S-a schimbat ceva? Este întrebarea care ne-a urmărit an de an, pe 30 octombrie, de 10 ani încoace. Tragedia de la Colectiv a produs apariția primelor forme puternice de revolte în stradă, la nivel național, de la Revoluția din ’89 încoace. Însă autoritățile și medicii care au refuzat dreptul la viață al pacienților uciși de bacteriile nosocomiale nu doar că nu au plătit nici până azi, dar au primit noi funcții. Victor Ponta, premierul demisionar de după Colectiv, a primit un nou mandat de parlamentar și a candidat la președinția României. Nicolae Băniciou, ministrul Sănătății pe atunci, cel care a declarat că avem de toate și că spitalele noastre sunt la fel ca în Germania, a redevenit și el parlamentar între 2016 – 2020, iar zilele acestea Înalta Curte l-a achitat într-un dosar major, de trafic de influență. România în continuare nu are capacitatea de a trata marii arși în condiții decente.

În septembrie 2019, documentarul Colectiv avea premiera mondială de la Festivalul de la Veneția și arăta lumii modul revoltător în care autoritățile au încercat să măsluiască problema bacteriilor din spitale și cum jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor au scos la iveală dezinfectanții diluați ai Hexi Pharma. Filmul era aplaudat minute în șir, în fața unui tată înlăcrimat – Narcis Hogea, care și-a pierdut fiul din cauza bacteriilor din spital.

Era doar începutul pentru filmul Colectiv, regizat de Alexander Nanau, care avea să scrie istorie pentru România, cu două nominalizări la Premiile Oscar, pentru cel mai bun film străin și cel mai bun documentar, nominalizare la premiile BAFTA și Premiul Academiei Europene de Film.

În ciuda performanței filmului, nimic nu s-a schimbat în industria cinematografică de la noi – o spune chiar Alexander Nanau. CNC rămâne aceeași structură învechită, care organizează sesiuni de finanțare când vrea, capitala nu are vreo sală de cinema restaurată, iar în orașele mici nu există aproape deloc.

Totuși, societatea românească se dovedește a fi puternică în momentele esențiale, iar asta ne dă în continuare speranță. “Când văd că cineva ca Oana Gheorghiu este numită vicepremier, asta îmi dă speranța că, totuși, România se schimbă în bine.”, spune regizorul.

În primul interviu acordat în ultimii ani, după participarea la Oscaruri, Alexander Nanau vorbește acum, pentru Cultura la dubă, despre toată această perioadă, cu bune și cu rele, atât în industria filmului, cât și la nivel național.

Pe 5 noiembrie el va fi prezent pentru o discuție cu publicul după proiecția filmului Colectiv, de la 18.00, la Cinema Elvire Popesco din București, în cadrul Urban Eye Festival. Alături de el va fi și Mihai Grecea, care în seara de 30 octombrie filma concertul trupei Goodbye to Gravity.

***

Alex, ce ai mai făcut de la Colectiv încoace, de la Premiile Oscar încoace? Atunci erai în absolut toate publicațiile din România, cu două nominalizări la Oscar. Ce s-a întâmplat apoi?

A fost un timp foarte lung de promovare a filmului. A durat doi ani de zile, apoi am tot început să dezvolt proiecte, am lucrat ca producător pentru producții internaționale, am filmat ca si cameraman producții de afară.

Acum sunt în dezvoltare atât cu un scenariu de lungmetraj, cu o poveste care are loc la București, cât și cu un proiect care nu are legătură cu România. 

Ce înseamnă schimbarea din lumea filmului la care te referi?

S-au schimbat multe după pandemie, se schimbase foarte mult totul din cauza streamerilor și a faptului că lumea nu mai mergea la cinematograf. Lumea vorbea doar despre ce content vor streamerii, cât de vandabile sunt filmele pentru publicul lor. Iar în ceea ce privește documentarul, totul se redusese la cele două mari teme care sunt finanțabile: viața unor celebrități sau true crime.

Era un timp în care cumva nu era clar nici cât de mult mai supraviețuiește cinemaul, nici dacă oamenii, după atâta Netflix, mai sunt dispuși să vadă altfel de filme. Abia acum, de un an-doi, își revine cumva ușor publicul, revine în cinematografe.

Oricum, filmele sau poveștile pe care le spuneam noi, dintr-un colț destul de marginal al lumii, și acum găsesc foarte puțină distribuție față de cum era înainte de pandemie. Colectiv a făcut chiar parte dintr-un ultim petic de filme care au putut avea o astfel de viață. Adică, un film precum Colectiv, ca și alte titluri internaționale, circula luni de zile sau chiar ani de zile și deveneau parte din discursul social în multe părți ale lumii.

Acum, de obicei, filmele apar, se scriu recenzii timp de o săptămână, în cele mai bune cazuri, dispar pe platformă și aproape nu se mai vorbește despre ele, cu câteva excepții, cum e Adolescence, care e un serial. În sensul ăsta s-a schimbat lumea foarte puternic.

Acum pare că cel mai discutat aspect a cinematografiei care ajunge la publicul larg este câte zeci și sute de milioane a făcut sau nu un film american în primele trei zile.

Cum a schimbat asta perspectiva ta, ca regizor, ca autor de film? Ai pus pe hold anumite idei tocmai din aceste motive, că nu considerai că o să fie văzute de mulți oameni? Te gândești acum, ținând cont de toate aceste lucruri, să scrii proiecte pe placul unui public mai larg? Sau să nu mai faci deloc?

Nu, eu niciodată n-am gândit în termeni de public când am început un proiect. Ar fi și absurd la povești care vin din România. Pentru mine, partea artistică și partea de storytelling au fost mereu importante. Da, storytelling într-o notă uman universală, în care se pot regăsi cât mai mulți oameni și peste hotare, a fost mereu modul în care am gândit in termen de film poveștile și personajele pe care am decis sa le urmaresc. Adică filmele mele, și Toto și surorile lui și Colectiv, până și Lumea văzută de Ion B., au o notă universală a felului în care descriu și privesc personajele și de aceea au și au circulat în lume. Tot așa gândesc și mai departe.

Adică nu mi s-a schimbat cu mult perspectiva și cred că oricum se dezvoltă lumea mediatică, cumva jobul nostru este să ne spunem poveștile din partea noastră a lumii. Și ele să fie spuse bine și autentic și vor ajunge unde ajung.

Ca producător la ce filme ai lucrat?

Un film a fost legat de natură, Patrick and the Whale, o producție despre un diver care, în diferite locuri ale lumii, atrage atenția asupra vieții balenelor. Altul a fost un documentar despre Beate si Serge Klarsfeld.

Am început și lucrul ca director de Imagine la un proiect care încă e în finanțare, dar am filmat deja o parte pentru dezvoltarea filmului care este despre Susan Sontag, cu Kristen Stewart și regizat de Kirsten Johnson.

Vorbeam recent cu Radu Jude într-un interviu despre obsesia românilor față de premii foarte mari, că tot timpul noi ne dorim să câștige un român un Oscar, să atingem acest highlight în istoria cinematografiei. De asemenea, că în fiecare an sperăm să ia Mircea Cărtărescu Premiul Nobel pentru Literatură, dar spunea Jude că, de fapt, toate astea nu schimbă cu nimic situația României, că nu schimbă cu nimic felul în care sunt finanțate filmele în România și dă exemplu cazul Colectiv, că ai avut două nominalizări la Oscaruri. Ești de acord cu ideea asta că, de fapt, toate aceste mari premii așa mult dorite nu schimbă cu nimic situația culturii din România?

Absolut! Mi se pare că Radu aici clar pune punctul pe i. Asta e situația, pentru că suntem o țară cu instituții ocupate de oameni care nu au nimic de-a face cu cultura și fac politica vieții culturale fără să aibă un know how profund al managementului industriei culturale sau să fie deschiși să învete de la alte țări cum se gestionează sectorul cultural pentru a fi performant și să servească dezvoltarii unei societății.

În anul 2025 n-a avut nicio sesiune de finanțare, cu toate că două sunt legal impuse. Asta e un fel de management profund defectuos, la care, în orice țară civilizată, orice guvern, orice prim-ministru s-ar uita foarte atent și s-ar întreba de ce instituția responsabilă pentru funcționarea și creșterea acestei industrii este atât de neperformantă?

Toate aceste premii și recunoașteri internaționale ale culturii românești nu au ce impact să aibă în țară pentru că numărul de oameni cu care pot rezona devine din ce în ce mai mic. Politicul și instituțiile responsabile își neglijează mandatul lor de a dezvolta cu viziune și pricepere atât industria, cât și educația culturală.

În cinematografie asta ar însemna, pe lângă creșterea producțiilor de film, atât românești, cât și internaționale, și crestearea numărului de săli de cinema, dar și educația cinematografică în școli.

Altfel, la nivel individual, ai simțit niște avantaje după nominalizările la Oscaruri? Ai primit mai multe propuneri de colaborări importante? Ai primit finanțări mai ușor?

Sigur, pentru mine, la nivel internațional, s-a schimbat mult. Lumea te cunoaște. A fost un film cunoscut și este văzut ca un landmark de cinematografie și lumea, evident, altfel se raportează la tine, altfel primești oferte, altfel te așezi la masă pentru a discuta proiecte.

Dar, până la urmă, tot de tine depinde cum generezi proiecte, care sunt ideile, cum le împingi și cum le conduci.

Când ești foarte tânăr, ai impresia că succesul va face totul mai ușor. Nu este chiar așa, pentru că, evident, facerea unui film rămâne la fel de solicitantă și grea pentru toată lumea, iar în aceste timpuri incerte a devenit mai greu să finanțezi proiecte. Ceea ce nu înseamnă că vreau să mă plâng, căci e superb să ai succes în sensul în care lumea îți vede și apreciază munca, iar mai mulți producători vor să lucreze cu tine. Dar nu înseamnă, cum își imaginează lumea, că ai avut succes cu un film și acum totul e super. Nu. Efortul continuă și fiecare film nou pare să fie primul pe care îl faci.

Adică, ok, e frumos, dar succesul e fructul unei munci, al unei echipe și al unor oameni care au avut o viziune și au reușit s-o materializeze, dar e o etapă peste care trebuie trecut repede.

Ceea ce nu este tot timpul posibil. Pentru succesul internațional al filmului Colectiv a fost nevoie ca eu să fiu acolo și să construim o campanie de promovare care a durat doi ani de zile din viața mea, de la lansare până la Oscar. Pentru că vorbeam de un documentar din România și nu de un film de ficțiune internațional cu staruri, vizibilitatea lui trebuia crescută cu multă muncă.

A fost un proces foarte intens și solicitant, în care nu îți mai aparții cu adevărat, dar care m-a învățat că poate alte lucruri sunt mai importante pentru mine în viață.

Văzând, la vremea respectivă, cât de vizibil a devenit filmul Colectiv la nivel internațional, ai avut în vreun moment așteptarea ca asta să pună mai multă presiune asupra autorităților din România, în ceea ce privește niște schimbări absolut necesare după tragedia din Colectiv? Mă refer la bacteriile din spitale, secțiile pentru mari arși. Ai avut vreodată impresia că filmul efectiv o să schimbe ceva din acest punct de vedere?

Evident, a existat o speranță, ar fi ipocrit să zic că nu a existat speranța că atenția internațională va schimba, nu doar prin presiunea asupra autorităților, ci prin reflexia oamenilor care sunt acolo. Văzând filmul, văzând ecoul lui și citind și ce zic alți oameni, speranța a fost mai degrabă că oamenii de acolo or să reflecteze diferit. Și am avut multe voci, atunci am auzit și din partea doctorilor, am auzit de inițiative ale doctorilor de a se schimba, de a schimba ceva în sistem.

Dar, din păcate, cred că turnul de fildeș în care trăiește o mică pătură privilegiată e mult prea departe de pământ ca să se materializeze această diferență de percepție la care am sperat.

Adică, un dosar Colectiv cumva s-a mișcat ok, au fost despăgubite victimele, chiar dacă este clar că nu exista nicio despăgubire care ar putea compensa traumele produse sau uciderea lor, din cauza minciunilor și a refuzului de a-i transfera. Dar al doilea dosar, care privea crima care s-a produs în spitale, managerii și doctorii care au refuzat transferul și au mințit că au condițiile potrivite de a trata arși, a fost îngropat de un judecător care a omis intenționat mărturii și dovezi și a clasat dosarul, care după aceea a fost redeschis de un alt judecător care descoperise aceste omiteri.

Iar în cazul Hexi Pharma eu nu știu în ce țară normală la cap pe acest pământ o companie care, cu bună știință, a omorât atâția oameni, diluând dezinfectanți, toată lumea pleacă acasă nevinovată și dosarul se prescrie. Adică este ceva de noaptea minții pur și simplu, peste care s-a trecut mult prea repede.

Deja aici putem cu bun drept să întrebăm, de fapt, unde exact există democrație în sistemul în care trăim? Pentru că democrația poate să existe doar dacă există și un sistem de justiție funcțional, în care toată lumea este egală în fața legii.

Azi se împlinesc 10 ani de la tragedia din Colectiv. În tot acest timp, an de an, așa cum spui și tu, doar am constatat că nu s-a schimbat mare lucru. În fiecare an, pe 30 octombrie, întrebam supraviețuitorii: ți se pare că s-a schimbat ceva? Dar, din păcate, vedem aceleași știri cu mari arși trimiși în străinătate. Poate singura chestie care s-a schimbat e că acum sunt trimiși imediat afară și nu mai spune nimeni că avem de toate. Dar în continuare nu există un centru de mari arși unde să poată fi tratați în condiții normale. În continuare colcăie gândacii pe pacienți.

Vreau să te întreb cum reziști tu ca cetățean, dincolo de activitatea de artist, în această țară în care vezi că instituțiile sunt conduse de niște oameni care nu au pregătirea necesară?

Asta e o întrebare bună, nu-mi dau seama dacă rezist sau dacă nu, încerc să-mi zic eu mie că, de fapt, lucrurile se mișcă, dar cu altă viteză.

Iar societatea românească tot timpul ne surprinde. De exemplu, alegerile prezidențiale ne-au ținut în priză șase luni de zile, pericolul a fost foarte aproape, dar totuși, a putut fi evitat. Asta e societatea românească.

Sigur, spun asta cu toate rezervele, pentru că am mai spus acest lucru cu toții cândva și s-a dovedit că președintele ales a fost orice, numai ce am sperat cu toții nu.

Cu cât înaintezi în vârstă îți dai seama că lucrurile au ritmul lor. Și da, de multe ori nu se întâmplă cum vrei și de multe ori nu știi ce e bine și ce e rău. Încercăm să zicem, băi, asta-i bine că se întâmplă, asta-i rău că se întâmplă, dar îți dai seama mai târziu ce a fost bine, ce a fost rău.

Dar când văd că cineva ca Oana Gheorghiu este numită vicepremier, asta îmi dă speranța că, totuși, România se schimbă în bine. O astfel de propunere ar fi fost ceva imposibil cu doar câteva luni în urmă.

Așa cum ai spus și tu, au fost acele șase luni de alegeri prezidențiale în care practic toți eram conectați la ce se întâmpla și am văzut foarte mulți artiști, chiar artiști care în mod normal nu luau o poziție publică, acum au ieșit și, fiind acest pericol imminent, și-au spus punctul de vedere. Și cred foarte tare că au făcut o mare diferență în rezultatele finale.

Crezi că artiștii au această responsabilitate în societate să fie mai activi în viața publică, dincolo de ceea ce produc ei în domeniul lor? Să fie niște modele?

Asta e o discuție pe care cred că într-un fel o ai când nu exista social media și altfel într-o lume în care există social media.

Când ai o lume paralelă în social media, în care există influenceri, evident că există automat un rol pe care oamenii îl au în societate. Aici mă refer și la influenceri.

Tot așa și la artiști. Când ești cunoscut și ești acolo, automat vocea ta are o greutate. Acum responsabilitatea aparține fiecăruia. Dacă întrebarea e dacă au o responsabilitate să-și afișeze înclinările, pot să-ți spun că la unii mi aș dori să o aibă, la alții mi-aș dori să nu resimtă această responsabilitate. Pentru că există celebre personaje și din cinematografie care au luat-o complet pe ulei. E o întrebare grea. Ce înseamnă responsabilitate în cazul ăsta?

Recent m-am întors de la FILIT, festivalul de literatură de la Iași, unde au fost invitați mai mulți poeți ucraineni, unii dintre ei venind direct de pe front. Vorbeam poetul Pavlo Matiușa despre ce mai înseamnă astăzi să-ți iubești țara, fiindcă valul acesta de extremă dreapta și în România și în alte țări se folosește foarte mult de ideea naționalistă de a-ți iubi țara și a pune interesele țării tale mai presus de orice, de exemplu, cum e discursul AUR, mai presus de sprijinul acordat ucrainenilor. Și acest poet, Pavlo Matiușa, spunea că, de fapt, în zilele noastre, să-ți iubești țara înseamnă foarte mult și să o ții conectată la alte state, că nu mai putem fi izolaționiști, nu mai putem exista de unii singuri ca entități statale. Și voiam să te întreb pe tine, pornind de la această idee: ce crezi tu că mai înseamnă astăzi să-ți iubești țara?

E o temă foarte largă, mai ales în contextul ăsta naționalist și de dreapta, care se naște peste tot cu viteza pe care o vedem. Îți pot spune cumva din perspectiva mea privată. Sunt și eu mult pe afară și am mult contact cu oameni din industrie de afară și există o mândrie, evident, când lumea mă întreabă, dar cum e în România?

Sunt oameni care zic n-am mai fost sau zic am fost, dar am fost acum 15 ani și atunci tot timpul mă surprind și eu pe mine zicând: a, să vezi, s-a schimbat foarte mult, foarte mult în bine. O vei găsi foarte diferită! Vino, suntem aici, hai să stai la București să vezi.

Eu îmi doresc dezvoltarea ei. Și dezvoltarea tot timpul are de-a face cu o conectare a ei la spațiul internațional, la părțile bune ale lui, să fie conectată la o dorință de a consuma cultură, de exemplu.

Și în sensul ăsta aș putea spune că iubesc țara, da eu sunt poate cel mai prost exemplu de întrebat pentru că mi-am trăit o viață întreagă ca un emigrant. Și niciodată nu m-am simțit nici acolo, nici aici, acasă. Sunt mai mult în aer, între lumi. Dar cum ziceam, am o mândrie când sunt întrebat de România și mă surprind că țin să le spun cât de mișto se dezvoltă sau cât de mișto sunt oamenii. Și foarte multe lume îmi spune că e foarte curioasă, că au auzit numai de bine sau că au fost la Bucureșt și au spus cât de mișto e, ori au fost la Cluj și le-a plăcut.

Oamenii sunt foarte curioși față de România. Se schimbă la nivel internațional percepția asupra României.

Aș vrea să încheiem discuția cu Colectiv. Ai rămas conectat emoțional la unele dintre personajele pe care le-ai arătat în film, poate la unii dintre jurnaliști sau poate la Narcis Hogea, tatăl care și-a pierdut fiul acolo?

100%. Proiectul ăsta a fost mult mai mult decât un film. A fost ceva care nu doar artistic a mâncat din mine foarte mult, ci, evident, emoțional și uman. Oameni ca familia Hogea, Tedy Ursuleanu, Andrei Găluț, dar și cei morți, au lăsat urme în mine. Totuși, niște ani de zile eu le-am interiorizat poveștile într-un fel, pentru a putea distila din ele filmul.

Și asta e ceva care nu te părăsește niciodată. Asta e, cumva, valabil pentru orice film, dar în cazul Colectiv poate și mai mult, având în vedere că a existat această nedreptate care tot n-a fost îndreptată.

Ca părinte în continuare îmi e imposibil să mă pun în această poziție, să știi că cineva îți omoară copilul cu bună știință, iar el este decorat și toți sunt puși pe un piedestal și lăudați că sunt superbi sau pleacă acasă nevinovați. Nu-mi pot imagina cum poți face pace vreodată cu acest lucru.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de la Colectiv. Alexander Nanau, regizor: “Unde exact există democrație în sistemul în care trăim? Pentru că democrația poate să existe doar dacă există și un sistem de justiție funcțional, în care toată lumea este egală în fața legii.” appeared first on Cultura la dubă.

Publicația Rolling Stone a declarat aseară “Colectiv” drept cel mai bun film al anului 2020, în întreaga lume. Time Magazine l-a așezat pe locul 2 în același top. Iar IndieWire a scris că este unul dintre cele mai bune filme despre jurnalism realizate vreodată.

Aprecierile pot fi găsite în aproape orice publicație de prestigiu mondial, precum New York Times, Variety sau The Guardian.

Recenziile de peste hotare au cel un aspect în comun: criticii spun că povestea filmului “Colectiv”, despre un sistem corupt care ucide prin minciună, are rezonanță în orice societate.

Culmea este că România, țara în care a avut loc tragedia de la Colectiv este și țara care a rezonat cel mai puțin cu filmul lui Alexander Nanau.

Acesta a intrat în cinematografele de la noi în februarie, apoi a continuat să fie rulat în martie, dar difuzarea la cinema a fost întreruptă de pandemie. A devenit apoi disponibil pe HBO Go.

Acum, în timp ce presă străină îl elogiază, fiindcă a intrat de curând pe piața din America și Marea Britanie, la noi deja s-a stins aproape orice ecou. Chiar și în ciuda faptului că filmul este propunerea României la Premiile Oscar 2021 și este nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film.

În urmă cu două zile, regizorul Alexander Nanau a primit și Premiul pentru Excelență la DOC NYC, cel mai mare festival de film documentar din SUA.

Despre toate acestea am stat de vorbă chiar cu Alexander Nanau. Acesta ne-a explicat și de ce a ales ca filmul să poarte numele colectiv, de ce crede că românii au reacționat diferit, dar și cum vede șansele la Premiile Oscar.

Alexander, cum credeai că o să fie parcursul filmului anul acesta, în festivaluri și în cinematografe și cum a fost, de fapt? Ce s-a schimbat?

La începutul anului se anunța că filmul va circula la foarte multe festivaluri, mai mari sau mijlocii, evident că filmul urma să intre în cinematografele din mai multe țări mai devreme, în mai, iar asta a fost amânat.

Au fost acum lansările în cinema în America și în Anglia și urmează Franța, în februarie anul viitor, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Italia. Toate se vor întâmpla în 2021, la început.

Dar cum se arată acum și pentru că presa internațională este atât de favorabilă filmului, merge foarte bine și distribuția lui pe sistemul VOD.

Am văzut că ați avut review-uri excelente de la marile publicații din lume și aș vrea să te întreb cât de mult crezi că a contat să aveți cele două companii americane, distribuitoare ale filmului în America?

Contează foarte mult să ai parteneri puternici oriunde, în distribuția filmului, pentru că știu mai bine să aleagă momentul intrării unui film pe piață, au oameni de PR foarte buni, care intră în contact cu presa.

Indubitabil este foarte important să ai un partener puternic, mai ales Magnolia Pictures și Participant Media, fiind în spatele atâtor filme de renume, presa se uită către ei. Adică faptul că ei aleg să îți distribuie filmul, deja este o apreciere de calitate, pentru că nu se bagă la orice și lucrează cu un film ca și cum ar fi copilul lor.

Legătura dintre voi s-a creat după premiera de la Veneția?

Da, după premiera de la Veneția, printr-un publicist foarte bun, apoi am mers la Toronto deja cu reacții foarte bune după Veneția. Practic, la Toronto am început discuțiile cu distribuitorii mari. Era unul dintre filmele favorite de la Veneția și am fost căutați de toată lumea.

Colectiv este propunerea României la Premiile Oscar, la cel mai bun lungmetraj străin, așa cum a fost redenumită acea categorie, dar înțeleg că distribuitorii americani vor încerca să îl înscrie și la cel mai bun film documentar.

Da, filmul este deja înscris la cel mai bun documentar.

Și ce a însemnat pentru tine propunerea României? E prima dată când România propune un film documentar.

Cred că este un pas firesc care a fost făcut, cred că este cel mai valabil film la momentul ăsta, despre România și cred că o societate care are curajul prin cultură să își pună o oglindă în față și să vadă care este, de fapt, statusul quo al societății, dă un semn foarte bun și ne arată cumva că există o nevoie de schimbare în România.

Dar trebuie aici foarte clar menționat că cei care l-au menționat sunt un juriu independent, format din critici de film. Nu este CNC sau Ministerul Culturii. Asta trebuie punctat foarte clar, mai ales că înțeleg că au apărut voci în instituții, că de ce a fost acest film nominalizat.

Au fost și printre spectatorii români reacții care spun că filmul ar fi, de fapt, despre Vlad Voiculescu, că a fost făcut ca să îl propulseze pe el. Cum îți explici tu aceste reacții?

Mi le explic printr-o lipsă foarte mare de cultură, în România.

Filmul a fost filmat în 2016, când Vlad Voiculescu nu era un politician, era un cetățean simplu, care a fost numit ministru al Sănătății.

Cumva ne așteptam la acest lucru, cunoaștem recțiile autohtone și ura care se varsă aici în orice, dar faptul că oamenii care zic așa ceva nu sunt în stare să vadă mai departe de această lozincă, să vadă că filmul ăsta arată ceva esențial prin prezența lui Vlad Voiculescu, că a fost primul omul dintr-o postură de putere a statului care a spus „nu îi puteam trata pe acești arși”, asta spune ceva.

A fost nevoie de un om independent, care nu e legat de mâini și de picioare de un partid, să spună acest simplu adevăr. Dacă acest simplu adevăr ar fi fost spus imediat după incendiu, ar fi murit mult mai puțini oameni.

“Faptul că anumiți oameni refuză să citească filmul și să citească ce înseamnă, de fapt, transparență și adevăr pentru viețile oamenilor, care sunt călcate în picioare de către un stat, mie îmi zice doar două lucruri. Ori este o lipsă totală de cultură, de capacitate de a citi un film, ori este rea intenție total.”

Alexander Nanau, regizorul filmului Colectiv

Și am citit această reacție foarte mult din partea unor oameni despre care știu că sunt profund corupți.

Oameni care sunt sistemul de sănătate, care au propagat aceste idei. Pentru că oamenii corupți nu pot fi niciodată pentru transparență și pentru adevăr.

Sunt unele review-uri internaționale care spun că este unul dintre cele mai bune filme despre jurnalism, făcute vreodată. Aș vrea să te întreb ce te-a determinat ca după ce aveai deja material filmat cu echipa Gazetei Sporturilor, să introduci în film partea cu Vlad Voiculescu?

Realitatea, așa cum s-a întâmplat ea, ne-a ghidat cumva către asta. Ideea mi-a venit când a picat ministrul Cadariu, atunci am scris foarte multe scrisori și am încercat să facem asta cu domnul Cioloș, fiindcă dânsul promitea transparență. Mi-am dorit să văd povestea și din partea cealaltă, nu doar din partea jurnaliștilor.

“Prima idee nu a fost să îl urmărim pe Vlad Voiculescu, ci să îl urmărim pe Dacian Cioloș, cum încearcă să repare greșeala pe care o făcuse numindu-l ministru pe Cadariu. Dar din partea domnului Cioloș nu a venit niciun răspuns niciodată.”

În consecință, când au apărut zvonurile că Vlad Voiculescu este în discuții pentru acest post, am început să văd cine este și cum pot da de el, să văd dacă ar fi deschis la așa ceva.

Și mi-a luat vreo 10 zile până am reușit să dau de el și să îl conving să se vadă cu mine.

Ce fel de reacții ai primit la festivalurile la care ai apucat să mergi fizic? Ce i-a marcat cel mai tare pe cei din afară?

E greu de spus, pentru că filmul are foarte multe layere, dar am văzut că în orice societate era o reacție asemănătoare, un fel de furie a oamenilor, că au pierdut controlul asupra propriei vieți.

Acest mecanism se regăsește și în alte țări, poate nu în spitale, dar poate la locul de muncă, oamenii își dau seama că au pierdut controlul asupra propriei vieți și constată că acest contract social nu mai funcționează, cu toate că ne numim democrații.

În ceea ce privește Premiile Oscar, de ce crezi că ar fi nevoie pentru ca un film românesc să câștige un Oscar? Avem un trecut cumva sinuos al filmelor românești cu șanse la Oscar, iar mulți oameni din industrie cu care am stat de vorbă spuneau că totul ține, de fapt, de lobby-ul care se face în lumea filmului american.

Cert este că și noi venim cumva în urma unor filme care au generat multă atenție în State. Colectiv are de beneficiat de pe urma a ceea ce au făcut celelalte filme și ceilalți autori, prin prezența lor și prin calitatea filmelor lor.

În cazul nostru, este un film care vorbește tuturor și oamenii se simt reprezentați de această poveste. Mulți jurnaliști americani au spus că este un film la fel de valabil despre America. Dar asta nu înseamnă că dacă este o poveste valabilă pentru America, pot fi nominalizat.

Între timp, 30% dintre membrii Academiei Americane de Film sunt din afara Americii. Sunt din Europa, America de Sud, din Asia.

Sigur are mult de-a face și cu cum te percepe presa și cum îndreaptă atenția asupra ta.

Noi suntem într-o poziție privilegiată pentru că în ultimul timp, toate topurile importante, de la Time Magazine sau Rolling Stone, ne au în top 10 al celor mai bune filme ale anului 2020. Și suntem singurul documentar care se repetă în toate topurile. Și în multe singurul film care nu este vorbit în limba engleză.

Asta nu e ceva ce cineva a influențat prin lobby, ci se datorează calității filmului.

Te întrebam la interviul pe care l-am făcut în ianuarie, dacă veți invita și oameni din guvern și manageri de spitale să vadă acest film. Și ai spus că vor fi invitați. Ai avut printre spectatori la premierele din țară oameni din instituțiile publice?

Niciodată din politica românească. Au fost procurori și foarte mulți ambasadori ai altor țări, care au susținut filmul.

Dar politicul românesc nu, nu a vorbit niciodată despre nimic.

“Nici când s-a anunțat propunerea României nu s-a mișcat nimic în politic, nu am auzit un cuvânt de la Ministerul Culturii.”

Este o tăcere totală care continuă și în televiziuni.

Nu am un răspuns de ce televiziunile au făcut un blackout total la această propunere.

Filmul este nominalizat la Premiile Academiei Europene, unde tu ai mai fost nominalizat cu Toto și surorile lui. Și Toto și surorile lui a fost un film foarte premiat și apreciat în toată lumea și aș vrea să te întreb cum îți vezi tu evoluția, ca regizor, între cele două filme?

Bună întrebare, nu m-am gândit la asta.

Cred că schimbările care vin odată cu facerea unui film sunt foarte greu de perceput pentru tine, probabil le percepi mai târziu, peste 10-15 ani, dar acum nu îmi dau seama.

Poate dacă Toto era un film complex pentru că urmărea 3 personaje principale, colectiv a devenit o lucrare și mai complexă, care sigur nu ar fi existat dacă nu aș fi învățat de la Toto cum povestești despre mai multe personaje într-un film.

Acum lucrezi la un nou film?

Sunt în dezvoltare și lucrez la mai multe proiecte, încă nu am decis care să fie următorul care să intre în producție.

Dar intenționezi să continui cu documentare sau să treci și la ficțiune?

Am ambele opțiuni pe masă.

De ce ai ales să numești filmul colectiv? Înainte de el, au fost în plan și alte nume?

Ne-am gândit și la alte nume, dacă mai țin bine minte era și versuri din melodiile Goodbye to Gravity, era unul Shadow Puppets. Dar ne-am dat seama că colectiv, nu scris cu C mare, ci cu c mic, reprezintă colectivul, o poveste mult mai mare care îmbină foarte multe direcții ale societății – presa, politicul, cetățeanul – și atunci pentru noi a fost o poveste despre colectivul în care trăim.

The post “Colectiv”, filmul care a impresionat lumea întreagă, dar nu și pe români. Alexander Nanau, regizor: “Ura se varsă aici în orice.” appeared first on Cultura la dubă.