, dacă plouă. Până când am prins aici două ploi urâte și am zis că trebuie să facem ceva cu acoperișul. Am reușit, printr-o inițiativă, să strângem 7.700 de dolari pe site-ul Indiegogo, ne-a ajutat și Ada Milea, care a cântat aici, mai mulți artiști au făcut clipuri.

Cu acoperișul am rezolvat, dar am rămas cu inundațiile.

Când plouă, apa de dedesubt își cere drepturile și am prins aici două-trei inundații mari. Ultima a fost anul trecut, prin iunie, când noi eram plecați la Leipzig. A trebuit să scoatem totul, să curățăm, să punem la ucat, să renovăm, a fost horror.

Odată era atât de multă apă în interior încât pe Mihaela am scos-o pe geam.”

Pe fațada clădirii e desenată acum, pe scurt, istoria locului. Pe Radu îl puteți întâlni, deseori, la finalul spectacolelor, strângând resturi lăsate de spectatori sau curățând scena, alături de Victor Cojanu.

Iar la intrare puteți fi întâmpinați de unul dintre voluntari, care contribuie la organizarea fiecărei reprezentații – verifică listele de rezervări și se asigură că fiecare scaun din sală este ocupat de un doritor. 64 de oameni încap în așezarea clasică, frontală, la un spectacol, dar uneori se mai așază și pe pernuțe, astfel că se pot aduna până la 80 de spectatori într-o seară.

Printre cei care și-au dedicat ani de zile voluntariatului la Replika se numără și Anna Aroș, acum responsabilă cu comunicarea și masterandă la Teatru Comunitar și Terapeutic, în cadrul UNATC „I.L. Caragiale”.

“Sunt la Replika încă din clasa a XI-a, de când aveam 17 ani. Replika este locul în care am descoperit atât de multe calități frumoase la mine, cât și la cei din jur, și de fiecare dată revin cu aceeași energie. Ce m-a fascinant și încă mă fascinează este să privesc reacțiile publicului la spectacole. Atunci înțeleg că toată munca depusă înainte și după spectacol, adesea invizibilă, capătă și mai multă valoare.

Mă bucur că, după șapte ani, fac în continuare parte din echipa Replika și că pot contribui direct la schimbarea pe care o doresc.”, spune Anna.

În 10 ani, teatrul românesc a fost marcat de diferite schimbări. Unele spații independente din țară s-au închis, mari instituții publice au fost eliberate de sub monopolul unor directori aproape veșnici în funcție, însă în schimbul lor s-a instaurat moda ilegală și incorectă a interimatului.

Teatrul Național București, Teatrul Bulandra, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Excelsior sunt doar câteva dintre instituțiile de spectacol ocupate de manageri numiți politic, nu ca urmare a câștigării unui concurs deschis tuturor profesioniștilor din breaslă.

În același timp, a luat naștere un fenomen inedit al epuizării biletelor la teatru online, în doar câteva minute de la punerea lor în vânzare.

Radu Apostol: “Teatrul s-a schimbat enorm. Poți să vezi producții despre problemele prezentului, oamenii nu mai strâmbă din nas când aud nu știu ce vulgarități pe sfânta scândură.”

Mihaela Michailov: “Teatrul e foarte centralizat. Ai cam același tip de public, care le cam vede pe toate. Nu ai dezvoltat o rețea de teatru de cartier, există doar un teatru de cartier în București – Teatrul Masca.

E cumva foarte mult direcționat spre un public activ, dar în realitate noi nu putem spune că avem un public bucureștean consumator de teatru, fiindcă nu avem. E același public care merge la toate și vede aceleași 20 de spectacole de la teatrele din centru.

Da, când se pun în vânzare biletele, dispar, dar hai să vedem realitatea, că nu e ca și cum oamenii de la periferie au acces la teatru.

În plus, unele bilete devin din ce în ce mai scumpe, prețul e prohibitiv de-a dreptul, dacă un bilet e 80 de lei, să iei două, înseamnă 160, o sumă imensă pentru cum trăiesc, de fapt, românii.

Sunt niște schimbări în teatru, în sensul în care sunt teatre care au reușit să își structureze mai bine un tip de interes, mai multe texte contemporane, mai multe spectacole care abordează realități problematice. În același timp, totuși, nu există o zonă de cercetare mai amplă. Mie îmi lipsesc spectacolele riscante, în continuare nu cred că sunt teatre care acceptă să vorbești despre orice subiect și orice temă. Sunt niște limite. De exemplu, sunt convinsă că dacă te duci cu o temă care abordează sistemul bancar din România sau afacerile imobiliare, nu știu câți directori de la teatre de stat vor spune da, hai să-l facem.

În ceea ce privește raportul de forțe, sigur că e mai bine să ai niște interimari decât să organizezi concursuri și să ai niște oameni cu niște direcții pe care trebuie să și le asume.

Lumea se complace și așteaptă ca la un moment dat să se deschidă aceste concursuri. Pe scurt, nu este ok ce se întâmplă.”

Radu Apostol: „Asta reflectă și disprețul sau dezinteresul complet pe care politicienii îl au. Ei văd oportunitatea doar când e ocazia să mai spele niște bani sau să dea bine: Ziua Culturii, Ziua Limbii, etc.”

În 10 ani de existență, Replika înseamnă 30 de spectacole, 18 proiecte educaționale și peste 36.000 de spectatori. Centrul a primit în 2016 Premiul pentru incluziune socială și dialog interculturalla Gala Premiilor AFCN și în 2018 Premiul Consiliului Britanic pentru activitatea de promovare și susținere a incluziunii sociale și încurajarea implicării civice la Gala Premiilor UNITER.

“Credem că arta comunitară poate înnobila societatea, fiecare om se naște un artist, fiecare om este un pedagog în continuă formare.” – echipa Replika.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de iubire pentru teatru, dar mai ales pentru oameni. Povestea Centrului de Teatru Educațional Replika appeared first on Cultura la dubă.

Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscutul regizor german Thomas Ostermeier se află pentru prima dată în România, ca invitat al unei instituții publice, pentru a pune pe scena Teatrului Național București spectacolul Hedda Gabler, după piesa lui Henrik Ibsen.

Actorii selectați pentru acest spectacol sunt Raluca Aprodu, Crina Semciuc, Ana Ciontea, Richard Bovnoczki, Alexandru Potocean, Marius Manole și Lari Giorgescu, în timp ce echipa de creație este alcătuită din Jan Peppelbaum (decoruri), Ruxandra Bușneag (costume), Malte Beckenbach (muzică). Componenta video este realizată de Sebastien Dupouey.

Thomas Ostermeier este director artistic al celebrului teatru Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, artist asociat al Festivalului de la Avignon, deţinător al Premiului Europa pentru Noi Realități Teatrale și a regizat peste 50 de spectacole în Germania și în alte țări. În 2011 a primit Leul de Aur al Bienalei de la Veneția pentru întreaga sa operă.

„Hedda Gabler” este o piesă de teatru scrisă de Henrik Ibsen în jurul anului 1890, considerată de majoritatea criticilor ca fiind reprezentativă pentru dramaturgia secolului XlX.

Premiera oficială a spectacolului „Hedda Gabler” va avea loc pe 13 aprilie, la Sala „Ion Caramitru” a Teatrului Național din București.

The post Regizorul Thomas Ostermeier montează pentru prima dată în România, la TNB appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul este valabil online 24 de ore. Un text șoptit și vorbit despre o țară în care fericirea este pe cale de dispariție. Zâmbetele sunt rare, viața fiecăruia este absorbită în cotidian, iar fericirea este un lux.

Din distribuție fac parte Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ada Galeș, Sabina Lazăr și Luca Rădulescu, iar alături de ei au fost invitați să interpreteze propriile roluri – Andreea Esca, Adelin Petrișor, Vlad Petreanu și Tudor Mușat.

„Happiness loading. It might take a while” ne aduce aminte de teatrul radiofonic. Diferența este că acum îl ascultăm pe youtube, nu la radio.

Iată ce spune regizorul Alin Neguțoiu despre acest spectacol:

Cum a venit propunerea de a regiza un spectacol sonor din partea Laurei Ivăncioiu?

Laura a avut această idee cu ținutul în care oamenii nu zâmbesc, pe care a schimbat-o de mai multe ori și  pe care am schimbat-o împreună pentru că ni se părea foarte interesant să redai ideea aceasta de zâmbet în sonor.

Adică cum faci să se înțeleagă că un om zâmbește fără să îl vezi? Are legătură și cu contextul actual în care nu numai că nu ne vedem zâmbetele, ci nu ne mai vedem fețele. Eu uneori nu recunosc oamenii pe stradă.

Ești familiarizat cu teatrul sonor?

Nu, nu am mai făcut niciodată. Adică eu am avut la UNATC un opțional de teatru radiofonic la m-am înscris, la care mai apoi mi s-a spus că nu există profesor pentru asta.

Ce aduce fascinant și diferit acest tip de teatru?

Ca proces de creație mie mi s-a părut mult mai controlabil decât un spectacol într-o sală de teatru. Pot controla mult mai ușor atenția spectatorului și cred ca este un mediu prin care poți transmite mult mai ușor niște povești.

Ce mi-a mai plăcut mie mult a fost lipsa vizualului, care ne permite să ne accesăm imaginația mai tare. La teatru văd actorii, poate nu îmi place scenografia sau costumele, dar trebuie să le accept așa cum sunt. Aici doar aud și imaginația mea scenografiază spectacolul ca să zic așa.

Acum suntem și super bombardați de imagini vizuale, de povești vizuale și care ne și iau așa de proști, în sensul că nu mă lasă să îmi explorez creativitatea cu care m-am născut pentru că vor prea multe, să văd ce vor alții, nu ce vreau eu.

De unde a venit ideea de a integra jurnaliștii în teatru?

Nu avem cum să ignorăm că trăim o pandemie și Laura a avut această idee ca zâmbetul în povestea noastră să se răspândească pandemic și să fie tratat ca o contagiune.

Ea a scris acest montaj de știri și ne întrebam pe cine să distribuim, cum reușim să transmitem pe bune. Iar ea, lucrând în trecut în televiziune, ne-a propus că poate da de acești oameni dacă ni se pare o idee bună.

Atunci am fost de acord și ni s-a părut foarte tare să o avem pe Andreea Esca în spectacol. I-a contactat și au fost foarte deschiși. Sunt niște voci atât de recognoscibile și suntem atât de obișnuiți și aduce povestea mult mai aproape de tine ca receptor.

Spectacolul poate fi ascultat aici:

The post Teatru sonor despre fericirea pe care am rătăcit-o nu știm pe unde appeared first on Cultura la dubă.