În contextul apariției noii programe școlare la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care nu mai cuprinde niciun autor în viață și nicio autoare, dar propune spre studiu autori precum Dinicu Golescu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Ion Ghica sau Mihail Kogălniceanu, pentru a arăta prăpastia care se creează între realitățile adolescenților de azi și autorii pe care trebuie să-i studieze, i-am cerut lui Chat GPT să imagineze două dialoguri între elevii de azi, de clasa a 9-a, în limbajul specific generației Z, și Ion Neculce, respectiv Dinicu Golescu, în limbajul specific lor.

Scenariul: Ion Neculce și Dinicu Golescu sunt profesori la clasa a lX-a și discută cu elevii, fiecare păstrând limbajul său cât mai autentic. Iată ce a ieșit:

Dialog: Ora de română cu profesorul Ion Neculce

“Prof. Ion Neculce:
Bună ziua să vă fie, dragilor. Astăzi voim a grăi despre scrierile mele, ce se cheamă „O samă de cuvinte”, în care am adunat întâmplări ce le-am văzut cu ochii mei ori le-am auzit de la oameni vechi și vrednici de crezare. Care dintre voi s-a îngrijit a citi?

Mara:
Dom’ prof, eu am citit. Și sincer… vibe-ul e ca un storytime. Adică povestiți fix ca cineva care dă „context” la lume.

Prof. Ion Neculce:
Fiică, eu n-am căutat a face podoabe ori a mă lăuda, ci numai a însemna, cu scrisoare smerită, cele petrecute întru vremile trecute, ca să rămâie spre știință celor ce vor veni după noi.

Radu:
Mie mi s-a părut că erați ca un fel de…nu știu cum să zic… un om care „dădea info” lumii. Gen toți ar fi vrut să știe ce se întâmpla la curte.

Prof. Ion Neculce:
Eu, dragul meu, n-am făcut altceva decât a spune adevărul, precum l-am aflat și l-am văzut, fără a adăuga ori a scădea. Adevărul este lumina vremilor.

Andreea:
Mi s-a părut super tare partea cu boierii și cu intrigile. E efectiv ca un serial cu plot twist-uri, gen.

Prof. Ion Neculce:
Așa s-au petrecut lucrurile, copile. Că la curțile domnești multe sunt schimbătoare, iar norocul omului, după cum știți, nu stă într-un loc. Am scris despre acestea ca să se învețe omul a cunoaște firea lumii.

Mara:
Și scrieți super clar, dom’ prof. Adică nu e deloc „greu” sau pompos. Apreciez că e straight to the point.

Prof. Ion Neculce:
Am socotit că scrisoarea trebuie să fie limpede, ca orice om, fie mare, fie mic, să poată pricepe. Căci scrierea încâlcită nu folosește nimănui.

Radu:
Dom’ prof, dacă trăiați acum… ați mai scrie același gen de chestii?

Prof. Ion Neculce:
Oriunde ar fi dus pronia pe om, datoria rămâne aceeași: să spuie drept ceea ce vede și aude, spre învățătura și pomenirea celorlalți. Așa este rostul scrisului.

Mara:
Respect, dom’ profesor. Asta e deep.

Prof. Ion Neculce:
Dragilor, pentru întâlnirea noastră ce va să vină, să-mi aduceți fiecare câte o însemnare, cum ați priceput voi lucrurile din „O samă de cuvinte”. Să fie scrisă cu mintea voastră, dar cu cuviință.

Elevii:
Da, dom’ prof, facem! Rezolvăm.

Prof. Ion Neculce:
Bine, dară. Să vă fie lucrul cu spor.”

Dinicu Golescu ar preda Limba Română elevilor de clasa a IX-a din București

“Prof. Golescu:
Dragii mei, astăzi vom vorbi despre rostul călătoriilor în formarea omului. Să-mi spuie cineva: ce folos găsiți voi în a vedea lumea?

Elev 1:
Sincer, dom’ profesor, mi se pare că te upgradează. Adică vezi chestii noi, oameni diferiți… îți mai „deschide mintea”. Nu știu cum să zic… e ca un level up. Adică pleci plebeu și te întorci mai pro, mai worldwide edition.

Prof. Golescu:
Un limbaj năstrujnic. Adicătelea, căci omul ce nu iese din hotarul casei sale rămâne, vorba ceea, ca într-o fereastră mică. Înțeleg că socotiți călătoria drept prilej de creștere.

Elev 2:
Da’ să știți că acum noi „călătorim” și online. Adică găsești tot ce vrei pe net… e ca un shortcut. Călătorim full HD 4K din pat. Practic, nici nu mai trebuie să ieșim din pijamale… am dat un scroll și gata, am fost în Tokyo.

Prof. Golescu:
Să nu vă amăgiți, tinere. Nimic nu poate ține locul lumii văzute cu ochii voștri.

Elev 3:
Da’ și cărțile, dom’ profesor… sunt un fel de VR, dar pe hârtie. Gen… te bagi în poveste și ești „teleportat”. Realitate mixtă, dar old-school.

Prof. Golescu:
Dacă aceasta e vorba ce-o folosiți voi azi… să fie. Un soi de „diligență a gândului”, pricep. Dar să nu credeți că ajunge. Întâlnirea cu lumea adevărată nu se poate înlocui cu nicio mașinărie.

Elev 4:
Corect, dar și cărțile sunt un fel de travel mode, nu? Adică intri în ele și te teleportezi în alt film.

Prof. Golescu:
Adevăr grăiești. Cartea bună este ca o punte ce te trece spre locuri și vremi ce altfel nu ni s-ar arăta. De aceea vă zic: citiți și nu încetați a vă mira.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Am întrebat Chat GPT cum ar arăta un dialog între Ion Neculce, Dinicu Golescu și generația Z appeared first on Cultura la dubă.

Michel Bussi este unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, cărțile sale fiind traduse în 35 de limbi și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Zilele acestea, autorul este unul dintre invitații speciali ai FILIT, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

Cărțile sale, încadrate de criticii literari în genul romanului polițist, au primit numeroase premii în Franța. Cele mai cunoscute titluri au fost traduse și publicate la noi de Editura Polirom: Fetița cu ochi albaștri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (2025) și primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Însă, dincolo de activitatea prolifică de scriitor, Michel Bussi este la origine profesor de geografie și cercetător în geopolitică. Activează la cel mai prestigios centru de cercetare francez – Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS – unde conduse o cercetare pe tema geogragrafie electorală. De altfel, ne-a povestit că a mai fost prezent în România în urmă cu 20 de ani, ca profesor, alături de studenții săi.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, autorul vorbește despre parcursul său în literatură, despre pericolul pe care îl poate reprezenta inteligența artificială pentru lectură și pentru creierul uman și încearcă totodată să explice ascensiunea extremei drepte din Franța și din întreaga Europă.

***

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum s-a născut dorința sau nevoia dumneavoastră de a scrie?

Am scris dintotdeauna, de când îmi pot aminti. Am avut dorința de a scrie, de a inventa povești. Este ceva în mine, aveam impresia că pot prelungi poveștile pe care le citeam. Am avut mereu un fel de certitudine că trebuie să scriu măcar un roman. Apoi asta s-a întâmplat.

De pe la 6 ani inventam povești pe drumul spre școală, le scriam pe bucăți de hârtie. Dar primul meu roman l-am terminat când aveam 30 de ani. În toți acei ani dintre am scris povești, scenarii, poezii.

Cred că pentru a scrie un roman, în special un roman așa cum îl înțeleg eu, trebuie să existe dragoste, istorie, pasiune, ceva care să aibă multă amploare.

Acest tip de roman necesită mult timp, multă muncă, multă cercetare, multă organizare. Și, prin urmare, este foarte greu de făcut când ai o altă meserie sau când urmezi studii.

Aveam multe, multe idei de romane. Dar, într-adevăr, scrierea acestui roman, nu am putut-o face decât când aveam puțin peste 30 de ani și aveam deja o meserie.

De unde a venit curajul de a vă lansa? Mulți tineri care sunt la început și se gândesc să publice ezită, poate se întreabă dacă au cu adevărat talent. Cum ați găsit încrederea necesară pentru a crede că ceea ce scrieți merită să fie publicat?

Da, aveți cu adevărat dreptate, este complicat să ai acest curaj. Această dilema există. Eu, când scriam primele mele romane și nu le publicasem încă, eram împărțit între două sentimente. Unul era să-mi spun că nu voi fi niciodată publicat, cartea mea nu este mai interesantă decât multe alte cărți care vor fi publicate. Deci, ceva care este în cele din urmă, cum să spun, un pic trist, dar și realist.

Este puțin ca atunci când jucăm la loto. Oamenii se forțează să-și spună: joc, dar nu voi câștiga niciodată. Nu o să încep să-mi imaginez că devin milionar pentru că joc la loto.  Apoi, există totuși o altă senzație, să spun că vreau să cred în asta, există ceva care mă împinge să cred în asta, să sper că ceea ce am scris este extraordinar și va întâlni cu siguranță cititori. Visăm exact cum jucăm la loto, ne spunem că nu sunt șanse, dar cum ar fi, totuși, dacă aș deveni milionar și voi putea face lucruri extraordinare. Așa e și cu cărțile, cum ar fi ca romanul meu să fie tradus în 40 de țări?

E la fel, ne spunem că va deveni o carte tradusă în 40 de țări, etc. Și asta este ceea ce mi s-a întâmplat, ceea ce este extraordinar. Dar iată, și eu eram împărțit între cele două sentimente.

Nu aș putea să explic ce am făcut să ajung la acest succes. Cred că există o parte magică, de fapt, a succesului.

Cum s-a impus genul romanului polițist în opera dumneavoastră și de ce v-ați dedicat acestui gen în mod special?

Știu că se spune asta despre romanele mele, dar eu nu sunt sigur că fac cu adevărat roman polițist. Nu reușesc să caracterizez cărțile mele ca aparținând cu adevărat genului polițist. În romanele mele, de altfel, nu sunt adesea polițiști, jandarmi. Adesea sunt eroine, eroi care caută adevărul.

Astăzi, literatura a evoluat și avem o întreagă parte a literaturii care este autoficțiune. Dar pentru mine literatura este foarte legată de faptul că spunem o poveste. Și această poveste în mod necesar ține de suspans, are legătură cu moartea, cu răzbunarea, cu gelozia, cu banii. Deci, pentru mine, toate poveștile conțin această dimensiune pe care am putea-o numi polițistă.

Mizerabilii este o poveste polițistă. Shakespeare, din acest punct de vedere, nu spune decât povești polițiste. Tragediile grecești nu sunt decât povești polițiste în sensul că sunt povești de minciuni, trădare, crime, amenințări, vise, putere. Suntem în ceea ce am putea numi miezul unei povești polițiste.

Și cred că, de fapt, am început să vorbim despre romanul polițist în același timp, desigur, pentru că existau romane de investigație cu anchetatori, detectivi privați, dar și pentru că o parte din literatură a început să nu mai povestească de unde provine. A ajuns să spună în cele din urmă că cea mai importantă nu este povestea, ci altceva.

Cred că o mare mare parte din ceea ce este scris ar putea să se încadreze, în sensul unui termen puțin mai larg, în literatura de suspans, în orice caz în ceva care menține cititorul în alertă, pentru că nu știe cu adevărat ce se va întâmpla cu personajele.

Ați spus mai devreme că acum mulți scriu literatură autobiografică. De ce credeți că se întâmplă asta?

Literatura s-a democratizat foarte mult, mult mai mulți oameni scriu azi decât scriau acum un secol. Este mai ușor să scrii, oamenii sunt mai bine pregătiți. Înainte literatura era rezervată unei mici elite care ar fi trebuit să fi făcut suficiente studii pentru a se putea pretinde scriitori. Astăzi, o mare parte dintre oameni pot pretinde că sunt scriitori, sau, în orice caz, pot încerca să scrie. Este foarte bine, asta se întâmplă acum în toată arta, în general. Arta s-a democratizat, deci avem potențial mult mai mult talent.

Dar cineva care visează să scrie și care nu are neapărat talentul de a inventa o poveste, de a povesti o poveste, ei bine, se va gândi ce aș putea scrie? Voi scrie despre tatăl meu, voi scrie despre mama mea, voi scrie despre ceea ce eu am trăit, iubirea mea, etc.

Și trebuie să fim cinstiți că, destul de des, astfel de literatură nu are un impact foarte mare, în afară de persoana în sine sau de cei apropiați care se pot simți afectați. De ce ar deveni această poveste o poveste universală? Trebuie ca această poveste de autoficțiune să prezinte un interes universal.

Este adevărat, eu adesea consider că aceste narațiuni de autoficțiune pot fi într-o anumită banalitate, dar uneori ceea ce le salvează este talentul autorului. Însă cred că, totuși, în istoria literaturii, marile opere clasice pe care le știm sunt relativ rar narațiuni de autoficțiune și că abia foarte recent în istoria literaturii.

Timp de secole întregi marile opere au fost romanești. Luați literatura rusă, spaniolă, franceză, avem opere romanești, nu avem oameni care să povestească doar o mică poveste de familie. Asta a apărut destul de recent.

Eu rămân destul de convins că pentru un roman trebuie să inventezi personaje, să existe un cadru imaginar, romanesc.

Totodată cred că uneori confundăm literatura cu scriitorul. Unii pot considera că a fi scriitor înseamnă neapărat a avea o lipsă de pudoare pentru a pune totul în scris. Scriitorii înșiși vor avea impresia că este ceva puțin terapeutic să vadă că iese din ei înșiși ceva care ar da naștere unei literaturi foarte puternice, pentru că oamenii vor fi interesați. Dar nu sunt deloc sigur.

Cred că cei mai mulți scriitorii foarte mari care au realizat opere considerabile au avut o viață absolut neinteresantă.

Nu au avut neapărat o viață amoroasă plină de pasiune, nu au avut o viață politică intensă.  Erau oameni care își petreceau timpul scriind. Balzac, Zolά sunt oameni care aveau o singură nebunie în viață – să scrie. Altfel, viața lor era absolut neinteresantă. Singurul lucru care îi transforma în genii era că petreceau zile și nopți scriind și producând pagini și pagini și pagini. De fapt, cred că destul de rar cineva are capacitatea de a scrie povești extraordinare și de a și a trăi extraordinar de intens. De exemplu, oameni ca Saint-Exupéry, dar, totuși nu era cazul obișnuit al scriitorilor.

Și cred că nu este nicio condiție necesară pentru a fi un mare scriitor să ai tu însuți o viață extraordinară.

Ce v-ar plăcea să scrieți și nu ați reușit încă să o faceți?

Interesantă întrebare. Nu știu dacă mai am cu adevărat chef să încep ceva cu totul nou. Poate o piesă de teatru. Îmi place să merg la teatru. Ador teatrul, ador să dialoghez. De altfel, întreaga mea operă a fost adaptată pentru teatru. Dar este adevărat că nu am scris direct pentru teatru și este ceva, da, care mi-ar plăcea foarte mult.

Sunteți familiarizat cu opera lui Eugène Ionesco?

Da, cu siguranță. În Franța, se cunoaște cu siguranță mult Ionesco. L-am studiat la școală, l-am citit, i-am văzut piesele jucate în teatru. În Franța cred că Ionesco este foarte asociat cu liceul, atunci este momentul în care învățăm teatrul absurd – Cântăreața Cheală, Rinocerii.

Așa se întâmplă și în liceele din România.

Ionesco place foarte mult adolescenților pentru că e ceva diferit față de literatura clasică, de poezie, de poveștile de dragoste, are acea nebunie care atrage.

Când vine vorba de procesul dumneavoastră de scris, scrieți doar atunci când vă simțiți inspirat sau urmați o rutină zilnică menită să provoace sau să stimuleze această inspirație?

Scriu tot timpul. Am mereu o poveste la care lucrez, o fac să progreseze. Uneori există inspirație, alteori există mai puțin. Dar am nevoie să continui mereu. Clar nu trebuie să ne oprim din scris. De altfel, nu cred prea mult în această idee a inspirației în care vom putea scrie un prim draft perfect. Cred că trebuie să forțăm lucrurile. Uneori vom lucra timp de trei ore și, în final, a doua zi, vom reciti și vom păstra doar 10% din ceea ce am făcut.

Dar a fost necesar să treacă aceste trei ore pentru a obține o idee, o frază despre care să spunem: “Ah, asta nu e rău.”

Nu cred deloc că lucrurile vor cădea din cer prin miracol. Nu, este muncă. Da, ideea romanului poate apărea în niște flash-uri, dar asta este teoria. Este ceva care este virtual, este romanul ideal spre care vrem să mergem. Pentru ca asta să existe trebuie să ne cufundăm în cuvinte și în detalii. Și asta caracterizează, de altfel, un roman. Este ceva în care timpul aproape se oprește.

Timpul de scriere este mult mai lung decât timpul de citire, așa că vom petrece o săptămână scriind un capitol care, de fapt, va putea fi citit în treizeci de minute.

Peste tot în lume, există această lamentare legată de faptul că oamenii nu mai citesc la fel de mult ca înainte. Credeți că este adevărat? Și dacă da, care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivele?

Da, este adevărat, desigur, chiar dacă în Franța, din fericire, cartea are încă o mare importanță, cititul scade vertiginos în special în rândul tinerilor.  Motivele sunt foarte cunoscute: este concurența. Eu aparțin unei generații în care cititul era singura distracție care îți permitea să evadezi, să descoperi lumea, să treci peste interdicții.

Nu aveam acces la filme în afara cinematografului, nu erau seriale, nu era internet.

Și atunci timpul dedicat, teoretic, cărții este mâncat de o mulțime de alte lucruri, de jocurile video. Nu mai există timp pentru intimitatea de a citi o poveste.

Și nu spun că tinerii au mai puțin chef de citit, cred că vedem regulat fenomene literare care apar și care fac ca tinerii să revină la citit. Dar acest timp este concurat de multe alte lucruri.

Cred că în special pentru băieți dezvoltarea jocurilor video foarte imersive intră direct în concurență cu experiența de lectură, pentru că avem impresia că pătrundem într-o lume, că suntem actori, că putem acționa, că putem face să evolueze lumi paralele. Este, într-un fel, ceea ce simțeam eu citind. Poate că dacă m-aș fi născut astăzi, aș fi căzut în aceste jocuri video care permit construirea de universuri paralele.

Apoi, serialele, seriile lungi cu mai multe sezoane, cum ar fi Stranger Things, intră în concurență cu saga literară. A citi presupune o altă concentrare, o muncă a creierului diferită, un efort suplimentar. Serialul tv este ceva facilitat.

Astăzi universurile imaginare sunt, totuși, limitate de costurile de producție. Deci, literatura are încă acest avantaj. Dacă scrieți literatură fantastică nu costă nimic, în schimb a produce un serial fantastic costă extrem de mult.

Mâine, cu AI, putem reduce aceste costuri și inventa universuri vizuale extraordinare. Tinerii vor putea produce aceste universuri de acasă, așa că în loc să se așeze la tastatură să-și scrie povestea, pot să se așeze în fața ecranului și să producă filme pur și simplu, cu ajutorul unei inteligențe artificiale.

Poate că acesta este cel mai mare pericol pentru carte.

Cum să salvăm literatura din asta? E complicat. În Franța se vorbește despre Paranteza Gutenberg, care ridică întrebarea: este oare cartea doar o perioadă, o paranteză din istorie? Nu știu.

Poate că literatura va rămâne, dar va trece sub alte forme: cartea audio deja există. Dar, totuși, sunt actori care interpretează. Deci, de fapt, ascultăm, nu mai citim. Creierul lucrează puțin diferit. Poate că mâine va trece prin alte forme hibride, de cărți cu imagini video în spate. Toate astea vor exista, sub o formă sau alta.

Sunteți de profesie geograf, sunteți de asemenea profesor și cercetător în geopolitică. Studiați comportamentele electorale în funcție de apartenența geografică a electorilor. Cum explicați ascensiunea extremei drepte în Franța în ultimii ani?

Extrema dreaptă crește peste tot, în special în Europa, dar Franța este, fără îndoială, țara din Europa în care extrema dreaptă a fost puternică dinainte, deja de 40 de ani. În anii ’90 sau începutul anilor 2000 extrema dreaptă era deja puternică în Franța, în timp ce nu exista, în orice caz foarte puțin, în Anglia sau în Germania, de exemplu.

Deci, undeva, țările Europei au ajuns Franța din urmă în ceea ce privește asta. Eu, de exemplu, am votat prima dată acum 40 de ani, iar atunci Frontul Național a obținut un scor mare. Cred că Jean-Marie Le Pen avea 12% sau 13%, dar se întâmpla acum 40 de ani.

Apoi a existat mereu un reflex republican cetățenesc pentru ca, în cele din urmă, să nu obțină puterea. Dar de fiecare dată ne spunem că nu va funcționa data viitoare, că vor prelua puterea, pentru că de fiecare dată progresează în sondaje.

Dar cum să explicați acest progres?

Într-o primă etapă există ideea că ei nu au avut niciodată puterea și, prin urmare, joacă mult pe ideea că în Franța există alternanțe între dreapta și stânga, că ei propuneau ceva diferit, nou și, prin urmare, o mare parte din oameni care ar fi putut fi dezamăgiți își spun: nu am încercat niciodată asta.

De fapt, e ceea ce s-a întâmplat  cu Meloni în Italia, chiar și cu Trump în Statele Unite, adică nu am încercat, chiar dacă este parțial fals, că politica pe care o duce este o politică care poate semăna cu altele.

Dar totuși, există acest aspect, este o ofertă politică nouă, sunt oameni noi care nu au fost deja la putere.

Apoi, în Franța există Rassemblement National, au început să poarte cravate, costume, să vorbească foarte calm, au devenit politicieni care nu mai au discursuri atât de extremiste ca înainte. În orice caz, care apăreau ca fiind oameni responsabili. Acum e un fel de normalizare în raport cu afirmațiile anterioare, ceea ce face destul de dificil să distingi un ales al Rassemblement National de un alt ales de dreapta clasică.

Suntem, totuși, destul de departe de discursurile lui Trump sau de discursurile populiste. Franța, astăzi, încă nu funcționează așa din punct de vedere politic. Politicienii au încă nevoie să arate că sunt responsabili.

Și ne întoarcem la carte. De exemplu, oamenii din Rassemblement National, cum ar fi Jordan Bardella, au avut nevoie să scrie. El este foarte tânăr, sub 30 de ani, dar a avut nevoie să scrie o carte, o a doua carte pentru a arăta că nu este doar un populist. Că face parte din elită, că dacă scrie o carte are cultură. Este ceva foarte înrădăcinat în viața politică franceză. Și, prin urmare, face ca granițele să fie mult mai neclare.

În Franța, mult timp din cauza faptului că Jean-Marie Le Pen, la început, avea declarații cu adevărat antisemite, a existat un baraj foarte puternic, asta era acum 40 de ani. Azi toate astea au fost puțin uitate și, în cele din urmă, dreapta clasică și extrema dreaptă din Franța sunt practic deja aliați.

Și apoi, pentru a încheia, bineînțeles cred că mass-media joacă un rol important.

Cetățenii sunt astăzi mai puțin rasisti, mai deschiși la condiția femeii, la gen, la multe subiecte, sunt mult mai deschiși decât erau acum 50 de ani. Dar, cu toate acestea, asta se traduce printr-un vot mult mai la dreapta, mult mai extremist decât era cazul înainte.

Este un fel de paradox care, fără îndoială, se explică prin conținutul mediatic, prin faptul că înainte exista o presă de opinie, iar astăzi presa, fie că sunt ziare, televiziuni, radiouri, este în mâinile unor mari grupuri, adesea ale unor mari moguli, care livrează un discurs ce va viza țapi ispășitori, va viza străini, va viza militanții ecologiști, etc. Și astfel creează condițiile care le permit să se mențină la putere.

Asta este ceea ce s-a schimbat fundamental, modul în care oamenii se informează sau că discursul mediatic este compus astăzi de o parte a puterii. Asta se întâmplă în Statele Unite, evident, prin rețelele sociale, prin canalele de știri 24 de ore din 24, etc. Este ceea ce formează opinia oamenilor.

După aceea, eu am o teorie. Cred că umanitatea, în general, este mai empatică, este mai sensibilă. Adică nu mai mergem astăzi să asistăm la execuții publice. Suntem mult mai emoționați de o viață umană astăzi decât eram acum 50 sau 100 de ani. Adică, iată, umanitatea a progresat și ceea ce ne face mai sensibili, în cele din urmă, ne determină să dorim o societate mai sigură și mai autoritară.

De exemplu, dacă iau exemplul feminicidelor, care reprezintă o problemă peste tot, este și în Franța. Acum 50 de ani și 100 de ani nu ne interesa așa tare de o femeie care era bătută de soțul ei sau chiar care murea sub lovituri. Soțul ei era în natura lucrurilor.

Astăzi suntem foarte emoționați când un bărbat își ucide soția. Paradoxal, asta trimite la ideea că este nevoie de mai multă autoritate, că lumea merge mai rău.

În sfârșit, iată, acesta este paradoxul: că, de fapt, cu cât suntem mai sensibili în cele din urmă la umanitate și la moartea altora și la mizeria altora, cu atât mai mult avem sentimentul că lumea merge prost. Astfel, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în valori sau în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Michel Bussi, scriitor și cercetător în geopolitică: “Paradoxul epocii noastre: cu cât suntem mai sensibili la umanitate, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.” appeared first on Cultura la dubă.

Anul acesta este unul aniversar pentru Centrul Național al Dansului București. CNDB își propune să sărbătorească prin evenimente speciale.

În ianuarie și februarie, CNDB găzduiește în cadrul proiectului MODINA rezidența artiștilor Sarah Fdili Alaoui, John Sullivan, Bartosz Ostrovski și Léo Chédin. Cei patru lucrează deja la piesa intitulată „For Patricia”, o creație în onoarea uneia dintre pionierele postmodernismului în dans, Trisha Brown.

În „For Patricia”, compoziția coregrafică și cea muzicală sunt generate în timp real cu ajutorul inteligenței artificiale și prin interacțiunea cu publicul.

Proiectul „Mișcare, inteligență digitală și public interactiv” (MODINA) își propune să extindă posibilitățile creative ale spectacolelor de dans contemporan și să sporească experiența publicului cu ajutorul tehnologiei digitale – cu accent pe explorarea inteligenței artificiale (AI) și a interacțiunii cu publicul, la fața locului și online. Partenerii proiectului sunt 3 instituții academice și 5 centre de dans, din 6 țări.

Prezentarea publică a lucrării dezvoltate în cadrul rezidenței va avea loc vineri, 1 martie, de la ora 19:30.

În 10 februarie, la ora 11:00, este programată o reprezentație specială a spectacolului „Iluzionistele”, dedicată copiilor. „Iluzionistele” este o piesă inspirată de ludicul copilăriei, în care patru performere lucrează cu iluzia și joaca generatoare de lumi noi, speciale, diferite de realitatea cotidiană.

În 25 februarie, de la ora 19:30 este programat „Bad Mamma”, un spectacol poetic despre experiența întâlnirii între diferite identități și despre condiția artistelor. Spectacolul, un solo cu și de Valentina de Piante este a treia parte din Trilogia „Singing Bodies”, un performance de dans contemporan în trei părți, care încapsulează experiențele kinestezice și senzoriale a trei coregrafi, în raport cu orașul în care trăiesc. Trilogia a luat naștere în urma unor procese colective de cercetare și creație esfășurate atât în spațiul public, cât și în sala de repetiție.

În 10 și 23 martie (ora 19:30) sunt programate reprezentații ale spectacolului „MANual”, coregrafia Sergiu Diță, un atac asupra reprezentării masculinității. Spectacolul este configurat prin tehnica manifest-colaj-recitativ ce presupune expunere critică a subiectului, colaj de citate, clișee socio-culturale și text într-o structură de triptic. Cinci corpuri schimbă haine, identități, devin obiecte, unelte manuale de lovire.

În 19 și 22 martie (ora 19:30), spectatorii CNDB pot vedea cea mai recentă producție, „Bodies on the Line”, spectacol care a avut premieră la finalul anului trecut. „Bodies on the Line” explorează teritorii fragile, între confesiuni intime și statement-uri artistice, plasând corpurile performerilor în spații deopotrivă de siguranță
și incertitudine, din care își pot articula anxietățile, speranțele și nevoia de apartenență la o colectivitate care să
facă puțin mai suportabilă lupta de zi cu zi pentru supraviețuire.

„Coreomaniacii” este prezentat în 29 martie. Spectacolul, în coregrafia Simonei Deaconescu, este un docufiction performativ, care urmărește cronologic evenimentele care au marcat Epidemia de Dans din vara anului 1518, în Strasbourg. Denumită de-a lungul timpului „Dansul Sfântului Vitus”, „Chorea Lasciva”, „mania dansului” sau „coreomanie”, documentația acestui fenomen este infuzată puternic de ideile Bisericii Creștine ale sfârșitului de Ev
Mediu.

Mai multe informații despre evenimentele aniversare și spectacole găsiți pe site-ul CNDB.

The post Centrul Național al Dansului București împlinește 20 de ani de activitate appeared first on Cultura la dubă.

Una dintre cele mai impresionante opere ale pictorului olandez Rembrandt a fost restaurată folosind inteligența artificială. Este vorba despre „Compania de Miliție a Districtului II sub comanda Căpitanului Frans Banninck Cocq”, cunoscută mai bine ca „Rondul de noapte”.

Pictura, realizată în 1642, este reprezentativă pentru arta din Epoca de Aur olandeză. Opera a fost deteriorată în 1715, când a fost mutată din locul inițial la Primăria din Amsterdam.

Oficialii orașului au vrut s-o plaseze între două uși, dar pictura era mult prea mare. În loc să găsească un alt loc, aceștia au considerat mai potrivit să taie pictura. De atunci, acesteia i-au lipsit 60 cm din partea stânga, 22 cm de sus, 12 cm de jos și 7 cm din dreapta.

Anul acesta, opera a fost completată pentru prima dată în 300 de ani. Muzeul Rijsk deține pictura din 1885, de la deschiderea sa, și o consideră unul dintre cele mai cunoscute exponate ale sale. Completarea acesteia folosind inteligența artificială marchează a 26-a lucrare de restaurare a operei.

Pentru realizarea operațiunii, muzeul a folosit două imagini: o scanare de rezoluție mare a originalului și o copie pictată, realizată de Gerrit Lundens înainte de tăierea originalului. În loc să fie realizate de mâna unui pictor, părțile lipsă din tablou au fost recreate pixel cu pixel. Imaginile au fost apoi tipărite și montate pe părțile laterale ale picturii originale – astfel încât vizitatorii să își poată imagina pânza completă, așa cum intenționase Rembrandt.

Privind acum „Rondul de noapte”, vizitatorii muzeului vor putea observa:

• trei figuri pe partea stângă (doi bărbați și un băiat)
• o cască completă în partea dreaptă a picturii
• o vedere mai clară a unui băiat din prim-planul stâng, care fugea de miliție
• restructurarea compoziției picturii, astfel încât figurile sunt în locuri diferite

Părțile reconstituite nu ating pictura originală și vor fi îndepărtate în trei luni, din respect pentru Rembrandt. „Mi s-a părut deja că este destul de îndrăzneț să pun aceste reconstrucții computerizate lângă Rembrandt”, spune Robert Erdmann, directorul operațiunii de restaurare.

The post Tabloul „Rondul de noapte”, de Rembrandt, a fost restaurat cu ajutorul inteligenței artificiale appeared first on Cultura la dubă.