De aproape 3 ani, Teach for Romania și Roma Education Fund încearcă să crească nivelul de conștientizare asupra segregării din mediul școlar, prin acțiuni în școală și în afara școlii.

100 de profesori din România au participat la cursuri de formare avizate de Ministerul Educației și au integrat la clase noțiuni despre combaterea discriminării, promovarea diversității sau cunoașterea culturii rome. Peste 2000 de elevi au fost implicați în activități în care au descoperit că diversitatea este un dar. S-a întâmplat în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus.

Totul s-a întâmplat în contextul în care legea din România interzice segregarea copiilor romi în școli, dar realitatea ne arată că acest lucru se întâmplă în numeroase comunități din medii vulnerabile, unde familiile de etnie romă sunt izolate.

“Noi, ca organizație, în majoritatea comunităților în care lucrăm ne confruntăm cu un grad ridicat de rasism, de segregare, în mare parte pe criteriul etnic, dar și de gen, socio-economic și pe cel al dizabilităților. De la lucruri micuțe până la lucruri mai mari. Și când zic lucruri micuțe, mă refer la așezarea copiilor în bănci, care uneori poate să fie făcută chiar inconștient.

Fie că sunt doar pe rândul de la perete, fie în ultimele bănci se află copiii de etnie romă. Uneori chiar elevii de etnie romă aleg ultima bancă crezând că acela este locul lor. Cum ar fi să nu avem ultima bancă? Cum ar fi ca bancile să fie așezate în cerc/ semicerc, de exemplu?”, ne povestește Ana-Maria Grădinariu, training manager la Teach for Romania.

În ultimele săptămâni am mers în 6 localități vulnerabile și am asistat la diferite activități educaționale pregătite de profesori cu ajutorul proiectului, am vorbit cu cadre didactice, mediatori școlari, părinți și elevi și am văzut ce înseamnă pentru unii dintre aceștia “stigmatul” etniei rome. În unele locuri, mulți dintre cei mici nu știu sau nu recunosc dacă sunt romi, de teama de a fi marginalizați. Alții consideră că dacă nu vorbesc limba romani în familie, atunci nu sunt romi.

Profesorii le-au vorbit despre istoria romilor și cultura lor și, prin activități de învățare și experiență, i-au încurajat să își asume identitatea, fiindcă ea nu este mai prejos de alte etnii.

La finalul orelor, unii elevi aveau curajul, poate pentru prima dată, să spună că și ei sunt romi.

“Dacă am copii de etnie romă e important să mă asigur că în școală, în actul educational, este prezentă cultura lor. Asta poate să însemne că îi salut, la începutul orei, și în limba romani, că am materiale, în clasă, în format bilingv, că la serbări cântăm și colinde în limba romani sau că citim și povești unde personajele principale sunt și personalități de etnie romă.

Înainte de a-ți propune ca elevii să învețe să scrie, să socotească, să citească, e important să simtă că nu sunt marginalizați și să se simtă în siguranță, să fie cine sunt ei, fără a considera că „sunt greșiți” pentru că sunt diferiți și a vedea cum, în sala de clasă diferențele sunt valorificate. Atunci au altă deschidere spre a învăța să scrie, să citească, să socotească și să aibă încredere că pot reuși să își atingă potențialul”, spune Ana-Maria, cea care a și coordonat proiectul Segregare pe minus, Diversitate pe plus.

În fața elevilor cuprinși în proiect au mers invitați de etnie romă care și-au spus poveștile de viață. Printre acestea se numără actrița Alina Șerban, profesoarele Liliana Anghel și Elena Radu sau educatoarea Anca Mezei. Dar nevoia de astfel de modele este mult mai mare. În primul rând, profesorul trebuie să fie un model pentru elevi.

“Avem un curs de formare recunoscut de Ministerul Educației Naționale, cu credite transferabile.  Acesta are componente de învățare față în față și online, context de mentorat și de practică, cu implicarea elevilor și a comunității. El se desfășoară pe serii.

În momentul de față închidem seriile de formare care au avut loc în ultimele luni cu 100 de profesori, care au implicat la rândul lor circa 2000 – 2300 de elevi. Profesorii au introdus transversal componenta de interculturalitate la clasă, inclusiv la matematică, la sport, la limba română, educație socială ș.a.m.d. și au creat spațiu de învățare și dialog despre respectarea drepturilor omului și a diversității în sala de clasă.

Printre efectele imediate ale programului se regăsește inclusiv faptul că au fost profesori care și-au asumat identitatea etnică doar pentru că au luat parte la un proces de formare în care s-au simțit în siguranță și au înțeles ce important este ca în momentul în care ești în fața elevilor, la clasă și dincolo de ea, să poți și tu să îți asumi identitatea și să fii un model pentru elevi.

Acum avem mai mulți profesori etnie romă care își asumă identitatea și transformă în context de învățare și împuternicire diversitatea de indentități din clasă. Dacă elevii văd că și domnul sau doamna a putut să ajungă profesor sau profesoară, o să aibă, în fața lor, un semn că și ei pot.”

Ceea ce face Teach for Romania în mediile vulnerabile reprezintă speranță, dar și dovada că lucrurile se pot schimba, însă, din păcate, nu rezolvă problemele la nivel național. În țara noastră există 260.000 de cadre didactice, iar nevoia de (re)formare a lor este uriașă.

Apoi, marea provocare rămâne relația cadrelor didactice cu părinții din acele zone, mulți dintre ei fără educație sau cu un nivel de educație scăzut.

“Noi ne uităm la cum construim relația cu părintele, pe care vrem să-l aducem partener în învățare, indiferent de nivelul său de educație. Ce-i drept, de cele mai multe ori asta este o provocare, pentru că vorbim de comunități în care părinții nu au o educație, poate că nu au deloc sau au educație mai scăzută.

Credem cu tărie că nu putem să creăm un parcurs de învățare valoros pentru elevi dacă nu suntem parteneri cu părintele. Asta înseamnă că profesorii trebuie să găsească metodele și limbajul potrivit pentru a construi relația cu părintele.

Astfel, în procesele de formare și mentorat pe care le avem cu profesorii, dezvoltăm mult competențe de empatie și construire de relații pentru ca abordarea părinților să fie dintr-un loc de non-judecată și de curiozitate, să aflu și să văd care sunt provocările reale, nu cele pe care le intuiesc eu.

Poate înainte să îl chem la o ședință cu părinții, fac o vizită în comunitate, în care cunosc comunitatea, văd cum funcționează comunitatea, care sunt polii de interes, care sunt modelele din comunitate la care oamenii se raportează, unde își petrec oamenii timpul liber, ce apreciază, care sunt sărbătorile pe care le țin împreună, care sunt tradițiile zonei și inclusiv să mă documentez care sunt problemele care se perpetuează.

Noi îi susținem pe profesori să facă asta înainte să facă orice.  Vrei să lucrezi cu părintele?
Te duci din zona de empatie și lucrezi cu el astfel încât să nu intri în zona de judecată.

Încă din recrutare nu căutăm doar cadre didactice, nu căutăm doar profesori, învățători, educatori care să fie absolut minunați în sala de clasă și atât. Ci ne uităm la oameni care sunt sau vor să fie lideri, își doresc să meargă dincolo de rolul lor în sala de clasă, vor să-și construiască și să-și sedimenteze misiunea, pe care ori și-au descoperit-o, ori o descoperă treptat. Să aibă gândire critică și analitică, astfel încât să poată să identifice și să întoarcă pe toate părțile o problemă.

Să nu meargă în comunitate cu ideea eu știu mai bine decât toată lumea și știu eu care e soluția, eu vin să salvez. Lucrăm foarte mult la ideea că nu salvăm pe nimeni și nu ne ducem acolo din poziție de superioritate.

Nu vin să fac lucruri pentru tine, vin să facem lucruri împreună și să construim. Dacă identificăm o problemă împreună, tot împreună ne gândim la o soluție și la obiectivele pe care ni le propunem, care sunt activitățile pe care le gândim ca să ne atingem obiectivele respective? Cum ne împărțim responsabilitățile astfel încât să nu fac doar eu, ci să facem împreună asta.”

Încă de acum 17 ani, Ordinul nr. 1540/19.07.2007 interzice segregarea școlară. România ar trebui să asigure accesul egal la educație echitabilă și de calitate pentru toți copiii, indiferent de etnie sau de limba maternă, de posibilități financiare sau de zonă geografică.

Din păcate, multe dintre satele pe care le-am vizitat sunt afundate în sărăcie, iar copiii lor nu au nici pe departe aceleași șanse ca elevii de la oraș. Dincolo de eforturile unor cadre didactice, în mediul rural din România nu există acces la un teatru, cinematograf sau librărie, microbuzele școlare preiau doar o mică parte dintre elevi, în timp ce restul merg kilometri întregi pe jos, pe zăpadă ori în caniculă.

Cei mai mulți dintre acei copii nu au văzut vreodată dincolo de ulița satului și nu îndrăznesc să viseze mai departe de ea. Este o responsabilitate comună, a noastră, a tuturor, ca acest lucru să se schimbe.

Apropo, tu ce visai să devii când erai mic?

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post “Înainte de a-ți propune ca elevii să învețe să scrie, să socotească, să citească, e important să simtă că nu sunt marginalizați.” – Ana-Maria Grădinariu, Teach for Romania appeared first on Cultura la dubă.

Lângă Brașov, unul dintre cele mai frumoase și importante orașe ale României, există 6000 de suflete, dintre care peste 3000 sunt minori.

Se întâmplă în Gârcini, un cartier din orașul Săcele unde, potrivit recensământului, trăiește cea mai mare comunitate de romi din România.

Acolo, copilăria își păstrează inocența și speranța. Acolo, școala este șansa la o viață mai bună.  

***

Plecați din București la 4 și jumătate dimineața, ajungem la Gârcini odată cu primele raze de soare. Este 8 dimineața și pe șoseaua principală vedem părinți zgribuliți care îi duc de mână pe cei mici, către școală. Afară sunt -7 grade celsius, dar copiii par deja obișnuiți și căliți în fața frigului.

La două dintre clasele pregătitoare ne întâmpină Diana Bâscă și Ramona Crețu, învățătoare în școala din Gârcini și profesoare Teach for Romania.

Activitatea lor se desfășoară în două containere ridicate în curtea școlii. Este o soluție găsită de mai multe unități școlare din România, care nu mai fac față numărului mare de elevi. Containerele sunt încălzite cu aer condiționat și înveselite cu desenele realizate de cei mici.

„La școală e foarte frumos, scriem, facem litere, facem cifre. Cel mai mult mie îmi place de doamna, este foarte bună. Îmi vorbește frumos, mă cheamă la ea la catedră să îmi arate litere.”, ne spune Casian, în vârstă de 7 ani. „E foarte fain la școală, mă joc cu colegii, îmi place să învăț litere, să scriu. Uneori lipsesc, dacă sunt răcit, că stau noaptea pe afară.”, povestește și Luca, un alt elev al Dianei.

Din punct de vedere legislativ, România interzice segregarea copiilor romi în școli. Însă comunitatea din Gârcini este complet izolată din punct de vedere geografic. Astfel că în școală învață doar elevi romi.

Anca Mezei, cunoscuta educatoare de etnie romă, ne povestește că cei care s-au așezat aici, cu sute de ani în urmă, au ajuns să locuiască la marginea pădurii fiindcă românii nu i-au primit în satele lor.

Straturile pe care se desfășoară Gârcini se observă ușor chiar din curtea școlii. Pădurea e la doar câțiva pași, iar unele mame culeg de acolo plante pentru ceaiuri sau fructe.

Astfel de povești, precum și alte informații despre istoria romilor sunt prezentate de Anca în fața celor două clase pregătitoare. Anca este invitat special în această zi, dar copiii o cunosc deja și o îmbrățișează, fiindcă unii au avut-o educatoare la grădiniță. Ea însăși a crescut într-o casă din pădure, într-o familie de romi, într-un sat alăturat.

Cu zâmbetul pe buze și cu căldură, Anca vorbește în fața clasei despre experiența sa. La începutul întâlnirii, întrebați câți romi cunosc, elevii de pregătitoare se tem să ridice mâna. După ce află povestea Ancăi, mai mulți își fac curaj și își recunosc etnia.

„Când eram mică, la școală, mi-a fost rușine să spun că sunt romă. Dar după ce am trecut printr-o grămadă de situații în care copiii au râs de mine, după ce am plâns mult la liceu, în prima zi de facultate m-am dus în fața colegilor și am spus direct: Bună ziua, pe mine mă cheamă Anca Mezei și sunt de etnie romă.

-Și eu sunt rom, doamna!

-Și eu!

-Și eu!”

În cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, profesorii Teach for Romania au urmat un curs de formare și au învățat cum să introducă la ore noțiuni despre istoria romilor sau să desfășoare activități menite să le crească elevilor romi stima de sine. Astfel că cei mici știu acum că „țigan” este un apelativ cu conotație negativă, că romii au o limbă oficială, propriul lor imn sau steag, dar și că provin, istoric, din India.

„Prin simplul fapt că ei nu recunosc că sunt de etnie romă, e clar că își neagă originile de rușine, simt undeva că sunt priviți altfel. Iar eu am intrat în proiect pentru a-i pregăti să nu mai aibă rețineri atunci când intră în contact cu românii, e important să cunoască părțile bune ale culturii lor și să preia doar ce e bun pentru ei.

Tu nu poți să fii complet ca om, atât timp cât negi o parte din tine. Nu ai cum să ascunzi o viață întreagă că ești rom, de teama de a fi judecat.

Eu am ales comunitatea de aici. Mi-a plăcut școala, mi-au plăcut copiii, am simțit că aici trebuie să fiu. Pe mine mă încarcă pozitiv școala aceasta. Aici vezi foarte clar transformarea copiilor, vezi rezultatele muncii tale. Pornești de la un nivel de educație foarte scăzut și vezi imediat evoluția. Se vede foarte mult influența profesorului.”, povestește Diana Bâscă, fost economist care și-a lăsat cariera pentru a devenit cadru didactic în urmă cu 5 ani.

„Scopul acestor întâlniri este de a-i familiariza pe copii cu ceea ce înseamnă istoria romilor, să afle cine sunt romii. Ca să supraviețuiască, romii au fost nevoiți să se adapteze, să fie acceptați de către români. Așa am ajuns în situația în care, deși suntem într-o comunitate exclusiv de romi, ei nu își asumă identitatea, le e rușine. Și mie mi-a fost rușine, vedeam că ceilalți copii râdeau de mine când îmi spuneau „țiganca”.

În primii ani de liceu, mă jigneau atât de tare! În clasa a XII-a am fost încurajată de o doamnă profesoară de liceu, care a spus colegilor <<da, e țigancă, dar de ce trebuie să faceți voi deosebire? Nu vedeți cât e de deșteaptă, de îngrijită? E mai bună decât foarte mulți dintre voi>>. Atunci am prins curaj, dacă doamna mea dirigintă spune asta, eu de ce să mă ascund?”, ne spune Anca Mezei.

Dincolo de problemele din comunitate, blândețea copiilor de aici este molipsitoare. Ei sunt motivul pentru care Ramona Crețu, fostă angajată în publicitate și la un ONG care luptă pentru drepturile copiilor, s-a mutat de la București la Brașov și face naveta în Gârcini de luni până vineri.

La clasa sa pregătitoare, vârstele copiilor variază de la 6 la 10 ani. Unii dintre elevi sunt frați și între ei e o diferență de câțiva ani.

„Aici copiii sunt mai copii, au un spirit ludic, deși mediul din care vin e uneori abuziv, iar când ies din el se lovesc de discriminare.

E, însă, un nivel de sărăcie greu de descris. Unele familii au situații rezonabile, în care ambii părinți muncesc. Însă altele nu au nici măcar bursele sociale fiindcă nu au acte, nu depun dosare. Sunt dependenți de bunăvoința celorlalți. Gârcini e o comunitate știută ca fiind vulnerabilă. Și nu asta e calea spre succes. Ai nevoie să împuternicești comunitatea respectivă.

E același lucru și cu cadrele didactice. Sunt mulți profesori care vin cu entuziasm la început, dar pleacă destul de repede, din diverse motive. E greu să ai continuitate din partea unui nucleu mai mare.”

Datorită proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, Ramona a învățat cum să îmbunătățească relațiile cu părinții și să înțeleagă mai bine problemele cu care se confruntă aceștia. Așa se face că în prezent, la o ședință participă 16-17 părinți, dintr-un total de 39 de copii înscriși la clasa sa. „E o cifră bună”, spune învățătoarea.

„E important să înțelegem că există o reticență din partea unor părinți față de figuri instituționale. Relația romilor cu autoritățile, timp de 500 de ani, nu a fost ceea ce trebuia să fie. Atunci, e dificil să câștigi încrederea omului. Dar ține de noi să înțelegem de ce e greu, noi avem contextul mai larg, ei în continuare nu îl au. Ei nu știu istoria propriei etnii. Datorită proiectului, am învățat să nu judec părinții.” – Ramona Crețu, învățătoare.

„Educația e șansa lor, singura șansă la o schimbare vizibilă, majoră. Dar asta trebuie combinată cu toate măsurile instituționale. E foarte greu să faci educație cu ei, fără niște măsuri mai bune. Am o problemă și cu toate proiectele care sunt făcute formal. Sunt fonduri direcționate către romi, dar proiectele se fac doar pe hârtie. Eu vreau să se vadă rezultatele în copii. E foarte greu, trebuie să înțelegem mai mulți lucrurile astea, ca să facem cu adevărat ceva pentru ei. După ce îi duci la școală, trebuie să te intereseze să îi duci și pe piața muncii.”, completează și Anca Mezei.

Cele câteva ore petrecute la clasele pregătitoare trec repede. Vizibil dornici de afecțiune, unii dintre elevi împart îmbrățișări profesoarelor și nouă, doi străini pe care i-au văzut pentru prima dată.

În timp ce colorează steagul romilor, copiii primesc suc de mere și covrigei, iar ziua specială se încheie cu pizza caldă. Trei eleve privesc cu jind, din afară, pe geamul containerului, către cutiile de pizza. Ramona le invită și pe ele la o felie de pizza și le reamintește elevilor săi cât de important este să împartă.

La poarta școlii, părinții, bunicii sau frații mai mari așteaptă să îi ia pe copii acasă. Este vineri, iar ei abia așteaptă să vină, din nou, luni.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Școala de la marginea pădurii appeared first on Cultura la dubă.

Odată intrați în curtea școlii aflate într-un proces de renovare, în spate, descoperim un cerc în totalitate feminin, format din 7 eleve, profesoara lor, doamna Coca, și cele două tinere de la Asociația Antonia pentru Educație și Inovare Socială – Elena și Andra.

Elena și Andra împart elevelor câte o agendă colorată și un pix, apoi se prezintă și încep activitățile într-o atmosferă relaxată, sub semnul zâmbetelor și al încurajării reciproce. 

Fundalul sonor al activităților este un mix între cântecul cocoșilor, lătratul îndepărtat al unui câine, nechezatul unui cal și o slujbă de la biserica din apropiere. 

Într-una dintre pauze, Elena și Andra servesc fetele cu apă, suc și fursecuri. Întâlnirea cu elevele din zonă este organizată de asociația lor.

“Asociația Antonia Pentru Educație și Inovare Socială s-a înființat la Iași în 2016, iar puțin mai târziu, în 2019, și-a deschis un punct de lucru, care a devenit ulterior al doilea sediu, la București. Obiectul principal de activitate este educația, sprijinim copiii din medii vulnerabile să continue școala, în special cei care sunt la risc de abandon școlar, care nu au condiții financiare sau sociale. Majoritatea activităților noastre au o natură non-formală, adică vrem să completăm ceea ce ei fac în școală, prin diferite activități. “, spune Elena Cojan.

Din 2016, de la înființare, Asociația sprijină copiii cu risc mare de abandon școlar pentru a-și continua studiile și în același timp susține elevii olimpici să facă performanță. La început, funcționa pe bază de voluntariat.

“Până prin 2021 ne-am axat pe activități mai punctuale, mai sociale, de pachete, voluntariat la alte centre. Și din 2021 am început cu activități mai complexe, când ne-am angajat întâi eu, apoi colega mea.”, povestește Andra Proca.

Sunt reluate activitățile, însă o ploaie de vară mută grupul la interior, într-un corp separat al școlii, într-o sală de clasă. Aici are loc o mică scenetă, în care fiecare joacă un rol – elevele, doamna profesoară, Elena, Andra.

La finalul activităților, elevele primesc câte o pereche de ochelari de soare și o borsetă. Completează fișe de activitate, ajutate pe alocuri de doamna profesoară Coca.

Este doar o zi ca oricare alta pentru Elena și Andra, care mărturisesc că lucrul cu copiii le oferă satisfacții, mai ales atunci când văd că eforturile lor dau rezultate. Unii copii descoperă o pasiune pentru lectură, alții reușesc doar să se țină de școală, ceea ce reprezintă în sine un motiv de satisfacție.

În 2022, au participat peste 1000 de copii la activitățile asociației. Acum sunt aproape 500 de copii înscriși la Antonia Citește, un program al ONG-ului.

“Anul trecut, de exemplu, am avut copii care au zis că a fost prima carte pe care au avut-o la ei acasă, în bibliotecă.
Ne-au și mulțumit, ne-au transmis fișe de lectură.”, spune Elena.

Antonia Citește este o componentă a Asociației Antonia pentru Educație și Inovare Socială, dar nu este unica. Artă pentru Educație este o altă componentă importantă, aflată deja la a treia ediție.

Artă pentru Educație este un concurs de pictură pentru copii și tineri, ce își propune să crească interesul pentru pictură, să promoveze pictura ca metodă de dezvoltare personală și să stimuleze dezvoltarea abilităților de viață și implicarea în comunitate în rândul copiilor și tinerilor din medii defavorizate.

Aceștia provin din familii vulnerabile, numeroase, care se confruntă cu lipsa unui venit stabil, condiții precare de locuit și un mediu de viață nesănătos. De cele mai multe ori sunt afectați de fenomenul violenței în familie, izolare și marginalizare socială și riscă să părăsească timpuriu școala, educația nefiind o prioritate.

Câștigătorii primesc, pe lângă premiile propriu-zise, granturi în bani.

Activitățile lor sunt diverse, de la programe non-formale de lectură, la strângerea de donații sau concursuri de pictură. Vă încurajăm să urmăriți pagina de facebook a asociației pentru a afla mai multe despre programele și campaniile curente pe care le desfășoară.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Uneori succesul în educație înseamnă să aduci un copil la școală appeared first on Cultura la dubă.

“Fetele au părul lung și băieții părul scurt, fetele se fac învățătoare și băieții mecanici, fetele sunt mai bune la literatură și băieții la matematică” – astfel de stereotipuri, pe care le întâlnim încă din copilărie, sunt demontate în cadrul unui atelier de educație de pubertate, la care avem șansa să asistăm.

Se întâmplă într-un centru educațional din Corbeanca, la marginea capitalei.

Aici, adolescenții din localitate, în special cei din familii defavorizate, vin după terminarea orelor de la școală și beneficiază de cursuri complementare, cum ar fi acesta, desfășurat de Asociația Caregivers.

Maria este învățătoare și s-a deplasat azi de la Pitești pentru lecția de educație de pubertate, dedicată băieților. Ține astfel de prezentări în întreaga țară, alături de Caregivers.

Interacționează prietenos cu adolescenții și le câștigă încrederea. Vorbește cu ei despre transformările fizice și emoționale prin care trec atunci când se pregătesc să devină din băieți, tineri bărbați, le adresează întrebări și le ascultă opiniile cu atenție.

Într-o altă încăpere, fetele au propria discuție despre pubertate, fiind ghidate de Iris, studentă la Psihologie. Vorbesc despre dezvoltarea aparatului reproducător, stările pe care le au la menstruație, acnee sau părul care crește pe corp.

Iris, apropiată de vârsta lor, le dă exemple din propria experiență și le anticipează curiozitățile timide, despre care nu vorbesc cu părinții sau cu cadrele didactice, ci încearcă să le satisfacă prin căutări pe internet, filme sau discuții cu prietenele.

Astfel de discuții au loc datorită unui program complex dezvoltat de câțiva ani de Asociația Caregivers, fondată de două prietene, Alina Niță și Simona Cărăbuș Vasilescu.

“Ce facem noi? Facem proiecte educative. Din păcate, în România este nevoie de educație, cum zicea cineva, la fiecare colț de stradă. Și oportunități sunt foarte multe.

Programul pentru fete, programul pe tema pubertății, îl desfășurăm de mulți ani, în parteneriat cu un brand, strict pe educație de pubertate. Fără să amestecăm cu educația sexuală, care, din păcate, este un subiect tabu în societate.

În momentul în care ne ducem la cursuri, școlile ne cer explicit să nu atingem subiectele. Dar sunt și școli care cer specific program pe teme de educație sexuală. De ce? Pentru că suntem, totuși, în secolul XXI.

Accesul la internet este facil. Copilul, de fapt, intră în contact cu telefonul și cu tableta înainte de a intra în contact cu instrumentul de scris, astfel încât are acces la informație necontrolată și, chiar dacă ar fi controlat, atât timp cât nici măcar părinții nu știu cum să-i ghideze, este nevoie de astfel de subiecte.

Însă, ca principiu, societatea, din păcate, este destul de…rezistentă la tipul ăsta de informație.”, ne povestește Alina, una dintre fondatoarele Asociației Caregivers.

Asociația desfășoară activități la nivel național și se concentrează pe proiecte educaționale, precum și pe sprijinirea mamelor în maternități.

“Noi suntem mame. Și atât timp cât a fost nevoie, am făcut orice. Nevoile le înțelegeam bine, spre foarte bine chiar. Și în fiecare zi suntem în contact cu școlile, suntem în contact cu maternitățile și știm cum evoluează nevoile.

Noi căutăm parteneri. În principiu, cursurile noastre sunt ținute de către specialiști, psihologi, studenți la psihologie, cadre didactice, asistenți medicali, medici, care știu cum să abordeze subiectele.

În general, ideile noi le avem. Ne vin provocările din piață, din interacțiunea directă cu părinți, cu elevi, cu cadre didactice și, respective, cu personale din maternități. În permanență căutăm specialiști cu ajutorul cărora să punem proiectele pe roți.

Provocarea noastră vine din momentul în care nevoia este peste tot, adică unde te duci, găsești o nevoie care poate fi acoperită pe educație.

Apoi, cel mai dificil este să găsim partenerul care să-și dorească și să-și promoveze serviciul respectiv, dar neapărat să-i adauge rol în educație. 

De exemplu, un partener a venit către noi cu un produs de protecție solară. Am făcut efectiv de la zero un program dedicat copiilor de grădiniță. I-am învățat care sunt cele șase elemente care îi protejează de soare. În acest proiect au fost implicați medici, dermatologi, studenți la medicină care au mers mai departe să facă proiectul. Nu ne interesează să interacționăm noi direct cu copiii, cu copiii trebuie să interacționeze specialiștii.”, povestesc Simona și Alina.

Programele Asociației Caregivers sunt diverse și încearcă să atingă cât mai multe paliere, să satisfacă nevoile pe care școlile nu le pot satisface.

“În baza experienței cu programul de fete pe tema putertății, am dezvoltat programul pentru băieți, susținut în acest moment de resursele noastre. Nu avem un sponsor și am vrut neapărat să-l facem. Ani de zile am încercat să găsim parteneri pentru programul de băieți, dar, din păcate, este foarte, foarte greu.”

Un alt proiect desfășurat de Caregivers este Manifest pentru scrisul de mână.

“Am văzut familii care pun bebelușului o tabletă în față. Ne-am gândit că, de fapt, noi, părinții, avem o vină și poate că nu ne dăm seama. Și ar trebui să tragem un semnal de alarmă și să promovăm cumva importanța instrumentelor de scris în viața noastră și în dezvoltarea psihomotorie a copilului. Și am creat un program exact pe această temă.

L-am numit Manifest pentru scrisul de mână. Ne-am dus în școli, la ciclu primar, și le-am ținut prezentări copiilor și ne-am dat seama că nu e bine ceea ce facem. De ce? Pentru că subiectul era atât de bine primit încât resursele noastre nu făceau față.

Și ne-am retras cumva și am regândit programul și ne-am dus la învățători. Și am început să ținem prelegerile către grupuri de învățători, explicându-le practic rolul lor extrem de important în acest context al dezvoltării disproporționate a accesului la mijloacele electronice în detrimentul mijloacelor de scris tradiționale.

Și următorul pas a fost faptul că am implicat psihologi care să le explice învățătorilor cum din modul în care scrie un copil sau desenează poți să identifici diverse probleme pe care le pot avea copiii, cum ar fi dislexie, de discalculie, de nervozitate.

Psihologii au făcut aceste workshop-uri prin care le-au arătat cadrelor didactice jocuri, cum să folosească intrumente, că sunt ele de scris, că sunt de desenat, astfel încât să evidențieze sau să scoată din copii lucrurile de care se pot agăța, care îi pot ajuta mai departe.”

Activitățile Asociației Caregivers sunt vitale în mediile în care instituțiile publice fie nu au resurse, fie neglijează nevoile reale din societate. Practic, descoperim un nou exemplu în care un ONG devine un actor principal în procesul educațional, ceea ce ne demonstrează, încă o dată, cât de important este ca noi toți, fie că suntem persoane fizice sau juridice, să susținem la rândul nostru, demersurile unor astfel de asociații.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Cum arată un curs de educație de pubertate în mediul rural. Povestea Asociației Caregivers, inițiatoarea unui program care ajută adolescenții români appeared first on Cultura la dubă.

„Când a venit să vadă construcția casei sale, s-a uitat în stânga și a văzut copii desculți, dezbrăcați și s-a întrebat ce se întâmplă acolo. Strada era plină de familii numeroase, defavorizate. Peste un an, când s-a mutat acolo, a ajuns în punctul în care lua oala de mancare și mergea la vecini să le dea copiilor.

A vorbit despre ei prietenilor, iar aceștia s-au oferit să o ajute cu fonduri. A realizat că nu e ok să primești bani fără un statut juridic și atunci a înființat această asociație.”

Prin asociație a pus bazele unui centru educațional, de care din 2018 se ocupă Laura Păulescu, director.

„E foarte greu să găsești personal. E o problemă cu care toate ONG-urile din Ilfov se confruntă – lipsa personalului. Eu am ajuns aici printr-o prietenă. Lucram la o fundație și voiam să fac altceva. Am venit la centru, să văd cum este. Era un maldăr de haine donate, erau o doamnă educatoare și o îngrijitoare care pregăteau pachete pentru Crăciun. Iar eu am zis că aici este de mine. Mi-ar plăcea să lucrez aici.”, povestește acum Laura, omul care a intrat în inima comunității și a schimbat destinele unor copii, alături de fondatoarea Flaviana Rotaru și de colegele lor.

Deși se află aproape de capitala României, Tunari se confruntă cu mari probleme sociale.

„Ne desparte de București doar un pod, dar suntem mai rău decât acolo unde agăți harta în cui. La nivelul comunității Tunari, este strigător la cer.”

“Asociația a făcut un studiu și în 2016-2017 erau 495 de persoane analfabete și semi-analfabete la nivelul comunei Tunari. Avem aici și familii de etnie romă și de români. Analfabetismul e în egală măsură la ambele. Unii mai știu să citească, dar nu știu să scrie.

Neștiind să scrie, părinții nu știau să depună cererile de înscriere la grădinița copiilor, la școală, nu știau să depună acte pentru bursă socială, tichetul social.

Flavia a început cu o familie cu 5 copii, făcând cu ei lecții la ea în casă. I-a ajutat să învețe să scrie, apoi au apărut alți 5 copii și tot așa. Apoi a realizat că nu mai poate face asta în sufrageria ei. Și a venit în spațiul de aici, fiind chiar aproape de școală.

Centrul funcționează ca un after school. Noi știm că educația pornește de la grădiniță. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să înscriem copiii la grădiniță. Noi plătim alocația de hrană la grădiniță pentru 19 copii.

Apoi a urmat înscrierea la școală, susținerea lor educațională cu rechizite, încățăminte, tot ce le trebuie. Când am venit aici, în 2018, 90% din familiile acestea nu aveau curent, apă caldă. Nici acum nu stăm foarte bine. Nu au curent pentru că nu au acte de proprietate.

Și știți cum făceam? Veneau copiii la 7 dimineața aici, îi spălam, mâncau micul dejun, pe o parte îi duceam la grădiniță, pe cealaltă parte la școală. Erau spălați, le dădeam haine curate și mergeau la școală. Apoi, la 12, veneau la prânz și la after school.”

Până să câștige dedicarea și încrederea părinților, a fost, însă, nevoie, de multă muncă și perseverență. Fiecare zi cu copiii prezenți la școală era o victorie. Acum, mulți dintre copii îndrăznesc să viseze la continuarea studiilor, la liceu.

„Am văzut că am rezultate dacă mă deplasez personal la ei acasă. Și în fiecare dimineață, dacă se făcea 8 fără un sfert și nu veneau la școală, mergeam și le băteam în geam:

<< – E 8 fără un sfert, la 8 începe școala. Vă așteptăm.

–  Acum, doamnă, se îmbracă și vine.>>

Și nu plecam de acolo fără copil și îl aduceam la școală. Așa, insistând, am reușit să îi facem să vină. Acum doar sun dacă nu apare și nu am mesaj de la părinte dinainte, să anunțe vreo problemă medicală. Vin de jenă, fiindcă știu că îi ajutăm foarte mult pe copii. Alteori, ne cheamă ei și ne spun că cei mici nu vor să se trezească pentru școală. E o muncă mică, adunată, care a construit ceva.”

Misiunea a fost cu atât mai dificilă din cauza unor bariere culturale. Chiar și acestea au putut fi negociate cu efort din partea Asociației Rotas.

„Prima dată trebuie educat părintele, el e foarte greu de înduplecat. Copilul se adaptează foarte repede. Într-o comunitate romă, trebuie să știi să le respecți tradițiile. De exemplu, dacă fetelor le-a venit menstruația, trebuie să poarte fustă. De multe ori, la școală le este greu cu aceste fuste lungi. Părinții au înțeles că fetelor le place mai mult în blugi la școală, că le e mai ușor, iar acasă se pot schimba în fustă. Cu multă muncă, am reușit să îi convingem.

Apoi, era obiceiul să-și mărite fetele devreme. Din fericire, nu s-a mai întâmplat de ceva timp. Eu am reușit să stopez un pic acest fenomen. În prima fază, am arătat filmulețe cu diferite fete de etnie romă care au mers la facultate, au o carieră, respectând inclusiv tradițiile rome.”

Asociația pentru Evoluție Rotas s-a dezvoltat în ultimii ani datorită unui proiect pe fonduri norvegiene, iar în curând, și cu implicarea autorităților locale, va deschide un sediu nou, modern, pentru centrul educațional.

“Pe fonduri norvegiane avem mâncare, psiholog, medic, suntem în colaborare și cu Crucea Roșie Ilfov pentru educație pentru sănătate, cursuri de prim ajutor. De asemenea, construim noul centru educațional.”

Aportul acestei mici asociații în comunitate este uriaș. Însă, când fondurile norvegiene se vor termina, posturile persoanelor angajate vor deveni nesigure, la fel și toate resursele puse la dispoziția familiilor nevoiașe. Pentru ca munca lor să continue, e nevoie ca ei să primească, la rând lor, sprijin.

Dincolo de reușitele cuantificabile din comuna Tunari, Asociația pentru Evoluție Rotas creează un model demn de urmat în localitățile mici, unde implicarea societății civile e esențială în lupta pentru prevenirea abandonului școlar.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post “Prima dată trebuie educat părintele, el e foarte greu de înduplecat. Copilul se adaptează foarte repede.” – Laura Păulescu, Asociația pentru Evoluție Rotas appeared first on Cultura la dubă.

Șoseaua Fundeni, un drum aglomerat, prăfuit și cu aspect predominant industrial, se împarte la un moment dat între capitala României și județul Ilfov. La numărul 43, deși aparent suntem încă în București, ne aflăm, de fapt, în Satul Fundeni din Comuna Dobroești.

Lângă un service auto, într-o micuță clădire, găsim la lucru voluntarii Asociației Sufleterra. Unii fac lecții cu copii de clase primare, alții meditații la matematică cu elevi de gimnaziu.

Povestea lor începe în urmă cu 3 ani, când Xenia Moldoveanu, o tânără din localitate, și-a convins cunoscuții să fondeze un ONG și să ajute copiii din comunitate.

Prima care s-a alăturat inițiativei a fost chiar mama sa, Aura Petre, de profesie economist. Mariana, colegă de generală cu Aura, și-a oferit și ea serviciile pentru a face lecții cu copiii.

Ușor ușor, mai mulți voluntari au conturat un program educațional prin care ofereau lecții la 18 materii, un fel de after school gratuit, unde temele se fac cu dragoste și prietenie.

“Am ales să ne adresăm tuturor copiilor care au nevoie, de la 6 ani până la… 30+, fiindcă am avut inclusiv o doamnă cu care am făcut lecții de alfabetizare.

Am început cu o întâlnire cu copiii și i-am întrebat ce ar vrea ei. I-am invitat ca parteneri, le-am spus: “aveți un cuvânt de spus, acum e momentul vostru. Dacă vreți ceva, puteți să spuneți, că noi încercăm să facem ce vreți voi.””, ne povestește Aura Petre.

Inițial, părinții au fost încântați de sprijinul primit gratuit de copiii lor, însă, pe parcurs, unii au găsit cu greu timp să îi aducă pe cei mici la centru, voluntarii ajutând chiar și în acest sens. În unele cazuri, iau copiii din fața casei și îi aduc înapoi.

„A trebuit în primul rând să îmi inving supărarea pe părinții care nu se ocupă de ei. Asta a fost cea mai mare provocare.

Copilul nu are nicio vină că s-a născut într-o familie numeroasă, că mama trebuie să aibă grijă de mulți frați.

Tot ce se învață la școală trebuie consolidat acasă, copiii au nevoie de ajutor la teme, de supraveghere, mai ales un copil de clasa I. Familia este foarte importantă.

Iar în pandemie mulți au pierdut șoala fiindcă nu aveau telefon, internet, etc.

–              Efectiv, cum faceți să îi aduceți mai aproape de normalitate?

–              Cu multă dragoste.”, ne spune Mariana, sau Mary, așa cum o alintă cei mici.

Mary este chiar unul dintre cei mai iubiți voluntari. Oferă lecții de franceză, dar lucrează cel mai mult cu copiii de școală primară.

Într-o altă micuță încăpere, o găsim la lucru pe Simona, de profesie analist de sisteme de banking online. Îi ajută pe adolescenții din comunitate să înțeleagă matematica, atunci când ceea ce li se oferă la școală nu este de ajuns.

„Ei aici sunt mult mai relaxați decât la școală. Vin aici și râd, se distrează, nu se mai sperie, noi învățăm foarte mult prin asociere, iar la școală dacă un elev nu știe ceva, are teamă că o să ia notă proastă sau o să se râdă de el. Aici e ok să spunem că nu știm, încercăm să înțelegem împreună. Ce fac cu ei e ceea ce am făcut cu copilul meu acasă, mie imi place foarte mult matematica.”

Mădălin vine la lecțiile de matematică de aproape 3 ani. Acum îi poate ajuta, la rândul său, pe frații mai mici, sau pe colegii de la centru.

„Înainte nu prea știam și îmi era teamă când mă chema la tablă. Aici se rețin altfel lucrurile, nu ca la școală. Și am prins mai multă încredere în mine.”, spune Mădălin.

Pe lângă lecțiile remediale, Asociația Sufleterra oferă donații în haine sau mâncare și s-a implicat, de asemenea, în colectarea de ajutoare pentru Ucraina.

Însă lupta pentru supraviețuirea financiară este sufocantă. Deși impactul pe care îl are în comunitate este uriaș, un ONG mic, ca acesta, și mai puțin vizibil în spațiul public, nu se bucură, deocamdată, de sprijin din partea mediului privat.

„La noi, de foarte multe ori, lecțiile încep cu ceva de mâncare. Unii copii vin flămânzi și caută în frigider. Te înțeapă inima dacă ei deschid ușa la frigider și nu e nimic.

Este ceva extraordinar de greu să obținem banii de care avem nevoie, de chirie, de utilități, rechizite. Ne-a ajutat Maica Domnului și avem voluntari dedicați, serioși, de excepție, care au venit și au rămas.

Dar de partea de atragere de fonduri nu are cine să se ocupe.”, ne relatează Aura Petre, vizibil emoționată.

De la demararea programului educațional, în 1 noiembrie 2021, Sufleterra a avut la centru 40 de copii educabili.

Însă impactul pe termen lung nu poate fi cuantificat. Unii dintre elevi au învățat aici ceea ce nu au reușit să învețe la școală și, la fel de important, au primit afecțiune, atenție și au câștigat încredere în propriile puteri.

E lesne de înțeles de ce asociația poartă numele Sufleterra. După câteva ore petrecute aici, am plecat cu convingerea că voluntarii fac în acest loc eforturi extraordinare, având unica dorința de a ajuta.

Ca răsplată, se bucură când copiii pleacă fericiți de la centru, evoluează și revin acolo.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post La granița fină dintre București și Ilfov, micuța Asociație Sufleterra ne arată ce înseamnă să faci educație din iubire pentru ceilalți appeared first on Cultura la dubă.

S-a născut la Râmnicu Sărat și a studiat și locuit la București 22 de ani. 15 ani a lucrat într-o funcție de conducere în domeniul bancar, dar a decis să ia viața de la zero și să îi găsească un alt sens. Așa a înființat un ONG menit să ajute copii din medii defavorizate, să le dea acestora șansa la o viață mai bună.

“Eram foarte bine și ca statut social și financiar, doar că nu-mi găseam fericirea. Tot timpul lucram în targete, vânzări, clienți, dar nu aveam o împlinire și îmi doream să fac un proiect de suflet.

Câștigam foarte mult și aveam și timp, pentru că nu aveam copil, dar făceam foarte puțin, voluntariat aproape deloc, donații deloc. Acum când am trecut de partea cealaltă, îmi dau seama cât de mult te poate ajuta un corporatist, dacă mă gândesc doar la formularele de 3,5%, la salarii de mii de euro.

Și mi-am dat demisia, am intrat într-un an sabatic, nu știam ce o să fac, dar aveam covingerea că fiind odihnită fizic și mental, sigur o să apară acel wow.

Îmi aduc aminte foarte bine momentul. Călcam cămașa partenerului meu, urma să plecăm la Revelion. Și pe TVR 1 era un reportaj cu români din străinătate, foarte stabili financiar, care făceau acte de caritate, de exemplu trimiteau ajutoare în satele lor. Acela a fost momentul în care am zis wow, eu asta vreau să fac.

În două luni am înființat ONG-ul.”

Mama și fratele său au susținut-o și împreună au fondat Asociația Academia Faptelor Bune, care activează acum în județele Buzău și Ilfov. An de an, organizează Marea Ghiozdăneală și oferă, la început de an școlar, ghiozdane, rechizite și haine copiilor din zonele respective.

Iar din octombrie 2022, la Găneasa a fost deschis și centrul educațional unde în fiecare duminică au loc lecții de alfabetizare, cursuri de bune maniere, activități de gătit sau discuții despre igienă.

“Îmi doream să am un centru unde să fac o altfel de școală. Partea frumoasă a fost că visul meu s-a întâlnit cu proprietarul acestui loc.”

A primit terenul și a construit casa în care ajung copiii din localitate și din comunele învecinate.

“4 ani a durat până am igienizat terenul, l-am împrejmuit. Mai strângeam niște bănuți, mai făceam ceva. Am început cu cei din jurul meu, e cel mai simplu așa. Ei cred în visul tău, ei te cunosc, ei te văd la treabă.

Apoi, cum oamenii cunosc oameni, ajungi și îți extinzi cercul de donatori.”

Primele ajutoare au venit de la cercul de apropiați, prieteni și colegi din bancă. Astfel a reușit să crească de la an la an activitățile asociației, fie că vorbim despre ajutoare în bani, produse sau voluntariat.

“Eu întotdeauna spun că a face bine, a te alătura unui ONG, nu înseamnă neapărat a da bani.”

Alături de voluntari, Raluca încearcă să ofere copiilor din zonă, informațiile pe care nu le primesc acasă sau la școală și să se adapteze la nevoile lor de bază.

De exemplu, ziua de duminică începe cu o masă caldă.

“Tot timpul îi întreb cam ce preferă, în afară de șnițele și cartofi, încercăm să le dăm ceva mai sănătos. Le-a mai făcut mama o supă, o plăcintă. Bugetul încă nu ne permite să le dăm acea masă la care visez eu, cu nutrienți, dar e o masă caldă, gătită proaspăt.”

În interacțiunile cu copiii a descoperit analfabetism la clase de gimnaziu, lipsa unor informații de bază privind igiena și îngrijirea personală sau pur și simplu, dezinteresul părinților față de școală.

A vizitat copiii în mediul lor, pentru a înțelege mai bine care sunt nevoile și a se adapta contextului.

“Dacă nu au baie, atunci îi înveți să se spele la lighean. Dacă nu au nici lighean, le dai lighean. E important să nu mai miroasă urât, să nu mai fie etichetați de ceilalți copii. Încerc să le cumpăr periodic săpun, șampon, le-am cumpărat unghiere.

-S-au schimbat lucrurile de când faci asta?

-Foarte puțin, sincer. Ar fi nevoie de activitate zilnică la care copiii să vină. O zi pe săptămână este puțin.”

Devenită la rândul său mama în urmă cu doi ani, Raluca își împarte timpul între propria fiică și copiii din Găneasa și din Râmnicu Sărat.

Recent, i-a dus pe aceștia în tabără la mare. Dar provocarea este să le facă acestora bine pe termen lung, să îi ajute să devină independenți și suficient de puternici încât să se descurce în societate.

“Copiii sunt înscriși la școală pentru că primesc tot felul de stimulente, ajutoare sociale. Pe de altă parte, ei nu frecventează. Duminica îi întreb cum a fost săptămâna și ei zic <<păi n-am fost la școală săptămâna asta.>> De ce? <<nu ne-am trezit>>.

Nu au nici niște modele acasă care să îi împingă. Acasă, părinții sunt neștiutori de carte de cele mai multe ori, îi pun pe copiii mai mari să îi îngrijească pe cei mai mici sau sunt lăsați să stea toată ziua pe telefon și tabletă.”

Pentru viitor, Raluca Niculescu visează să extindă activitățile Centrului Educațional Găneasa pe mai multe zile din săptămână. În acest sens, ar avea nevoie de mai mulți voluntari care să se implice pe termen lung.

Pe lângă lecțiile de alfabetizare, ar vrea să desfășoare ateliere de lucru manual, cursuri de actorie, de alimentație și de gătit.

„După tot ce facem noi cu ei, dacă ajung să scrie și să citească, e ceva. Să știe să primească un rest corect, să nu îi păcălească nimeni, poate ajung să lucreze la o brutărie, să facă ceva. Măcar lucrurile de bază să le știe. Și să nu le fie frig și foame.”

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post A lăsat funcția de director într-o bancă și a deschis un centru educațional pentru copiii din mediul rural. Raluca Niculescu, Academia Faptelor Bune: “Eram foarte bine ca statut social și financiar, doar că nu-mi găseam fericirea.” appeared first on Cultura la dubă.

La o oră distanță de București, după ce am mers prin aglomerația centurii capitalei, am trecut pe lângă autostrada Soarelui, apoi pe lângă un câmp uriaș plin cu maci, și am ajuns în comuna Vlad Țepeș, din județul Călărași.

La școala din localitate l-am găsit la treabă pe Iulian Ruseanu, un tânăr profesor de sport și fost handbalist, căruia i s-a dus vestea în întreaga țară, pentru dedicarea și implicarea sa în prevenirea abandonului școlar. Nu ținea cursuri, ci căra câțiva saci cu cărți pentru a dota din nou biblioteca școlii, care a ars în urma unui incendiu, acum două luni.

Are 39 de ani și de 9 ani predă la școala din Vlad Țepeș, iar de un an și la școala din Dragalina, făcând zilnic naveta din orașul Călărași. De câțiva ani coordonează activitățile Asociației EM – Educație și Mișcare, prin care sprijină copiii din mediul rural și școlile din județ.

“Înainte să existe asociația, mai organizam pe plan local acțiuni de donații și profesorii aduceau ce puteau de acasă. Mai un bănuț, rechizite, alimente. Le adunam și le duceam la 3-4 familii care aveau nevoie.

Și, într-un an, la o serbare, aveam sobe pe timpul ăla, nu centrală, era viscol afară și un băiat, Silviu, venise cu adidașii rupți, ud fleașcă, se pusese lângă sobă să se încălzească.

Și zic: <<Măi, Silviu, tu ce îți dorești să îți aducă Moș Crăciun?>>

<<O pușcă și o minge>> parcă.

Am vorbit cu soția și i-am cumpărat noi cadoul. Și i l-am dus acasă, i-am spus că Moșul a rămas blocat în zăpadă, dar ne-a trimis pe noi cu cadoul. Iar el a zâmbit și a zis: <<Lasă, domnul, știu că Moșul meu ești tu>>.

Atunci a fost un click în mintea mea și am zis că dacă pot face asta pentru el, înseamnă că pot să fac pentru mai mulți, că sunt 2, că sunt 200…

Și de atunci am ajuns la 3500 de copii ajutați.”

Asociația EM a fost înființată de un fost coleg de handbal din adolescență – Radu Grigore, devenit între timp expert în fonduri europene. Pe când Radu ajuta șoala din Vlad Țepeș să câștige trei proiecte pe fonduri europene, Iulian Ruseanu organiza campanii de donații, activități cu copiii și profesorii și sprijinea familiile nevoiașe să meargă la școală.

Cei doi s-au unit și au dezvoltat cadrul legal prin care au putut să obțină mai multe donații și sponsorizări.

Prin proiectul Împarte, Educă, Donează, asociația mobilizează profesori din întreaga țară pentru a le face copiilor din mediul rural viața mai frumoasă. Iar copilul care l-a inspirat pe profesorul de sport a devenit, între timp, un exemplu pozitiv în comunitate.

“Silviu era marginalizat, nu avea nici îmbrăcăminte de școală, nici la învățătură nu era strălucit, se tundea mai rar. De atunci, copiii au aflat că datorită lui primesc cu toții cadouri de Crăciun, rechizite, băncuțe, etc. Iar de atunci Silviu este în centrul atenției clasei lui și a evoluat din toate punctele de vedere. Acum vorbește, se joacă fotbal cu copiii. Înainte stătea pe margine, nu se implica. Asta a fost una dintre satisfacțiile mele.”

Despre asociație atât elevii, cât și cadrele didactice, au doar cuvinte de laudă. Pe lângă cadouri, a ajutat câțiva copii să facă sport de performanță, iar pe cei bolnavi să fie operați peste hotare.

„De exemplu, o fetiță care nu avea esofag, a fost ajutată de asociație pentru a ajunge în Italia și i-a fost salvată viața.

Apoi, avem proiectele Crăciunul cu zâmbete și Iepurașul cu surprize, acum suntem la a 3-a ediție națională. Profesorii din toată țara donează pentru copii ca Silviu.

Noi ne ocupăm de transport, de logistică, de cărat și le împărțim copiilor de aici, de la Dragalina, din Modelu și alte câteva sate.

Am avut situații în care copiii nici nu știau că există Moș Crăciun și au întrebat: de ce ne dați astea?” – Iulian Ruseanu.

„Domnul profesor e alături de noi de 9 ani, iar de când a fost înființată Asociația EM, eu, ca învățătoare, sunt super mulțumită pentru că până atunci, noi, învățătoarele, cumpăram creioane, hârtii, materiale didactice, apoi dânsul ne-a ajutat cu toate. Plus mobilier, cadouri pentru copii, sunt multe. Copiii sunt foarte încântați. Avem alte materiale decât o simplă fișă pe care o făceam noi la imprimantă.” – spune Ioana Vlaicu, învățătoare.

„Ne-a implicat și în diferite activități – Împarte, Educă, Donează – am participat cu clasa, am strâns bănuți, am cumpărat alimente, am făcut pachete, le-am trimis prin Crucea Roșie și domnul profesor. Iar noi am câștigat atunci o tablă magnetică și copiilor chiar le-a plăcut. Am învățat nu numai să primim, ci și să oferim noi ceva.”, completează Elena Piștea, învățătoare.

În urmă cu două luni, din cauza unui fir supraîncins de la imprimantă, sala care găzduia cancelaria, biblioteca și clubul de lectură a ars. Profesorul de sport a fost primul care s-a ocupat de renovarea școlii.

“Asociația s-a implicat total. Și fizic și financiar. Primul ajutor a fost cu mușchi. A fost mult de muncă și, din păcate, a fost doar munca noastră. A fost o dezamăgire că doar noi, ca oameni, cu mâinile noastre, am refăcut această școală. Noi și 3-4 părinți.

Din păcate, comunitatea nu înseamnă să ne ajutăm, ci să îi ajutăm.

Cred că puține școli au norocul să aibă o astfel de asociație în școală. În afară de asociație, nu a făcut nimeni nimic pentru școală, nu am primit nicio măsuță, un scăunel. Tot ce vedeți aici e de la asociație.

Nu există buget pentru nimic în școli, nici măcar pentru zugrăvit.”, povestește directoarea școlii, Simina Bucur.

Pe de altă parte, doar propria familie știe cu ce sacrificii face Iulian Ruseanu toată această muncă voluntară. Are un fiu de 6 ani și petrece cu acesta mai puțin timp, atunci când ajută alți 3500 de copii. Și, inevitabil, apar și momente dificile, când simte că munca sa nu este apreciată.

“Sunt unii care au spus că nu au bani de rechizite, haine, încălțăminte. Le-am oferit aceste lucruri, au venit la școală, apoi părinții mi-au cerut bani să cumpere dero, că nu au cu ce să spele hainele. Le-am dat bani din buzunar și a doua zi copilul nu a venit la școală.

M-am dus la ei și i-am întrebat de ce nu a venit copilul la școală. Între timp, am aflat că respectivul părinte nu a cumpărat dero, a cumpărat țuică.

Practic, nu ai cum să te lupți cu toate piedicile. Uneori sunt prea multe. Mulți nu vor să fie ajutați, așa cum vrei tu să îi ajuți.

Într-un an am strâns diverse donații, vreo zece saci de diverse. Am găsit 7 familii. Și am calculat, cine are 5 copii, primește 5 conserve de pateu, cine are 2 copii, îi punem două conserve, că nu aveam nici noi așa multe.

Le-am dus cu microbuzul școlii la poartă și a doua zi s-au auzit vorbe în sat că a mâncat domn’ profesor 3 pateuri. Atunci mi-a venit să renunț.”

Colegii dascăli și exemplele copiilor care continuă să meargă la școală de drag, îl determină să continue. Profesorul de sport este cel care a înființat și clubul de lectură, unde o zi pe săptămână se adună cu elevii și citesc cărțile frumoase primite de la școli mai bogate din București.

„Înainte să citim, le dau o gogoașă, un suc, ce pot. Unii vin doar pentru gogoașă, dar e bine și așa, că ajung să citească și ei și să le placă.”

În cadrul unui proiect desfășurat de Teach for Romania, asociația a învățat cum să își elaboreze o strategie, cum să comunice în spațiul public sau să atragă sponsori. Iar dacă la acest capitol lucrurile se pot învăța, principala provocare pentru Iulian și pentru Asociația EM rămân, însă, chiar părinții din comunitate.

“Ne confruntăm cu lipsa de interes a părinților față de școală. Nu se implică să îi ajute la o temă, să se intereseze de nevoile lor, de situația lor, de note. Mulți nu au educație și serviciu, dar sunt și unii care au și tot nu îi interesează. M-am gândit că ar fi nevoie de niște cursuri pentru părinți, să le trezească aceste simțuri moarte.”

După câteva ore petrecute la Vlad Țepeș, l-am lăsat pe profesorul de sport așa cum l-am găsit, cărând cărți de la propria mașină.

În timp ce copiii se jucau pe uliță, Moș Crăciunul lor le reconstruia biblioteca unde vor fi din nou așteptați, cu gogoși, la Clubul de lectură.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Profesorul de sport care mută școala din loc appeared first on Cultura la dubă.